Suport curs Kinetoterapie 1

Miclăuș Roxana & Roman Nadinne

Crestomație de texte

C 7+
8
CREȘTEREA MOBILITĂȚII

Evaluarea amplitudinii de mișcare este o tehnică de bază utilizată pentru examinarea mișcare și
pentru inițierea mișcării într-un program de intervenție terapeutică.
Mișcarea care este necesară pentru realizarea activităților funcționale poate fi privită, în forma sa
cea mai simplă, ca mușchii sau forțele externe care mișcă oasele în diferite tipare sau amplitudini
de mișcări. Când o persoană se mișcă, controlul complicat al activității musculare care provoacă
sau controlează mișcarea provine din sistemul nervos central. Oasele se mișcă unul față de altul
la îmbinările de legătură.
Structura articulațiilor, precum și integritatea și flexibilitatea țesuturilor moi care trec peste
articulații, afectează cantitatea de mișcare care poate apărea între oricare două oase. Mișcarea
completă posibilă se numește amplitudinea de mișcare (AM).
mușchii,
La deplasarea unui segment prin AM a sa, toate structurile din regiune sunt afectate:
suprafețele articulare,
capsulele,
ligamentele,
fasciile,
vasele și nervii.
Activitățile AM sunt descrise cel mai ușor în termeni de raza articulară și rază musculară. Pentru
a descrie domeniul articulațiilor, se utilizează termeni precum flexie, extensie, abducție, adducție
și rotație. Intervalele de mișcare articulară disponibile sunt de obicei măsurate cu un goniometru
și înregistrate în grade.
Intervalul muscular este legat de excursia funcțională a mușchilor. Excursia funcțională este
distanța pe care un mușchi este capabil să se scurteze după ce a fost alungit la maxim. În unele
cazuri, excursia funcțională sau aria unui mușchi este influențată direct de articulația pe care o
traversează. De exemplu, intervalul pentru mușchiul brahial este limitat de domeniul disponibil
la articulația cotului. Acest lucru este valabil pentru mușchii cu o singură articulație (mușchii cu
atașamentele lor proximale și distale pe oase de pe ambele părți ale unei articulații).
Pentru mușchii cu două articulații sau multi-articulații (acei mușchi care traversează peste două
sau mai multe articulații), intervalul lor depășește limitele oricărei articulații pe care o
traversează. Un exemplu de mușchi cu două articulații care funcționează la cot este mușchiul
biceps brahial.
1
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Dacă se contractă și mobilizează cotul în flexie și antebrațul în supinație în timp ce deplasează

simultan umărul în flexie, se scurtează la un punct cunoscut sub numele de insuficiență activă,
unde nu se mai poate scurta. Acesta este un capăt al gamei sale.
Mușchiul este extins pe toată gama prin extinderea cotului, pronația antebrațului și extinderea
simultană a umărului. Când este complet alungit, se află într-o poziție cunoscută sub numele de
insuficiență pasivă.
Mușchii bi-articulari sau multi-articulari funcționează în mod normal în mijlocul porțiunii lor
funcționale, unde există relații ideale lungime-tensiune.
Pentru a menține AM normală, segmentele trebuie mobilizate periodic prin intervalele
disponibile, indiferent dacă este vorba despre domeniul articular disponibil sau cel muscular. Se
recunoaște că mulți factori pot duce la scăderea AM, cum ar fi boli sistemice, articulare,
neurologice sau musculare; intervenții chirurgicale sau afecțiuni traumatice; sau pur și simplu
inactivitate sau imobilizare din orice motiv.
Terapeutic, activitățile AM sunt folosite
pentru a menține mobilitatea articulațiilor și a țesuturilor moi
pentru a reduce la minimum pierderea flexibilității țesutului și
pentru a preveni formarea contracturii.
Tehnici folosite pentru creșterea AM
1. Mobilizarea pasivă
2. Mobilizarea Activă
3. Mobilizarea activă asistată
4. Tehnici FNP
Indicații și obiective pentru reeducarea AM
Mobilizarea pasivă (AMP)
1. În regiunea în care există țesut acut, inflamat, mișcarea pasivă este benefică; mișcarea
activă ar fi în detrimentul procesului de vindecare.
2. Inflamația după leziuni sau intervenții chirurgicale durează de obicei 2 până la 6 zile.
3. Atunci când un pacient nu poate sau nu ar trebui să deplaseze în mod activ un segment
sau segmente ale corpului, ca atunci când este comatos, paralizat sau în repaus complet la
pat, mișcarea este asigurată de o sursă externă.

2
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Obiectivele AMP
Scopul principal este de a reduce complicațiile care ar apărea o dată cu imobilizarea, cum ar fi
degenerarea cartilajului, formarea aderenței și contracturii și circulația lentă.
Mențineți mobilitatea articulațiilor și a țesutului conjunctiv
Minimizarea efectelor formării contracturilor
Menținerea elasticității mecanice a mușchilor
Asista circulația si dinamica vasculara
Îmbunătățiți mișcarea sinovială pentru nutriția cartilajului și difuzia substanțelor în
articulație
Scade sau inhibă durerea
Asistă procesul de vindecare după rănire sau intervenție chirurgicală
Ajută la menținerea conștientizării de către pacient a mișcării
Mobilizarea Activă și Activă Asistată
Ori de câte ori un pacient este capabil să contracte mușchii activ și să miște un segment cu sau
fără asistență, se utilizează Mobilizarea Activă.
Când un pacient are o musculatură slabă și nu poate deplasa o articulație prin intervalul dorit (de
obicei împotriva gravitației), mobilizarea activă asistată este utilizată pentru a oferi suficientă
asistență mușchilor într-o manieră atent controlată, astfel încât mușchiul să poată funcționa la
nivelul său maxim și să fie întărit progresiv.
Odată ce pacienții obțin controlul AM, aceștia avansează către exerciții de rezistență manuală sau
mecanică pentru a îmbunătăți performanța musculară și pentru a reveni la activitățile funcționale.
Când un segment al corpului este imobilizat o perioadă de timp, mobilizarea activă este utilizată
în regiunile de deasupra și dedesubtul segmentului imobilizat pentru a menține AM normală, o
condiție cât mai posibilă și să se pregătească pentru noi activități, precum mersul cu cârjele.
Obiective pentru Mobilizarea Activă
Dacă nu există inflamație sau contraindicație a mișcării active, aceleași obiective ale mobilizării
pasive, pot fi realizate prin intermediul mobilizării active.
În plus, există beneficii fiziologice care rezultă din contracția musculară activă și învățarea
motorie din controlul muscular voluntar.
Avantajele specifice sunt:
Menținerea elasticității fiziologice și contractilitatea mușchilor participanți
Oferă feedback senzorial de la mușchii care se contractă
Oferă un stimul pentru integritatea oaselor și a țesuturilor articulare
3
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Îmbunătățește circulația și previne formarea trombilor

Dezvoltă coordonarea și abilitățile motorii pentru activități funcționale
Limitări ale mișcării pasive
Adevărata mobilizare pasivă și relaxată poate fi dificil de obținut atunci când mușchiul este
inervat și pacientul este conștient.
Mișcarea pasivă nu participă la:
Prevenirea atrofiei musculare
Creșterea forței sau rezistenței
Asistarea circulației în măsura în care o face contracția musculară activă, voluntară
Limitări ale AM activă
Pentru mușchii puternici, AM activă nu menține sau crește forța musculară. De asemenea, nu
dezvoltă abilități sau coordonare decât în tiparele de mișcare utilizate.

Precauții și contraindicații la exercițiile de mobilizare

Deși mobilizările sunt contraindicate în orice circumstanță atunci când mișcarea către o parte
este perturbatoare pentru procesul de vindecare, imobilitatea completă duce la aderențe și
formare de contractură, circulație lentă și un timp de recuperare prelungit.
În lumina cercetărilor efectuate, mobilizarea pasivă timpurie și continuă într-un interval de
mișcare fără durere s-a dovedit a fi benefic pentru vindecarea și recuperarea timpurie a multor
leziuni ale țesuturilor moi și articulare.
ROM-ul nu trebuie făcut atunci când mișcarea perturbă procesul de vindecare.
Mișcarea controlată cu atenție în limitele mișcării fără durere în
primele faze ale vindecării sa dovedit a fi benefică vindecării și
recuperării timpurii.
Semnele unei mișcări prea mari sau greșite includ durere și
inflamație crescute.
ROM nu ar trebui să se facă atunci când răspunsul pacientului sau
condiția pune viața în pericol.
PROM poate fi inițiat cu atenție la articulațiile majore și AROM
la glezne și picioare pentru a minimiza staza venoasă și formarea
trombului.
După infarctul miocardic, intervenția chirurgicală de bypass
arterial coronarian sau angioplastia coronariană transluminală
4
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

percutană, AROM a extremităților superioare și mersul limitat

sunt de obicei tolerate sub monitorizarea atentă a simptomelor.
Principii și proceduri pentru aplicarea tehnicilor de mobilizare
Examinați și evaluați deficiențele și nivelul de funcționare ale pacientului, determinați orice
măsuri de precauție și prognostic și planificați intervenția.
Determinați capacitatea pacientului de a participa la activitatea ROM și dacă PROM, A-AROM
sau AROM pot îndeplini obiectivele imediate.
3. Determinați cantitatea de mișcare care poate fi aplicată în siguranță pentru starea țesuturilor și
sănătatea individului.
4. Decideți ce tipare pot îndeplini cel mai bine obiectivele. Tehnicile ROM pot fi efectuate în
A. Planuri anatomice de mișcare: frontal, sagital, transversal
b. Gama musculară de alungire: antagonică cu linia de tragere a mușchiului
c. Modele combinate: mișcări diagonale sau mișcări care încorporează mai multe planuri
de mișcare
d. Modele funcționale: mișcări utilizate în activitățile vieții de zi cu zi (ADL)
5. Monitorizați starea generală și răspunsurile pacientului în timpul și după examinare și
intervenție; rețineți orice modificare a semnelor vitale, orice modificare a căldurii și culorii
segmentului și orice modificare a ROM-ului, durerii sau calității mișcării.
6. Documentați și comunicați constatările și intervenția.

Pentru identificarea obiectivelor, tehnicilor și exercițiilor necesare pentru a crește mobilitatea,

este necesara evaluarea bilantului articular, dar și identificarea deficitului funcțional, mai ales în
patologiile în care poate exista restant funcțional.
Amplitudinile maxime ale mişcărilor în diverse articulaţii sunt utilizate rar în cursul activităţilor
noastre obişnuite. De obicei se folosesc unghiurile din imediata vecinătate a poziţiei de repaus
articular (poziţia de funcţiune), ceea ce reprezintă aşa-numitul „sector util de mobilitate".
Pe măsură ce mişcarea se îndepărtează de acest sector, valoarea funcţională a amplitudinilor
maxime este mai redusă. Datorită acestui fapt, Ch. Pvocher introduce noţiunea de „coeficient
funcţional de mobilitate", pentru a exprima diferenţiat importanţa pentru funcţia articulară a
diverselor segmente de mobilitate. Fiecare tip de mişcare are coeficienţi funcţionali de mobilitate
elementari, care, prin sumare, determină un coeficient global funcţional. Rocher stabileşte aceşti
coeficienţi aşa cum sunt trecuţi în tabelul 2-1.
5
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

TABELUL 2-1
Articulaţia Mişcarea Sectorul de mişcare Coeficient

Umăr Flexie 0° - 90° 0,4

90°-130° 0,2
130°-170° 0,1
Abducţie 0° - 45° 0,3
45° - 90° 0,2
90°-180° 0,1
Rotaţie internă Indiferent de sector 0,1
Rotaţie externă
Retropulsie

Cot şi antebraţ Flexie 0° - 20° 0,4

20°-80° 0,6
80°-100° 0,9
>100° 0,4
Supinaţie 0° - 30° 0,4
30° - 90° 0,2
Pronaţie 0°- 30° 0,4
30° - 60° 0,2
60° - 90° 0,1

6
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

TABELUL 2-1 (continuare)

Articulaţia Mişcarea Sector de mişcare Coeficient
Pumn Flexie 0° - 30° 0,7
30° - 75° 0,4
>73° 0,2
Extensie 0° - 30° 0,9
30° - 80° 0,5
>80° 0,1
Abducţie Indiferent de sector 0,2
Adducţie
Şold Flexie 0° - 15° 0,6
45° - 90° 0,4
90°-150° 0,1
Abducţie 0-15° 0,6
15° - 30° 0,1
30° - 60° 0,1
Rotaţie externă 0° - 30° 0,3
30° - 80° 0,1
Adducţie Indiferent de sector 0,2
Extensie
Rotaţie internă

Genunchi Flexie 0°-45° 0,9

45°- 90° 0,7
90°-160° 0,4
Glezna Flexie dorsală 0° – 20° 2
20°-40° 0,5
Flexie plantară 0° - 20° 2
20° - 70° 0,2

Pentru a afla coeficientul funcţional de mobilitate, se înmulţeşte cifra găsită la goniometrie cu

coeficientul respectiv al sectorului de mişcare articulară.

Exemplu: flexia unui şold este de 50° (pornind de la poziţia 0°)-coeficientul funcţional va fi :
50x0,6 = 30; un alt şold, cu jlexum de 35°, are o flexie (de la acest nivel în sus) tot de 50° -
coeficientul funcţional va fi : 50x0,4 = 20, ceea ce înseamnă că acest şold, comparativ cu primul,
are un deficit funcţional de 33%.

7
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Bazele fiziopatologice

Dacă kinetologia profilactică are la bază ideea menţinerii cât mai nealterate a condiţiilor fiziologice
ale aparatului neuromioartrokinetic(NMAK), este evident că perturbările acestor condiţii vor
reprezenta bazele kinetologiei terapeutice şi de recuperare funcţională. Deci, fiziopatologia
aparatului N.MAK justifică, direcţionează şi determină tehnicile,metodele, metodologia şi
obiectivele kinetologiei.
Prescrierea unui exerciţiu fizic terapeutic nu se poate face decât după o analiză a mecanismelor
fiziopatologice care stau la baza suferinţelor bolnavului. Aşa, spre exemplu, dificultatea unui
pacient de a-şi utiliza un segment de membru poate să fie urmarea unor variate perturbări ale
sistemului neuromotor, începând cu imposibilitatea de comandă centrală şi terminând cu o banală
durere periferică articulară sau periarticulară.De asemenea, nu vom putea ajuta un bolnav dispncic
prin kinetoterapie
respiratorie, decât după ce vom şti exact mecanismul fiziopatologic al acelei dispnei şi vom
prescrie exerciţiile fizice în consecinţă.
Principalele mecanisme fiziopatologice care pot fi influenţate de kinetoterapie vor fi trecute în
revistă, pe scurt, în cele ce urmează.

Articulaţia

Ca element mecanic efector al mişcării, articulaţia poate sta la baza deficitului aparatului NMAK
prin pierderea stabilităţii şi/sau a gradului de mobilitate a celor două segmente adiacente . toate
structurile articulare si periarticulare pot sta la baza acestor două perturbări funcţionale
(stabilitatea şi mobilitatea). Sub raport fiziopatologic, aceste perturbări pot fi cauzate de : durere,
inflamaţia ţesuturilor, deficitul mecanic (prin pierderea integrităţii aparatului capsuloligamentar,
pierderea congruenţei suprafeţelor osoase articulare) sau pierderea funcţiei musculare adiacente
(despre care se va discuta în subcapitolul următor).
Efectele acestor mecanisme conduc spre redoare sau anchiloză articulară,spre dificultăţi de
menţinere a unei posturi şi a unui aliniament corect corporal, spre dificultăţi de mers sau în
abilitatea de a executa o serie de gestici obişnuite.

1. Redorile — limitări patologice ale mişcării articulaţiilor — pot fi congenitale sau dobândite.
Aproape niciodată nu se pune problema kinetoterapiei pentru redorile congenitale, acestea fiind de
la început do competenţa chirurgiei corectoare.
Redorile dobândite fac obiectul principal al kinetoterapiei. Se poate ajunge la redoare articulară
prin multe mecanisme, aşa cum se sublinia mai sus.
a) Leziunile tegumentelor şi ale ţesutului celular subcutanat (infiltraţii edematoase, sanguine,
inflamaţie, scleroză, cicatrice) pot determina limitarea mai mult sau mai puţin reversibilă a mişcării
unei articulaţii.Kinetotorapia este benefică în majoritatea acestor leziuni.
8
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

b) Leziunile aponevrotice, prin retractură, pot bloca mobilizarea unui segment, aşa cum se
intîmplă spre exemplu în boala Dupuytren.Retractură aponevrotica beneficiază, mai ales, de
chirurgie.

c) Leziunile musculotendinoase de cauză diversă (ruptură, hematom,calcificare. scleroză,

inflamaţie) sfârşesc prin a limita mişcarea datorită contracturii sau retracturii, despre care se va
discuta în subcapitolul următor.

d) Leziunile capsuloligamentare sunt mai ales cele traumatice directe sau cele inflamatorii, care
determină cicatrice retractile, calcificări şi chiar osificări (ca în cazul osteofiţilor sau
sindesmofiţilor). Dar elasticitatea aparatului capsuloligamentar este influenţată şi de vârstă,
secreţie endocrină,fenomene vasculotrofice, reflexe locale. Pierderea supleţii acestui aparat din
cauzele de mai sus reprezintă o indicaţie importantă a kinetoterapiei(pasivă la început, apoi activă).

e) Leziunile sinoviale, rareori de altă etiologie decât cea inflamatorie, determină reacţie lichidiană,
hiperplazie, procese fibroadezive, corpi străini fibrocartilaginoşi intraarticulari, cicatrice fibroase
— toate acestea blocând mişcarea articulară. Chiar simpla iritaţie sinovială, generatoare de durere,
conduce la acelaşi rezultat. în toate aceste cazuri se preferă kinetotorapia activă.

f) Leziunile cartilaginoase şi osoase sunt cele mai severe şi de obicei ireversibile. Fragmentarea
cartilajului, cu căderea fragmentelor în articulaţie,atrofia lui sau doar fisurarea limitează, prin
durere şi fenomen mecanic, mişcarea liberă a suprafeţelor articulare.

Consecutiv lezării cartilajului va suferi osul, sub forma leziunilor proliferative (exostoze,
osteofitoze etc.) sau distructive (osteoliză), care,prin durere şi deformări, determină redoarea sau
anchiloza. Uneori, prin lipsa de congruenţă la marginea suprafeţelor articulare, în zonele în care
dispare presiunea suprafeţei articulare opuse, apar îngroşări osteoarticulare— ca o artroriză
spontană ce limitează definitiv mişcarea — care poartă denumirea de „calele osoase Destot".
Desigur că fracturarea capetelor osoase articulare lasă sechelele cele mai grave pentru mobilitatea
articulară, care nu poate fi recâştigată prin kinetoterapie.

g) Procesul de retracţie-adaptare reprezintă o stare anatomofuncţională rezultată in urma unei

imobilizări articulare prelungite. Nu ne referim aici la retractură musculară, ci la procesul difuz
care are loc în toate ţesuturile moi care pierd elasticitatea şi se retracta (pe partea scurtată).

Într-o a doua etapă turnoverul celular local va realiza o scădere numerică celulară corespunzătoare
noilor dimensiuni. Aceste modificări vor limita mişcarea la ieşirea din imobilizare. Bineînţeles, se

9
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

adaugă şi organizarea edemului difuz determinat de perturbările vasculotrofice consecutive

imobilizării.

2. Anchilozele — pierderi definitive ale mişcărilor — reprezintă de fapt stadiul final al unor
procese care au determinat iniţial redoarea.
Anchilozele pot fi „fibroase", când capetele articulare sunt solidarizate printr-un ţesut fibros foarte
dens, şi „osoase", când se formează punţi osoase prin invadarea osteoblastică.Kinetoterapia nu îşi
are rostul în aceste cazuri.

3. Mobilităţile articulare exagerate reprezintă inversul redorilor. Relaxările şi rupturile

ligamentare, elongaţiile tendinoase,hipotoniile musculare, alterarea tampoanelor cartilaginoase
sunt cele mai importante şi frecvente cauze ale amplitudinilor exagerate de mişcare.
Kinetoterapia nu poate acţiona decât pe elementul muscular, tonifiindu-1 şi crescând astfel
stabilitatea activă articulară. Stabilitatea pasivă va fi corectată chirurgical.

. Muşchiul

Mai dificil de sesizat la nivelul cunoştinţelor cu o jumătate de secol în urmă, muşchiului i se acordă
în epoca modernă a kinetologiei un rol din ce în ce mai important în cadrul aparatului NMAK, în
prezent depăşind chiar importanţa dată articulaţiei.
Desigur că muşchiul împreună cu nervul formează o unitate funcţională motorie artificial
divizibilă. Totuşi, este necesar să fie analizată fiziopatologia muşchiului separat nu numai sub
raport didactic, ci şi din punct de vedere practic, clinicoterapeutic, căci există unele procese
fiziopatologice pur musculare, în care comanda nervoasă nu joacă nici un rol.

1. Atrofia musculară de imobilizare. Se ştie că atrofia musculară este de obicei secundară unei
întreruperi centrale, la nivelul nervului sau la nivelul plăcii motorii, a influxului nervos. Aceste
atrofii neurogene sunt cunoscute ca „atrofii de denervare".

Aici ne interesează atrofia de imobilizare apărută într-un muşchi cu inervarea păstrată, dar care a
fost pus în imposibilitatea de a funcţiona(de exemplu, segment în aparat gipsat).
După Mǘller şi Hettinger, un muşchi care nu funcţionează pierde in medie 3% (1,3—5,5%) din
volum şi forţă pe zi. Muşchiul atrofic pierde 50-60% din greutatea sa nu datorită reducerii
numărului de fibre musculare,ci a diametrului lor. Structura fibrei musculare este aproape perfect
conservată, striaţiile sunt păstrate, ca şi fusul muscular, placa motorie etc. Apar modificări
biochimice in fibra musculară (scăderea sintezei de ADN şi ARN nuclear, reducerea consumului
de O2) după săptămâni de zile. Cauzele atrofiei de imobilizare ar fi apariţia reflexelor inhibitorii
de la articulaţia suferindă (durerea articulară) şi, mai ales, dispariţia reflexului miotatic (prin

10
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

imposibilitatea de producere). Sub acest punct de vedere, profilaxia atrofiei musculare de

imobilizare apare evidentă ca metodologie.

Deoarece nu există, după cum se poate vedea, perturbări structurale musculare importante, se
înţelege de ce refacerea prin kinetoterapie a forţei şi volumului muscular este destul de prompta,
reprezentând cazurile care demonstrează cel mai evident efectele kinetologiei.

2. Retractura musculară. Exită o statornică nedumerire in interpretarea a trei termeni care au un

substrat relativ similar : retractară,contractară, spasticitate. Tuturor acestor termeni li se poate
aplica definiţia de „creştere a rezistenţei musculare normale la mişcarea pasivă''.
S-a arătat în subcapitolul „Bazele fiziologice" că tonusul muscular fiziologic se defineşte
asemănător („rezistenţa muşchiului la mişcarea pasivă" sau starea de uşoară tensiune contractilă a
oricărui muşchi striat in repaus). Deci, ar părea că retractura — contractura — spasticitatea
reprezintă starea (sau stările) de creştere a tonusului muscular. Ideea este sigur valabilă pentru
spasticitate şi pentru aproape totalitatea contracturilor.
Există însă divergenţe în ceea ce priveşte retractura şi unele stări de contractară.
Contractura — definită de Serratrice ca „scurtarea muşchiului sau menţinerea unei tensiuni
musculare, dureroasă sau nu, reversibilă sau fixă, paroxistică sau permanentă— este evidentă că
nu poate avea întotdeauna acelaşi substrat fiziopatologic. Definiţia însăşi descrie, de fapt,cel puţin
două stări musculare — una funcţională şi alta organicizată.
Mai aproape de realitatea clinică ni se pare clasificarea contracturii în trei tipuri :
a) Contractura antalgică, de apărare, în scopul de a bloca o articulaţie dureroasă. Este deci un
reflex nociceptiv care merge pe căile polisinaptice exteroceptoare, crescând răspunsul
motoneuronului alfa. Această contractura poate fi considerată ca secundară unei cauze patologice
de vecinătate şi deci trebuie respectată până se va îndepărta cauza.

b) Contractura algică este tot efectul unui reflex nociceptiv, dar o considerăm primară, căci este
autoîntreţinută printr-un feed-back pozitiv,punctul de plecare al durerii fiind chiar muşchiul. Este
cunoscut aşanumitul „fenomen Vulpian", în care stimularea senzitivă intensă a unui muşchi izolat
poate fi originea unei contracturi lente şi dureroase. Contractura algică a muşchiului cu eferentaţia
intactă este mult mai puternică, căci se adaugă un factor central care menţine hiperexcitabilitatea
buclei gama. De obicei, stimulul nociceptiv muscular este ischemia, dar poate fi şi un hematom,
sau o leziune directă, sau o ruptură de fibră, un depozit calcar etc.
Deşi această contractura, ca şi cea antalgică, esite condiţionată de reflexe polisinaptice, rămâne
totuşi un fenomen miogen.

c) Contractura analgică este termenul generic care desemnează trei tipuri diferite de contractura
: miostatică (Moli), miotatică (suportul spasticităţii)şi congenitală (ca în artrogripoză).

11
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Contractura miostatică apare când un segment de membru este imobilizat intr-o poziţie de scurtare
musculară. Reversibilă iniţial, ea va deveni ireversibilă după mai multe săptămâni.
Contractura congenitală disontogenctică are de fapt la bază mecanisme centrale, dar şi periferice.

O bună parte din aceste contracturi sunt de fapt retracturi, aşa cum este contractura miostatica,unele
forme ale contracturii algice, o parte din cele congenitale etc, retractura musculară trebuie
considerată ca o contractura pe cale de organizare sau chiar ireversibilă prin diminuarea
considerabila a sarcomerelor si dezvoltarea tesutului conjunctiv cu elasticitate scăzută (J. C.
Tabary şi C. Tardieu).

Retracturile musculare reale, vechi, nu mai beneficiază de kinetoterapie,existând pericolul ruperii

muşchiului. în aceste cazuri chirurgia mai poate aduce realinieri articulare.
Există însă foarte multe cazuri-limită, între contractura funcţională şi retractură, asupra cărora
trebuie lucrat cu insistenţă prin metodologiile kinetologice, pentru a reda supleţea mişcării
articulare şi capacitatea de contracţie musculară.

3. Distrofia musculară — mai corect, „distrofiile musculare progresive (DMP)" — este denumirea
generică dată unor boli degenerative ale muşchiului striat, condiţionate genetic, cu evoluţie lent-
progresiva si etiopatogenie incomplet cunoscută. Există o multitudine de forme clinice şi
nosologice, dar toate se grupează morfologic în aspectul atrofie difuz musculos sau, din contră, în
cel hipertrofie, şi nu pseudohipertrofic cum s-a considerat, deoarece este vorba de o hipertrofie
reală

Exista la bază o tulburare musculară care creează, în grade diferite,o insuficienţă musculară, uneori
atât de gravă, încât orice activitate musculară devine aproape imposibilă. Aceasta explică de ce
exerciţiul fizic trebuie început precoce, căci odată instalată atrofia, nu mai există reversibilitate.

Noua atitudine în faţa distrofiei musculare este formulată astfel :„singura metodă pentru limitarea
scăderii forţei musculare este exerciţiul activ cu rezistenţă". Astfel, efortul trebuie dozat pînă la
limita capacităţii metabolice musculare. Nu se urmăresc creşteri ale forţei sau rezistenţei,ci
menţinerea acestora la valoarea existentă.

4. Oboseala musculară. Contracţia intensă sau prelungită determină „oboseală musculară" —

sindrom fiziopatologic muscular constând din incapacitatea muschiului de a se mai contracta, de
a mai executa acelaşi travaliu." Nervul continua sa trimita impulsuri, dar muşchiul devine tot mai
slab prin scăderea rezervelor de ATP. Un muşchi cu circulaţie deficitară va obosi mai repede.
Teoretic vorbind, oboseala musculară este inversul rezistenţei musculare. Creşterea acesteia din
urmă va întârzia instalarea oboselii musculare. Modalităţile de creştere a rezistenţei musculare vor
fi discutate în partea a doua a acestei lucrări.
12
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Complexul nerv-muşchi

Interdependenţa fiziologică nerv-muşchi determină şi mecanisme fiziopatologice comune in

cadrul bolilor aparatului NMAK.

1. Spasticitatea piramidală. Deşi se poartă încă discuţii asupra definirii exacte a acestei stări
musculare, se consideră că „rezistenţa excesivă a unui muşchi la întinderea pasivă este o condiţie
de baza a spasticităţii. EMG arata la muşchiul "spastic" o hiperactivitate a reflexului tonic de
întindere, cu excesive descărcări ale motonouronilor ca răspuns la o întindere impusă. Spasticitatea
apare la întinderea rapidă.
Termenul de spasticitate rămâne să fie utilizat numai în cazul acelor muşchi la care rezistenţa la
întinderea pasivă are o cauză neurologică centrală. .Toate celelalte situaţii, mai mult sau mai puţin
similare,le vom numi contractură, retractură musculară, după cum s-a arătat mai sus.
Spasticitatea, după opinia neurologilor, este sinonimă sindromului de neuron motor central. Cele
cinci fenomene care caracterizează acest sindrom sunt următoarele :
— scăderea dexterităţii
— pierderea forţei
— creşterea reflexelor tendinoase
— creşterea rezistenţei la întinderea pasivă a muşchiului
— hiperactivitatea reflexelor de flexie

Spasticitatea perturbează calitatea mişcării voluntare, încetineşte iniţierea,scăzând performanţa

mişcărilor, ca şi forţa de contracţie.
Spasticitatea piramidală predomină pe flexori la membrele superioare şi pe extensori la cele
inferioare. .Muşchii cei mai afectaţi sunt cei care intervin cel mai mult în mişcarea voluntară, de
aceea musculatura posturală a trunchiului este mult mai puţin atinsă.
Mecanismul intim de producere a spasticitatii este încă discutat. S-a arătat că sistemul piramidal
are acţiune inhibitorie asupra reflexelor medulare miotatice, prin intermediul buclei gamă.
Scăparea de sub control a buclei gama. hiperactivitatea ei, determină o creştere a excitabilităţii
motoneuronilor alfa tonici (căci impulsurile piramidale acţionează pe motoneuronii alfa fazici).
Exagerarea reflexului miotatic va duce la apariţia spasticităţii.
Lupta contra spasticităţii este un obiectiv de prim-ordin al recuperării.Kinetoterapia — şi în primul
rând tehnicile speciale de facilitare neuroproprioeeptivă — are un mare rol în această luptă.

2. Rigiditatea extrapiramidala este tot o hipertonie musculară, ca şi spasticitatea, definindu-se de

fapt prin acelaşi fenomen ca şi aceasta. Diferenţierea este doar clinică. De fapt, mulţi autori o
consideră tot spasticitate. Există unele diferenţe între spasticitatea piramidală şi cea

13
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

extrapiramidalaAceasta din urmă are o distribuţie mai uniformă,prinzând şl flexorii si

extensorii,mai ales musculatura proximală, ca si
musculatura posturala a trunchiului.

Spasticitatea extrapiramidală este mai plastică („ceroasă") — poate fi pusă in evidenţă şi la

mişcarea lentă, nu numai la cea rapidă, ca spasticitatea piramidală.
La baza rigidităţii extrapiramidale stă tot exagerarea reflexului miotatic, cu exagerarea activităţii
buclei gama. Predomină influxul prin formaţiunea activatoare reticulată, facilitând activitatea
motoneuronilor alfa tonici.
Procedeele recuperatorii sunt asemănătoare cu cele din spasticitatea piramidală.

3. Hipotoniile musculare. La acest capitol luăm în considerare doar hipotoniile cu mecanism

neuromuscular, respectiv acele cazuri in care este deprimat arcul reflex miotatic. Aceasta se
realizează nu numai local, ci şi prin interesarea centrilor superiori care generează influxuri
inhibitorii spre sistemul gama sau blocări ale căilor facilitatorii spre motoneuronii alfa tonici.
Foarte multe boli neurologice determină hipotonii musculare. Corectarea lor prin kinetoterapie
este în multe cazuri posibilă, dar necesită cunoştinţe complete de fiziopatologie şi kinetologie

4. Atrofiile de enervare — situaţie extremă a hipotoniilor,în care muşchiul, lipsit de influxul

nervos trofic, se va degrada structural, începând chiar cu septenarul 2—3 de la momentul lezional.
Această leziune implică neuronul motor periferic, undeva pe traiectul lui.Muşchiul isi reduce
volumul şi îşi pierde treptat clementele contractile aparând fibroza şi infiltraţia grasă.
Obiectivul kinetoterapiei — instaurată cât mai precoce — este să menţină cât mai mult funcţia şi
structura muşchiului, până se va produce reinervarea .

Nervul

In afară de aspectele de mai sus, în care nervul a fost constant implicat, trebuie luate în considerare
sindroamele fiziopatologlee hipokinetice sau akinetice, ca şi cele hiperkinetice.

1. în cadrul sindroamelor hipokinetice determinate de leziuni ale neuronului motor central sau ale
celui periferic, paraliziile de toate tipurile (monoplegii, hemiplegii, paraplegii) reprezintă unul
dintre cele mai importante obiective ale kinetoterapiei recuperatorii.
Nu insistăm acum asupra acestor aspecte, deoarece ele vor reveni de mai multe ori în cursul celei
de-a doua părţi a acestei lucrări.

2. Sindroamele hiperkinetice sunt, în schimb, mult mai puţin, accesibile kinetologiei. Ele se
datoresc abolirii funcţiei normale a structurilor extrapiramidale, cu pierderea inhibiţiei motorii
comandate de aceste structuri si deci cu aparitia mişcărilor involuntare (hiperkinezii).
14
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Clinic, aceste hiperkinezii sunt cunoscute sub forma convulsiilor,tremuraturilor. Fasciculatiilor

musculare, mişcărilor coreice şf atetozicemiocloniilor, crampelor şi ticurilor etc. Numărul bolilor
care pot determina sindroame hiperkinetice este foarte mare. Multe dintre acestea pot beneficia de
kinetoterapie pentru un obiectiv sau altul, astfel încât uneori este posibil să se înregistreze o
influenţă favorabilă şi asupra acestor sindroame,aşa cum se întimplă spre exemplu în cazul
parkinsonismuhii.

3. Se vorbeşte şi despre sindroarne diskinetice, tot ca perturbări ale motilităţii voluntare, care apar
ca rezultat al alterării mecanismelor de reglare a acestei motilitati.La bază ar fi o contracţie tonică
trecatoare a unui anumit grup muscular implicat într-un anumit act motor (de obicei profesional).
Clinic, pentru a defini aceste stări intrebuinţămtermenul de „crampă" („a scriitorului", „a
pianistului", „a înotătorului".„a dansatorului" etc).
Aceste sindroame ar avea la bază reflexe condiţionate patologice,deci ar depinde de activitatea
nervoasă superioară, care poate fi influenţată prin metodologie kinetologica.

4- Tulburările în coordonarea mişcărilor voluntare sunt reprezentate de apraxie, ataxie şi

discoordonare.

a) Apraxia reprezintă o tulburare la nivelul de organizare a schemelor motorii. Există apraxii

globale, apraxii localizate (a mimicii, bucolinguala) şi apraxii specifice unei funcţii (a mersului,
îmbrăcarii etc). în apraxie, pacientul “stie” si “ar putea “face omişcare, dar nu o poate face când i
se solicită s-o facă, deşi spontan o realizează. Apraxicul nu este un paralizat, şi nici un psihopat.
Apraxia beneficiază de reeducare prin kinetotcrapie.

b) Ataxia este o tulburare motorie de controlare a direcţiei, intensităţii, preciziei, vitezei, limitelor
unei mişcări voluntare. Mişcarea este deci inadecvată scopului propus. Există o ataxie kineticâ şi
o ataxie statică(incoordonurea posturii). Ataxia este intâlnită in multe tipuri lezionale ale SNC. In
unele dintre acestea se poate recurge la kinetoterapie.

c) Discoordonarea este un sindrom polimorf sub raport patogenetic,generat de leziuni ale

sistemului senzitiv sau motor sau de reglare, ceea ii conferă şi un polimorfism clinic. Astfel, în
cadrul acestui sindrom întâlnim tulburări de echilibru dintre cele mai variate, in coordonare în
mişcări, dissinergii intre agonişti — sinergişti — antagonist, tremurături cu diverse forme de
ataxie.
5. Tublurările de sensibilitate pură, reprezentate de perturbarea transmiterii informaţiilor
proprioceptive, a simţului kinestezic pornit din articulaţii, ligamente, tendoane, muşchi,
compromit aferenta conştientă. Exterocepţia perturbată are mai puţine repercusiuni asupra
motilităţii dacă mecanismele senzoriale sunt normale.

15
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Refacerea tulburărilor de sensibilitate reprezintă un capitol al kinetologiei de recuperare cu

caracteristici proprii, diferit de metodologia kinetica obişnuita.

Creșterea Mobilității articulare

Durerea este un alt factor important de care trebuie să ţinem cont în abordarea unei
articulaţii cu deficit de mobilitate.
Durerea ce apare, în timpul mişcărilor active sau pasive, într-o porţiune asectorului de
mişcare articulară normală (ROM-range of motion – engl.) sau pe primele grade, sau peultimele
grade, sau în interiorul ROM-ului, se numeşte arc dureros. Acesta traduce uneori o
patologiespecifică (ex.-la abducţia umărului, durerea de trecere, ce apare la aproximativ 70°,
denotă o tendinită amuşchiului supraspinos). Astfel, durerea ce apare la începutul arcului de
mişcare articulară traduce unfenomen de inflamaţie acută, caz în care se contraindică stretchingul,
ca de altfel orice tehnică kineticăce produce mişcare articulară, cu excepţia tehnicilor oscilatorii
de refacere a jocului articular (din cadrultehnicilor de mobilizare articulară).

Durerea ce apare imediat înainte de (sau la) zona de endfeel, traduceo afecţiune subacută,
caz în care, încă se contraindică stretchingul şi tehnicile ce provoacă mişcareaarticulară pe zonele
dureroase. Dacă durerea apare la forţarea endfeel-ului (printr-o hiperpresiune), avemde-a face cu
o afecţiune cronică, unde se permit toate tipurile de mişcări şi stretching.

Creşterea durerii la o manevră de compresiune articulară sugerează existenţa unor fenomene

intraarticulare, în timp cetracţiunea articulară poate determina atât creşterea durerilor (ce traduce
o afectare a capsulei sauligamentelor ce se întind, deoarece aceste structuri au o bogată inervaţie
senzitivă), cât şi scădereadurerilor (atunci când cauza durerilor este contractura miostatică ce poate
diminua printr-o susţinutătracţiune în ax).

Pentru recuperarea lungimii normale a muşchiului, înainte de a se proceda la

întindere(stretching) se execută manevre care cresc această capacitate de întindere, respectiv se
execută tehnici deinhibiţie activă.

Acestea se adresează doar structurii contractile a muşchiului, bazându-se în principal

pedouă explicaţii:- contracţia maximă a unui muşchi, măreşte tensiunea exercitată asupra
joncţiunii tendo-musculare,stimulând eficient organele Golgi (fenomenul de inhibiţie autogenă)-
contracţia muşchiului agonist facilitează negativ (inhibă) antagonistul (fenomenul de
inhibiţiereciprocă).

Unele tehnici FNP, cum sunt RO, RC, ILO, IR, RR, SR au prin ele însele valoare de tehnici
de inhibiţieactivă. Combinarea acestor tehnici, modul concret de aplicare, precum şi adăugarea
16
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

unor elemente FNP(rotaţia articulaţiei, atingeri uşoare, vibraţii) rămâne deschisă practicii
kinetoterapeutice,deoarece rezultatele pot diferi în funcţie de tipul articulaţiei lezate, de patologie
şi /sau de tipul de pacient.
Stretchingul reprezintă tehnica (ridicată ca rangul de metodă) de bază în kinetoterapia
derecuperare a deficitului de mobilitate articulară determinată de scurtările adaptative ale ţesutului
moaleşi constă în întinderea (elongarea) acestuia şi menţinerea acestei întinderi o perioadă de
timp.Stretchingul propriu-zis începe doar după ce s-a ajuns la punctul de limitare a amplitudinii de
mişcare.Diferite modalităţi de aplicare a stretchingului se întâlnesc în cadrul antrenamentului
sportiv, unde s-a constatat că folosirea stretchingului în partea de pregătire a organismului pentru
efort (aşa numita“încălzire”) a redus cu peste 35 % accidentele sportive.

Stretchingul ţesutului moale necontractil

este pasiv, mecanic, de lungă durată (20-30 min) şi se bazează pe întinderea onduleurilor
fibrelor de colagen (în repaus acestea sunt “creţe”). Această întinderea ţesutului conjunctiv trece
progresiv printr-o etapă elastică, apoi una plastică, urmată de un punct de"gâtuire" după care orice
tensiune ce tinde să mai alungească ţesutul, determină falimentul (ruperea) lui.

Dacă elasticitatea este proprietatea ţesutului de a reveni la lungimea iniţială după ce o forţă
l-a scos din starea de repaus, plasticitatea este tendinţa unui ţesut ce a fost deformat de a nu se mai
întoarce la poziţia de la care s-a început deformarea. Punctul de gâtuire poate fi îndepărtat,
respectiv zona plastică poate fimărită dacă se aplică căldură pe ţesutul respectiv.

Această aplicare se face în timpul, sau cu l0 min înainte de începerea stretchingului, după
care sursa de căldură se va îndepărta la finalul stretchingului iar ţesutul este lăsat “să se răcească”
în poziţia alungită câştigată.Intensitatea forţei de întindere trebuie să fie crescută foarte lent,
deoarece atunci când forţa deîntindere este mare şi /sau aplicată rapid există pericolul ruperii
structurii supusă întinderii.Pentru a obţine o alungire optimă a ţesutului moale se va ţine seama de
curba tensiune/deformare(stress/strain) a fibrelor de colagen astfel încât stretchingul să se situeze
în zona de plasticitate (dar sub punctul forţei ce determină ruperea fibrelor).
Stress-ul defineşte raportul dintre forţa de tracţiune şi mărirea suprafeţei de secţiune a
ţesutuluirespectiv.Strain-ul este dat de raportul dintre gradul de alungire (deformare) a ţesutului
faţă de lungimea lui iniţială.

Imobilizarea sau repausul prelungit la pat (chiar dacă încă nu s-au produs fenomene de
scurtareadaptativă), corticoterapia cât şi înaintarea în vârstă determină o slăbire a rezistenţei
ţesutuluiconjunctiv, ceea ce obligă Kt-ul la precauţie în aplicarea stretchingului. Muşchiul, ca şi
cele mai multeţesuturi biologice, are proprietăţi vâscoelastice.

17
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

De aceea trebuie ţinut seama de faptul că dacă muşchiuleste alungit până în zona plastică,
iar această alungire este menţinută un timp prea îndelungat, muşchiulva rămâne cu un caracter
elastic de un grad inferior. Pe de altă parte însă creşterea rezistenţei muşchiuluil a întindere este
direct proporţională cu mărirea frecvenţei întinderilor (dar întinderi ce sunt menţinute în zona de
limită elastico-plastică a curbei stress-strain.

Întinderea ţesutului contractil al muşchiului se realizează prin mai multe modalităţi de

stretching.

Cel mai folosit în kinetoterapia este stretchingul manual, pasiv, executat lent (pentru evitarea
stretch-reflexului dinamic) cu o menţinere a întinderii într-o întindere de uşor disconfort timp de
l5-60 sec.(durata optimă pare să fie de 30 sec). Studii recente au arătat că după primele patru
repetări astretchingului (dintr-un total de l0) s-au înregistrat modificările cele mai avantajoase,
respectiv o creşterede l0% din lungimea iniţială de repaus.În cazul muşchilor multiarticulari
stretchingul se aplică mai întăi analitic, începându-se cuarticulaţia distală, încheindu-se cu un
stretching global pentru toate articulaţiile.
Din considerente de gradare a forţei de întindere (mai ales la pacienţii ce prezintă o teamă
crescută faţă de durere), dar şi dinmotive de economie de timp (şi personal) se aplică auto (selv)
stretchingul

Bob Anderson, recomandă următoarea formulă de stretching (valabilă pentru oricare

muşchi): contracţie izometrică maximă (6 sec), relaxare(3-4 sec), autostretching pasiv (20-30
sec), executat la limita de durere (acea durere “plăcută”,suportabilă).

La sfârşitul antrenamentului (şedinţei), pentru o refacere mai rapidă, pe aceleaşi grupe musculare
(solicitate), se recomandă efectuarea formelor pasive de stretching.Factorul de risc major la
exerciţiile de stretching îl constituie viteza de execuţie a întinderii.Trebuie să se acorde o atenţie
deosebită articulaţiilor imobilizate timp îndelungat (pe de o parte trebuieavută în vedere
posibilitatea unei refaceri structurale incomplete, pe de altă parte poate să aparăosteoporoza de
imobilizare), articulaţiilor edemaţiate, inflamate şi /sau infectate, muşchilor contractaţi pe cale
reflexă (a căror întindere susţinută cu timpul pot să genereze leziuni).
Alte tehnici de creștere a mobilității:
A. REDORI CARE NECESITĂ ,,ÎNTINDEREA’’ ȚESUTURILOR
Întinderea prin pozițiile corective

• libere, libere ajutate și fixate

18
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

• Obiectivul care stă la baza acestei tehnici este de a nu permite țesuturilor să retrocedeze
la dimensiunile scurtate.

• Întinderea continuă este mult mai eficace decât cea intermitentă

Întinderea prin mobilizarea pasivă

• (e de preferat participarea activă a pacientului, dacă este posibil – tehnica pasivo-activă).

• Apariția durerii la mobilizarea pasivă ghidează ,,dozajul’’ exercițiului.

• După ce la un anumit unghi a apărut durerea, kinetoterapeutul va continua, pentru

câteva grade, mișcarea. Acest nivel, peste punctul dureros de mișcare, poartă numele de
,,punctul de maximă întindere’’ și segmentul trebuie menținut aici câteva secunde sau
chiar minute, dacă pacientul poate suporta. În mod normal, imediat după întindere
durerea trebuie să dispară.
Întinderea prin mobilizare activă și activă asistată. Pacientul controleză voluntar forța, viteza,
direcția și intensitatea întinderii în cadrul toleranței la durere.

• Se realizează prin contracția musculaturii antagoniste direcției de retractură.

• Trebuie să se asigure mobilizarea pe toată amplitudinea posibilă a unui segment.

• Mișcarea activă stă și la baza inițierii unei mobilități în limite normale în cadrul
programelor profilactice primare, dar și de prevenire a redorilor în procesele articulare,
reumatice sau în cele care se instalează odată cu vârsta.
B. REDORI CARE NECESITĂ SCĂDEREA HIPERTONIEI MUSCULARE
Se realizează scăderea hipertoniei musculare prin:
 Tehnicile kinetice neuroproprioceptive cu rol inhibator asupra tonusului muscular și de
creștere a amplitudinii de mișcare
 inițierea ritmică,
 relaxare-opunere,
 relaxare-contracție,
 stabilizare ritmică,
 rotație ritmică

19
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Iniţierea ritmică – IR

• limitările de mobilitate provocate de hipo- sau hipertoniile musculare

• → mişcări lente, ritmice, executate pe întreaga amplitudine a unei scheme de

mişcare, mai întâi
→ pasiv → pasivo-activ → activ
↓ ↓
"relaxează și lasă-mă "mișcă odată cu mine"
pe mine să mișc.."

• în hipertonie → se urmăreşte relaxarea

• în hipotonie → se încearcă menţinerea memoriei kinestezice şi păstrarea amplitudinii de
mişcare
Rotația Ritmică
Indicații – hipertonii musculare, cu dificultăți de mișcare activă, cu scopul de a obține
relaxarea

•→ rotații ritmice stânga – dreapta (lateral-medial), în axul segmentului, lent, 10 sec

pasiv pasivo-activ,

"relaxează și lasă-mă "mișcă .... odată cu mine"

pe mine să mișc.."
Hold Relax
Stimulările senzitive cu efect de scădere a tonusului muscular general
 balansarea sau rostogolirea ritmică,
 stimulul termal,
 tapotarea ușoară paravertebrală,
 poziția capului sub nivelul trunchiului,
 semnalul vizual,
 comanda verbală

20
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Stimulările senzitive cu efect de scădere a tonusului muscular local:

 vibrația antagonistului,
 întinderea prelungită,
 presiunea pe tendoane,
 stimulul termal,
 atingerea ușoară,
 semnalul vizual,
 comanda verbală

C. REDORI CARE NECESITĂ ,,ÎNTINDEREA” ȚESUTURILOR ȘI SCĂDEREA

HIPERTONIEI MUSCULARE
 Redoarea are drept componente cauzale, alături de elementul mușchi și structuri sau
aderențe ale altor structuri moi (capsulă, ligament, tegument)
 Alcătuirea exercițiilor fizice de recuperare a mișcărilor nu se va baza pe întinderile pasive
tradiționale, ci pe tehnicile de relaxare, de inhibiție a tonusului muscular.

21