KINETOTERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA

SPORTIVĂ AL UMĂRULUI

Candidat:
Ghimpau Matei-Cristian

Constanţa
2020

1
 MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Orice atitudine terapeutică trebuie şi este determinată de diagnostic. Cu cât diagnosticul

este mai corect, mai complet şi mai precoce, cu atât eficienţa terapiei este mai mare.

Diagnosticarea corectă a unui traumatism presupune coroborarea datelor subiective şi

obiective obţinute în urmă examenului clinic general, a examenului funcţional şi a examenelor
paraclinice efectuate

Stabilirea programului de recuperare în general şi a afecţiunilor traumatice ale sportivului

în special este direct determinată de diagnosticul clinic cu care pacientul se prezintă la
kinetoterapeut, dar şi de diagnosticul funcţional pe care acesta îl stabileşte.

De altfel, pe parcursul întregului proces de recuperare, evaluările iniţială şi intermediare

pe care kinetoterapeutuleste obligat să le facă, vor stă la baza structurării programului kinetic, că
urmare a faptului că acesta este caracterizat prin dinamică, prin adaptare permanentă la
disponibilităţile funcţionale ale organismului.

În acest context este foarte importantă discuţia iniţială cu pacientul – interogarea serioasă
şi minuţioasă a acestuia cu privire la acuze, la „istoricul” traumatismului şi nu în ultimul rând la
disponibilităţile din punct de vedere fizic şi psihic ale pacientului ( profilul psihologic).

Informaţiile cu privire la activitatea sportivă, la mecanismul de producere al

traumatismului şi simptomatologia propriu-zisă cu care pacientul sportiv se prezintă la
kinetoterapeut constituie elemente importante alături de diagnosticul clinic şi de evaluările
funcţionale pentru elaborarea unei metodologii de lucru eficiente.

Astfel informaţiile legate de activitatea sportivă se referă la formă sportivă, la momentul

calendaristic al curbei de pregătire sportivă, la aspecte legate de viaţa sportivă - alimentaţia şi
regimul de odihnă şi refacere. Informaţiile legate de traumatism se referă la vechimea acestuia,
la contextul sau momentul în care a avut loc (antrenament, competiţie sau pe stradă) şi mai ales
la mecanismul de producere, fiind necesar că sportivul să descrie cât mai amănunţit evenimentele
care au precedat şi au însoţit traumatismul.

Simptomele subiective pe care le acuză sportivul când se adresează echipei medicale sunt
importante, cele mai frecvente fiind reprezentate de durere, impotenţă funcţională, tulburări de
sensibilitate.

Durerea este simptomul subiectiv cu cea mai mare frecvenţă, ea prezentând o mare
diversitate de forme. Ceea ce-l interesează pe kinetoterapeut este- debutului (de obicei brutal,
posibil însă şi insidios);intensitatea;localizarea;iradierea;caracterul;durata.

2
 Prezenţa tulburărilor de sensibilitate orientează diagnosticul către existenţa interesării
neurologice în traumatismul respectiv.În afară acestor simptome sportivul traumatizat mai poate
prezența atitudine vicioasă, echimoze, hematoame, ancoşe, tumefiere locală etc. La acestea se
pot asocia modificări de volum, culoare sau / şi temperatură locală.

Examinarea efectuată de kinetoterapeut trebuie să se adreseze atât întregului organism,

cât şi segmentului lezat în vederea evaluării cu exactitate a stării generale şi a impactului
traumatismului asupra organismului. Se impune deci kinetoterapeutului o examinare sistematică,
nu numai a segmentului lezat ci şi a organismului că întreg înainte de stabilirea metodologiei de
lucru şi a programului kinetic.

Tema,,KINETOTERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ AL UMĂRULUI’’,

necesită un studiu amănunțit și examinare atentă deoarece intervenția timpurie cu metode
terapeutice corecte este fundamentală în demersul evolutiv al afecțiunilor traumatologice asupra
sportivului de performanță.

TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ ASOCIATĂ CU

KINETOTERAPIA.

Kinetoterapia este un domeniu de activitate complexă: medicală, educaţională, socială şi

profesională. Ea urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute de un
individ în urmă unei boli sau a unui traumatism, precum şi dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure în viitor o viaţă independentă din punct de vedere economic şi
social.Sportul este o activitate organizată din punct de vedere biologic, tehnic, tactic, teoretic şi
psihologic având la bază elementul competitiv şi urmărind obţinerea de performanţe.

Traumatologia sportivă este parte a traumatologiei generale care se ocupă cu studiul

afecţiunilor traumatice apărute în practicarea exerciţiului fizic, indiferent de formă să – amator
sau profesionist. Ea are un specific aparte în cazul sportivului de performanţă, că urmare a
particularităţilor biologice şi sociale ale acestuia.

Recuperarea medicală în sport este definită astfel ca folosire dirijată a unui complex de
factori naturali sau artificiali, cât mai precoce şi intensiv posibil, în scopul restabilirii anatomo-
funcţionale a unui organ sau a unei funcţii perturbate de efortul sportiv, în vederea reinserţiei cât
mai rapide a sportivului în activitatea de antrenament şi a obţinerii unei capacităţi optime de
effort.

3
 Examinarea se adresează iniţial umărului ca întreg - complex articular constituit din 5
articulaţii strâns legate între ele din punct de vedere biomecanic, asigurând membrului superior
mişcări în toate planurile şi pe toate direcţiile, pentru ca apoi să se urmărească evaluarea pe
fiecare componentă în parte.

Pentru testarea articulației scapulo-hunerale:goniometrul are brațul fix,paralel cu axul

longitudinal al membrului superior,unde abducția are o valoare intre0-180°.Având principalul
mușchi abductor cel deltoid.

În adductia cu valori normale între 0-45°,principalul mușchi adductor este marele

pectoral,pacientul are aceeași poziționare că la abducție,dar se face mișcarea invers abductiei,cu
rezistență aplicată deasupra cotului.

Rotația externă cu valorile normale între 0-90°,principalul mușchi rotator extern este
subspinosul și micul rotund,în care pacientul este în decubit ventral cu brațul în abductie la 90°.

Rotația internă valoarea normală a gradelor este de 0-70,care sunt executați de mușchii
rotatori intern sunt: subscapularul,marele dorsal,marele pectoral.

CIRCUMDUCŢIA este mişcarea sumativă complexă prin care braţul descrie un cerc. Rezultă
prin combinarea mişcărilor pe care articulaţia umărului le poate realiza datorită celor 3 grade de
libertate şi are aspectul unui con deformat (con de circumducţie).

Pentrul testingul articular,fiecare articulație are o poziție zero la care se măsoară aplitudinea
mișcărilor.

• Flexia-este mișcare care apropie segmentele membrului;

• Extensia-mișcarea inversă a flexiei
• Abducție-mișcarea prin care un membru se depărtează de axul central
• Adductie- mișcarea inversă
• Rotația-mișcări de răsucire,invartire în juruk axului sau.
• Circumducție-la nivel unei articulații se cobina cu flexia/extensia,și cel de abducție și
adductie.

În practică se aplică Scala numerică adoptată de Național Foundation Infantile Paralysis și este
astfel:

0-nu se simte tensiune în tendon,mușchi,nu se schițează contracție=mușchi denervat

1-este contracție fără executarea mișcării

2-se face contracție,se face mișcarea fără forță gravitațională

4
3-se face contracție,se face mișcarea,fără rezistență,împotriva gravitației

4-Se face contracție,se face mișcarea împotriva gravitației,cu rezistență medie.

5-se face contracția,se face mișcarea,împotriva gravitației cu rezistență maximală.

Prin efectuarea de mişcări prin MAL şi MAR se pot stabili atât gradul de afectare al fiecărui
muşchi sau tendon în parte cât şi implicaţiile acestora la nivel articular.

MAL şi MAR se pot executa simetric sau asimetric, din poziţii fundamentale sau derivate. În
realizarea exerciţiilor se va face apel la diferite metode: suspensoterapia (cu accent pe executarea
mobilizărilor din suspendare axială), scripetoterapia (cu accent pe sistem scripete reciproc),
springterapia (arcuri, benzi elastice), hidrokinetoterapia etc.

Stretchingul prin ameliorarea elasticităţii musculare şi capsulo-ligamentare reprezintă tehnică de

bază în recuperarea deficitului de mobilitate. În funcţie de acţiunea directă urmărită şi de
momentul utilizării în cadrul procesului de recuperare şi programului kinetic se indică folosirea
următoarelor tipuri de stretching:

Prin miotonometrie,se evaluează tonusul muscular,atât în repaus cât şi în contracţie. Valorile

normale la nesportiv sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui şi de contracţie 110-120 ui, iar pentru
băieţi de repaus 60-70 ui şi de contracţie 120-150 ui. La sportiv valorile înregistrate sunt puţin
crescute funcţie de disciplina sportivă practicată.

Tapingul

5
Tehnicile de taping sunt larg folosite pentru prevenția, tratamentul şi reabilitarea accidentelor
sportive.

Tapingul poate fi definit că aplicarea unei benzi adezive

- elastică sau neelastică

- în scopul asigurării unui suport şi a unei protecții, țesuturilor moi şi articulațiilor cu o minimă
limitare functională. Scopul este de a menține mişcările articulare şi musculare în limite de
sigurantă care să permită realizarea unei activităti sportive cât mai performanțe.

SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII

Scopul principal este evidenţierea eficacităţii procedurilor terapeutice şi kinetoterapie
aplicate sportivilor de perfomante olimpice sau paraolimpice:

- Informarea pacienţilor cu afecţiuni traumatologice şi a aparţinătorilor ceea ce presupune starea

curentă a acestora.

- Îmbunătăţirea funcţiilor motorii şi senzitive ale pacienţilor.

Se utilizează analize ale calităţii vieţii, care sunt deosebit de utile în practica medicală,
deoarece ajută la evaluarea efectelor fizice, psihice şi sociale din viaţa de zi cu zi a pacienţi, în
analiza efectelor tratamentului asupra bolii, din perspectiva pacientului şi în determinarea
nevoilor de suport psihic şi fizic pe durata tratamentului fiziokinetic.

6
 Scopul recuperării afecţiuni posttraumatic la sportiv este bine definit, fiind reprezentat de
vindecarea integrală, anatomo-funcţională, până la “restitutio ad integrum”, a structurilor afectate
de traumatism, cu reintegrarea cât mai rapidă a sportivului în activitatea de antrenament şi
competiţională În acest context recuperarea se va începe cât mai precoce.

METODE ŞI TRATAMENT DE RECUPERARE ÎN

TRAUMATOLOGIA SPORTIVULUI LA UMĂR
Kinetoterapia trebuie să fie aplicată precoce şi corect, individualizând de la pacient la
pacient exerciţiile, pentru a creea o complianţa cu pacientul. Această este fundamentală în
programul de recuperare şi poate oferi cea mai sigură şi bună soluţie pentru îmbuătăţirea calităţii
vieţii pcientului.

Obiectivele programelor de recuperare a afecţiunilor posttraumatice ale sportivilui ar putea fi

sistematizate astfel :

• combaterea durerii şi controlul procesului inflamator;

• reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice;
• recuperarea mobilităţii articulare;
• recâştigarea elasticităţii musculare;
• recuperarea forţei musculare;
• creşterea rezistenţei musculare;
• recâştigarea coordonării musculare caracteristice activităţii sportive practicate;
o -ameliorarea capacităţii de efort;
o -reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament şi competiţională cu stabilirea
programului de încălzire, refacere intră şi postefort şi întreţinere.

Mijloacele utilizate sunt reprezentate de:

- -crioterapia – vizează combaterea durerii, reducerea procesului inflamator, dar şi

oprirea extinderii leziunilor prin transvazare a lichidelor. Modalităţile de acţionare
prin crioterapie sunt multiple, cele mai utilizate fiind :
- refrigerarea instantanee – kelen;
- pungă cu gheaţă;
- imersia în apă cu gheaţă,
- masaj cu gheaţă.

Nu se recomandă aplicarea gheţii direct pe tegument.

repausul şi posturile sunt mijloace importante utilizate în faza inflamatorie. Se impune posturarea
antideclivă, cu descărcarea segmentului afectat, de regulă în poziţii antalgice. Pot fi folosite
diferite dispozitive cum sunt:

7
 - orteze,
- sisteme de posturare,
- scripeţi etc.

Contenţia compresivă prin scăderea tonusului muscular şi prin limitarea procesului inflamator
exercită acţiune antialgică eficientă. Se realizează prin utilizarea de feşi elastice, modul de
aplicare al acestora fiind diferit în funcţie de regiunea traumatizată.

Medicaţia antialgică şi/sau antiinflamatoare este foarte utilă în faza iniţială, în administrare
locală sau generală. Se face numai la recomandarea medicului, funcţie de caz această putând fi
indicată pe perioadă limitată sau pe tot parcursul recuperării, în acest caz impunându-se o
monitorizare strictă. Cele mai utilizate sunt analgeticele, antiinflamatorii nesteroidiene şi
miorelaxante. Indicarea cortico-steroizilor, datorită efectelor secundare locale şi generale, se
impune doar în situaţii limită şi sub strictă supraveghere.

Electroterapia prin diferitele proceduri utilizate se adresează durerii sau

inflamaţiei.Electroterapia antialgică se poate aplică în toate etapele recuperării şi vizează
creşterea pragului de sensibilitate ceea ce va permite utilizarea precoce a exerciţiilor fizice în
cadrul procesului de recuperare. Electrostimularea contribuie la combaterea edemelor, atunci
când este aplicată precoce. Se utilizează:

- galvanizarea simplă – pol +;

- ionoforeză – soluţia mediacamentoasă se aplică la polul opus ionului activ;
- curenţii diadinamici – în special formele difazat şi perioadă lungă;

Presopunctura este deosebit de eficientă în traumatologie, contribuind la restabilirea

echilibrului energetic local şi asigurând terenul favorabil unei recuperări rapide şi maxime. Utilă
s-a dovedit a fi utilizarea punctelor: simptomatice, „acute” şi cheie, dar nu numai. Se practică în
scop antialgic - antiinflamator de obicei dispersia, timp de 2 minute pe punct. Nu se recomandă
utilizarea a mai mult de 3 puncte în cadrul unei singure şedinţe.

Acupunctură este utilă, dar reclamă existenţa unui medic de specialitate; efecte similare dar
nu de aceeaşi intensitate fiind obţinute prin aplicarea electropuncturii.

Masajul exercită influenţe pozitive asupra îmbunătăţirii mobilităţii prin ameliorarea elasticităţii
musculo-ligamentare şi prin facilitarea circulaţiei de întoarcere venoasă. Se recomandă utilizarea
următoarelor tipuri de masaj: masaj clasic;drenaj limfatic;masaj transversal profund
(Cyriax);masaj al ţesutului conjunctiv ( Bindegewebsmassage) etc.

Sportul terapeutic prin utilizarea unei serii de mişcări aparţînând diferitelor sporturi, contribuie
esenţial la recuperarea sportivului traumatizat în general, şi la îmbunătăţirea mobilităţii în
special, atât prin acţiune la nivel local, general cât şi prin îmbunătăţirea tonusului psihic.

8
Rezistenţele utilizate pot fi reprezentate de: greutăţi, benzi elastice, arcuri, helcometre, apă, forţa
pacientului, baza rămânând, în primele faze, forţa kinetoterapeutului, care va direcţiona mişcarea
concomitent cu asigurarea rezistenţei.

Se recomandă că exerciţiile utilizate într-un program să antreneze cât mai multe unităţi motorii,
acelaşi segment fiind prelucrat din poziţii diferite.

Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă (F.N.P.) şi-au dovedit de-a lungul timpului
eficacitatea practică. Ele asigură creşterea forţei musculare simultan cu recuperarea stabilităţii,
ceea ce le indică în etapă de recuperare funcţională dar şi în reintegrarea în activitatea specifică.
Sunt utilizate tehnicile FNP generale:

- inversarea lentă (ÎL);

- inversarea lentă cu opunere (ILO);
- secvenţialitatea pentru întărire (SĂ);
- inversarea agonistică (IA);
- contracţiile repetate (CR)

- Tehnici FNP specifice:

- contracţie izometrică în zonă scurtată (CIS);

9
 - izometrie alternantă (IzA);
- stabilizare ritmică (SR)
- progresia cu rezistenţă (PR).

Utilizarea tehnicilor în cadrul a diferite metode – Kabat etc asigură pe lângă dezvoltarea forţei şi
recuperarea paternurilor specifice de mişcare şi respectiv îmbunătăţirea coordonării, prin acţiune
la nivelul tuturor componentelor implicate în realizarea mişcării.

Creşterea rezistenţei musculare se obţine prin utilizarea aceloraşi tipuri de exerciţii că şi în

cazul dezvoltării forţei, ceea ce diferă fiind parametrii efortului – intensităţi joase, dar număr
mare de repetări (durată mare). Se solicită în acest sens efectuarea de mişcări cât mai apropiate
de cele ce fac parte din arsenalul motric al disciplinei sportive practicate, în condiţiile în care nu
există riscul de perturbare a acestora.

BIBLIOGRAFIE
1.Indreptar Recuperare Medicala-curs pentru Studenti-Camelia Ciobotaru ,Editura
Muntenia,2010.

2. Gokeler, A., Lehmann, M., A. (2001), Tennis: Rehabilitation,Training, and Tips. Sports
Medicine and Arthroscopy Review.

3. Schafle, M., (1993), Common injuries in volleyball: Treatment, prevention and rehabilitation.
Sports Medicine.

4. Tudor Sbenghe-Kinetologie profilactică terapeutică și de recuperare,Editura Medicala,1987

5. Briner, W., Kacmar, L., (1997), Common injuries in volleyball: Mechanisms of injury,
prevention and rehabilitation. Sports Medicine 24

6. Dufek, J. S., Bates, B. T., (1990), The evaluation and prediction of impact forces during
landing. Med. Sci. Sports.

7.Kinesiologie-Prof.Dr.Tudor Sbenghe,Editura medicala,2005

8. Roy, S., Irvin, R., (1983), Sports Medicine: Prevention, Evaluation, Management, and
Rehabilitation. Englewood Cliffs: Prentice-Hall.

9. Roetert, E.P., Ellenbecker, T., (2000), Shoulder internal and external rotation range of motion
in elite junior volleyball player: a longitudinal analysis. Journal of strength and Conditioning.

10