Problemele ale asistenţei kinetice la vârstnici

Planul:
1. Evaluarea vârstnicilor.
2. Reguli de bază în aplicarea kinetoterapiei la vârsta a III-a.
3. Principiile aplicării asistenţei kinetice la persoanele în vârstă.
4. Clasificarea vârstnicilor în funcţie de nivelul activităţii fizice.
5. Parametrii programului de activitate fizică
6. Activitatea fizică în profilaxia primară şi secundară în funcţie de grupele de vârstă şi de
patologii.

1. Evaluarea vârstnicilor
Primul şi ultimul act al kinetoterapeuitului în procesul asistenţei de recuperare este
evaluarea.
Definiţie Evaluarea : Metodă a medicinei recuperatorii în care se analizează
anumiţi parametri fizici , sociali şi profesionali ca să-i confere pacientului un grad cât
mai mare de autonomie.
Principii generale ale medicinii geriatrice
- Înaintarea în vârstă e caracterizata prin diminuarea treptată a rezervelor
homeostatice adaptive şi compensatorii la nivelul fiecarui organism. Aceasta începe să
se instaleze după 30 ani variabil pentru fiecare individ.
Dintre vârstnicii de 80 de ani 30 % au restricţii în activităţile cotidiene şi 20 %
necesită asistenţă medicală la domiciliu.
Principii patologice la varsta a III-a :
1. Datorită mecanismelor de compensare precare boala la bătrâni prezintă o
decompensare mai accentuată.
2. La un vârstnic simptomele de boală sunt generate de mai multe boli, nu ne
gândim la o singură afectiune.
3. Profilaxia primară are un rol important în conservarea stării de sănătate
Anamneza pacientului vârstnic :
E necesar să cunoaştem, atât acuzele pacientului cât şi cele povestite de familie. Se
recomandă vizită la domiciliu pentru a observa comportamentul în mediul familial.
Anamneza alimentară : - mulţi pacienti reduc din diferite motive aportul
alimentar proteic ; - se analizează dieta zilnică cantitativ şi calitativ , orarul meselor ,
obiceiuri , atenţie la pacienţii care pierd în greutate.
Anamneza farmaceutica – Întreaga gamă de medicamente prescrise sau utilizate
de pacient din propie iniţiativă trebuie revizuită
Anamneza psihiatrică : depresia ; se recomanda control psihologic în cazul
abaterilor de comportament.
Examenul fizic : constă în examinarea : văz , auz , aparatul respirator, tensiune ,
muşchilor , stabilitate , ortostat , mersul …
Evaluarea stării mentale : se face în echipa de catre specialistul în medicină
generală, asistent social terapeut occupaţional , kinetoterapeut.
Se face un examen cu activitatile zilnice pe baza căruia se face un program de
recuperare.
Iniţial evaluarea este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi
recuperat şi a restantului funcţional pe care se bazează capacităţile şi activităţile
pacientului, iar în final evaluarea apreciază rezultatele obţinute prin aplicarea
1 Lector universitar – Mariana Corman
programului de recuperare şi concluzionarea asupra măsurilor care se mai impun
eventual în continuare.
Există diferite scale de evaluare globală a vârstnicilor : a forţei musculare, a
mobilităţii articulare, echilibrului, stabilităţii şi coordonării.
Pentru orice persoană vârstnică care ar putea prezenta un risc la testare e necesar un
examen clinic atent şi o monitorizare în timpul efortului. Testarea pe paliere este cea
mai corectă, deoarece permite de la nivelele cele mai joase de efort, având tot timpul
pacientul monitorizat. Iar în caz de apariţia semnelor clinice nefavorabile (durere
precardiacă, ameţeală, aritmii, dispnee etc.) alături de valori ale pulsului şi tensiunii
arteriale indică oprirea imediată a efortului indiferent pe ce palier ne aflăm. Efortul pe
palier va fi redus, durata unui palier fiind compusă între 2-6 min. Volumul VO2 maxim
se aproximează teoretic şi se testează la eforturi între 40 şi 60% (maximum la vârstnici)
sau la 30-60% din rezerva maximală cardiacă.
Alte metode de testare în afara laboratoarelor de testare, pe baza aprecierii stării de
sănătate-boală a fiecărui individ în parte.
Mersul este deseori utilizat ca modalitate de testare, există astfel „mersul de 6
min.”, „mersul pe o milă”, mersul pe 2 km etc., după cum şi o serie de nomograme sau
teoretice care apreciază mărimea consumului de oxigen prin mers.
De altfel, testele de forţă, mobilitate, echilibru şi coordonare sunt clasice.
Primul pas în stabilirea unui program de exerciţii este o evaluare medicală
completă mai ales persoanelor de orice vârstă care prezintă simptoame ale bolii cronice,
sau, dacă individul este asimptomatic ( adică nu prezintă simptoamele bolii cronice) dar
are mai mult de 35 ani.
Examinarea medicală trebuie să cuprindă:
- O anamneză care să cuprindă antecedentele şi obişnuinţele de viaţă legate de
sănătate: fumatul, regimul alimentar, exerciţiul fizic, etc. O atenţie specială se va acorda
oricărei probleme legate de durere în zona pectorală, aritmii cardiace, sau afecţiuni
cardiovasculare.
- O examinare clinică care să pună accent pe depistarea tulburărilor cardio-
pulmonare şi orice alte probleme care ar putea determina contraindicarea efortului fizic,
inclusiv o examinare articulară şi musculară.
- Electrocardiograma (EKG).
- Determinarea tensiunii arteriale sistolice şi diastolice de repaus
- Analiza sângelui cuprinzând nivelul glicemiei, colesterolului şi trigliceridelor
(recomandat dar nu esenţial).
- Testarea capacităţii aerobe cu monitorizarea EKG-ului.
Obiectivul principal al unui program de activitate fizică pentru menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiei fizice pentru sănătate este, ameliorarea condiţiei cardio-
respiratorii şi ameliorarea compoziţiei corporale.
Obiectivele secundare ale antrenamentului pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice
pentru sănătate sunt:
1. Menţinerea /ameliorarea forţei de rezistenţă musculară;
2. Menţinerea/ameliorarea elasticităţii structurilor periarticulare şi mobilităţii
articulare;
3. Menţinerea / ameliorarea posturii corpului;
4. Menţinerea / ameliorarea coordonării, echilibrului şi îndemânării;
5. Relaxarea musculaturii hipertone.
2 Lector universitar – Mariana Corman
 2. Reguli de bază în aplicarea kinetoterapiei la vârsta a III-a

Reguli şi principii de bază în aplicarea kinetoterapiei la vârsta a III-a

Şedinţele de gimnastică trebuie să se desfăşoare în încăperi foarte bine aerisite, cu
temperatură constanta (18- 200C) şi luminoase, înaintea mesei sau cu două ore după.
Reguli pentru pacient:
- să poarte o vestimentaţie comodă din bumbac sau lână
- să participe conştient şi activ la toate mişcările;
- să repete singur exerciţiile pe care le poate executa;
- să combine practicarea zilnică a programului de recuperare şi după realizarea
obiectivelor, pentru a evita recidivele.
Reguli pentru kinetoterapeut:
- să informeze pacientul despre necesitatea şi importanţa kinetoterapiei, despre
tipul de terapie aplicată, mijloacele şi metodologia de lucru precum şi a efectelor sale,
modul de apreciere a acestora, necesitatea evaluării şi a controlului periodic
- să-i formeze acestuia convingerea şi deprinderea de a practica şedinţele de
recuperare şi după terminarea perioadei de tratament;
- să prezinte simpatie, să se afle într-un dialog permanent cu pacientul, creând o
atmosferă corespunzătoare, pentru a obţine cooperarea acestuia;
- să fie calm, cu multă răbdare utilizând cu precădere demonstraţia şi explicaţia
pentru fiecare execuţie în parte
- să analizeze, să selecteze şi să dozeze complexele de exerciţii diferenţiat, de la
caz la caz, adaptându-le continuu situaţiei şi condiţiei clinice a bolnavului
- să adopte în timpul lucrului cu pacientul poziţiile cele mai stabile
Indicaţii ale kinetoterapiei:
- iniţial testare la efort;
- programul de recuperare să fie mai mult funcţional sintetic, mai puţin analitic;
- integrarea şi adaptarea dinamică a măsurilor recuperatorii la condiţiile clinice şi
de viaţă ale pacientului şi a capacităţii sale de efort;
- antrenamentul fizic – submaximal în condiţii de aerobioză;
- intensitatea antrenamentului se va stabili prin monitorizarea frecvenţei
respiratorii, frecvenţei cardiace (FC 70-75% din FC maximă) şi TA (170-180/105-110),
ritmul de execuţie a mişcărilor → moderat. Intensitatea antrenamentului va fi invers
proporţională cu durata;
- este de preferat antrenamentul cu intervale, dar în cazul antrenamentului
continuu durata nu va fi mai mare de 20-30 min. (să va stabili în funcţie de posibilităţile
pacientului);
- gradarea efortului să se facă progresiv, pentru ca adaptarea organismului la efort
să se realizeze treptat;
- conţinutul să fie variat, în funcţie de necesităţi şi concret direcţionat în
perspectivă;
- mişcările să fie executate cu amplitudine maximă corespunzătoare posibilităţilor
individuale, fără a suprasolicita articulaţiile, iar exerciţiile care determină apariţia
durerilor, în special la nivelul coloanei vertebrale vor fi eliminate;
- numărul de repetări al fiecărei mişcări să nu determine apariţia oboselii;
3 Lector universitar – Mariana Corman
 - exerciţii ritmice (dinamice) a unor largi grupe musculare scheletice, începând cu
o intensitate scăzută „de încălzire” şi crescând progresiv în intensitate;
- respiraţia se va corelata cu mişcarea, iar după fiecare serie de execuţie se impune
relaxarea organismului;
- se va insista în special pe solicitarea acelor muşchi care prin acţiunea lor
specifică sunt prea puţin antrenaţi în activităţile zilnice;
- pentru asigurarea toleranţei, va urmării mimica pacienţilor săi, deoarece mulţi
dintre ei, în speranţa unei vindecări rapide şi complete, suportă dureri intense, aceasta
însă, declanşează reacţii de apărare al căror tratament va fi mult mai dificil, prin
complexitate şi durată;
- apariţia oboselii impune încetarea efortului in vederea restabilirii organismului;
- frecvenţa antrenamentelor 3-4/săptămână dar pot fi şi zilnice;
Contraindicaţii:
- ortostatismul prelungit, staţionat pe scaun cu picioarele atârnând;
- eforturi fizice prelungite cu glota închisă;
- efortul anaerob;
- exerciţiile ce presupun ridicarea greutăţilor mari;
- exerciţiile în care corpul coboară sub orizontala faţă de trunchi;
- schimbările bruşte de poziţii;
- exerciţii cu bază îngustă de susţinere;
3. Principiile aplicării asistenţei kinetice la persoanele în vârstă
Pentru persoanele în vârstă fără probleme deosebite de sănătate se recomandă
zilnic gimnastica de înviorare timp de 10-15 minute dimineaţa, o ora de plimbare în aer
liber în pas vioi şi cel puţin de trei ori pe săptămână recuperare medicală.
Pentru ca asistenţa kinetică să fie eficientă pentru pacient, kinetoterapeutul trebuie
să respecte o serie de principii, pentru care este necesară o pregătire corespunzătoare,
teoretică şi practico-metodică:
1. “Primum non nocere!”, sau “În primul rând să nu faci rău!”- Principiul lui
Hipocrate, valabil oricărei forme de terapie conservatoare sau radicală, toate celelalte
principii fiindu-i subordonate.
2. Precocitatea instituirii tratamentului este un principiu care derivă din
promptitudinea stabilirii diagnosticului. Temporizarea terapiei are ca efect prelungirea
duratei îmbolnăvirii şi scăderea eficienţei tratamentului prin apariţia unor reacţii sau
atitudinii compensatorii.
3. Progresivitatea sau dozarea şi gradarea efortului este obligatorie şi de
importanţă hotărâtoare în actul recuperator. Se realizează în concordanţă cu toleranţa la
efort a pacientului; când capacitatea motrică este nulă, tratamentul kinetic începe de la
0. Solicitarea va creşte raţional, în privinţa numărului de repetări, a amplitudinii, vitezei
mişcării şi a încărcăturii efortului. Cea mai mare greşeală pe care o poate face
kinetoterapeutul constă în suprasolicitarea bolnavului pentru depăşirea nivelului
funcţional de moment.
Gradarea efortului are la bază reguli cunoscute: de la uşor la greu; de la simplu la
complex; de la cunoscut la necunoscut. Trecerea la exerciţii noi sau combinate este
posibilă după ce au fost bine învăţate cele vechi şi mai simple. Progresivitatea se
realizează ţinându-se cont de reacţiile fiziologice şi fiziopatologice ale organismului.
4 Lector universitar – Mariana Corman
Astfel, când apar semne de neadaptare, trebuie scăzut numărul exerciţiilor şi durata lor,
prelungindu-se în schimb pauzele. Şedinţele se răresc sau se amână, până la dispariţia
completă a semnelor de oboseală sau de intoleranţă a efortului. Când evoluţia este bună,
se încearcă depăşirea valorilor funcţionale anterioare îmbolnăvirii.
4. Individualizarea tratamentului are o importanţă deosebită, deoarece, ca şi în
medicină, se tratează bolnavii şi nu boli. Fiecare pacient are o reactivitate proprie faţă
de boală, deci bolile nu sunt identice la două sau mai multe persoane, ceea ce înseamnă
că nici tratamentul aplicat nu poate fi identic. Astfel, pacientul bolnav sau convalescent
va primi o prescripţie medicală în concordanţă cu natura şi faza bolii, reactivitatea
organismului şi cu prezenţa eventualelor complicaţii. De asemenea, se va ţine cont de
particularităţile legate de sex, vârstă, profesie, personalitate, condiţiile de viaţă şi de
mediu, etc. Posibilităţile intelectuale ale bolnavului au un rol important în recuperare,
nivelul ridicat contribuind în mare măsură la atingerea obiectivelor urmărite.
5. Principiile psiho-pedagogice sunt obligatorii. Convorbirea kinetoterapeutului
cu pacientul are rolul informării acestuia în legătură cu durata, scopul şi modul de
acţiune a mijloacelor folosite. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv şi
resemnat, ci va participa activ şi cu încredere. Unii dintre ei, cu afecţiuni care necesită
un tratament prelungit, din cauza efectelor care se induc lent, au o stare psihică
depresivă. Acestea sunt cazurile cele mai delicate, în care prezenţa psihologului este
obligatorie. În rest, psihologul poate fi suplinit de medicul specialist şi de
kinetoterapeut, care prin încurajări, sugestii, exemple pozitive pot crea stări de bună
dispoziţie şi încredere în rezultate. Psiho-pedagogia contemporană vede în optimizarea
procesului instructiv-educativ şi principii care să determine subiectul să acţioneze
individual, în cadrul propriului proces de recuperare:
a) Principiul conştientizării presupune înţelegerea de către pacient a efectelor
induse de mijloacele utilizate şi a raţiunii pentru care se aplică într-o anumită
succesiune, capacitatea analizării si descompunerii în fazele ce o compun, precum şi
efectuarea corectă, atât sub forma fragmentată, cât şi asamblată, impunându-i fluiditatea
şi acurateţea specifică, necesară în ansamblul cerinţelor cotidiene → perfecţionarea
actelor motrice şi formarea stereotipurilor dinamice
b) Principiul activităţii independente este obligatoriu; pacientul trebuie să repete
şi în afara şedinţelor din sala de recuperare, procedee metodice tehnici de psihoreglare
sau exerciţii fizice cunoscute şi recomandate de kinetoterapeut.
c) Principiul motivaţiei presupune găsirea modalităţilor de a-l determina pe pacient
să vină cu încredere la tratament, să-si dorească efortul fizic, să nu se sperie de acesta
sau de celelalte mijloace folosite, cu alte cuvinte trebuie creată motivaţia internă,
cunoaşterea fazelor patogene pe care urmează să le străbată si a performanţelor posibile
ce le poate atinge după anumite perioade de timp.
6. Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizează eficienţa mijloacelor
folosite, confirmând tendinţa modernă de aplicare a unei terapii complexe.
7. Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală este un principiu
greu înţeles pentru mulţi pacienţi, care se consideră recuperaţi în momentul constatării
vindecării somatice. Aceasta însă, trebuie continuată până la obţinerea unei recuperări
complete, care include şi vindecarea funcţională.
8. Obligativitatea obţinerii şi întreţinerii unui climat favorabil între bolnav şi
specialist, în scopul participării permanente active şi eficiente la actul recuperator,

5 Lector universitar – Mariana Corman

impune ca o necesitate afilierea la celelalte principii, a unui nou principiu ce poate fi
intitulat ”principiul cooperării”.
În funcţie de structura psihică a fiecărui pacient specialistul trebuie să adopte un
anumit comportament, o anumită formă de comunicare, care să asigure o atmosfera de
lucru favorabilă şi să constituie totodată, şi un remediu psihic pentru cel în cauză.
(T.Sbenghe)
4. Clasificarea vârstnicilor în funcţie de nivelul activităţii fizice
Conform tipologiei elaborate de către W. Spirduso, există următoarele categorii de
persoane vârstnice:
a) Vârstnici aflaţi într-o excelentă condiţie fizică. Aceste persoane sunt adesea
performante pe plan sportiv, practică activităţi în timpul liber şi sunt un model demn de
urmat.
b) Vârstnici aflaţi într-o bună condiţie fizică. Au o capacitate fizică peste cea a
multor persoane de vârstă mai tânără care nu practică nici o activitate fizică. Graţie
acestea pot fi în continuare angajaţi în activităţi profesionale sau sociale şi pot practica
activităţi fizice sau sportive.
c) Vârstnici autonomi. Au obiceiuri de viaţă variabile, acelaşi lucru se poate spune
despre starea lor de sănătate. Chiar dacă nu au o condiţie fizică bună şi pot avea anumite
limitări datorate patologiilor cronice, acest lucru nu le afectează major capacitatea
funcţională. Aceste persoane pot îndeplini toate activităţile de bază şi cea mai mare
parte a activităţilor utilitare cotidiene, şi uneori activităţi de nivel avansat. Sunt însă
supuşi stresului fizic, mai ales dacă acesta apare într-o manieră neaşteptată. Odată cu
înaintarea în vârstă au însă tendinţa de a deveni fragili sau dependenţi în urma unei
boli, căderi sau a unui şoc emoţional sau a propriei inactivităţi.
d) Vârstnici fragili. Pot efectua activităţi de bază ale vieţii cotidiene, dar suferă de
o maladie limitativă căreia trebuie să-i facă faţă zilnic (hipertensiune arterială, infarct
miocardic în antecedente, artrite, cancer, obezitate etc.). Capacitatea lor funcţională este
redusă. Nu sunt capabili de a efectua unele activităţi cotidiene cum ar fi să se deplaseze
pe distanţe medii sau să facă menajul. Pot fi însă autonomi, cu ajutor fie de natură
umană, fie tehnologică. Expuşi în mod deosebit căderilor, pot fi frecvent spitalizaţi,
necesitând îngrijiri medicale prelungite.
e) Vârstnici dependenţi. Nu sunt neapărat bolnavi, dar suferă de o incapacitate sau
pierdere a autonomie funcţionale ca urmare a unui accident sau suferă de unele boli.
Această incapacitate nu le permite să-şi îndeplinească sarcinile de altădată,sunt
incapabili de a efectua unele sau chiar toate activităţile de bază ale vieţii de fiecare zi.
Au nevoie de îngrijire de specialitate la domiciliu sau în instituţii specializate.
5. Parametrii programului de activitate fizică
Pentru a determina cantitatea şi calitate unui program de activitate fizică pentru
promovarea sănătăţii trebuie luaţi în consideraţie patru factori (parametrii ai
antrenamentului):
a) durata efortului fizic:
b) frecvenţa şedinţelor de activitate fizică;
c) intensitatea efortului;
d) tipul de activitate sportivă.

6 Lector universitar – Mariana Corman

 a) Durata antrenamentului – se referă la condiţia de a cheltui un număr minim de
calorii pe săptămână. Spre deosebire de sportul de performanţă, în sportul pentru
sănătate acest parametru – durata efortului nu se măsoară în minute ci în calorii
consumate. O creştere a consumului energetic prin participarea activităţii fizice de 1000
kcal.(4200 kj) pe săptămână sau o creştere a condiţiei fizice de 1 MET (echivalent
metabolic) a fost asociată cu o scădere a mortalităţii de aproximativ 20 %.
Numărul minim de calorii consumate (volumul activităţii fizice) trebuie se fie 1000
kcal, repartizate în cel puţin 3 zile pe săptămână. La nivele mai mari de consum
energetic, beneficiile asupra organismului sporesc. Acest consum echivalează cu o oră
de mers moderat timp de 5 zile pe săptămână. Durata depinde de intensitatea activităţii,
astfel încât activitatea cu intensitate scăzută să fie realizată pe o perioadă mai lungă de
timp. Datorită riscurilor mari pentru sănătate asociate eforturilor de intensitate mare şi
datorită faptului că antrenamentul la efort se realizează mult mai repede în
antrenamentul de lungă durată, pentru adultul neantrenat sunt recomandate eforturi de
intensitate slabă către moderată şi de durată lungă. Este mai importantă intensitatea
efortului, ea fiind primul factor care poate fi ajustat pentru a realiza progresul, pe când
durata antrenamentului are un impact secundar în prescrierea activităţii fizice.
b) Frecvenţa antrenamentelor.
Din recomandările privind cheltuiala energetică şi durata efortului fizic pentru
sănătate reiese că cheltuiala energetică zilnică recomandată ar fi 150 – 400 kcal pe zi.
Protecţia faţă de bolile cardiace cât şi menţinerea condiţiei fizice atinse se realizează cu
3 - 5 şedinţe pe săptămână, zile neconsecutive pentru a permite organismului revenirea
după şedinţa de efort fizic. Se ţine cont în această succesiune la platoul din zilele a şasea
şi a şaptea în care riscul de accidente creşte. O frecvenţă prea mică a eforului
săptămânal corabortă cu intensitatea mare a efortului fizic în şedinţe unice pe
săptămână, predispune la apariţia durerilor la nivelul aparatului locomotor datorate
suprasolicitării sau chiar la apariţia unor accidentări.
c) Intensitatea antrenamentului – este parametrul cel mai important al activităţii
fizice care are efecte semnificative pentru menţinerea şi întărirea sănătăţii, pentru
prevenirea şi amânarea proceselor inerente îmbătrânirii. Există mai multe modalităţi de
exprimare a intensităţii „dozei” activităţii fizice: kilocalorii pe minut, MET
(echivalentul metabolic), consumul de oxigen (VO2 mm O2 per kilogram pe minut).
Metode de determinare a intensităţii efortului fizic:
1) Determinarea intensităţii efortului pe baza caloriilor consumate. Doar un efort
ce duce la consumarea de peste 7,5 calorii/minut reduce semnificativ riscul
aterosclerozei şi a altor afecţiuni asociate. Consumul de calorii depinde de mai mulţi
factori: greutate, temperatura ambiantă, echipament.
2) Determinarea intensităţii efortului prin stabilirea valorii frecvenţei cardiace
ţintă, (sau frecvenţa cardiacă FC optimă) de antrenament. Aceasta este FC ce trebuie
atinsă în timpul efortului pentru a se obţine un răspuns adaptativ din partea
organismului. FCŢ trebuie să fie între 70- 85 % din FCmax (FCmax = 220 - vârsta).
Dupa formula Karvonon, sau metoda maximului frecvenţei cardiace de rezervă: FCŢ
trebuie să fie între 60 – 90% din FCRez (frecvenţa cardiacă de rezervă), în care FCRez
= FCmax – FCR (frecvenţa cardiacă de repaus), iar FCŢ = FCRez x 75% + FCR (de
repaus).
3) Determinarea intensităţii antrenamentului pa baza consumului maxim de
oxigen (VO2 max) este cea mai bună metodă de măsurare a intensităţii efortului.
7 Lector universitar – Mariana Corman
Intensitatea efortului unei şedinţe de antrenament trebuie să fie cuprinsă între 50% şi
85% din VO2max.
4) Determinarea intensităţii efortului prin capacitatea metabolică funcţională
individuală măsurată în MET. Intensitatea efortului trebuie să fie cuprinsă între 70 –
90% din capacitatea funcţională maximală.
d) Tipul activităţii fizice.
Activitatea fizică realizată trebuie să aibă următoarele caracteristici: să implice cât
mai multe grupe musculare şi cât mai mari, în special musculatura membrelor
inferioare, să poată fi menţinută continuu pe timpul şedinţei, să fie ritmică, repetitivă şi
dinamică, să fie submaximală, adică aerobică, activităţile fizice care îndeplinesc aceste
caracteristici sunt: alergare-jogging, mers, înot, patinaj pe gheaţă şi pe rotile, mersul pe
bicicletă inclusiv cea ergometrică, schi fond, vâslit sau simulare, dans, aerobic-dans,
balet, disco-dans, stepping.

6. Activitatea fizică în profilaxia primară şi secundară în funcţie de

grupele de vârstă şi de patologii
Recomandările actuale ale sănătăţii privind activitatea fizică în profilaxia primară
şi secundară în funcţie de grupe de vârstă şi de patologii:
Obiectivele majore ale Planul de activitate fizică
antrenamentului la efort
Adult bătrân (peste 65 ani) T. Accentul pe mişcări dinamice şi câteva
- menţinerea capacităţii funcţionale exerciţii de rezistenţă (fără încărcare sau
generale. uşurare cu progresie lentă).
- păstrarea integrităţii musculo- I. Moderată.
schiletale. D. În funcţie de capacitatea individuală mai
- îmbunătăţirea stării psihice. mult de 60 min./zi în mai multe şedinţe.
- prevenirea şi tratamentul bolilor F. În fiecare zi.
cardiovasculare şi diabetul de gradul S. Activităţi fizice uşoare (mersul) în fiecare zi.

a) Recomandările pentru adultul sănătos neantrenat sunt: realizarea a 30 min. de

activitate fizică moderată pe zi, ceea ce aduce beneficii substanţiale asupra unei largi
palete de parametrii fiziologici, indicatori ai sănătăţii pentru sedentarii adulţi. Această
doză de activitate fizică poate insuficientă pentru a preveni câştigare în greutate peste
limită care dăunează sănătăţii pentru unii, poate pentru mulţi, dar probabil nu pentru
toate persoanele. Pentru cei ce fac exerciţii timp de 30 min./zi şi consumă un număr
adecvat de calorii, dar totuşi au probleme în a-şi controla greutatea, le sunt recomandate
exerciţii fizice adiţionale sau restricţii calorice adiţionale, pentru a atinge echilibru
energetic şi pentru a reduce posibilitatea de a câştiga în continuare în greutate. Pentru
persoanele care fac activităţi fizice timp de 30 min./zi şi au o greutate stabilă,
recomandarea este să crească timpul de practicare a exerciţiilor fizice la 60 min./zi, ceea
ce va aduce beneficii suplimentare pentru sănătate. În plus faţă de activităţile aerobe,
este de dorit, ca indivizii să se angajeze în activităţi care le cresc forţa, puterea
musculară, elasticitatea musculară şi mobilitatea articulară, rezistenţa oaselor etc.
Acestea ar fi: antrenamentul de creştere a forţei cu greutăţi, antrenament de creştere a
flexibilităţii şi a mobilităţii, de cel puţin de 2 ori pe zi. Aceste exerciţii suplimentare vor

8 Lector universitar – Mariana Corman

promova menţinerea masei slabe, îmbunătăţirea forţei şi rezistenţei musculare şi
rezervarea funcţională a organismului. Toate aceste permit priceperea cât mai
îndelungată, pe parcursul vieţii la exerciţii fizice regulate şi îmbunătăţesc calitatea vieţii
(Blair al. 1992).
b) Pentru persoanele de vârsta a treia, sunt din ce în ce mai multe studii care
demonstrează beneficiile pentru sănătate prin aplicarea unor programe de creştere a
forţei musculare prin exerciţii rezistive, precum şi alte formă de activitate fizică, mai
puţin viguroasă în menţinerea capacităţii funcţionale şi prevenirea contra căzăturilor şi
fracturilor. Deşi recomandările pentru persoanele adulte se aplică în general şi
bătrânilor, sunt totuşi câteva recomandări speciale care trebuie făcute. Menţinerea unui
stil de viaţă independent este de primă importanţă la persoanele de vârsta a treia. De
fapt, mulţi bătrâni, pot fi sau sunt la nivelul limită al unei vieţi independente. Persoanele
în vârstă prezintă o scădere marcată a capacităţii aerobe şi a celei musculo-articulare şi
schiletale, Ultima fiind în mod special importantă în determinarea statusului funcţional.
Prin pierderea celei din urmă, persoana poate pierde stilul de viaţă independent. Se
consideră astăzi, ca prag al bătrâneţii, vârsta de 60 – 65 de ani. Cele mai frecvente boli
care apar la bătrâni sunt: cardiopatii aterosclerotice ischemice, hipertensiunea arterială,
tulburările de ritm şi conducere, leucemia limfatică cronică, tulburările digestive,
diabetul zaharat, ateroscleroza cerebrală, boala Parchebson, depresiile, glaucomul,
cataracta, osteoporoza, guta, fractura capului femurului, cancerul etc.
Este recomandată activitatea fizică ce duce la creşterea forţei şi flexibilităţii, de cel
puţin 2 ori pe săptămână. De asemenea sunt recomandate: mersul în grup, sau 30 min.
de activitate fizică moderată în aproape fiecare zi. Altele recomandări: alergarea
(joggingul); covorul rulant (mers, alergare); mersul pe bicicletă sau ergociclu; înotul;
echipament mecanic de forţă; greutăţi libere, arcuri, elastice etc.; exerciţii parţiale (urcat
- coborât scări, genuflexiuni, flotări, tracţiuni la bară etc.); exerciţii de respiraţie şi
pentru muşchii respiratori, terapie recreaţională.
c) Pentru obezi – recomandările sunt: cel puţin 30 min. de activitate fizică de
intensitate moderată de preferinţă în fiecare zi a săptămânii cu cheltuirea energetică a
250 – 300 kcal pe şedinţă (Anderson et al. 1998). Recomandarea este ca să se cheltuie
aproximativ 250 – 300 kcal (1050 – 1260 kj) pe şedinţă. Activitatea fizică moderată
susţinută timp de 45 – 60 de minute zilnic este necesară pentru controlarea greutăţii şi
pentru reducerea ei.
d) Persoanele cu boli cronice trebuie să li se recomande programe individualizat la
starea fiecăruia, pentru a se putea obţine dozarea optimă a intensităţii.
Principiile generale de aplicare a programelor de activitate fizică pentru sănătate la
adultul sănătos se pot aplica şi bolnavilor cardio-vasculari. Ei trebuie să lucreze la
intensitatea frecvenţei cardiace de rezervă, şi să realizeze 20- 60 de min. de activitate
zilnică. Consumarea a 1600 kcal pe săptămână s-a dovedit a putea stopa evoluţia bolii
cardiace, iar o cheltuială energetică de 2200 kcal pe săptămână a fost asociate cu efecte
reversibile asupra afecţiunii cardiace. Pentru pacienţii cardiaci care prezintă o avansare
de decondiţionare şi nu pot tolera şedinţele mai lungi de activitate fizică, se indică mai
multe şedinţe pe zi prescurtate. Durata fiecărei şedinţe poate fi crescută progresiv, în
funcţie de individ, până se poate atinge nivelul recomandat de intensitate a activităţii
fizice. Nivelul minim de antrenare fizică este la 45% din FCR pentru pacienţii cu
afecţiuni cardiace coronare, în comparaţie cu 30% din FCR, cât este recomandat pentru
adulţii sănătoşi neantrenaţi.
9 Lector universitar – Mariana Corman