Tehnicile kinetice dinamice

Mobilizările pasive
 Tehnici kinetice dinamice
După cum le recomandă şi denumirea, aceste tehnici au la bază mişcarea
sub toate formele ei. Acest subcapitol acoperă, de fapt, peste 90% dintre
tehnicile folosite în kinetoterapie.
Tehnicile dinamice se realizează cu sau fără contracţie musculară, ceea
ce tranşează de la început diferenţa dintre tehnicile active şi cele pasive.

1 Mobilizarea pasivă
Există de foarte multă vreme o veşnică dispută asupra valorii kinetoterapiei
pasive, deşi ea continuă de secole să se perfecţioneze. De la afirmaţia lui Merle
D'Aubigne că „întreaga metodă de reeducare pur pasivă este nu numai
inutilă, dar şi dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea mobilizării
articulaţiilor
 articulaţiilor ai căror muşchi sunt complet paralizaţi", până la aceea a lui
Bennett, potrivit căreia „importanţa mobilizării pasive este atât de mare, încât,
dacă nu am avea de utilizat decât o singură tehnică pentru fiecare bolnav, în
mod cert mobilizarea pasivă ar fi aceea pe care ar trebui să o alegem", au fost
exprimate toate opiniile posibile (Marcu, V., Dan, M., 2006 ).
Credem că această controversă este complet inutilă şi nefondată, deoarece tehnicile
pasive şi cele active ale kinetoterapiei nu se opun unele altora, ci se completează,
defectele unora fiind corectate de celelalte, contraindicaţiile unora lăsând câmp liber de
acţiune celorlalte. Mişcarea pasivă ca tehnică de lucru nu este utilizată decât în
kinetoterapie, în rest neavând desigur nici un rost ca exerciţiu fizic.
Definind mişcările pasive, D. Gardiner (citat de Marcu, V., Dan, M., 2006) arată că
acestea "se fac cu ajutorul unei forţe exterioare în momentul inactivităţii musculare
totale - determinată de boală - sau al unui maxim de inactivitate musculară -
 Efectele mişcărilor pasive se repercutează:
▪ asupra aparatului locomotor, contribuind la:
- menţinerea amplitudinilor normale articulare, a troficităţii structurilor articulare
(prin stimularea circulaţiei locale, a secreţiei, repartiţiei şi proprietăţilor reologice
ale lichidului sinovial şi prin evitarea degenerării cartilajului) în cazul paraliziilor
segmentului respectiv;

- creşterea amplitudinii articulare prin asuplizarea structurilor capsulo-ligamentare,

prin întinderea tendinomusculară, a ţesutului cutanat şi subcutanat, prin ruperea
aderenţelor la nivelul planurilor de alunecare;

- menţinerea sau chiar creşterea excitabilităţii musculare, conform legii lui

Vekskul: „excitabilitatea unui muşchi creşte proporţional cu gradul de
întindere" (citat de Moţet, D., 2010);
 - - menţinerea memoriei kinestezice pentru segmentul respectiv, prin informaţia
proprioceptivă pornită de la receptorii articulari şi periarticulari (în segmentele
paralizate, mişcarea pasivă şi parţial posturile reprezintă singura posibilitate de
păstrare a imaginii schemei corporale şi a încadrării în schema spaţială pentru
membrele paralizate)
- asupra sistemului nervos și a tonusului psihic, contribuind la:
- menţinerea moralului pacientului, prin prezenţa kinetoterapeutului lângă pacient
şi prin contactul fizic realizat între aceştia; astfel, încrederea într-o evoluţie
favorabilă la un paraplegic, de exemplu, este menţinută - prin vizualizarea
posibilităţii, deocamdată pasive, a mobilizării articulaţiilor lui pe toată
amplitudinea de mişcare.
▪ asupra aparatului circulator, contribuind la:
- obţinerea unor efectele mecanice de „pompaj" asupra vaselor mici musculare şi
asupra circulaţiei venolimfatice de întoarcere, atunci când sunt executate ritmic;
- prevenirea instalării sau eliminarea edemelor de imobilizare;
- obţinerea hiperemiei locale, pe cale reflexă pornită de la receptorii senzitivi
articulari şi musculari, prin răspuns neurovegetativ.

- asupra altor aparate și sisteme:

▪ menţinerea troficităţii ţesuturilor - de la piele la os – la nivelul segmentelor
imobilizate;
▪ mărirea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular;
▪ creşterea tranzitul intestinal şi facilitarea evacuării vezicii urinare;
▪ influenţarea unele relee endocrine.

Efectele multiple pe care le poate avea mobilizarea pasivă dovedesc că aceasta rămâne o
tehnică la care nu se poate renunţa, mai ales în recuperarea bolnavilor neurologici şi, în al
dolea rând, a bolnavilor posttraumatici şi reumatici. De asemenea, mobilizările pasive
reprezintă o tehnică de bază în gimnastica sugarului şi copilului mic sănătos, ca şi,
bineînţeles, în reeducarea lui funcţională, atunci când prezintă o afecţiune locomotorie.
 Condiţiile de realizare a mişcărilor pasive sunt următoarele:
- Cunoaşterea foarte exactă a suferinţelor pacientului, a diagnosticului clinic şi a celui
funcţional (pe baza realizării evaluărilor realizate de către kinetoterapeut), precum
şi a stării morfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate.
- Mobilizarea pasivă trebuie executată de cadre bine antrenate în această tehnică.
Lipsa de profesionalism a kinetoterapeutului este o contraindicaţie pentru utilizarea
mişcărilor pasive.
- Ne vom asigura de colaborarea şi înţelegerea bolnavului asupra tehnicilor care
urmează să i se execute.
- Pacientul va fi poziţionat în aşa fel, încât să ofere un maximum de confort tehnic de
lucru pentru kinetoterapeut, dar şi pentru el însuşi. Pe cât posibil, poziţia trebuie să-i
permită pacientului să privească spre segmentele mobilizate pasiv, mai ales dacă
este vorba de un bolnav neurologic. Este de preferat ca segmentul ce urmează a fi
supus mobilizării pasive să fie descoperit, fără îmbrăcăminte.
- Mişcarea se execută pe direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă, de preferinţă
asociind poziţii sau mişcări de facilitare. Spre exemplu, mobilizarea braţului pe
abducţie este facilitată dacă este pus şi în rotaţie externă.

- Prizele folosite de către kinetoterapeut au o importanţă deosebită şi trebuie să

respecte unele indicaţii generale:

o între mâinile kinetoterapeutului nu trebuie să existe decît articulaţia de

mobilizat, deoarece o articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei
articulaţii;
o prizele trebuie să utilizeze cel mai mare braţ al pârghiei mobilizate (existând şi
excepţii); contrapriza, în schimb, se aplică în apropierea articulaţiei;
o locul de aplicare a prizei constituie un mod de facilitare sau inhibiţie a unui
grup muscular.
CONTRAPRIZA

PRIZA
- Mobilizarea pasivă este o tehnică pur analitică, deci va antrena succesiv articulaţie
după articulaţie şi tot succesiv se va executa pentru fiecare direcţie de mişcare.
- Nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa reflexele de apărare
musculară, care ar limita mai mult mobilitatea articulară. Uneori, se forţează
mişcarea pentru întinderea ţesuturilor, asigurându-ne însă de suportabilitatea
pacientului.
- Mobilizarea pasivă are ca parametri de execuţie forţa, viteza, durata, frecvenţa, care
se adaptează stării clinice locale şi scopului urmărit.
- Se recomandă ca mobilizarea pasivă să fie pregătită prin aplicaţii de căldură, masaj
sau electroterapie antialgică.