Suport curs Kinetoterapie 1

Miclăuș Roxana & Roman Nadinne

Crestomație de texte

Cursul 2
Tehnici kinetice dinamice
A.2. Mobilizarea forţată sub anestezie este o tehnică executată în general de către specialistul
ortoped. Prin anestezie generală se realizează o bună rezoluţie musculară, care permite, fără
opoziţie, forţarea redorilor articulare, cu ruperea aderenţelor din părţile moi. Mult utilizată in
trecut, mobilizarea sub anestezie este privită azi cu destulă reticenţă. Ruperea brutală a aderenţelor
determină de multe ori o agravare ulterioară a procesului aderenţial.
Pentru a se sconta pe un rezultat pozitiv, această tehnică se execută în etape succesive, la cîteva zile
interval, fiecare etapă fiind urmată de fixarea unei atele gipsate pentru menţinerea nivelului de
amplitudine câştigat.
Există mobilizări forţate sub anestezie regională sau locală, dar mai puţin utilizate pentru
articulaţiile mari şi în general asociate cu o medicaţie miorelaxantă.
Mobilizările sub anestezie comportă destule riscuri (în afară de insuccese), ca fracturi de epifize —
mai ales la copii — smulgeri de ligamente şi chiar rupturi cutanate, motiv pentru care ortopedul
care le execută trebuie să cunoască foarte bine tehnica de lucru. Odată făcută mobilizarea sub
anestezie şi articulaţia fixată în poziţia maximă obţinută, după circa 48 de ore se va începe
mobilizarea activo-pasivă. în aceste 48 de ore se va combate edemul local articular cu comprese
resorbtive, antiinflamatorii, antialgice.
După cîteva zile de kinetoterapie intensă se poate practica o nouă mobilizare forţată în „atitudinile
pitiatice", mobilizarea sub anestezie generală are un scop diagnostic, deoarece acestea dispar cînd
pacientul este inconştient, dar şi unul terapeutic, deoarece la trezire acesta îşi vede membrele
aliniate normal. Evident, în acest moment psihoterapia intensă este absolut necesară. 175
A.3. Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare pasivă executată
de mîinile kinetoterapeutului, în timp pacientul îşi relaxează voluntar musculatura.
Prin această tehnică se realizează totalitatea efectelor mobilizării pasive descrise mai înainte.
Ea trebuie să respecte toate condiţiile de realizare a mişcării pasive, de asemenea discutate mai
sus.
Parametrii acestei tehnici sînt :
a. poziţia pacientului şi a kinetoterapeutului ;
b. prizele şi contraprizele ;
c. manevrele de mobilizare ;
d. forţa şi ritmul de mobilizare.

1
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

a) Poziţia pacientului este importantă atît pentru a permite confortul si relaxarea sa, cit şi pentru
o cit mai bună abordare a segmentului de mobilizat. Pacientul este poziţionat în decubit dorsal,
decubit ventral sau în şezînd.
1. Din decubit dorsal se mobilizează: umărul (toate mişcările, cu excepţia retropulsiei) ;
cotul (toate mişcările) ; pumnul-mîna (toate mişcările) ; şoldul (toate mişcările, cu
excepţia extensiei) ; genunchiul (toate mişcările, dacă şoldul e liber) ; glezna-degetele
(toate mişcările) ; rahisul (flexie — înclinări laterale — rotaţii).
2. Din decubit ventral se mobilizează : umărul (retropulsie); şoldul (extensie) ;
genunchiul (dacă şoldul este blocat) ; glezna (cu genunchiul' flectat la 90c); rahisul
(extensie).
3. Din şezînd se mobilizează : umărul (toate mişcările) ; cotul (toate mişcările) ; pumnul-
mîna (toate mişcările) ; genunchiul (toate mişcările) ;. rahisul (toate mişcările).
In ceea ce priveşte poziţia kinetoterapeutului, ea se schimbă în funcţie de articulaţie, pentru
a nu fi modificată cea a bolnavului, dar trebuie să fie comodă, neobositoare, pentru a permite
un maximum de tehnicitate.
b) Prizele şi contraprizele — respectiv poziţia mîinii pe segmentul care va fi mobilizat şi poziţia
celeilalte mîini care va fixa segmentul imediat proximal acestuia — au o mare importanţă.
Priza în general este distanţată de articulaţia de mobilizat, pentru a crea un braţ de pîrghie mai
lung.
Există şi excepţii. Contrapriza cslc făcută însă cit mai aproape de această articulaţie, pentru o mai
buna fixare, in cazul sprijinului pe un plan dur al segmentului proximal, contrapriza poate fi
abandonată sau făcută doar parţial.
Deoarece segmentul care urmează să fie mobilizat trebuie perfect relaxat şi suspendat, priza cere
destulă forţă din partea kinetoterapeutului, mai ales pentru trunchi şi segmentele grele.
De aceea se recomandă suspendarea in chingi a segmentului şi executarea mobilizării pasive din
această situaţie.
Se va vedea, la tehnicile de facilitare, că prizele miinilor kinetoterapeutului reprezintă prin
ele insele tehnici FNP (facilitare neuroproprioceptivâ) fundamentale.
c) Manevrele care se execută în cadrul mobilizării pasive pot fi diferite.
A. Obişnuit se recurge la mişcarea lentă, progresivă, pe toate amplitudinile posibile, cu
insistare şi creşterea presiunii la capetele excursiei de mişcare.
B. Alteori, se lucrează doar la nivelul de redoare, unde se execută mici, dar repetate
forţări pentru depăşirea acestui nivel.
2
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

C. De multe ori, mai ales pentru articulaţiile mai mici, se combină mişcarea pe diferite
direcţii cu tracţiunea in ax, care decoaptează suferinţele articulare, permiţind un nivel mai
mare ele mişcare. Tracţiunea în ax se poate asocia cu încercarea de translare sau rotare în
ax în ambele sensuri.
D. Sint necesare, uneori, întinderi capsuloligamentare prin manevre pasive speciale, în care
mina de contrapriză este aşezată cu rol de „căluş", pe care este forţat capul articular al
segmentului distal (vezi exemplul de întinderi capsuloligamentare ale umărului).
E. O manevră mai deosebită de mobilizare pasivă este “scuturarea" cu scop de relaxare
segmentară. Kinetoterapeutul prinde extremitatea distală a segmentului, imprimînd acestuia
scuturături de mică amplitudini repetate. Uneori, se execută pe un membru suspendat în
chingă.
Parametri:
A. • Forţa aplicată de către kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este de obicei
dozată in funcţie de apariţia durerii, dar si de experienţa acestuia în cazurile unor
pacienţi cu praguri la durere fie prea înalte, fie prea coborite.
B. • Viteza imprimată mişcării este în funcţie şi de scopul urmărit : mişcarea lentă şi insistentă
scade tonusul muscular, pe cînd mişcarea rapidă creşte acest tonus.
C. • Ritmul mişcării poate fi simplu, pendular (în doi timpi) sau in 4 timpi, la capetele cursei
menţinîndu-se întinderea.
D. • Durata unei mişcări este de aproximativ 1—2 secunde, iar menţinerea întinderii la capătul
excursiei, de 10—15 secunde.
E. şedinţă de mobilizare pasivă a unei articulaţii durează maximum 10 minute, în funcţie
şi de suportabilitatea bolnavului.
F. Şedinţa este bine să se repete de 2—3 ori pe zi.
G. Succesiunea procedurilor: este indicat ca înainte de începerea mobilizării pasive, regiunea
de mobilizat să fie pregătită prin căldură, masaj, electroterapie antialgică,. eventual prin
infiltraţii locale. De asemenea, in timpul executării mişcărilor pasive poate fi continuată
aplicarea de căldură şi, din cînd în cînd, oprită mişcarea pentru un masaj de 1—2 minute.
A.4. Mobilizarea autopasivă.
Pacientul însuşi poate fi instruit să-şi mobilizeze un segment cu ajutorul altei părţi a corpului,
direct
prin intermediul unor instalaţii (de obicei cu scripeţi).

3
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Această autoasistenţă este o bună metodă de aplicat de bolnav la domiciliu sau în intervalele dintre
şedinţele organizate de kinetoterapic la sală.
Iată cîteva modalităţi de mobilizări autopasive :
a) prin presiunea corpului (sau a unui segment al corpului) — de exemplu : în redorile de
genunchi se forţează flexia prin genuflexiune ; în cazul unui picior echin, prin apăsarea cu
greutatea corpului pe piciorul posterior etc. ;
b) prin acţiunea membrului sănătos — de exemplu : într-o hemiplegie, pacientul, cu mina
sănătoasă, va mobiliza mina paralizată ;
c) prin intermediul unei instalaţii ,,coardă-scripete" — de exemplu: mobilizarea braţului
în redori de umăr cu mîna opusă, care trage de o coardă legată la o chingă de prins braţul şi
trecută peste un scripete;
d) . prin intermediul unei instalaţii de mecanoterapie mobilizată prin manivelă, leviere sau
roată de către însuşi pacient în cazul redorilor dureroase mobilizarea autopasivă este mai
uşor de suportat de pacient, putîndu-se doza cu uşurinţă în funcţie de pragul durerii.
A.5. Mobilizarea pasivă mecanică. Utilizarea diverselor sisteme mecanice de mobilizare tip
Zender, adaptate pentru fiecare articulaţie şi tip de mişcare în parte, este azi mai puţin răspîndită ca
în trecut. Aceste aparate permit mişcarea autopasivă, cum s~a arătat mai sus, sau o realizează prin
motoraşe electrice sau prin manevrarea de către kinetoterapeut.
Mobilizarea pasivă mecanică comportă unele riscuri.

4
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Dispozitiv electronic pentru recuperarea pasiva mecanica a umarului, cotului postraumatic.

Recuperare postraumatica, neurologica si reumatologica

A.6. Mobilizarea pasivo-activă, denumită şi „mobilizare pasivă asistată activ" de bolnav,

pentru a o diferenţia de „mobilizarea activă ajutată", sau pe scurt, „mobilizarea activo-
pasivă" care va fi prezentată în cadrul mobilizării active. în cazul unei forţe musculare sub 2, cînd
muşchiul se contractă fără să poată deplasa segmentul, eventual doar în afara gravitaţiei,
mobilizarea pasivo-activă se indică pentru a ajuta efectuarea unei mişcări sau a întregii amplitudini
de mişcare, conservînd capacitatea de contracţie pentru un număr mai mare de repetiţii. Metoda
este desigur utilizată nu pentru asuplizări articulare, ci pentru reeducarea forţei musculare, ca şi
pentru reeducarea unui muşchi transplantat, în vederea perfecţionării noului rol pe care îl va deţine
în lanţul kinetic.

A.7. Manipularea, în principiu, este o formă pasivă de mobilizare, dar prin particularităţile de
manevrare, de tehnică, este considerată ca făcând parte din grupul metodelor şi tehnicilor
kinetologice speciale .

5
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

B. Mobilizarea activă.
Ceea ce defineşte această mişcare este implicarea contracţiei musculare proprii segmentului ce se
mobilizează.
Dar, deoarece contracţia musculară poate fi reflexă (involuntară) sau voluntară, se vor deosebi o
mobilizare activă reflexă şi o mobilizare activă voluntară.
1. Mobilizarea activă reflexă
este realizată de contracţii musculare reflexe necontrolate şi necomandate voluntar de pacient,
apărind de fapt ca răspuns la un stimul senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii.
Desigur că individul realizează că s-au produs în organismul lui aceste contracţii, deşi el nu le-a
comandat.
Această activitate motorie reflexă poate fi stimulată în mod dirijat şi utilizată în scop
kinetoterapeutic, pentru facilitarea sau ameliorarea unei mişcări sau posturi. Există cîteva
metode de a provoca contracţia reflexă prin :
a) Reflexul de întindere („stretch-reflex").

• întinderea bruscă a unui muşchi inervat determină contracţia acestuia pentru

echilibrarea forţei de întindere.

• Dacă se aplică o forţă rezistiva contra efectului (mişcării) acestei contracţii, se

realizează o tensiune crescută in muşchi, o contracţie de calitate mai bună.

• Concomitent, muşchii antagonisti sînt inhibaţi pentru a permite mişcarea

determinată de contracţie. Reflexul de întindere se datorează stimulării fusurilor
musculare. Despre „stretch-rejlex" şi mecanismul său de producere va mai fi vorba
şi in alte capitol?. 178
b) Reacţiile de echilibrare reprezintă o suită de reflexe ce se declanşează în vederea restabilirii
echilibrului corpului, cind acesta se pierde prin intervenţia unei forţe exterioare.
Pentru evitarea căderii corpului se produc o serie de mişcări complexe, menite să-1 readucă în stare
de echilibru. Aceste mişcări sînt reflexe, involuntare.
c) Reflexele de poziţie.
Poziţia ortostatică este menţinută prinţr-un joc continuu de contracţii musculare declanşate
involuntar, pe baza unor reflexe cu punct de plecare în
• muşchi,
• labirint,
• structuri articulare,

6
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

• percepţia cutanată (a tălpilor).

In procesul de dezvoltare neuromotorie a copilului, un rol esenţial îl joacă aceste reflexe de
postură, cum ar fi :
a) reflexul cervical tonic simetric şi asimetric,
b) reflexul labirintic tonic simetric şi asimetric,
c) reacţiile de îndreptare (aliniere) etc.
Toate aceste reflexe declanşează contracţii musculare şi mişcări involuntare, concomitent eu
relaxări ale grupelor musculare antagoniste. Pe aceste reflexe posturale se bazează o serie de
metode de recuperare neuromusculară. cum ar fi spre exemplu metoda Bobath.
Mobilizarea activă reflexă reprezintă un mijloc de stimulare neuromusculară în cazurile în care
efortul voluntar (mobilizarea activă voluntară) este ineficient.
Realizarea in cazul parezelor a acestui gen de mişcare
va asigura extensibilitatea muşchilor,
va întreţine vascularizaţia şi troficitatea lor,
va reduce spasticităţile pe baza inervaţiei reciproce
va dezvolta stereotipuri.

1. Mobilizarea activă voluntară

• reprezintă dintotdeauna fondul oricărui program kinetologic profilactic, terapeutic sau de
recuperare şi, bineînţeles,
• stă la baza întregii noastre existenţe.
Caracteristica acestei tehnici este deci mişcarea voluntară, comandată, ce se realizează prin
contracţie musculară, prin consum energetic.
In mişcarea voluntară contracţia este izotonă, dinamică, muşchiul modificîndu- şi lungimea,
capetele de inserţie apropiindu-se prin deplasarea segmentului.
Această tehnică este reprezentată de tipul de mişcare fiziologică a segmentului luat în considerare.
Efectele mobilizării active voluntare se suprapun, de fapt, peste cele descrise la mobilizarea pasivă,
cu menţiunea însă că rezultatele obţinute sint mult mai importante şi apar într-un interval de timp
mai scurt
In mod deosebit, obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară sint :
1. •Creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii
2. •Creşterea sau menţinerea fortei musculare
3. •Recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare
La aceste trei mari obiective se pot adăuga :
4. • Menţinerea unei circulaţii normale sau creşterea ţurnoverului circulator
5. • Menţinerea sau creşterea ventilatiei pulmonare
6. • Ameliorarea condiţiei psihice
7
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

7. • Menţinerea echilibrului neuroendocrin.

Mobilizarea activă voluntară trebuie înţeleasă fie ca o tehnică localizata, segmentară sau specifică,
fie ca o tehnică generală, care antrenează întregul corp sau cea mai mare parte a lui. Această
diferenţiere este de fapt un concept care se evidenţiază în tehnicile „exerciţiului fizic" (exerciţii
specifice — localizate, exerciţii generale), despre care vom discuta la capitolul respectiv.

Modalităţi tehnice de mobilizare activă voluntară.

Ca şi în cazul mobilizării pasive, si mobilizarea activă se realizează prin tehnici variate :

a) Mobilizarea liberă (activă pură).
Mişcarea este executată fără nici o intervenţie facilitatoare sau opozantă exterioară, în afara,
eventual, a gravitaţiei. Mişcarea se desfăşoară după o serie de reguli dictate de scopul urmărit, avind
ca parametri :
1. direcţia de mişcare,
2. amplitudinea, ;
3. Ritmul,
4. forţa,
5. durata, ca si
6. poziţia în care se execută.
Utilizarea mişcării libere fiind ubicuitară atît în kinetologie, cit şi in procesul de muncă sau în viaţa
cotidiană, nu este necesar să fie analizată la general, ci va fi comentată in cadrul exerciţiilor sau
metodelor kinetice din care face parte.
b) Mobilizarea activo-pasiva (activă asistată).
1. Cînd forţa musculară are o valoare între coeficienţii 2—3, mişcarea activă va fi ajutată.
Acest ajutor poate să fie acordat pentru protejarea forţei musculare a pacientului necesară
unui exerciţiu dat, pentru o corectă direcţionare pe toată amplitudinea unei mişcări, pentru
a susţine şi poziţiona segmentul mobilizat sau a realiza concomitent o mişcare combinată,
complexă.
2. Această tehnică mai este utilizată şi cînd se urmăreşte refacerea completă a mobilităţii unei
articulaţii, nu numai în condiţiile unei forţe musculare slabe.
Mobilizarea activă asistată are unele cerinţe de baza :
a. Forţa exterioară, indiferent cum este aplicată, să nu se substituie forţei proprii, ci doar să o
ajute ; în caz contrar mişcarea devine pasivă.
b. Forţa exterioară va fi aplicată pe direcţia acţiunii muşchiului asistat
c. De obicei forţa de asistare nu este aceeaşi pe toată amplitudinea mişcării, ci este mai mare
la începutul ei (învingerea inerţiei) şi la sfîrşitul excursiei (pentru a mări această
amplitudine).

8
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

d. Asistarea mişcării active trebuie să elimine orice alt travaliu muscular, în afară de cel
necesar realizării mişcării dorite. Forţa exterioară din mobilizarea activă asistată poate fi
realizată prin:
i. corzi elastice sau
ii. contragreutăţile instalaţiilor cu scripeţi; este o modalitate practică, utilizată mai ales
la patul bolnavului sau la domiciliu, putinD fi frecvent repetată, dar greu de adaptat
tuturor necesităţilor pacientului;
e. autoasistare, utilizand
i. o Instalaţie cu scripete,
ii. un baston (pentru mobilizarea unui braţ cu ajutorul celeilalte miini) sau,
iii. direct, chiar membrul sănătos etc. ; (Această metodă este practicată pentru
ameliorarea redorilor articulare şi mai puţin pentru ameliorarea forţei musculare.)
f. suspendarea în chingi a unui membru (în acest caz elementul de asistare este reprezentat
de anihilarea gravitaţiei.)
g. executarea în apă a mişcării active, în aşa fel, încît să se beneficieze de forţa de facilitare
a apei (împingerea de jos în sus pe baza principiului lui Arhimede).

Mobilizarea activă asistată, indiferent de metodă, necesită sub raport tehnic

1. bună stabilitate a corpului,
2. bună poziţie de pornire,
3. neangrenînd musculatura antagonistă şi de asemenea
4. sprijinind segmentul în mişcare pe toată amplitudinea acestei mişcări.
Executarea unei mobilizări active asistate se face
1. lent,
2. cu mişcare continuă,
3. fără bruscări,
4. de obicei la comandă,
5. cu repetiţii frecvente sau nu. după cum se doreşte obţinerea
sau evitarea instalării oboselii musculare.

c) Mobilizarea activă cu rezistenţă.

Spre deosebire de mobilizarea activă asistată, in care o forţă exterioara intervenea ajutînd-o, în cazul
acesta forţa exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare proprii. În acest fel musculatura va
dezvolta un travaliu mai crescut decît ar cere-o mişcarea segmentului.
Tensiunea în muşchi este mărită şi drept urmare forţa acestuia va creşte odată cu hipertrofierea
lui, proces în directă corelare cu valoarea creşterii tensiunii musculare.

9
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Tehnica mobilizării active cu rezistenţă

• are ca principal obiectiv creşterea forţei şi (sau) rezistenţei musculare;
• uneori mai este utilizată pentru o mai bună dirijare a mişcării în aplicarea unei rezistenţe faţă
de mişcarea activă este de recomandat respectarea unor reguli aproape general valabile în
această tehnică de kinetologie:
• Rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcarii active (există şi unele excepţii).
• Valoarea rezistenţei este mai mică decît forţa muşchilor ce se contractă pentru realizarea
mişcării. In acelaşi timp rezistenţa nu trebuie să aibă repercusiuni negative asupra
coordonării mişcării.
O rezistenţă egală cu forţa musculară transformă această tehnică de kinezie dinamică intr-una de
kinezie statică (izometrie).
(Idealul ar fi ca rezistenţa să diminue treptat de la începutul spre sfîrşitul mişcării. în acest fel
raportul între forţa externă şi forţa proprie a muşchiului s-ar menţine neschimbat, căci se ştie din
fiziologie că muşchiul are o forţă maximă cînd este complet întins şi o forţă minimă cînd este maxim
scurtat. Aceasta este o regulă generală, căci se pare că forţa maximă a unui muşchi se ex

Dacă este posibil, rezistenţa să fie aplicată pe faţa de mişcare a segmentului, pentru a-şi
exercita aici presiunea, influenţand exteroceptorii, care vor stimula mişcarea (un exemplu:
pentru flexia antebraţului, rezistenţa se va aplica pe faţa anterioară a acestuia).

După fiecare mişcare cu rezistenţă se va introduce o foarte scurtă perioadă de relaxare

Ritmul mişcărilor active cu rezistenţă este în funcţie de valoarea rezistenţei, conform regulii:
„rezistenţă mare — ritm rar; rezistenţă mică — ritm frecvent". Desigur că ritmul va fi
fixat de către kinetoterapeut, în funcţie de obiectivele urmărite, dar şi de alţi parametri care ţin
de pacient (varsta, boli asociate, grad de antrenament etc).

Stabilizarea segmentului pe care îşi are originea muşchiul ce se contractă în respectiva

mişcare este de primă importanţă. Dacă stabilizarea nu poate fi realizată complet de
musculatura stabilizatoare, se va recurge la mijloace de fixare suplimentare (presiune
manuală, chingă etc). Poziţia de start a mişcărilor are şi ea un rol în crearea unei bune
stabilizări, ca şi a unui model adecvat de mişcare.

Mobilizarea activă contra unei rezistenţe are o serie de variante tehnice, determinate de
modalităţile de realizare a rezistenţei:

ercită în zona maximei lui utilizări în activitatea zilnică profesională sau neprofesională.)

10
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

I. Rezistenţa prin scripete cu greutăţi. Se poate utiliza în principiu pentru aproape toate
grupele musculare principale, inclusiv ale trunchiului; de obicei însă beneficiază de această metodă,
în special, segmentele mari ale membrelor superioare şi inferioare. (Aspectele tehnice vor fi redate
în subcapitolul referitor la scripetoterapie.

https://gymbeam.ro/blog/cele-mai-eficiente-17-exercitii-pentru-a-intari-partea-centrala-a-corpului/

II. Rezistenţa prin greutăţi. Este cea mai simplă şi cea mai utilizată tehnică din
metodologia de tonifiere musculară. Ca şi precedenta, este folosită pentru musculatura membrelor.
Se întrebuinţează o gamă foarte largă de greutăţi: saci de nisip, discuri metalice, bile de plumb,
gantere, mingi medicinale etc. In funcţie ele poziţia corpului, acest gen de rezistenţă nu rămîne
constantă pe parcursul mişcării. în poziţia şezînd sau în ortostatism rezistenţa creşte dnd mişcarea
se face de la planul vertical spre cel orizontal ( + 90°).

11
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

https://www.performancehealthacademy.com/thera-band-cuff-weight-quadruped-arm-leg.html

Spre exemplu, extensia genunchiului din şezînd, cu o greutate prinsă de picior, se face cu
solicitare crescandă pentru cvadriceps, căci braţul forţei creşte mereu.
Dacă poziţia este de decubit, rezistenţa va scădea de la start pană la terminarea mişcării (de la planul
orizontal la cel vertical = 90°), adică invers în comparaţie cu situaţia de mai sus. Spre exemplu,
forţa necesară flexorilor antebraţului să ridice mana care poartă o greutate spre verticală scade
treptat pe măsură pe antebraţul devine tot mai vertical (corpul în decubit dorsal).
Este indicat ca, indiferent de tipul lor, greutăţile să fie cantărite şi valoarea respectivă înscrisă pe
ele, pentru a se aprecia mai exact progresiunea în creşterea forţei musculare.
Tehnica "mobilizării active cu rezistenţă prin greutăţi stă la baza a numeroase metode de creştere a
forţei musculare (De Lorme, Zinovieff, McQueon, culturism etc.) care vor fi discutate la capitolul
respectiv.
III. Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice, deşi mult utilizată in gimnastica generală
de întreţinere şi sportivă, este mai puţin recomandată în kinetologia terapeutică sau de
recuperare, deoarece este foarte greu de adaptat rezistenţa arcului sau elasticului la valoarea
muşchiului. Pe de altă parte, forţa de rezistenţă a arcului creşte pe măsură ce este întins, deci se
comportă invers decît am văzut că evoluează forţa fiziologică a muşchiului. Totuşi, instalaţiile cu
arcuri sau cordoane elastice pot fi deosebit de utile, atît pentru tonifierea musculară prin tracţiune
sau opunere la revenire, cît si pentru facilitarea unor mişcări pe direcţia strîngerii arcului .

12
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

https://teamdeals.ro/exercitii-de-fitness-la-tine-acasa-extensor- https://in.pinterest.com/pin/493707177893951073/
cu-5-arcuri-multifunctional-la-numai-29-ron-in-loc-de-69-ron/p

Forţa arcului este în funcţie de materialul din care este confecţionat, grosimea sîrmei, diametrul
buclei etc. O serie de întreprinderi de specialitate au standardizat aceste arcuri sub raportul forţei,
măsurată în kg (4,5; 9; 13,5; 18 kg), forţă calculată la nivelul maxim de întindere. Dacă sînt necesare
forţe mai mari, se pun 2—3 arcuri în paralel, ceea ce dublează sau triplează valoarea unui arc.
Trebuie să se acorde o grijă deosebită modului in care se instalează un montaj cu arcuri, urmărind
cu atenţie: poziţia pacientului, lungimea arcului, lungimea coardei care leagă arcul de punctul de
fixare din zid — tavan — podea, forţa arcului etc. Tot pentru realizarea mişcării active cu rezistenţă
se mai utilizează şi o serie de mici aparate cu arcuri sau elastice, mai ales pentru recuperarea forţei
şi mobilităţii miinii sau piciorului. De asemenea, pentru ameliorarea forţei de prehensiune se
folosesc curent inele de cauciuc, bureţi, pere de cauciuc etc.
IV. Rezistenţa prin materiale maleabile.
O serie de materiale cu mare elasticitate — cum ar fi lutul, chitul, plastilina, ceara, parafango,
nisipul ud etc. — necesită o anumită forţă pentru a fi deformate. Sînt utilizate pentru recuperarea
mainii, a degetelor care fac şi refac mereu diverse forme din nişte materiale maleabile.

13
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

V. Rezistenţa prin apă. Rezistenţa opusă de apă unei mişcări este cu atît mai mare, cu
cît (a) suprafaţa corpului care se mişcă este mai mare şi (b) ritmul (viteza) de deplasare a corpului
este mai rapid. Direcţia în care se execută mişcarea are o mare importanţă, căci dacă ea este pe
verticală, de jos în sus, se pierde o mare parte din această rezistenţă,. datorită forţei ascendente a
apei.
Pentru mărirea suprafeţei se aplică pe membrul respectiv diverse palete, flotoare, scuturi. In acest
fel, pentru a se mişca, acest membru va deplasa un volum mai mare de apă, ceea ce va creşte
rezistenţa opusă de fluid.

https://experiencelife.com/article/a-strength-building-water-workout/

Mărind viteza de mişcare în apă a membrului, creşte de asemenea rezistenţa, deoarece se produce
turbulenţa mişcării fluidului (apa), cu apariţia unei presiuni pozitive pe direcţia mişcării şi a uneia
negative îndărătul membrului care se mişcă. Dacă am creşte vîseozitatea apei prin adaosul unor
substanţe, am creşte şi rezistenţa opusă de acest fluid. Astfel, mişcărilor executate într-un bazin cu
nămol semifluid li s-aopune o rezistenţă mult mai mare decît intr-un bazin cu apă.
VI. Rezistenţa realizată de kinetoterapeut este cea mai valoroasă tehnică, deoarece se poate
grada în funcţie de forţa muşchiului în sine şi de forţa acestuia la diverse niveluri pe sectorul de
mişcare. Cînd forţa muşchiului este foarte slabă, această tehnică este singura care poate da rezultate.
Mina kinetoterapeutului va înregistra, în fiecare moment, valoarea forţei dezvoltate de pacient. De

14
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

preferat ca asistentul să se aşeze pe direcţia mişcării. La valori mai mari de forţă musculară, această
tehnică nu mai este indicată, devenind prea obositoare pentru asistent.
VII. Rezistenţa executată de pacient (autorezistenţa). Cu membrul sănătos sau utilizînd
propria greutate a corpului, pacientul însuşi opune <; rezistenţă dozată. Cînd recurge la cea dc-a
doua alternativă, muşchiul lucrează cu origine şi inserţie inverse. încercând să mişte trunchiul contra
extremităţii. Tehnica este, de fapt. limitată doar îa cîteva mişcări din articulaţii (umăr, cot, pumn.
genunchi şi gleznă). în plus. pentru a ne asigura de o execuţie cit mai corectă, este necesar un
instructaj foarte amănunţit ;d pacientului. Aşadar, mobilizarea activă cu rezistenţă are standardizate
7 posibilităţi tehnice de realizare. Pot fi folosite separat, în diferite momente ale programului
kinetologic, sau asociate 2—3 din ele în aceeaşi perioadă. Alegerea lor este în funcţie de o serie de
considerente : starea forţei musculare, starea generală a pacientului, capacitatea lui de înţelegere şi
cooperare, dotările existente, locul unde se execută exerciţiile, obiectivele urmărite etc.
Mișcările active cu rezistență pot fi realizate în:
- cursă internă, sau interiorul segmentului de contracție - când agoniștii lucrează între punctele de
inserție normală; Mișcarea executată în interiorul segmentului de contracție se realizează atunci
când mușchiul se contractă și din poziția lui normală de întindere se scurtează apropiind pârghiile
osoase de care este fixat. O astfel de contracție scurtează mușchiul si-i măreste forța si volumul.
- cursă externă, sau exteriorul segmentului de contracție - când agoniști lucrează dincolo de
punctele de inserție normală, în segmentul de contracție pentru antagonisti. Mișcarea în afara
segmentului de contracție se realizează numai cu acei mușchi care pot fi întinsi peste limita de
repaus. La acesti mușchi avem la început o contracție până revin la poziția lor de repaus, după care
contracția continuă în interiorulsegmentului de contracție. Este cazul miscărilor ce se fac în
articulațiile: sold, umăr, mână, picior și coloană vertebrală. O astfel de contracție dezvoltă
elasticitatea, lungeste mușchiul si măreste amplitudinea mișcării.
Limita dintre curse se găseste la punctul zero anatomic, în care unghiul dintre segmente este zero,
agoniștii sunt maxim alungiți (zona lungă), iar antagoniștii maxim scurtați (zona scurtată).
- cursă medie, când agoniștii au o lungime medie, situată la jumătatea amplitudinii maxime, pentru
o mișcare dată.
Contracția izotonică poate fi:
a. Concentrică - când agoniștii înving rezistența externă; mușchiul se contractă pentru a învinge o
rezistență din afară, se scurtează apropiindu-si atât capetele de inserție, cât si segmentele osoase
asupra cărora acționează. Acest fel de contracție scurtează mușchiul dezvoltându-și tonusul si forța.
Contracțiile concentrice se execută în:

15
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

interiorul segmentului de contracție, când mișcarea respectivă este inițiată din punctul zero
anatomic sau din diverse unghiuri articulare pozitive, se desfăsoară în sens fiziologic
(mușchiul se scurtează reusind să învingă rezistența) si se opreste la amplitudini mai mari
sau la sfârsitul cursei.Pe parcursul mișcării, agoniștii își apropie capetele de inserție, se
scurtează progresiv, pentru ca la sfârșitulcursei de mișcare să fie maxim scurtați.
exteriorul segmentului de contracție, când mișcarea respectivă, inițiată dindiverse unghiuri
articulare ale mișcării opuse, numite unghiuri negative, se desfăsoară în sens fiziologic si se
opreste la unghiuri articulare negative mai mici sau la punctul zero anatomic.
Prin repetare, Mișcările concentrice produc hipertrofie musculară, urmată de creșterea forței, iar la
nivel articular cresc stabilitatea.
b. Excentrică - se realizează când agoniști, desi se contractă, sunt învinsi de rezistența externă.
Contracția excentrică se realizează atunci când mușchiul fiind contractat si scurtat cedează treptat
uneiforțe care-l întinde si-i îndepărtează atât capetele de inserție, cât si segmentele osoase asupra
căroralucrează mușchiul respectiv. Prin acțiunea ei dezvoltă elasticitatea și rezistența mușchiului.
Contracțiile excentrice se execută în:
interiorul segmentului de contracție, când mișcarea respectivă, inițiată din diverse unghiuri
pozitive se desfăsoară în sens opus celui fiziologic (rezistența externă învinge mușchiul,
care se alungestetreptat) si se opreste la unghiuri articulare mai mici sau la punctul zero
anatomic.
Pe parcursul mișcării, agoniști îsi îndepărtează capetele de inserție, se alungesc progresiv, în
punctul zero anatomic fiind maxim alungiți.
exteriorul segmentului de contracție, când mișcarea respectivă, inițiată din punctul zero
anatomic sau din diverse unghiuri negative, se desfăsoară în sens opus celui fiziologic și
se opreste la unghiuri negative mai mari.Prin repetare, contracțiile excentrice produc lucru
muscular rezistent sau negativ; cresc elasticitateamusculară, iar la nivel articular
mobilitatea.
c. Pliometrică - capetele musculare se îndepărtează, după care se apropie într-un timp foarte scurt.
Pliometria presupune solicitarea unui mușchi mai întâi printr-o fază excentrică, lăsând apoi să se
desfăsoară faza concentrică ce urmează în mod natural. În contracțiile pliometrice se utilizează ceea
ce fiziologii denumesc “ciclul întindere – scurtare” (“the strech-shortening cycle”).
Contracția pliometrică poate fi considerată ca fiind constituită din 3 elemente:
1.2 fază excentrică;
1.3 un scurt moment de izometrie;

16
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

1.4 fază concentrică.

Contracția pliometrică reprezintă cea mai frecventă formă de contracții în activitatea sportivă;
intervine în sărituri, alergare, flotări etc.
Contracția izokinetică este contracție dinamică, în care viteza mișcării este reglată în asa fel încât
rezistența aplicată mișcării este în raport cu forța aplicată pentru fiecare moment din amplitudinea
unei miscări. Pentru o corectă izokinezie trebuie ca rezistența să varieze în funcție de lungimea
mușchiului,pentru a se solicita aceeasi forță. Se realizează cu aparate speciale numite dinamometre.

Tehnici kinetice combinate

2.1 Stretching
Limitarea de mobilitate ce are la bază afectarea țesuturilor moi se numeste contractură. țesutul
moale este reprezentat pe de o parte de mușchi alcătuiți din țesut muscular (ca țesut contractil prin
excelență) si din schelet fibros, necontractil (epimissium, perimissium, endomissium) si pe de altă
parte destructuri necontractile (piele, capsulă, ligament, tendon).
Contractura de natură musculară se numeste contractură miostatică și limitarea amplitudinii de
mișcare articulară din cauză musculară, poate avea ca substrat interesarea numai a țesutului
contractilmuscular sau interesarea concomitentă a țesutului contractil si a celui necontractil
muscular.
Stretchingul reprezintă tehnica (ridicată la rangul de metodă) de bază în kinetoterapia de
recuperare a deficitului de mobilitate articulară determinată de scurtările adaptative ale țesutului
moale si constă în întinderea (elongarea) acestuia și menținerea acestei întinderi o perioadă de
timp.

Stretchingul propriu-zis începe doar după ce s-a ajuns la punctul de limitare a amplitudinii de
mișcare.
Stretchingul țesutului moale necontractil este pasiv, mecanic, de lungă durată (20-30 min).
Tipuri de stretching pentru mușchi:
1. Stretching balistic Se realizează activ, cu utilizarea mușchiului întins ca pe un resort care va
“arunca” corpul (segmentul) în direcție opusă. Ex.: exercițiile de flexie-extensie ale trunchiului
făcute în forță, încercând să se treacă brutal peste amplitudinea maximă pasivă si cu rapiditate. Se
utilizează mai mult în sport. Practicarea acestor tehnici s-a redus însă, deoarece întinderea repetată
si bruscă a mușchilor, prezintă un potențial pericol în producerea de leziuni.

17
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

2. Stretchingul dinamic. Constă în arcuiri ce se realizează prin miscări voluntare lente ale
segmentului încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de mișcare.
Se creste gradat amplitudinea si viteza. Se fac 8 – 10 repetiții.
3. Stretchingul activ (sau stato-activ).Se efectuează prin miscări voluntare spre amplitudinea de
mișcare maximă posibilă, poziție în care segmentul este menținut 10 – 15 sec prin contracția
izometrică a agonistilor fără vreun ajutor exterior. Tensiunea crescută în timpul contracției
concentrice a agonistilor si apoi în timpul contracției izometrice va induce reflex, prin “inhibiție
reciprocă”, relaxarea antagonistilor.
4. Stretchingul static, denumit si pasiv.Este realizat printr-o forță exterioară: alte părți ale corpului
sau propria greutate corporală (autostretching pasiv), kinetoterapeutul sau cu ajutorul unui
echipament.Cel mai folosit în kinetoterapie este stretchingul manual, pasiv, executat lent (pentru
evitarea stretch-reflexului) cu o menținere a întinderii într-un usor disconfort timp de l5-60 sec.
(durata optimă pare să fie de 30 sec).În cazul mușchilor multiarticulari stretchingul se aplică mai
întâi analitic, începându-se cu articulația distală, încheindu-se cu un stretching global pentru toate
articulațiile. Din considerente de gradare a forței de întindere (mai ales la pacienții ce prezintă o
teamă crescută față de durere), dar si din motive de economie de timp se aplică auto (selv)
stretchingul.
5. Stretchingul izometric (sau sportiv). Bob Anderson, părintele stretchingului din antrenamentul
sportiv, recomandă următoarea formulă de stretching (valabilă pentru oricare mușchi): în poziția
maximă de întindere pasivă pacientul face o contracție izometrică a mușchiului întins (rezistența o
poate asigura kinetoterapeutul) (maxim 6 sec la intensitate maximă); relaxare (3-4 sec); stretching
pasiv (20-30 sec), executat la limita de durere (acea durere “plăcută”, suportabilă).
Stretchingul țesutului moale necontractil este pasiv, mecanic, de lungă durată (20-30 min) si se
bazează pe întinderea onduleurilor fibrelor de colagen (în repaus acestea sunt “crețe”). Această
întindere a țesutului conjunctiv trece progresiv printr-o etapă elastică, apoi una plastică, urmată de
un punct de "gâtuire" după care orice tensiune ce tinde să mai alungească țesutul, determină
falimentul (ruperea) lui.
Dacă elasticitatea este proprietatea țesutului de a reveni la lungimea inițială după ce o forță l-a scos
din starea de repaus, plasticitatea este tendința unui țesut ce a fost deformat de a nu se mai întoarce
la poziția de la care s-a început deformarea.
Punctul de gâtuire poate fi îndepărtat, respectiv zona plastică poate fi mărită dacă se aplică căldură
pe țesutul respectiv. Această aplicare se face în timpul, sau cu 10 minute înainte de începerea
stretchingului, după care sursa de căldură se va îndepărta la finalul stretchingului iar țesutul este
lăsat “să se răcească” în poziția alungită câstigată.

18
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Intensitatea forței de întindere trebuie să fie crescută foarte lent, deoarece atunci când forța de
întindere este mare si/sau aplicată rapid există pericolul ruperii structurii supusă întinderii.
Pentru a obține o alungire optimă a țesutului moale se va ține seama de curba tensiune/deformare
(stress/strain) a fibrelor de colagen astfel încât stretchingul să se situeze în zona de plasticitate (dar
sub punctul forței ce determină ruperea fibrelor).
Stress-ul defineste raportul dintre forța de tracțiune si mărirea suprafeței de secțiune a țesutului
respectiv. Strain-ul este dat de raportul dintre gradul de alungire (deformare) a țesutului față de
lungimea lui inițială. Imobilizarea sau repausul prelungit la pat (chiar dacă încă nu s-au produs
fenomene de scurtare adaptativă), corticoterapia cât si înaintarea în vârstă determină o slăbire a
rezistenței țesutului conjunctiv, ceea ce obligă kinetoterapeutul la precauție în aplicarea
stretchingului. Mușchiul, ca si cele mai mlte țesuturi biologice, are proprietăți vâscoelastice. De
aceea trebuie ținut seama de faptul că dacă mușchiul este alungit până în zona plastică, iar această
alungire este menținută un timp prea îndelungat, mușchiul va rămâne cu o caracter elastic de un
grad inferior. Pe de altă parte însă creșterea rezistenței mușchiului la întindere este direct
proporțională cu mărirea frecvenței întinderilor (dar întinderi ce sunt menținute în zona de limită
elastico-plastică a curbei stress-strein. În reducerea consecințelor neplăcute ale imobilizărilor
(atunci când nu există contraindicații-fractură neconsolidată, leziuni acute, etc) se utilizează metoda
Judet.Aceasta se realizează având la dispoziție două aparate gipsate bivalve, cu ajutorul cărora
segmentul afectat al pacientului este poziționat alternativ în maximă flexie si apoi în maximă
extensie; aparatele (pozițiile) se modifică la interval de 6 ore. Pe măsură ce țesutul conjunctiv
câstigă în lungime trebuie să se acorde un timp suficient de lung pentru a se produce fenomene de
reparație biologică, ce remodelează si readaptează noua lungime a țesutului conjunctiv, la funcția
sa de țesut de rezistență.
Întinderea țesutului contractil al mușchiului se realizează prin mai multe modalități de stretching.
Cel mai folosit în kinetoterapia este stretchingul manual, pasiv, executat lent (pentru evitarea
stretchreflexului) cu o menținere a întinderii într-o întindere de usor disconfort timp de l5-60 sec.
(durata optimă pare să fie de 30 sec).
Menținerea stretchingului îsi găseste explicația în faptul că dacă răspunsul fusurilor neuromusculare
este imediat, pentru stimularea optimă a organelor Golgi (care vor determina relaxarea reflexă a
mușchiului respectiv), întinderea trebuie să dureze minim 6 sec.
Studii recente au arătat că după primele patru repetări a stretchingului (dintr-un total de l0) s-au
înregistrat modificările cele mai avantajoase, respectiv o creștere de l0% din lungimea inițială de
repaus.
În cazul mușchilor multiarticulari stretchingul se aplică mai întâi analitic, începându-se cu
articulația distală, încheindu-se cu un stretching global pentr toate articulațiile. Din considerente de

19
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

gradare a forței de întindere (mai ales la pacienții ce prezintă o teamă crescută față de durere), dar
si din motive de economie de timp (si personal) se aplică auto (selv) stretchingul.

20