EXERCIŢIILE DIN KINETOTERAPIE

PENTRU STIMULAREA FUNCŢIILOR NEUROMOTOARE

Oasele şi articulaţiile sunt organe pasive ale mişcării, muşchii şi nervii

sunt organe active. Exercitarea metodică a funcţiilor motoare dezvoltă aceste
organe în sensul stimulării proprietăţilor lor mecanice şi fiziologice.
Exerciţiile fizice cu caracter static dezvoltă mai mult rezistenţa oaselor,
stabilitatea articulaţiilor şi forţa izometrică a muşchilor, exerciţiile dinamice
dezvoltă îndeosebi calităţile fizice ale mişcării: forţa şi rezistenţa, viteza şi
coordonarea.
În acest capitol vom descrie exerciţiile şi procedeele analitice de exercitare
a funcţiilor neuromotoare, cuprinse în metodele de gimnastică articulară şi
musculară, precum şi metodele de educare şi reeducare neuromotoare.

EXERCIŢIILE DE GIMNASTICĂ ARTICULARĂ (MOBILIZARE

ARTICULARĂ METODICĂ)

Gimnastica articulară este o sistematizare a exerciţiilor fizice, orientate

după principalele axe şi planuri de mişcare ale articulaţiilor mobile, luate ca unităţi
motoare.
După cum în celelalte metode gimnastice predomină preocuparea de a
exercita una sau alta dintre funcţiile organismului, în gimnastica articulară
predomină preocuparea de a exercita, întări sau mobiliza metodic articulaţiile, în
limitele formei şi funcţiilor lor normale.
Aceasta preocupare precumpănitoare pentru exercitarea funcţiilor articulare
a făcut ca gimnastica articulară să fie cunoscută sub numele de “mobilizare
articulară metodică”.
Prin gimnastica articulară se urmăreşte desigur să se exercite îndeosebi
articulaţiile, ele însele fiind un complex anatomic şi fiziologic unitar, dar acest fel
de exercitare nu exclude de la efectele utile ale exerciţiilor fizice nici celelalte
elemente ale corpului. Exercitarea funcţiilor articulare nu înseamnă o limitare
strictă a componentelor proprii ale articulaţiilor, ci reprezintă, în acelaşi timp,
stimularea funcţiilor musculare şi nervoase, prelucrarea ţesuturilor periarticulare,
activarea circulaţiei şi a schimburilor nutritive locale.
Metoda de lucru folosită în gimnastica articulară este următoarea:
- cunoaşterea datelor anatomice şi funcţionale ale articulaţiei;
- cercetarea metodică a mobilităţii articulare;
- executarea exerciţiilor pasive, active libere şi active cu rezistenţă.
 Executarea corectă a gimnasticii articulare necesită o revedere temeinică a
cunoştinţelor teoretice despre structura şi funcţiile articulaţiilor, despre mişcările
proprii, cu amplitudinea şi limitele lor fiziologice. O bună cunoaştere a structurii şi
funcţiilor articulare va permite o corectă executare tehnică şi o urmărire precisă a
rezultatelor.
Cercetarea mobilităţii articulare trebuie să se facă prin procedee simple,
care să poată fi folosite în orice condiţii. Prin aceste procedee ajungem să ne dăm
seama cu uşurinţă de tulburările prin insuficienţă sau excese de mobilitate, prin
asimetrii sau mişcări anormale, precum şi eventualele cauze care stânjenesc,
limitează sau exagerează mişcarea.
Mişcările pasive, active şi active cu rezistenţă ale fiecărei articulaţii se
execută analitic, pe grupe de mişcări.
Cunoaşterea aplicaţiilor profilactice şi terapeutice ale acestei metode.
Este necesar ca examenul funcţional al articulaţiilor să fie făcut după o
metodă unică şi obiectivă, care să se execute la fel pentru toţi pacienţii, sau pentru
acelaşi pacient, în decursul unui tratament lung.
Poziţia în care se aşează segmentele articulare şi apucarea sau prinderea lor
(“priza”) au o mare importanţă pentru precizia rezultatelor. În general, se apucă sau
se prind cu mâna acele segmente care fac parte din articulaţiile respective şi se
evită apucarea unor segmente depărtate de articulaţie, ale căror mişcări ar falsifica
datele privitoare la mobilitatea articulaţiei cercetate.
Mişcările pasive se execută lent, fără bruscheţe, dar ferm şi de mai multe
ori în acelaşi sens. Trebuie să ne convingem în prealabil că pacientul are muşchii
relaxaţi şi că nu opune rezistenţă activă sau reflexă. Mişcarea se termină cu
presiuni sau tensiuni lente, dar insistente, imprimate segmentelor pentru a ajunge la
limitele reale ale mobilităţii. Mişcările pasive cu tensiuni finale ating de obicei o
amplitudine ceva mai mare decât a mişcărilor active.
Mişcările pasive se execută, în general, după procedee tehnice folosite
pentru cercetarea mobilităţii articulare.
Mişcările active libere se fac în acelaşi sens, după axele şi planurile
normale de mişcare.
Mişcările cu rezistenţă necesită o analiză mai în amănunt, pentru că sunt
mai puţin cunoscute din punct de vedere tehnic şi aduc în gimnastica medicală
elemente noi de exercitare şi anume: sensul concentric sau excentric al contracţiei
şi modificările forţei sau ale rezistenţei, după momentele mecanice favorabile şi
nefavorabile din decursul mişcărilor. Vom exemplifica pe scurt aceste noţiuni.
Muşchiul lucrează concentric şi mişcarea este executată în sens concentric.
Găsindu-se în poziţie de relaxare şi în condiţii fiziologice normale, muşchiul se
contractă voluntar şi se scurtează, apropiindu-şi capetele unul de celalalt şi
punctele de inserţie de centrul distanţei care le separă, iar segmentele articulare,
deplasându-se, descriu un unghi din ce în ce mai mic, scurtarea muşchiului şi
mişcarea concentrică se pot realiza dacă acest muşchi dispune de o forţă capabilă
să deplaseze segmentele articulare şi să învingă rezistenţa opusă mişcării.
Muşchiul lucrează excentric şi mişcarea este executată în sens excentric.
Într-o mişcare cu rezistenţă apare situaţia când, cu toate că muşchiul se contractă
activ şi voluntar şi tinde să se scurteze, trebuie să cedeze unei forţe externe, care
depărtează capetele muşchiului de centrul lui, iar segmentele articulare se
deplasează descriind un unghi din ce în ce mai mare. Forţa muşchiului devine în
acest caz rezistenţă şi cedează fie voit (cum este indicat în gimnastica medicală),
fie mecanic (sub influenţa forţei externe covârşitoare).
Contracţiile musculare concentrice, executate metodic, duc la scurtarea
muşchiului şi la mărirea volumului său, îi dezvoltă forţa şi măresc tonusul,
contracţiile excentrice alungesc muşchiul şi îi dezvoltă elasticitatea şi rezistenţa.
Lucrul muscular este mai mare când se execută excentric, deoarece la forţa de
contracţie se adaugă şi rezistenţa elasticităţii sale.
Mişcarea este executată înăuntrul segmentului de contracţie. Când
muşchiul în contracţie îşi apropie capetele de centru sau se scurtează şi deplasează
segmentele articulare sub un unghi din ce în ce mai mic, contracţia şi mişcarea se
petrec înăuntrul segmentului de contracţie al muşchiului respectiv. Această mişcare
se realizează întotdeauna când segmentele articulare pornesc dintr-o extremă a
poziţiei lor iniţiale şi se apropie unul de altul, ca de exemplu, în mişcarea de
reflexive a cotului şi genunchiului. Mişcările executate înăuntrul segmentului de
contracţie pot fi atât concentrice, cât şi excentrice, ele dezvoltă forţa muşchiului şi
sporesc stabilitatea articulaţiei.
Mişcarea se execută în afara segmentului de contracţie. Dacă înainte de a
se contracta, muşchiul este întins mai mult decât este lungimea lui în repaus, iar
punctele lui de inserţie vor fi depărtate între ele şi duse în afara segmentului lor
obişnuit de scurtare, în contracţie acest muşchi se va scurta, la început în afara
segmentului de contracţie şi va aduce segmentele articulare în poziţia lor obişnuită,
apoi contracţia şi scurtarea vor fi continuate înăuntrul segmentului de contracţie.
Contracţia muşchiului şi deplasarea segmentului în afara segmentului de contracţie
poate fi voită sau determinate de o forţă puternică dinafară, poate fi concentrică şi
excentrică. Astfel de contracţii şi mişcări se produc în articulaţiile cu mişcări ample
de pendulare, dintr-o parte în alta, ca de pildă în articulaţia umărului şi a soldului.
Mişcările executate în afara segmentului în contracţie alungesc muşchiul şi
îi dezvoltă elasticitatea, amplificând în acelaşi timp mobilitatea articulară.
În gimnastica articulară poziţia pacientului şi a profesorului de gimnastică
medicală au o mare importanţă din punct de vedere tehnic.
Cele mai favorabile poziţii sunt: culcat pe spate (cu capul puţin ridicat şi
sprijinit), culcat rezemat (pe un plan posterior oblic), culcat pe partea anterioară a
trunchiului, şezând şi şezând rezemat, toate celelalte poziţii fundamentale şi
derivatele lor sunt mai puţin favorabile.
Profesorul de gimnastică medicală va lucra din poziţia stând sau şezând
înapoi, în faţă sau în partea laterală a pacientului, respectând principiul eficacităţii,
dar şi al economiei de energie.

1. Mobilizarea articulară metodică a membrelor superioare

Se execută gimnastica articulară a membrelor superioare, începând cu

degetele, continuând cu pumnul, antebraţul şi cotul şi încheind cu umărul. Se
aplică, după necesităţi, fie toate cele trei forme de exerciţii: pasive, active şi active
cu rezistenţă, fie numai una dintre ele.
Degetele vor fi mobilizate împreună sau pe rând, ultimele patru degete se
mişcă grupate, însă degetul mare singur. Se execută flexia şi extensia cu fiecare
articulaţie în parte, depărtarea, apropierea şi circumducţia se fac din articulaţia
metacarpo-falangiană, la degetul mare se executa în plus mişcarea de opoziţie.
Articulaţia pumnului permite mişcarea de reflexie-extensie, de înclinare
cubitală şi radială şi de circumducţie.
- Antebraţul este dus în pronaţie şi supinaţie.
- Cotul permite mişcarea de flexie şi extensie.
Articulaţia umărului permite cel mai mare număr de mişcări: flexia şi
extensia, abducţia şi adducţia, rotaţia internă şi externă, circumducţia, aceste
mişcări pot fi executate sub linia umerilor sau deasupra ei.
Flexia - proiecţia anterioară sau ducerea membrului superior prin înainte
în sus - poate începe din poziţia de repaus, cu braţele întinse pe lângă corp sau
după ce membrul superior a fost pus în extensie, mişcarea se poate opri la linia
orizontală sau continuată până la verticală.
Extensia - proiecţia posterioară sau ducerea membrului superior înapoi -
porneşte de la poziţia normală, cu braţul lipit de corp sau după ce acesta a fost pus
în flexie.
Abducţia sau depărtarea membrelor superioare se face uşor până la
orizontală, pentru a continua până la verticală, mâinile se răsucesc cu palmele în
sus.
 UMĂRUL

Ceea ce numim în mod comun umăr, este un complex de 5 articulaţii ce

suportă 3 grade de libertate (Fig. Nr. 1)

- scapulo-humerală (1), articulaţie principală a umărului între capul humeral şi

cavitatea glenoidală a omoplatului: este o enartroză.

- subdeltoidiană (2), falsa articulaţie, mecanic legată de precedenta, plan de glisare

între faţa profundă a muşchiului deltoid şi teaca rotatorilor.

- scapulo-toracică (3), falsa articulaţie ce permite mişcările omoplatului către

torace.

- acromio-claviculară (4), articulaţie adevarată între acromion şi extremitatea

externă a claviculei; este o artrodie.

- sterno-costo-claviculară (5), articulaţie adevarată între extremitatea internă a

claviculei, stern şi prima coastă; este o toroidă.

Aceste ultime două articulaţii sunt mecanic legate de articulaţia scapulo-

toracală. Integritatea lor este deci indispensabilă mişcărilor omoplatului în raport
cu toracele.
 Fig. Nr. 1

Repere anatomice

a) Înainte (Fig. Nr. 2) clavicula mereu (1) ieşită în afară, formează limita
inferioară a cavităţii claviculare (2) şi limita superioară a uşoarei depresiuni
subclaviculare către care urcă oblic în şanţul deltopectoral. Chiar sub
claviculă, în şanţul deltopectoral (3) palparea apăsată sesizează ciocul
(vârful) coracoid (4).

Fig. Nr. 2
b) înapoi (Fig. 3) spinul omoplatului (1) este vizibil şi palpabil şi se continuă în
afară cu acromionul (2) al cărui unghi este mereu ieşit în afară. Vârful
omoplatului (3) este uşor sesizat între două degete.

Fig. Nr. 3

c) în afară (Fig. 4), profilul umărului este format de deltoid (1) de-a lungul
căruia palparea sesizează protuberanţa (2) groasă, chiar sub acromion (3) de
care este separat prin cavitatea (golul) subacromial posterior (4). Această
depresiune, situată sub jumătatea posterioară a acromionului, este normală,
în timp ce golul subacromial anterior este patologic. Extremitatea externă a
claviculei (5) formează o uşoară proeminenţă la nivelul articulaţiei acromio-
claviculară (6). Chiar sub această articulaţie, palparea apasată sesizează mica
protuberanţă (7), separată de cea mare prin linia verticală a şanţului bicipital
(8), bine simţită când se întoarce (se roteşte) braţul în rotaţie externă, apoi
internă.
 Fig. Nr. 4

d) Înăuntru, în axial, nu sesizăm proeminenţa rotunjită a capului humeral decât

atunci când este luxat.

Poziţia 0

Poziţia 0 (Fig. 5) – subiectul fiind în picioare, poziţia de referinţă a

articulaţiei umărului este realizată când braţul atârnă vertical de-a lungul
trunchiului, cu mâna rotită şi palma înainte. Trebuie ca o cifoză dorsală
preaccentuată să nu modifice orientarea centurii scapulare. De aceea, Ch. Rocher
propune ca reper extremitatea anterioară a celei de-a unsprezecea coaste care
trebuie să niveleze profilul anterior al braţului la înălţimea îndoirii cotului.

Fig. Nr. 5

Definiţia mişcărilor şi amplitudinea lor

Umărul este cea mai mobilă articulaţie a corpului datorită mobilităţii
scapulo-humerale şi a centurii scapulare. Pentru fiecare mişcare vom da
amplitudinea totală şi amplitudinile parţiale revenind fiecăruia din cele două
sisteme.
Scapulo-humerală, ca şi complexul articular, comportă 3 grade de libertate,
deci 3 axe (Fig. Nr. 5):
- o axă antero-posterioară I în jurul căreia se efectuează în plan frontal
mişcările de abducţie şi de adducţie.
- o axă transversală II în jurul căreia se efectuează în plan sagital mişcările
de flexiune-extensie.
- o axă verticală III care coincide în poziţia de referinţă cu axa braţului şi
care permite mişcările de rotire externă şi internă; când braţul este ţinut în plan
orizontal, această axă permite mişcările de flexiune orizontală şi de extensie
orizontală.

1) Mişcările în jurul axei antero-posterioare

 a) abducţia (Fig. Nr. 6) este mişcarea care ridică lateral membrul superior
şi îl aduce la verticală deasupra trunchiului. Amplitudinea să atingă deci 180°
(activ, pasiv). Nu putem s-o caracterizăm ca fiind mişcarea care îndepărtează
membrul superior de planul de simetrie, căci, plecând de la abducţia de 90°,
membrul se apropie din nou.

Fig. Nr. 6

Când se fixează omoplatul prin manevra Dessault (Fig. Nr. 7), se constată
că abducţia în scapulo-humerală nu depăşeşte 90° din cauza întăriturii tuberozităţii
de la extremitatea superioară a humerusului (trochiter) sub acromion.
Complementul este furnizat de două contribuţii:
 Fig. Nr. 7

- cea a scapulo-toracicei (Fig. Nr. 8): omoplatul, printr-o “mişcare de

clopoţel” în jurul unui ax, trecând aproapre de unghiul sau supero-extern
basculează la 60° datorită unei rotaţii axiale de 30° în sterno-costo-clavicular,
cumulate cu o altă rotaţie axială de 30° în acromio-clavicular.

Fig. Nr. 8

- cea a coloanei dorsolombare care se înclină în partea opusă (Fig. Nr 6);

când cele două membre superioare sunt duse simultan în abducţie, verticalitatea lor
se obţine printr-o hiperlordoză lombară care compensează o uşoară flexiune a
umărului.
În realitate, punerea în mişcare a scapulohumeralei şi a scapulotoracicei nu
este succesivă, ci topit - înlănţuit, omoplatul începându-şi mişcare de clopoţel cu
mult înainte ca braţul să ajungă la orizontală.
 b) adducţia-mişcare ce apropie braţul de corp, adducţia plecând din poziţia
0 este imposibilă din cauza prezenţei trunchiului. Deci, amplitudinea adducţiei
absolute este nulă. Din contră, este întotdeauna posibil plecând de la o poziţie de
abducţie aşa-zis relative, să se efectueze o mişcare de adducţie care apropie mai
mult sau mai puţin braţul de trunchi în jos.
Dacă la abducţie se combină o flexiune, mişcarea devine posibilă (Fig. Nr.
9) cu o amplitudine cu atât mai mare cu cât flexiunea se apropie de 90°, mişcarea
regăseşte atunci poziţia extremă de flexiune orizontală.
Adducţia este, de asemenea, posibilă combinată cu extensia (Fig. Nr. 10),
dar amplitudinea sa este neglijabilă deoarece retropulsia capului umărului este mai
limitată decât antepulsia sa.

Fig. Nr. 9 şi 10

2) Mişcările în jurul axei transversale

a) flexiunea (Fig. Nr. 11) numită de asemenea antepulsie, proiecţie. Este
mişcarea care proiecteaza membrul superior către înainte, apoi în sus până la
verticala deasupra trunchiului; amplitudinea sa este deci de 180° (activ-pasiv). Ca
şi abducţia, putem descompune această mişcare în trei sectoare:
- flexiunea în scapulo-humerală (I) = 90° limitată de întinderea
ligamentelor coraco - şi gleno-humerale.
- flexiunea în scapulo-toracic (II) = 60°, datorită mişcării de clopoţel şi de
antepulsie a omoplatului, însoţită şi aici de rotaţia axială în sterno-costo-clavicular
şi acromio-clavicular.
- hiper-lordoza lombară pentru cele 30° rămase (III).
 Fig. Nr. 11

Pentru mişcarea de flexiune există, de asemenea, un “topit-înlănţuit” al

mişcărilor elementare.
b) extensia (Fig. Nr. 12) numită şi retropulsie, proiecţie înapoi. Este
mişcarea ce duce braţul direct în spate. Este foarte rapid limitată de întinderea
ligamentelor coraco şi gleno-humerale. Este însoţită şi de o basculă a omoplatului
în sens invers şi de o retropulsie a umărului. Amplitudinea sa activă este de 50-60°,
rotaţia internă care destinde ligamentul gleno-humeral măreşte amplitudinea
extensiei. Amplitudinea pasivă poate atinge 90° (subiectul suspendat de braţe
înapoi).
 Fig. Nr. 12

3) Mişcările în jurul axei verticale

A) ROTAŢIA LONGITUDINALĂ A BRAŢULUI

– pentru a măsura amplitudinea acestei mişcări, cotul trebuie să fie îndoit
în unghi drept în plan sagital, pentru a elimina rotaţia datorată pronosupinarii
(mişcarea podului palmei) (Fig. Nr. 13).

Fig. Nr. 13

a) Rotaţia externă duce antebraţul în afară (Fig. Nr. 14) amplitudinea sa

este de 80° (activ-pasiv), adunând 60° în scapulo-humerală, limitată de întinderea
ligamentului gleno-humeral, şi 20° de retropulsie în scapulo-toracic.

Fig. Nr. 14
 b) Rotaţia internă duce antebraţul înăuntru (Fig. Nr. 15). Ea este jenată de
prezenţa trunchiului, dar după ce îl ocoleşte, antebraţul se plasează pe spate, ceea
ce corespunde unei amplitudini de 95°. Antepulsia capului umărului joacă un rol
important în această mişcare.

Fig. Nr. 15

c) Dacă poziţia de plecare a braţului este diferită, putem observa

amplitudinile următoare:
- braţul în abducţie la 90° (Fig. Nr. 16), rotaţie externă la 90°, rotaţie
internă la 90°.
- braţul în flexiune la 90°, rotaţie externă la 0°, rotaţie internă la 135°
- braţul în flexiune la 180°, rotaţie externă la 0°, rotaţie internă la 135°.

Fig. Nr. 16
 B) MIŞCĂRILE ÎN PLAN ORIZONTAL (Fig. Nr. 17)
Poziţia de referinţă este realizată printr-o abducţie de 90° (poziţia a).
Flexiunea orizontală duce membrul superior înainte (poziţia b);
amplitudinea sa atinge 135-140°.
Extensia orizontală duce membrul înapoi (poziţia c), amplitudinea sa este
de 30°.

Fig. Nr. 17

Aceste mişcări fac să intervină ante- şi retropulsiunea capului umărului.

Toate aceste definiţii par simple. În realitate, ele conţin o anumită
ambiguitate a sistemului de referinţă triaxial. De exemplu:
- poziţia braţului vertical deasupra trunchiului poate fi la fel de bine
definită ca o abducţie la 180° sau o flexiune la 180°; de fapt ea poate fi atinsă prin
aceste două mişcări.
- poziţia braţului orizontal înainte poate fi definită ca o flexiune la 90° sau
o flexiune orizontală la 90°.
- mai mult încă, dacă plecând din poziţia de referinţă, mâna fiind cu
degetul mare înainte, efectuăm succesiv o abducţie la 180°, urmată de o extensie de
180°, ne regăsim în poziţia de referinţă, dar de această dată, degetul mare este
îndreptat înapoi; se produce deci automatic, o rotaţie internă de 180°; este
paradoxul lui Codman, care se explică prin faptul că, atunci când într-un sistem
triaxial se efectuează o mişcare în raport cu două axe, apare o mişcare compusă în
cea de-a treia.
4) Circumducţia – circumducţia în umăr descrie la membrul superior un
con foarte deformat (Fig. Nr. 18) care îi reprezintă poziţiile extreme succesive.
Axul său este oblic în jos, înainte şi în afară.

Fig. Nr. 18

5) Mişcările capului umărului. Aceste mişcări decurg din deplasările

centurii scapulare în raport cu toracele. Ele se efectuează datorită glisării
(alunecării) omoplatului (articulaţie scapulo-toracică), care rămâne totuşi solidară
sternului prin intermediul claviculei şi a celor două articulaţii sterno-costo-
claviculară şi acromio-claviculară. Sunt de două tipuri:
A) Antepulsia şi retropulsia capului umărului (Fig. Nr. 19) – Plecând din
poziţia medie (a), capul se poate deplasa înapoi, retropulsie (b), sau înainte,
antepulsie (c), urmând o amplitudine totală de 10 până la 12 cm. În această mişcare
omoplatul suferă nu doar o deplasare transversală (Fig. Nr. 20), ci şi o schimbare
de orientare de 40° până la 45° (Fig. Nr. 21). Aceste mişcări joacă astfel un rol
important în flexiunea-extensia umărului.
 Fig. Nr. 19

Fig. Nr. 20

Fig. Nr. 21

B) Ridicarea şi coborârea capului humeral. Coborârea capului are o slabă

amplitudine (3 cm) care se explică prin contactul rapid între claviculă şi prima
coastă. Ridicarea, din contra, este mai amplă (9 - 10 cm). În această mişcare
omoplatul suferă nu doar o deplasare verticală, ci şi o mişcare de basculare, numită
mişcare de clopoţel (Fig. Nr. 22), care schimbă orientarea glenei humerale şi
contribuie într-o măsură importantă la mişcările de abducţie ale umărului.

Fig. Nr. 22
Diagrama de amplitudini – Amplitudinile acestor mişcări diferite pot fi
ilustrate pe o diagramă (Fig. Nr. 23). Amplitudinea rotaţiilor a fost configurată
pentru 3 poziţii: în punctul 0 pentru poziţia 0; în punctul A pentru abducţia la 90°;
în punctul F pentru flexiunea la 90°.

Fig. Nr. 23

Coeficient funcţional de mobilitate (CFM). Cele 3 diagrame (Fig. Nr. 24

după Ch. Rocher) permit calcularea coeficientului funcţional de mobilitate ale unui
umăr dat în funcţie de amplitudinile sale maxime.
 Fig. Nr. 24

Mişcări-teste. Anumite mişcări globale permit explorarea simultană a mai

multor mişcări elementare, luând astfel valoarea de teste, ca:
- ducerea mâinii la ceafă ca pentru pieptănat (Fig. Nr. 25), ceea ce
explorează abducţia şi rotatia externă.

Fig. Nr. 25

- ducerea mâinii în spatele şezutei, ca pentru îmbrăcarea unei veste (Fig.

Nr. 26), ceea ce explorează extensia, abducţia şi rotaţia internă.
 Fig. Nr. 26

Poziţia de funcţionare. Aceasta poziţie (Fig. Nr. 27) flexiune 45°, abducţie
60°, rotaţie 0°, corespunde stării de echilibru a muşchilor peri-articulari ai
umărului. De aceea, este adoptată pentru imobilizarea fracturilor diafizei humerale,
deoarece ea plasează fragmentul inferior în axa fragmentului superior pe care nu
are nicio priză.

Fig. Nr. 27
 Căutarea/cercetarea mişcărilor anormale – Umărul fiind o articulaţie
extrem de mobilă, nu putem pune în evidenţă mişcări anormale, afară doar poate,
în anumite insuficienţe ale muşchilor rotatori. Capul humeral se subluxează atunci
către în jos şi este posibil să imprime braţului mişcări verticale care umplu golul
subacromial anterior astfel creat.

COTUL

- este o articulaţie cu un grad de libertate ce permite flexiunea - extensia

(pronosupinarea este studiată la încheietura mâinii) (pronosupinarea = mişcarea de
rotire a palmei).
Ea cuprinde, în esenţă, o articulaţie trohleană, humero-cubitală, de care este
legată în mod mecanic humero-radiala, unind capsula radială şi condilul humeral.
Toate aceste articulaţii, ca şi articulaţia radio-cubitală superioară, loc al
pronosupinării, constituie un singur ansamblu anatomic, desi răspund la două
funcţii distincte.
Repere anatomice – Faţa posterioară a cotului (Fig. Nr. 28) este ocupată
de o proeminenţă mediană, olecranul (2) şi lateral, epitrocleul (1) înauntru,
epicondilul (3) în afară, care sunt aliniate la orizontală când cotul este întins.
Atunci când este îndoit la 90° (Fig. Nr. 29), cele trei proeminenţe constituie
vârfurile unui triunghi echilateral al cărui plan este vertical şi tangent cu faţa
posterioară a cotului. În şanţul epitrohleo-oleocranian coboară nervul cubital.

Fig. Nr. 28
 Fig. Nr. 29

Poziţia 0 (Fig. Nr. 30) – Văzută din profil, axa antebraţului o prelungeste
exact pe cea a braţului, mâna găsindu-se în supinare.
 Fig. Nr. 30

Văzută din faţă (Fig. Nr. 31), axa antebraţului în supinare formează cu cea
a braţului un unghi obtuz de 170°, deschis în afară, numit cubitus valgus fiziologic
(A), mai mult sau mai puţin marcat după subiect (mai mult la femeie şi copil decât
la bărbat).
Din contră, în pronaţie, axa antebraţului o prelungeşte pe cea a braţului (B).

A B

Fig. Nr. 31
Definirea mişcărilor şi amplitudinea lor
 Flexiunea este mişcarea care apropie faţa anterioară a antebraţului de faţă
anterioară a braţului (Fig. Nr. 32).

Fig. Nr. 32

Flexiunea activă are o amplitudine de 140-145°. Există atunci lărgimea

pumnului strâns între faţa anterioară a încheieturii mâinii şi cea a umărului.
În această mişcare, antebraţul se proiectează ca regulă generală, exact în
faţa braţului, dar Roud a arătat că, urmând înclinaţia părţii anterioare a gâtului
trohlean, antebraţul se proiectează (Fig. Nr. 33) fie în faţă, fie puţin înăuntru, fie
puţin în afara braţului.

Fig. Nr. 33

Flexiunea pasivă este mai amplă la 10-15°. Acest lucru se datorează

strivirii reciproce a maselor musculare ale braţului şi antebraţului.
Extensia are o amplitudine nulă. Totuşi, la anumiti subiecţi cu
hiperlacsitate, la femei şi copii, putem observa o hiperextensie de la 5 la 10°.
 Limitarea extensiei se datorează întăriturii tuberozităţii ciocului
oleocranian în fosa oleocraniană, ca şi rezistenţei cămăşii fibroase articulare
anterioare.
Din contră, o mişcare de extensie relativă, este întotdeauna posibilă
plecând de la o poziţie oarecare de flexiune. Această extensie relativă nu poate
atinge poziţia 0, vom aprecia deficitul de extensie prin –x (unde x reprezintă
flexiunea ireductibilă a cotului).
Diagrama de amplitudine. Pe această diagramă (Fig. Nr. 34) este înscrisă
doar mişcarea de flexiune sub forma unei săgeţi de la 0 la 145° săgeata punctată
indică cele 5-10° de hiperextensie.

Fig. Nr. 34
 Fig. Nr. 35

Coeficientul funcţional de mobilitate (CFM). Diagrama (Fig. Nr. 35

inspirată de Ch. Rocher), permite calcularea coeficientului funcţional de mobilitate
al unui cot dat în funcţie de amplitudinea sa maximă.
Mişcări-teste.
-Ducerea mâinii la gură explorează flexiunea şi corespunde acţiunii
esenţiale de hrănire.
-Ducerea mâinii pe fese explorează extensia şi corespunde acţiunii, nu mai
puţin importantă, de a se şterge.
Poziţia de funcţionare – Poziţia de funcţionare a cotului se situează între
90 şi 100° de flexiune, cu mâna în semipronaţie, ceea ce corespunde poziţiei de
scriere.
Cercetarea mişcărilor anormale – Cubitusul nu poate efectua asupra lui-
însuşi nicio mişcare de rotaţie după axa sa longitudinală, dar este practic imposibil
să cercetăm această mişcare anormală. Cotul fiind în rectitudine (linie dreaptă), nu
există în mod normal decât foarte slabe mişcări de lateralitate la nivelul
încheieturii, câţiva milimetri cel mult. Mişcările apreciabile de lateralitate
demonstrează o ruptură a unui ligament lateral: intern, în caz de lateralitate externă
şi viceversa.
 Antebraţul. Pronosupinarea

Este mişcarea de rotaţie a antebraţului în jurul axei sale longitudinale. Se

efectuează (Fig. Nr. 36) prin deplasarea radiusului în jurul cubitusului, datorita
celor două articulaţii radio-cubitale, superioară şi inferioară, care sunt articulaţii
osoase neavând decât o singură axă. Axa fiecăreia din radio-cubitale coincide exact
cu axa generală de rotaţie, oblică în jos şi înăuntru, care trece prin centrul capului
radial, în sus şi centrul capului cubital, în jos.

Fig. Nr. 36
 În supinaţie (A), radiusul este situat în afara cubitusului şi pe un acelaşi
plan ca acesta. În pronaţie (B), radiusul încrucişează (intersecteaza) cubitusul
înainte şi extremitatea sa inferioară se plasează înauntrul capului cubital.
Repere anatomice – Capul radial este găurit, rulând sub piele, în mişcările
de pronosupinare, chiar dedesubtul şi înăuntrul epicondilului.
Capul cubital face o proeminenţă prelungită dorsală pe partea internă a
încheieturii în pronaţie. Ea dispare complet în supinare.
Poziţia 0 (Fig. Nr. 37) – Cotul îndoit în unghi drept este menţinut lângă
corp (A). Mâna se situează într-un plan vertical, cu palma îndreptată către interior,
cu degetul mare ridicat în sus (B).
Flexiunea cotului are ca scop eliminarea rotaţiei longitudinale a braţului,
care ar înşela aprecierea pronosupinării luată izolat.

Fig. Nr. 37

Definirea mişcărilor şi amplitudinea lor

Supinaţia (Fig. Nr. 38) este mişcarea care orientează palma în sus (A), şi
duce degetul mare în afară (B). Amplitudinea sa este de 90°. Când cotul e întins,
supinarea corespunde poziţiei anatomice şi duce la apariţia cubitus valgus
fiziologic (Fig. Nr. 31 A).

Fig. Nr. 38
 a) Pronaţia (Fig. Nr. 39) – este mişcarea care orientează palma în jos (A), şi
duce degetul mare înăuntru (B). Amplitudinea sa este de 80-85°. Un deficit
de pronaţie poate fi compensat uşor printr-o abducţie a umărului, ceea ce
face să se spună ca “te rogi cu umărul şi suspini cu antebraţul”.

Fig. Nr. 39
Când cotul este întins, pronaţia face să dispară cubitus valgus fiziologic
(Fig. Nr. 31 B); axa antebraţului este în prelungirea celei a braţului.
Diagrama amplitudinilor – Mişcarea de pronosupinare, având ca rezultat
orientarea mâinii, cu acelaşi titlu ca mişcările încheieturii, diagrama pronosupinării
este integrată în cea a încheieturii.
Coeficientul funcţional de mobilitate (CFM) – Când, după Ch. Rocher,
se integrează pronosupinarea în mişcările cotului, diagrama pronosupinarii (Fig.
Nr. 40) trebuie să ţină cont de cea a flexiunii, ai cărei coeficienţi sunt diferiţi de cei
ai flexiunii considerate izolat (Fig. Nr. 35).

Fig. Nr. 40

Mişcări - teste - A scrie implică, în mod normal, o pronaţie, atingând 30

până la 45°.
 Învârtirea unei chei în broască sau apăsarea unui buton de sonerie
demonstrează o amplitudine de pronosupinare suficientă pentru gesturile uzuale.

Poziţia de funcţionare este definită de o semipronaţie la 30-45° (Fig. Nr.

41), ceea ce corespunde poziţiei în care se ţine un creion sau o linguriţă. Este, de
asemenea, poziţia de repaus.

Fig. Nr. 41

Articulaţia pumnului

Este o articulaţie complexă, pe de-o parte, o articulaţie condiliană cu două

grade de libertate, radio-carpiană, pe de altă parte, o serie de artrodii constituind
medio-carpiana. Mişcările, în aceste două articulaţii, se produc simultan. Ele sunt
deci mecanic legate.
Ansamblul prezintă două axe (Fig. Nr. 42), deci două grade de libertate,
ceea ce împreună cu pronosupinarea ce aduce un al treilea grad de libertate, face
echivalentul unei enartroze.
 Fig. Nr. 42

Repere anatomice (Fig. Nr. 43). La nivelul marginii externe a încheieturii se

palpează stiloidul radial (1) şi trapezul.

Fig. Nr. 43

La nivelul marginii interne, reperăm acelaşi stiloid cubital (2) un centimetru

deasupra nivelului orizontal al stiloidului radial, în aşa fel încât linia bistiloidiană
este oblică în jos şi în afară.
Pe faţa anterioară a încheieturii, trei pliuri transversale se evidenţiază mai
clar în flexiune.
 Pliul superior al încheieturii (3) corespunde spaţiului radio-carpian. Pliul
mediu al încheieturii (4) corespunde, în vârful interliniei mediocarpiană şi pe linia
mediană, cornului anterior al semi-lunarei.
În partea de sus a proeminenţei hipotenare, o proeminenţă dură şi alungită
răspunde pisiformului (5). În josul ridicăturii tenare sesizăm proeminenţa mai
subţire a tuberculului scafoid (6).
Pe faţa dorsală a încheieturii, în zona tendoanelor extensoare, palparea
sesizează intrelinia mediocarpiană. Capul cubital se ridică în pronaţie.
Poziţia 0 (Fig. Nr. 44) – din faţă (A), axa mâinii, reprezentată prin al treilea
metacarpian şi medius, este în prelungirea axei antebraţului. Din profil (B), planul
mâinii este în prelungirea axei antebraţului.

Fig. Nr. 44
Mişcările şi modul de explorare

1) Mişcările în jurul axei transversale

a) flexiunea este mişcarea care apropie faţa palmară a mâinii de faţa anterioară
a antebraţului. Amplitudinea sa este de 80-85°(Fig. Nr. 45A), în care
radiocarpiana ar participa cu 50°. Flexiunea pasivă atinge 90°.
b) extensia este mişcarea inversă a flexiei. Amplitudinea este de asemenea, 80-
85° (Fig. Nr. 45 B), în care mediocarpiana ar participa cu 50°. Extensia
pasivă atinge sau depăşeşte 90°. Amplitudinea flexiunii-extensiei este
maximă atunci când încheietura nu este nici în adducţie, nici în abducţie şi
este minimă când pumnul este în pronaţie.
 Fig. Nr. 45
2) Mişcările în jurul axei antero-posterioare – Mişcările în jurul axei antero-
posterioare se efectuează într-un plan frontal:
a) Adducţia sau înclinaţia cubitală este mişcarea care apropie axa mâinii de
planul de simetrie al corpului. Amplitudinea sa este de 30-45° (Fig. Nr.
46A). Această amplitudine este mai puternică în supinare decât în pronaţie.
b) Abducţia sau înclinaţia radială este mişcarea care îndepartează axa mâinii de
planul de simetrie al corpului. Amplitudinea sa este de 15-20° (Fig. Nr.
46B), deci, de 2-3 ori mai slabă decât cea a adducţiei.

Fig. Nr. 46
În mod general, amplitudinea adducţiei - abducţiei se micşorează o dată cu
gradul de flexiune sau extensie a încheieturii.
Mişcările de circumducţie – mişcarea de circumducţie combină mişcările
elementare în jurul celor două axe. Dusă la maxim, această mişcare descrie pe axa
mâinii un con în vârful superior, situate în “centrul încheieturii” şi puternic
aplatizat transversal: conul circumducţiei, în interiorul căruia axa mâinii poate
ocupa toate poziţiile.
 Diagrama amplitudinilor – această diagramă (Fig. Nr. 17) prezintă baza
vârfului de circumducţie mai întinsă în sensul flexiunii - extensiei decât în cel al
adducţiei-abducţiei.
Este logic să i se integreze mişcările de pronosupinare care contribuie la
orientarea mâinii cu acelaşi titlu ca şi mişcările încheieturii.
Coeficientul funcţional de mobilitate (CFM) – diagramele preconizate de
Ch. Rocher (Fig. Nr. 47) permit stabilirea CFM al unei încheieturi date, neţinând
cont totuşi de pronosupinarea care este anexată de el la explorarea cotului.

Fig. Nr. 47

Poziţia de funcţionare se defineşte după cum urmează:

- uşoara extensie: 30-40°
- uşoara inclinatie cubitala: 15°
- semipronaţie: 30-45°
Această poziţie favorizează acţiunea de flexiune a degetelor şi “prezintă”
mâna în ipostaza cea mai favorabilă apucării.
Cercetarea mişcărilor anormale – ca în orice articulaţie cu trei grade de
libertate, această cercetare este dificilă.
Totuşi, imobilizând ferm încheietura, este posibil să imprimăm mâinii
“pasiv” câteva grade de rotaţie axială, foarte diferită de pronosupinare. Aceste
mişcări nu devin anormale decât atunci când amplitudinea lor este exagerată.
Mâna şi degetele

Mâna, adaptată apucării (prehensiune), trebuie să fie capabilă să se

modeleze pe obiectele de apucat şi să formeze un cleşte. Această mişcare este
posibilă datorită a trei mecanisme:
  căuşul palmei;
 flexiunea ultimelor patru degete;
 opoziţia degetului mare, care este fenomenul principal, condiţionând
valoarea funcţională a mâinii.
Când căuşul palmei prinde mânerul unei unelte, formează un şanţ concav
înainte, a cărui axă este oblică (Fig. Nr. 48), din josul ridicăturii hipotenare pânş la
a doua articulaţie meta-carpo-falangiană. Acest căuş se datorează opoziţiei
primului şi celui de-al cincilea metacarpian, datorită jocului articulaţiilor carpo-
metacarpiene:

Fig. Nr. 48

 primul metacarpian se duce înainte şi înăuntru printr-o mişcare de opoziţie

din articulaţia trapezo-metacarpiană, care nu este decât un element al
opoziţiei degetului mare.
 al cincilea metacarpian se duce înainte şi în afară (Fig. Nr. 49) prin
angrenarea articulaţiei sale cu osul răsucit.

Fig. Nr. 49
De notat că mişcările metacarpienelor 4, 3 şi 2 sunt în scadere de la 4 la 2,
care este practic imobil.
 Mişcările ultimelor patru degete se efectuează la nivelul a trei articulaţii:
 metacarpo-falangiană;
 interfalangiană proximală (IFP);
 interfalangiană distală (IFD).
1) Metacarpofalangiana este o articulaţie de tip condilian. Ea autorizeaza
deci în principiu două tipuri de mişcări:
o flexiunea - extensia în jurul axei transversale;
o mişcările de lateralitate în jurul axei sagitale; există mai departe mişcări de
rotaţie axială esenţial-pasivă.
Reperul anatomic al acestor articulaţii este constituit de proeminenţa
dorsală dură şi rotunjită a capului metacarpian.
Poziţia 0 este realizată când prima falangă se plasează în prelungirea
metacarpianului sau atunci când mâna este întinsă pe o masă.
a. Flexie - extensie – flexiunea aproximează 90°, dar ea se măreşte de la al
doilea deget până la al cincilea deget unde poate atinge 100-110° (Fig. Nr. 50).
Flexiunea unui deget izolat este mai slabă din partea ligamentului palmar
interdigital. Flexiunea pasivă este mai marcată decât cea activă.

Fig. Nr. 50
 Extensia activă a metacarpofalangienei variază după subiecţi de la 20 la
45° (Fig. Nr. 51) şi poate atinge 90° la anumiţi subiecţi hipotonici.

Fig. Nr. 51

b. Lateralitatea – aceste mişcări nu sunt posibile decât în poziţia 0, care

relaxează ligamentele laterale întinse în flexiune. Amplitudinea lor este de circa
15°.
Mai degrabă decât de abducţie-adducţie, vorbim de apropierea şi
îndepărtarea degetelor în raport cu mediusul ce serveşte ca axă de referinţă (Fig.
Nr. 52), dar care poate el însuşi să efectueze mişcări de înclinaţie în afară sau
înăuntru. Mai bine decât prin unghiuri, aceste mişcări de lateralitate pot fi măsurate
prin depărtare în centimetri, separând extremitatea a două degete consecutive.
 Fig. Nr. 52

Metacarpofalangiana indexului are cea mai mare amplitudine de lateralitate

(Fig. Nr. 53), permiţându-i să realizeze uşor mişcări de circumducţie.

Fig. Nr. 53

c. Rotaţia axială – pur pasivă poate atinge 45°.

2) Articulaţiile interfalangiene – sunt articulaţii de tip trohlean care nu dau
voie decât mişcărilor de flexie-extensie în jurul unei axe transversale. Reperele lor
anatomice sunt pliurile cutanate ale degetelor care se situează toate uşor deasupra
articulaţiei lor, cu excepţia pliului de flexiune digito-palmar, plasat clar sub
articulaţia metacarpofalangiană.
a) Flexiunea – interfalangienele proximale depăşesc lejer o flexiune de 90°
cu o uşoară creştere când se merge de la al doilea la al cincilea deget.
Interfalangienele distale nu ating complet flexiunea de 90°.
Orice ar fi, flexiunea completă a celor două articulaţii interfalangiene
aduce în mod normal buricul degetului în contact cu faţa palmară a primei falange
(Fig. Nr. 54). Când se adaugă flexiunea metacarpofalangienei, vârful degetelor
atinge palma la nivelul pliului palmar mediu.
 Fig. Nr. 54

Este comod, în deficite de flexiune ale degetelor, să notăm în centimetri,

distanţa ce separa buricul de palmă.
Remarcă importantă: toate degetele ne săgetează ca indexul, în plan sagital
(Fig. Nr. 55), dar se înclină în afară când se merge de la index la auricular. Axele
lor converg într-un punct aflat în partea joasă a şanţului pulsului. Aceasta
favorizează opoziţia degetului mare cu buricul fiecărui deget, respectiv al cincilea.

Fig. Nr. 55
 b) Extensia – Interfalangiana proximală nu posedă nicio amplitudine de
extensie, chiar pasivă.
Interfalangiana distală prezintă o extensie de câteva grade, mergând de la
15 la 20°, în extensie pasivă.
c) Mişcări anormale – orice mişcare pasivă de rotaţie axială sau de
lateralitate depăşind câteva grade trebuie să fie considerate ca anormală.
Opoziţia degetului mare este mişcarea care duce buricul degetului mare
în contact cu buricul fiecăruia din celelalte patru degete, al indexului mai ales,
pentru a constitui ceea ce s-a convenit să fie numit cleşte policidigital. Pierderea
acestei mişcări, indispensabilă apucării eficace a obiectelor, antrenează cvasi-
inutilitatea mâinii.
Realizarea acestei mişcări complexe antrenează (Fig. Nr. 56) ansamblul
coloanei auriculare a degetului mare care cuprinde succesiv, plecând de la scafoid,
trapezul şi primul metacarpian, legate prin articulaţia trapezo-metacarpiană de tip
toroid, apoi prima falangă, legată de metacarpian prin articulaţia
metacarpofalangiană de tip condilian şi, în sfârşit, a doua falangă, legată de prima,
printr-o interfalangiană de tip trohlean.

Fig. Nr. 56

Articulaţia scafo-trapeziană are mişcări de slabă amplitudine, imposibile

de evidenţiat clinic. Este o artrodie.
Articulaţia trapezo-metacarpiană este, din contră, foarte mobilă,
deoarece ea orientează degetul mare în raport cu palma, permiţând două tipuri de
mişcări:
 o abducţia-adducţia în planul palmei: abducţia îndeparteazaă degetul mare de
palmă, amplitudinea sa este de 60-70°.
o flexia-extensia în plan perpendicular: flexia numită şi antepulsie duce degetul
mare înaintea palmei, amplitudinea sa este de 60°, iar extensia sau
retropulsia, este mişcarea inversă.
Circumducţia degetului mare realizeaza succesiunea celor 4 mişcări
precedente.
Există, de asemenea, cum vom vedea mai departe, o anumită amplitudine
de rotaţie axială posibilă adtorită lipsei de rezistenţă ligamentară şi datorită jocului
mecanic al articulaţiei.
Articulaţia metacarpofalangiană efectuează, în principal, două tipuri de
mişcări:
 flexie-extensie, completată pornind din poziţia de referinţă: prima falangă în
prelungirea metacarpianului; flexiunea nu depaseste 70-80°, extensia e
nulă.
 mişcările de lateralitate sunt mult mai limitate decât cele ale altor
metacarpofalangiene.
Există din contră, incontestabile mişcări de rotaţie axială.
Articulaţia interfalangiană nu permite decât un singur tip de mişcări:
flexie-extensie. Flexia atinge 80-90°, extensia activă 10-15°, iar extensia pasivă
30°.
Aceste mişcări elementare o dată definite, este posibilă analiza mişcării de
opoziţie a degetului mare care este suma a trei componente:
- o adducţie ce apropie degetul mare de axa mâinii;
- o flexie ce proiectează degetul mare înaintea palmei şi curbându-l în mod
regulat către degetul căruia i se va opune;
- o rotaţie axială cu buricul policelui care priveşte înainte şi uşor înăuntru –
se va orienta către inapoi; aceasta este bine pusă în evidenţă de experienţa lui
Sterling-Bunnell (Fig. Nr. 57): fragmente de chibrituri au fost lipite de degetul
mare. Ea atinge 120° şi se efectuează în trapezo-metacarpiană şi
metacarpofalangiană. Mişcarea de adductie-rotaţie axială este cu atât mai marcată,
cu cât opoziţia se efectuează cu un deget aproape de al cincilea.
 Fig. Nr. 57

Împinsă la limita sa extremă, mişcarea de opoziţie duce buricul degetului

mare în contact cu palma, la nivelul celei de-a cincea articulaţii
metacarpofalangiene (Fig. Nr. 58).

Fig. Nr. 58

E posibil să apreciem global deficitul de opoziţie al degetului mare,

măsurând:
- distanţa: buricul degetului mare – baza auricularului (Fig. Nr. 59)
- distanţa: buricul degetului mare – buricul auricularului (Fig. Nr. 60), dar
acest procedeu face, de asemenea, să intervină opoziţia celui de-al cincilea deget.
 Fig. Nr. 59

Fig. Nr. 60

Modurile de apucare şi mişcările-teste

Există cel puţin 6 moduri de apucare din care 4 fac să intervină degetul
mare.
Apucarea prin opoziţie terminală opune extremitatea buricului degetului
mare, aproape de unghie cu extremitatea buricului fiecărui deget, respective al
indexului. Permite prinderea obiectelor fine (Fig. Nr. 61).
 Fig. Nr. 61

Este deci, o apucare fină şi discriminatorie. Testul de eficacitate al acetui

mod de prindere constă în a strânge un ac sau băţ de chibrit asezat pe o masă (Fig.
Nr. 62). Această mişcare necesită integritatea muşchiului profund care produce o
flexiune a degetului opus şi al muşchiului care produce flexiune propriu degetului
mare, ca şi un buric corect sprijinit prin unghie.

Fig. Nr. 62

Apucarea prin opoziţie subterminală opune suprafaţa buricului degetului

mare cu cea a unui alt deget. Acest mod de apucare, mai curent, permite apucarea
unui obiect mai gros, un creion de exemplu (Fig. Nr. 63).
 Fig. Nr. 63

Testul de eficacitate consistă în incercarea de a smulge o foaie de hârtie

ţinută între degetul mare şi arătător (Fig. Nr. 64).

Fig. Nr. 64
Apucarea prin opoziţie subterminolaterală opune buricul degetului mare de
faţa laterală externă a unui deget ca atunci când ţinem o monedă (Fig. Nr. 65).
Această opoziţie dă o priză mai solidă chiar decât precedenta, fiindcă degetul opus
se sprijină pe ansamblul celorlalte degete şi muşchii aductori ai degetului mare pot
să-i dea toată puterea lor.
 Fig. Nr. 65
Apucarea palmară “cu toata mâna” – palma şi cele 4 degete se încovoaie în
forma de cilindru şi degetul mare închide priza (Fig. Nr. 66). Este apucarea de forţă
pentru obiectele grele şi voluminoase, mânerele şi cozile uneltelor ale căror
înclinaţie ţine cont de oblicitatea şanţului palmar în raport cu axa antebraţului.

Fig. Nr. 66

Forţa de apucare se diminuează când volumul prea mare al obiectului

împiedică degetul mare să vină în contact cu celelalte degete, de unde interesul de
a potrivi forma şi diametrul mânerelor de unelte.
Apucarea prin opoziţie digito-palmară opune cele 4 degete palmei. Ea
permite prinderea obiectelor cu un diametru destul de mic fără intervenţia
degetului mare: manevrarea unui levier (Fig. Nr. 67), ţinerea unui volan. Este un
mod de apucare destul de curent, dar priza poate scăpa mai uşor.
 Fig. Nr. 67
Apucarea interdigitală latero-laterală – Cleştele este format din apropierea
a două degete alăturate, cel mai adesea index şi medius, ca atunci când ţinem o
ţigară (Fig. Nr. 68). Este un mod de apucare foarte neglijabil, dar care poate deveni
preţios în absenţa degetului mare.

Fig. Nr. 68

Poziţia de funcţionare a mâinii şi a degetelor

Este poziţia în care se prezintî mâna în mod natural pentru a apuca un
obiect (Fig. Nr. 69):
- încheietura în extensie uţoarî şi înclinaţie cubitală;
 - degetele uşor îndoite la nivelul celor trei articulaţii, gradul de flexiune
mărindu-se în mod regulat, de la index la auricular.
Este poziţia ideală de imobilizare.

Fig. Nr. 69
2. Mobilizarea articulară metodică a membrelor inferioare

Degetele picioarelor se mobilizează împreună sau pe rând, se execută

flexia şi extensia, fiecare deget poate fi îndoit pasiv şi cu tensiune.
Articulaţia gleznei permite mişcarea de flexie şi extensie, de lateralitate şi
circumducţie.
Mişcările de lateralitate sunt compuse din abducţie şi adducţie, pronaţie,
supinaţie şi rotaţie a labei piciorului.
Genunchiul, ca şi cotul, permite o mişcare de flexie şi de extensie. În cazuri
patologice se constată, în această articulaţie şi o serie de mişcări anormale: de
lateralitate, antero-posterioare (“de sertăraş”) sau exagerări ale mişcării de rotaţie
internă şi externă.
Articulaţia şoldului permite un număr mare de mişcări: de flexie şi
extensie, de abducţie şi adducţie, de rotaţie internă şi externă, de circumducţie.
Flexia sau proiecţia înainte a membrului inferior se poate executa cu
genunchiul întins, când este mai limitată, sau cu genunchiul îndoit, când este mai
amplă.
Extensia sau proiecţia înapoi este mai redusă. Atât flexia cât şi extensia pot
fi executate dintr-o parte într-alta.
Abducţia sau depărtarea membrelor inferioare se poate face cu membrele
inferioare întinse sau cu genunchii îndoiţi, abducţia este mai amplă dacă se execută
cu articulaţiile coxofemurale în flexie.
 Adducţia sau apropierea membrelor inferioare este o revenire din abducţie,
mişcarea poate fi continuă dincolo de linia mediană prin încrucişarea membrelor.
Rotaţia internă şi externă a şoldurilor se execută mai bine cu articulaţiile
şoldurilor şi genunchilor la unghi drept, în rotaţia internă piciorul se duce în afară,
în rotaţia externă se duce înăuntru.
Circumducţia se execută cu genunchii întinşi sau cu ei îndoiţi.
Din poziţia culcat pe partea anterioară a corpului se poate executa extensia
cu genunchii întinşi sau îndoiţi.
Din aceeaşi poziţie, cu genunchii îndoiţi (gambele verticale), se execută
depărtarea şi apropierea picioarelor care este de fapt o rotaţie internă şi externă a
şoldurilor.
Ca şi la membrele superioare, toate mişcările membrelor inferioare se
execută concentric şi excentric şi, dacă este cazul, înăuntrul şi în afara segmentului
de contracţie al muşchilor.

3. Mobilizarea metodică a capului şi gâtului

Articulaţiile dintre cap şi gât şi articulaţiile dintre vertebrele coloanei

cervicale permit mişcări sumative de flexie şi extensie, îndoiri laterale, răsuciri şi
circumducţii.
Flexia este limitată uneori de contactul bărbiei cu pieptul; este o mişcare
lipsită de forţă. Extensia se execută de către muşchii mai puternici ai cefei.
Îndoirile laterale ale gâtului sunt destul de limitate, dar răsucirile capului şi gâtului
sunt ample. Circumducţia se face pasiv şi activ, dar nu cu rezistenţa.
Mişcările capului şi gâtului pot fi îndreptate într-un singur sens sau dintr-o
parte într-alta; ele pot fi executate concentric sau excentric, înăuntrul şi în afara
segmentului de contracţie.
Mişcările de flexie şi extensie, ca şi îndoirile laterale, pot fi executate şi cu
rezistenţa mâinilor proprii. Poziţia de lucru pentru pacient este şezând, iar a
profesorului de gimnastică medicală, stând.

4. Mobilizarea metodică a trunchiului

Coloana vertebrala dorsală, dar mai ales cea lombară, la care se adaugă în
anumite mişcări şi contribuţia articulaţiilor coxofemurale, permite o serie de
mişcări sumative de flexie şi extensie, îndoiri laterale şi circumducţii.
Flexiile sunt fie executate din articulaţiile soldurilor şi aplecări în care, pe
lângă mişcarea din şolduri, se adaugă şi o uşoară redresare a coloanei lombare, fie
îndoiri ale întregii coloane, adăugate la flexia articulaţiilor coxofemurale.
 Extensiile sunt uşoare înclinări înapoi din şolduri şi redresări ale coloanei
vertebrale sau arcuiri ale întregii coloane, dar mai ales ale coloanei lombare.
Îndoirile laterale, răsucirile şi circumducţiile se execută mai mult la nivelul
coloanei lombare şi dorsal inferioare.
Mişcările de trunchi se execută de către pacient din poziţia şezând,
profesorul de gimnastică medicală păstrând poziţia stând.

5. Indicaţii şi contraindicaţii ale mobilizării articulare

Pacientul trebuie să participe conştient la tratament; fără interesul şi voinţa

lui nu se pot obţine rezultate bune.
În cadrul culturii fizice medicale, gimnastica articulară se poate aplica atât
în scop igienic, cât şi terapeutic.
Această metodă de exercitare articulară şi musculară poate fi de folos
tuturor oamenilor sănătoşi şi chiar sportivilor, cărora le asigură un tratament local
sistematic, intens şi progresiv al funcţiilor articulare şi neuromusculare.
Aplicaţiile terapeutice ale gimnasticii articulare privesc îndeosebi
tulburările şi bolile articulaţiilor, apoi ale muşchilor, nervilor şi ale celorlalte
ţesuturi periarticulare.
Gimnastica articulară este o metoda de reeducare neuromotoare şi de
reeducare funcţională, utilizată cu succes în ortopedie, chirurgie şi traumatologie,
unde este folosită pentru tratarea sechelelor posttraumatice şi postoperatorii, sau
după imobilizările prelungite, prilejuite de fracturi, luxaţii, plăgi articulare etc.
Exerciţiile analitice ale gimnasticii articulare sunt indicate în tratamentul
atoniilor şi atrofiilor musculare şi pentru refacerea proprietăţilor fiziologice ale
muşchilor bolnavi.
În neurologie, gimnastica articulară poate fi indicată în tratamentul
tulburărilor trofice şi mai ales al tulburărilor de coordonare a mişcărilor.
Excitarea articulaţiilor şi a grupelor de muşchi care le mobilizează are o
acţiune indirectă asupra circulaţiei şi schimburilor nutritive locale, influenţând
ţesuturile mai apropiate sau mai depărtate, după forma şi mărimea muşchilor puşi
în lucru.
Gimnastica articulară este contraindicată în afecţiunile inflamatorii acute şi
după traumatismele grave ale oaselor şi articulaţiilor, ale muşchilor şi tendoanelor.
Durerile şi contracturile muscular reflexe împiedică mobilizarea articulară.
Anchilozele osoase şi pseudoartrozele nu se tratează prin mobilizare
articulară.
 EXERCIŢII DE GIMNASTICĂ PE GRUPE DE MUŞCHI

În această metodă, caracterele exerciţiului fizic sunt determinate de

mişcarea realizată prin contracţia uneia sau a mai multor grupe de muşchi, solidare
din punct de vedere funcţional. În această gimnastică a grupelor şi lanţurilor de
muşchi, preocuparea principală este de a exercita, dezvolta şi perfecţiona funcţiile
motoare normale, de a reeduca şi recupera funcţiile slăbite sau tulburate din diverse
cauze patologice şi de a contribui la echilibrarea funcţional a întregului organism.
Ca şi in gimnastica articulară, în gimnastica grupelor şi a lanţurilor de
muşchi este nevoie de o metodă de lucru, care implică în primul rând cunoaşterea
temeinică a structurii funcţionale a muşchilor, a grosimii şi lungimii lor, a
inserţiilor pe segmentele osoase, a sensului şi forţei mişcării pe care o realizează.
Examenul morfologic şi funcţional al acestor grupe de muşchi trebuie să se
bazeze pe cercetarea şi aprecierea obiectivă a morfologiei şi fiziologiei muşchilor
normali şi să se facă prin probe simple şi la îndemâna tuturor. În cazurile
patologice, de modificări morfologice şi funcţionale, folosim examenul clinic şi o
serie de probe funcţionale (dinamometria, examenul electric etc.).
Exerciţiile pe grupe de muşchi vor fi executate după necesităţi; dacă este
nevoie de creşterea volumului şi forţei muşchilor, vom folosi mijloacele cele mai
potrivite de îngreuiere; dacă voim să scurtăm sau să alungim fibrele musculare,
putem folosi contracţiile concentrice sau excentrice.
Rezistenţa muşchilor se dezvoltă printr-un număr mare de repetări ale
contracţiilor statice sau izometrice, prin autorezistenţa şi rezistenţa manuală sau
mecanică.
Elasticitatea muşchilor se păstrează, dezvoltă sau se recapătă prin mişcări
ample şi întinderi ale muşchilor, executate excentric şi în afara segmentului de
contracţie. Viteza mişcărilor se dezvolta prin mişcări vii şi scurte, repetate des şi
executate ritmic.
Prin repetare îndelungată, funcţiile muşchilor şi nervilor se îmbunătăţesc
progresiv, iar mişcările se executa mai economic şi mai coordonat.
Odată cu fortificarea muşchilor se întăresc tendoanele şi celelalte formaţii
aponevrotice.
Gimnastica analitică a muşchilor este indicată în scop igienic, pentru
stimularea funcţională a unor grupe de muşchi insuficient dezvoltaţi. Această
metodă este recomandată persoanelor slabe sau bolnave care nu pot executa decât
eforturi localizate; mai poate fi folosită uneori în scop estetic, profesional sau
sportiv, pentru a favoriza creşterea volumului, grosimii muşchilor şi proprietăţilor
fiziologice ale acestora.
Indicaţiile terapeutice ale gimnasticii musculare sunt dictate de necesitatea
urgentă de a reface volumul şi forţa muşchilor atrofiaţi din cauza unor leziuni sau
tulburări ale muşchilor şi nervilor motori.
Exercitarea analitică a grupelor de muşchi se aplică în pareze şi paralizii,
contracturi şi tulburări de coordonare a mişcărilor, localizate mai ales la membre.
Odată cu funcţiile neuromotoare sunt stimulate şi funcţiile vasculare şi
trofice, prevenindu-se astfel tulburările fiziopatice.
Gimnastica analitică a muşchilor este contraindicată în afecţiunile
inflamatorii locale ale muşchilor, articulaţiilor şi oaselor, în traumatismele grave şi
după intervenţiile chirurgicale recente.

EDUCAREA ŞI REEDUCAREA NEUROMOTOARE

Bazele dezvoltării neuromotoare se pun în primele luni după naşterea

copilului, iar procesul educativ se începe prin dirijarea primelor manifestări
motoare-mişcările lui organice şi instinctive, reflexe şi expresive şi mai ales cele de
creştere sau impulsive.
Cât timp este treaz, copilul îşi mişcă aproape continuu ochii şi capul,
mâinile şi picioarele. Aceste mişcări sunt complet necoordonate; ele servesc numai
pentru creşterea şi dezvoltarea elementelor aparatului locomotor.
Pe măsură ce se dezvoltă organele de simţ, sub influenţa instinctelor, se
formează reflexe condiţionate de orientare a mişcărilor. Copilul întoarce privirea şi
capul, iar mai târziu îşi orientează mişcările spre partea de unde vine lumina,
zgomotul, mama şi hrana. Mişcările cu o anumită orientare sunt primele rezultate
ale educaţiei neuromotoare.
Mişcările intenţionale apar ca semn al dezvoltării centrilor nervoşi de
coordonare a mişcărilor. Ele se dezvoltă prin perfecţionarea mişcărilor de orientare
şi printr-o serie de reflexe mai complexe: copilul întoarce capul şi întinde mâinile
după obiecte viu colorate, care lucesc sau emit sunete plăcute, sau spre persoanele
cunoscute care îi vorbesc sau îl hrănesc.
Mişcările intenţionale sunt destul de imperfecte la început. Pentru a apuca
sau prinde cu mâinile, a se ridica în poziţia şezând, a se târî, iar mai târziu pentru a
se ridica în picioare şi a merge, copilul repetă de sute şi mii de ori aceleaşi mişcări.
Aceste prime mişcări intenţionale păstrează caracterul impulsiv, sunt însoţite de o
agitaţie motrico-globală, sunt nediferenţiate şi lipsite de precizie.
Abia către vârsta de 5 ani, când se completează mielinizarea fibrelor
nervoase şi se termină dezvoltarea centrilor nervoşi coordonatori, copiii reuşesc să
coordoneze perfect mişcările voluntare; acum se poate vorbi de o atitudine
caracteristică a corpului şi de gesturi sau mişcări prin care se diferenţiază de alţi
copii.
Dar nici la această vârstă şi nici mai târziu nu se termină definitiv educaţia
neuromotoare. În decursul întregii sale vieţi, omul învaţă mişcări noi şi le
perfecţionează pe cele învăţate.
Fie ca îşi îmbunătăţeşte deprinderile motrice de bază, că învaţă să scrie, să
cânte la vioară, să facă gimnastică sau să înoate, fie că-şi face pregătirea tehnică
profesională, el îşi continuă şi îşi completează educaţia neuromotoare.
Reeducarea este necesară uneori după îmbolnăviri şi accidente care
alterează structura elementelor anatomice şi tulbură funcţiunile fiziologice, nu
numai ale aparatului locomotor, ci şi ale celorlalte organe şi funcţii, mai ales
circulatorii, trofice, de sensibilitate, secretorii etc.
Aceste tulburări complexe, cunoscute sub numele comun de tulburări
fiziopatice, continuă să se manifeste şi să producă suferinţe şi deficienţe
funcţionale multă vreme, chiar după ce leziunile sau îmbolnăvirile care le-au
produs s-au vindecat. Ele se datorează în general unor tulburări ale sistemului
nervos vegetativ şi se tratează prin reeducarea funcţională, care constă din mişcări
metodice, masaj şi fizioterapie.
Atunci când şi componentele psihice ale mişcării, ca: voinţa, curajul,
perseverenţa şi altele sunt alterate, este necesară şi reeducarea psihomotoare.
Reeducarea neuromotoare şi psihomotoare se realizează prin executarea
unor exerciţii fizice pasive, active şi active cu rezistenţă, prin care se învaţă din
nou mişcările ce nu se mai pot executa, se corectează cele ce se execută defectuos,
se controlează şi se stăpânesc mişcările anormale, se suplinesc mişcările care
lipsesc, se instituie o disciplină şi o coordonare psihomotoare nouă şi normală.
Mecanismele reeducării neuromotorii sunt complexe. Ele interesează pe de
o parte elementele aparatului locomotor şi ale nervilor motori respectivi, iar pe de
altă parte factorii psihici care participă la restabilirea sau recuperarea funcţiei
neuromotoare.
Sistemul nervos este educabil mai ales în sectorul neuromotor. Mişcarea
repetată se perfecţionează şi se automatizează prin mecanismele de adaptare şi prin
plasticitatea funcţională specifică sistemului nervos. Sistemul nervos exercită o
acţiune de reglare a funcţiilor motoare şi de reparaţie a elementelor anatomice
alterate.
 Metoda de lucru în reeducarea neuro - şi psihomotoare constă, în primul
rând, în cunoaşterea exactă şi în amănunt a naturii, întinderii şi gravităţii leziunilor
şi tulburărilor ce urmează a fi tratate. Se stabileşte un tablou exact al muşchilor
atinşi şi al stării lor de atrofie, contracturi, pareze ori paralizie. La acest tablou se
adaugă starea articulaţiilor şi defectele lor prin exces de mobilitate, prin reducerea
mobilităţii sau prin mişcări anormale, precum şi starea oaselor şi mai ales a
nervilor periferici sau a centrilor nervoşi lezaţi.
Tratamentul poate fi local, regional sau general şi constă în exerciţii
speciale de reeducare şi recuperare neuro - şi psihomotoare. Aceste exerciţii se
asociază de regulă cu mijloace terapeutice ajutătoare, ortopedice sau chirurgicale,
medicale sau neurologice.
Activitatea de reeducare funcţională este dominată de trei probleme mari:
1) reeducarea echilibrului corpului;
2) reeducarea mişcării membrelor superioare şi în special a abilităţii
manuale;
3) reeducarea mişcărilor membrelor inferioare şi mai ales reeducarea
mersului.

Reeducarea funcţiei de echilibru a corpului

După gravitatea lor, tulburările de echilibru se împart în trei categorii:

- tulburări uşoare de echilibru care apar prin pierderea obişnuinţei de a sta
în picioare sau cu capul ridicat, în urma unei lungi perioade de
imobilizare în poziţia culcat, la care se adaugă deseori starea de
slăbiciune şi anemie provocate de boală;
- tulburările de echilibru, de intensitate medie, sunt cele de natură
ortopedică, determinate în special de asimetria în lungimea şi în puterea
de sprijin a membrelor inferioare.
- Cele mai grave şi frecvente tulburări de echilibru sunt de natură
neurogenă.
În orice poziţie şi în orice mişcare a corpului există elemente de echilibru
care asigura stabilitatea, orientarea pe coordonatele spaţiale şi coordonarea
mişcărilor. Organismul face faţă solicitărilor speciale din exerciţiile de gimnastică,
care necesită o mare doză de echilibru, printr-o activitate reflexă neuromusculară
foarte promptă şi foarte fină, ce se manifestă prin corectarea continuă a poziţiei
corpului, printr-o precisă orientare în spaţiu şi o perfectă coordonare a mişcărilor.
 Exerciţiile din poziţia culcat constau în ridicarea capului şi trunchiului în
poziţia culcat rezemat, culcat pe o latură sau partea anterioară a corpului.
Exerciţiile din poziţia şezând încep din poziţia şezând rezemat, după care
se trece la derivatele ei: şezând înclinat, aplecat şi cu trunchiul îndoit înainte sau
lateral şi, în fine, cu trunchiul răsucit într-o parte sau alta. Aceste exerciţii sunt
îngreuiate prin diferite mişcări simetrice sau asimetrice ale membrelor superioare.
Poziţia pe genunchi este folosită la început sub forma celor mai stabile
variante: pe genunchi pe călcâie, şezând şi pe genunchii depărtaţi, pentru a trece
apoi la cele mai puţin stabile: stând pe un genunchi, cu celalalt îndoit în faţă sau
întins înapoi. Aceste poziţii sunt îngreuiate prin schimbarea poziţiei capului şi
trunchiului sau prin poziţii şi mişcări asimetrice ale membrelor superioare.
Cele mai importante exerciţii de echilibru se execută din poziţia stând şi
din mers pe o bârnă.
Exerciţiile de echilibru cu reducerea suprafeţei de sprijin:
- stând cu picioarele apropiate;
- stând cu un picior înainte, în prelungirea celuilalt;
- stând pe vârful unui singur picior;
- mers pe o line sinuoasă;
- mers ascendent, descendent, trecând peste mici obstacole;
Exerciţii de echilibru cu depărtarea centrului de greutate al corpului sau al
segmentelor sale de bază de susţinere:
- stând pe vârfuri, cu braţele întinse în sus;
- mers pe o bancă îngustă, pe o bârnă etc.
- mers pe vârfuri cu braţele în diferite poziţii.
Exerciţiile de echilibru cu dispunerea centrului de greutate al corpului sau
al segmentelor sale în afara suprafeţei de sprijin:
- stând pe vârfuri pe o bârnă: ducerea unui braţ în sus şi a celuilalt lateral.
Mâna dusă lateral poate susţine un obiect (greutate, măciucă, baston).
Exerciţiile de echilibru cu poziţii neobişnuite ale corpului:
- mers pe bârna cu capul mult inclinat înainte, cu capul pe spate, inclinat
lateral sau răsucit:
- mers cu trunchiul îndoit înainte sau răsucit.
Exerciţiile de echilibru prin schimbarea procedeului obişnuit de deplasare:
- mers lateral, mers înapoi:
- mers ghemuit: mers pe patru labe.
Exerciţiile de echilibru cu modificarea vitezei si ritmului:
- mers lent: mers cu schimbarea paşilor (mersul repede este favorabil
menţinerii echilibrului).
 Exerciţiile in echilibru cu trecerea peste obstacole sau cu transport de
greutăţi:
- mers cu trecerea peste obstacole diverse:
- mers cu o greutate pe cap, pe spate sau în braţe.
Exerciţiile de echilibru cu scăderea controlului fiziologic:
- menţinerea echilibrului in stând (pe sol, la înălţime) cu ochii închişi:
- mersul la înălţime cu distragerea atenţiei.
Poziţiile şi mişcările de echilibru constituie o metodă de gimnastică folosită
pentru dezvoltarea acestei funcţii, necesară la toate vârstele, dar mai ales la copiii
mici şi persoanele de vârstă înaintată.
Exerciţiile de echilibru au devenit mijloace specifice de reeducare
funcţională în asimetriile funcţionale prin inegalitatea membrelor inferioare, prin
paralizii flasce sau spastice, prin mişcări necoordonate şi prin tulburări funcţionale,
ortopedice şi neurologice.
Bolnavii cu tulburări ale aparatului vestibular, ale cerebelului sau ale altor
centri medulari şi cerebrali, execută cu mare dificultate chiar şi cele mai uşoare
probe de echilibru. Reeducarea lor trebuie să se facă metodic, să se înceapă cu
multa prudenţă, folosind sprijinul mecanic şi diverşi stimulenţi psihici pentru a
îndepărta teama şi nesiguranţa, supraîncordarea şi oboseala.

Reeducarea mişcărilor membrelor superioare

Importanţa membrelor superioare şi mai ales a mâinilor în viaţa şi activitatea

omului este incontestabilă. Deficienţele morfologice şi funcţionale ale membrelor
superioare, tulburările de coordonare şi mai ales lipsa unei legături funcţionale
perfecte între gândire şi mişcare, împiedică folosirea mâinilor în toate acţiunile
practice ale omului.
Exerciţiile pentru reeducarea funcţională a membrelor superioare pot fi
grupate în simple sau complexe, simetrice sau asimetrice; ele pot să dezvolte forţa
sau rezistenţa, viteza sau coordonarea mişcărilor.

Reeducarea mişcărilor membrelor inferioare şi în special a mersului

 Reeducarea funcţională a membrelor inferioare se începe, în cazurile grave
de pierdere sau scădere accentuate a funcţiilor neuromotorii, din poziţia culcat şi
şezând, continuându-se în poziţiile pe genunchi şi stând.
Din poziţia culcat pe spate se începe cu exerciţiile simple de flexie şi
extensie a picioarelor şi circumducţie a gleznelor, cu flexia şi extensia genunchilor,
flexia şi extensia, abducţia şi adducţia, rotaţia şi circumducţia din şold. Pentru
exercitarea sensibilităţii cinetice se apasă cu tălpile pe un plan vertical, montat în
patul pacientului.
Momentele următoare cele mai importante sunt ridicarea în şezând, pe
genunchi şi stând, când pacienţii au deseori nevoie de sprijin mecanic sau de
sprijin viu.
Din poziţia stând cu sprijin se învaţă trecerea greutăţii corpului pe un picior
sau pe altul, legănarea corpului şi diferite mişcări ale membrelor superioare.
Exerciţiile de mers sunt cele mai importante mişcări de reeducare
neuromotoare.
Primele exerciţii de mers se învaţă cu sprijin viu, între bare paralele, cu
cârje şi bastoane, cu ajutorul unor cărucioare sau al altor dispozitive mecanice.
Exerciţiile de mers între bare paralele, cu cârje sau bastoane. Pacientul se
sprijină cu fermitate cu ambele mâini şi caută să-şi ţină corpul în poziţie corectă: el
învaţă mai întâi să-şi ridice alternative picioarele la diferite înălţimi şi să-şi îndoaie
genunchii ca pentru urcatul pe trepte, face paşi egali, se mişcă ritmic şi fără grabă,
învaţă temeinic mersul înainte, apoi lateral şi înapoi, încearcă mersul sprijinit dar
fără controlul vederii, merge, în sfârşit, sprijinindu-se cu o mână de o singură bară.
Exerciţiile de mers cu cârjele şi cu două bastoane repetă exerciţiile făcute
între bare paralele, cu deosebirea că pacientul trebuie să înveţe mutarea înainte a
cârjelor sau bastoanelor la fiecare pas.
Exerciţiile de mers cu un singur baston (ţinut de preferinţa în mâna
dreaptă). Mersul în patru timpi constă din ducerea bastonului înainte, păşire cu
piciorul stâng, ducerea din nou a bastonului înainte, păşire cu piciorul drept.
Mersul în trei timpi constă din ducerea bastonului înainte, deplasarea piciorului
stâng la nivelul bastonului, ducerea piciorului drept, înainte.
Mersul în doi timpi se face prin ducerea bastonului înainte, o dată cu
ducerea piciorului stâng, după care urmează ducerea piciorului drept înainte, prin
cei doi stâlpi formaţi din bastonul ţinut în dreapta şi piciorul stâng.
Exerciţiile de mers fără sprijin. Prin exerciţii pregătitoare se controlează
echilibrul corpului în poziţia stând; se păşeşte înainte cu un picior, se trece
greutatea asupra lui, se păşeşte apoi cu piciorul următor. În mersul pe teren plan se
aplică, pe sol, mai întâi călcâiul şi apoi vârful piciorului. În urcuş se pune mai întâi
vârful şi apoi călcâiul, în coborâş se merge ca şi pe şes, aplicând mai întâi călcâiul
şi apoi vârful. În mersul lateral şi în urcatul scărilor se aplică mai întâi vârful
piciorului.
Exerciţiile de mers pe planuri înclinate. După ce a învăţat bine mersul pe
teren plan, pacientul începe mersul pe planuri înclinate. Pe un spaţiu larg şi foarte
puţin înclinat, prevăzut de regulă cu două bare de sprijin, sunt desenate urme de
paşi, pe care trebuie să calce pacientul în mers. Pentru mersul în urcuş, trunchiul se
inclină uşor înainte, iar genunchiul anterior se îndoaie mai mult şi se aplică pe sol
mai întâi vârful, apoi călcâiul piciorului. În coborâre, genunchiul posterior are o
flexie mai mare, iar piciorul anterior se aplică pe sol mai întâi cu călcâiul şi apoi
vârful, trunchiul se menţine uşor inclinat înapoi. Exerciţiile de urcare şi coborâre se
pot face cu sau fără sprijin între bare, cârje sau bastoane; în acelaşi fel se învaţă şi
urcatul sau coborâtul scărilor.
Exerciţiile diverse de mers. Ocolirea sau trecerea peste obstacole. Se face
mai întâi analitic şi cu sprijin, apoi normal şi fără sprijin.
Toate aceste exerciţii se fac de regulă sub controlul vederii pacientului,
care are tot timpul privirea aţintită spre picioare. După deprinderea perfectă a
mersului (după ce s-au format reflexele), se fac exerciţii de mers cu privirea
îndreptată înainte spre un punct fix, luând măsuri de asigurare se pot executa şi
exerciţii cu ochii închişi.
Indicaţii:
Reeducarea mersului este indicat în tulburările de mers prin leziuni ale
oaselor şi articulaţiilor, ale muşchilor sau nervilor periferici sau centrali (parezele
şi paraliziile flasce şi spastice ale muşchilor, tulburările de echilibru şi coordonare).
Contraindicaţii:
Sunt dictate de slăbirea excesivă a pacienţilor, de atrofiile musculare
intense, artropatiile şi insuficienţele articulare grave, tulburările psihice şi bolile
acute febrile etc.
Reeducarea neuromotoare se poate începe la patul bolnavului, prin mişcări
analitice executate din poziţia culcat şi şezând.
În sălile speciale pentru reeducarea mersului se construiesc planuri
înclinate ascendente şi trepte pentru urcare şi coborâre, mărginite de bare de sprijin
demontabile.
În aceste săli sunt fixate pe pereţi, la înălţimea potrivită, oglinzi mari
pentru autocontrolul mişcărilor; în dulapuri sau în rafturi vom găsi diferite feluri de
cârje, bastoane şi aparate speciale pentru reeducarea funcţională a mersului, a
mâinilor şi degetelor.