Capitolul 2

CONTROLUL MEDICAL / EVALUAREA MEDICALĂ

Deşi nu se practică în mod curent, înainte de a participa la o activitate sportivă

amatoare/de timp liber, s-ar impune efectuarea unui control medical. De fapt, tipul de
antrenament kinetic şi cantitatea de efort în cadrul activităţii sportive amatoare, de
fitness sau de kinetoprofilaxie primară, secundară sau terţiară, ar trebui alese în funcţie
de tipul constituţional, indici antropometrici, calităţile aparatului
neuromusculoartrokinetic şi nu în ultimul rând după starea aparatului cardiovascular şi
respirator.
American Medical Association (Societatea Medicală Americană) (AMA) – împarte
indivizii care doresc să practice un sport în trei categorii, în funcţie de starea de
sănătate: 1. aparent sănătoşi; 2. cu risc crescut; 3. bolnavi.
1. După AMA – cei sub 45 de ani, aparent sănătoşi, ar putea să înceapă o
activitate sportivă fără a fi supuşi unui test de efort. Condiţia este să se înceapă
cu antrenamente uşoare, care să progreseze treptat ca durată, intensitate şi
complexitate de solicitare motorie. Participantul trebuie avizat asupra
recunoaşterii unor eventuale acuze subiective sau obiective la risc pentru
evenimente cardiorespiratorii sau locomotorii.
2. Pacienţii cu risc crescut pentru bolile cardiovasculare sau boli metabolice (diabet
zaharat, obezitate, afecţiuni tiroidiene), renale, hepatice, identificaţi în baza
indicilor antropometrici, istoricului de boală, vor necesita investigaţii
suplimentare clinice şi paraclinice, în baza cărora se va determina capacitatea
de a face efort fizic. Antrenamentul se va adapta la capacitatea de efort.
3. În cadrul profilaxiei terţiare, la pacienţii cu anumite afecţiuni, trebuie luată în
considerare importanţa antrenamentului fizic adaptat la potenţialul biologic al
individului, cu scop de menţinere sau ameliorare a capacităţii de efort, cu scop
final de îmbunătăţire a calităţii vieţii individului.
Persoanele active, indiferent de stilul de viaţă sau de ocupaţie, au şanse mai
mari să trăiască mai mult şi să fie mai sănătoase dacă practică regulat o formă de
antenament kinetic.

1
 Se promovează tot mai mult ideea că nu este atât de important cât de mult trăim,
ci mai ales cum trăim, adică calitatea vieţii (vezi consecinţele sedentarismului şi ale
sindromului de decondiţionare – capitolul introductiv).
Prin efort şi antrenament fizic se pot reduce o serie de factori de risc dintre care
♦greutatea corporală şi ♦tensiunea arterială sunt cei mai importanti; efortul reglează:
glicemia, profilul lipidic şi densitatea osoasă.
În concluzie, înaintea începerii unui program de exerciţiu fizic, se recomandă un
bilanţ medical şi în unele situaţii testarea capacităţii de efort (ar fi o cerinţă importantă şi
pentru sălile de fitness unde de cele mai multe ori se practică antrenamentul kinetic
necontrolat).

2.1 ETAPELE CONTROLULUI MEDICAL

 Anamneza/interviul medical = discuţia dintre pacient şi medic, fiziokinetoterapeut sau

antrenorul sportiv – se obţin informaţii asupra stării de sănătate şi uneori asupra unui
diagnostic de prezumţie. Se solicită informaţii despre:
- Antecedente heredocolaterale/istoric familial – se referă la bolile celor din
familie. De interes sunt: afecţiunile cardiace și HTA, diabetul zaharat, moartea
subită sub vârsta de 50 de ani.
- Antecedente personale fiziologice şi patologice – istoricul bolilor din copilărie
până în prezent/istoricul medical:
o defecte din naștere
o alergii
o astm
o diabet zaharat
o sufluri cardiace
o afecţiuni cardiace
o hepatite
o hernii
o HTA
o boli renale
o pneumonii
o tbc
o afecţiuni reumatismale
o hemopatii
o tulburări de vedere corectate cu ochelari, lentile de contact/necorectate
o tulburări de auz
o probleme de alimentaţie.
- Locul de muncă – solicitări fizice/psihice la locul de muncă şi acasă;

- Obiceiuri nocive: abuz de alcool, tutun, droguri;

2
 - Activitatea fizică, viaţa sexuală;
- Alimentaţia, somnul, vederea, auzul, echilibrul, funcţia excretorie.
- Istoric specific de sport:
o leziuni ortopedice (entorse, luxaţii, fracturi) sau chirurgicale
o traumatisme de coloană vertebrală
o dureri toracice cu exerciţiul
o senzaţie de leșin sau epuizare cu exerciţiul
o scurtare excesivă a respiratiei sau oboseală cu exerciţiul
o dacă ocazional a fost reţinut medical să facă anumite sporturi.
o ce tipuri de sport a practicat?
 Examenul fizic – medicul evaluează individul pe aparate şi sisteme, pentru
identificarea unor modificări patologice, care s-ar putea constitui în contraindicaţii
pentru antrenamentul kinetic.
De asemenea se vor mai măsura înălţimea, greutatea alături de alţi indici
antropometrici, tensiunea arterială, pulsul şi frecvenţa respiratorie, acestea
intrând şi în atribuţia fiziokinetoterapeutului sau antrenorului sportiv.
Evaluarea aparatului locomotor se practică atât de către medic cât și
antrenor/fiziokinetoterapeut (vezi subcapitolele următoare).
 Teste de laborator – vin în complectarea examenului fizic. Se recomandă efectuarea
unui set de analize de laborator care apreciază starea iniţială şi se vor repeta pe
parcursul antrenamentului kinetic;
+/- regim alimentar pentru a urmări evoluţia în timp a individului.
Analizele de rutină sunt: hemoleucogramă, glicemie, transaminaze, VSH,
fibrinogen, profilul lipidic (colesterol, HDL, LDL, trigliceride, lipemia), creatinină,
uree, examen de urină, analize care intră în evaluări de sănătate periodice
obligatorii.
 La indicaţiile medicului, la nevoie, investigaţiile paraclinice se complectează cu EKG,
ecocardiografie, radiografie pulmonară, radiografii osteoarticulare, audiometrie,
examen oftalmologic, ecografie abdominală, spirometrie, evaluare psihologică.
Examenul clinic poate pune în evidenţă un număr de factori de risc sau condiţii
patologice care trebuiesc interpretate la fiecare individ în parte.
Există un număr de factori de risc pentru bolile coronariene care ar trebui
luaţi în considerare la o evaluare a individului şi la construirea unui program kinetic, şi
anume:
1. vârsta – bărbaţi>45 ani şi femei > 55 ani,
2. istoric familial – infarct miocardic acut sau moarte subită la o rudă de

3
 gradul I de sex masculin <55 ani şi de sex feminin <65 ani,
3. fumatul,
4. hipertensiunea arterială (HTA) – tensiunea arterială >140/90 mmHg sau
dacă necesită medicaţie antihipertensivă.
5. hipercolesterolemia – colesterol total > 200 mg/dl, HDL < 35 mg/dl. Se
consideră că un HDL >60 mg/dl este un factor de protecţie.
6. diabetul zaharat,
7. obezitatea (când IMC > 30).
Atenţie ! Ultimii cinci parametrii sunt controlabili prin efort de voinţă, regim şi
antrenament kinetic susţinut.
 După evaluare și examenul fizic atent, +/- evaluări paraclinice, furnizorul de servicii
de sănătate va face o decizie medicală participantului prin răspunsul la următoarele
întrebări :
1. Există o problemă care plasează individul la un risc crescut de
traumatizare ?
2. Se ridică un alt risc participantului din această cauză ?
3. Poate participa individul în siguranţă cu tratamentul acestei probleme ?
4. Poate fi permisă participare limitată în timp ce tratamentul este indicat ?
5. Dacă sunt interzise anumite activităţi, atunci ce activităţi ar putea executa
în siguranţă ?
6. Este necesară consultarea cu un alt furnizor de servicii de sănătate ca să
răspundă la întrebările anterioare ?
Evaluarea medicală poate identifica și alte probleme de sănătate sau nevoi care
nu sunt asociate cu exerciţiul.
Atenţie !
Restricţiile de la participarea la un anumit tip de antrenament fizic trebuie să se
bazeze pe cele mai clare evidenţe medicale la fiecare individ și sunt determinate
de cerinţele musculoscheletale, cardiace și aerobice ale activităţii propuse. Dacă
participarea este interzisă din anumite considerente corectabile, se vor face
recomandările de corecţie și se vor face programări pentru urmărirea individului.
Dacă bolile acute sau problemele corectibile s-au rezolvat, se va da aprobarea
pentru participare la antrenament.
 Este evident că nu orice tip de exerciţiu/antrenament este potrivit pentru oricine. Ca
atare se solicită păreri avizate din partea medicului și din partea
fiziokinetoterapeutului.

4
 În scop orientativ, orice individ doritor să participe la un model de antrenament
regulat sau să-și crească nivelul de activitate fizică ar trebui să răspundă la un
număr de întrebări care se regăsesc în testul de fitness („fitness test”) sau în
chestionarul de pregătire de activitate fizică („Physical activity readiness
questionnaire – PAR-Q”) :
Physical activity readiness questionnaire – PAR-Q
1. Ţi-a spus medicul vreodată că ai o problemă cardiacă sau că ar trebui să participi
la o activitate fizică doar prin recomandare de la un doctor ?
2. Simţi durere în piept* în timpul activităţii fizice ?
3. În ultima lună ai avut durere în piept când ai făcut activitate fizică ?
4. Îţi pierzi echilibrul de la ameţeală** ? Se întâmplă să îţi pierzi conștienţa ?
5. Ai o problemă osoasă sau articulară care s-ar putea agrava prin activitatea ta
fizică ?
6. Îţi prescrie medicul tău curant medicamente antihipertensive sau pentru afecţiunea
cardiacă ?
7. Cunoști vreun motiv pentru care nu ar trebui să participi la activitate fizică
regulată ?
*durerea în piept/durerea precordială– poate fi o exprimare clinică a afecţiunii cardiace atât în repaus
cât și la efortul fizic. Trebuie diferenţiată prin caracteristici de durerea de perete toracic sau de celelalte
cauze organice viscerale de durere toracică (vezi Semiologie clinică).
**ameţeala/vertijul – pot cauza tulburări de echilibru cu căderi și leziuni traumatice consecutive. Pot
apărea în afecţiuni oculare, otice sau neurologice, în principal cu afectarea circulaţiei cerebrale (vezi
Semiologie clinică – vertijul).
- Dacă se răspunde Da la una sau mai multe întrebări, dacă are peste 40 ani și în
ultima perioadă a stat inactiv, sau are o preocupare în legătură cu sănătatea
proprie, se consultă medicul înainte de a aplica un test de fitness sau trebuie
crescută substanţial activitatea.
- Dacă s-a răspuns Nu la fiecare întrebare, înseamnă că individul ar putea să
înceapă în siguranţă exerciţiul fizic.
După  American College of Sports Medicine  - Pre-Participation Physical examinations 
Revenim la examenul fizic al participantului la antrenament kinetic. Cuprinde un
număr de etape important de urmat chiar în secvenţialitatea prezentării, în baza cărora
se stabilesc problemele individului, condiţia locomotorie şi cardiorespiratorie, nevoile
individului şi chiar se pot defalca pe priorităţi şi în baza lor se va selecta şi construi
modelul de antrenament kinetic.

2.2 EVALUĂRI ANTROPOMETRICE. INDICI ANTROPOMETRICI

Noţiunea de antropometrie se referă la un sistem de măsurare a corpului uman

şi a părţilor sale şi include: ♦înălţimea corpului, ♦greutatea şi ♦proporţiile segmentelor
sale (fig. 8).
Modificări ale dimensiunilor corpului reflectă starea generală de sănătate şi de
bine a individului şi a populaţiei.

5
 Fig. 8. Evaluări antropometrice (după Wikipedia)

Antropometria este o metodă larg utilizată, ieftină, noninvazivă, care apreciază în

conformitate cu definiţia, starea de nutriţie a individului sau a unui grup populaţional.
Studii recente au demonstrat valoarea aplicaţiei evaluărilor antropometrice
pentru a stabili: ♦pe cei care pot beneficia de intervenţii, ♦pentru identificarea
inechitabilităţilor sociale şi economice şi ♦pentru evaluarea răspunsului la intervenţii.
Evaluările antropometrice utilizate la copii apreciază dezvoltarea generală în
baza: lungimii la bebeluş/înălţimii la copilul care merge, greutatea, raportul
greutate/înălţime şi circumferinţa capului. Evaluările individuale se compară cu tabele
standard de referinţă.
Evaluările antropometrice ale adultului. Pornind de la reperele osoase care
reprezintă proiecţia tegumentară a unor elemente scheletale (fig.9), cu ajutorul lor
putem măsura cu exactitate diferite dimensiuni ale corpului:
 dimensiuni longitudinale: înălţimea, lungimea membrelor în ansamblu sau
segmente;
 dimensiuni transversale: diametrele bitemporal, bizigomatic, anvergura toracică,
biacromial, biepicondilian, bicret, bistiloidian, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar.
 dimensiuni sagitale: diametrul anteroposterior al toracelui şi al capului.

6
 dimensiuni circulare: perimetrul capului, gâtului, toracelui, abdomenului, braţului,
antebraţului, şoldului, taliei, coapsei, gambei.
Se mai pot calcula: grosimea pliurilor cutanate - pectoral, triceps, abdomen,
suprailiac, coapsă, subscapular, procentul total de grăsime corporală.
Pe baza acestor determinări se pot calcula în continuare indicele de masă
corporală, raportul talie/şold, masa grasă, masa musculară şi total pliuri cutanate (fig.
8).
În figura 9 vă prezentăm cele mai importante repere antropometrice.

Fig. 9. Repere osoase

În plus, în baza indicilor antropometrici şi evaluării generale, individul se poate
încadra într-un tip morfologic şi constituţional şi anume:
A. Tipologia Sheldon – se bazează pe date antropometrice şi pe predominanţa
unor aparate şi organe derivate din anumite ţesuturi embrionare.
 Tipul endomorf. Se dezvoltă predominent ţesuturile rezultate din endoderm şi
corespunde tipului picnic, iar psihic extrovertitului.
 Tipul ectomorf. Are aspectul fizic al leptosomului astenic şi cu trăsături psihice
de introvertire.
 Tipul mezomorf. Are înfăţişarea de om musculos, stenic, intermediar.
B. Tipologia Sigaud Mac Auliffe
 Tipul muscular. Membrele predomină ca şi dimensiune. Faţa are formă de
tetragon, cu axul mare vertical. Cele trei etaje, cerebral, respirator şi digestiv
au dimensiuni egale şi sunt bine proporţionate.
 Tipul respirator. Domină etajul mijlociu respirator. Trunchiul are aspectul unui
trapez cu baza în sus.

7
  Tipul digestiv. Domină etajul inferior abdominal care este foarte bine
dezvoltat. Ansamblul trunchiului predomină în raport cu membrele.
 Tipul cerebral. Este mic şi subţire. Fruntea este foarte bine dezvoltată, craniul
pare mare în raport cu corpul.
C. Tipologia Kretschmer
 Tipul picnic. Predomină dimensiunile orizontale faţă de cele verticale.
Musculatura este slab dezvoltată fără tonus evident. Înăţimea persoanei este
mai mică. Cutia toracică şi abdomenul sunt mai largi şi proeminente, capul
este rotund şi voluminos, cu faţă largă, gâtul scurt, gros, băgat în umeri.
 Tipul leptosom sau stenic. Prezintă o predominenţă a creşterii în lungime.
Subiecţii sunt uscăţivi, cu umeri înguşti, cutia toracică este lungă şi subţire.
Faţa este alungită.
 Tipul atletic. Este tot leptosom dar, are talia mijlocie, umeri robuşti şi largi,
torace puternic, musculatură bine dezvoltată.
Tipurile constituţionale sunt dependente de :
- reprezentările cantitative ale ţesutului osos (lungimea şi grosimea
oaselor),
- reprezentările cantitative ale ţesutului muscular şi
- reprezentările cantitative ale ţesutului adipos.
Instrumentele necesare pentru evaluarea indicilor antropometrici uzuali sunt
simple, ieftine şi la îndemâna oricui, fiind utilizabile şi în sălile de antrenament. Sunt
necesare un centimetru, +/- un taliometru, un cântar, un compas pentru aprecierea
pliului cutanat, creion, hârtie, +/- un calculator pentru comoditatea calculelor.
1. Înălţimea corpului, statura sau talia (T)
Reprezintă distanţa de la vertex la plante, în poziţie verticală, cu braţele pe lângă
corp (fig. 10).

Fig. 10. Măsurarea înălţimii cu taliometrul

8
 Statura unei persoane este determinată de factori ereditari, endocrini (hipofizari,
tiroidieni, gonadali) şi "distrofinaţi" (mediul geoclimatic, alimentaţie, boli intercurente,
etc), care în ultimă instanţă interferează cu creşterea oaselor.

În specia umană, scala taliilor normale se întinde pentru populaţia adultă între
135-190 cm cu variaţii între staturi foarte înalte, mai mari de 200 cm şi foarte mici sub
120 cm.
În Romania clasificarea este estimată conform tabelului 1 :

Tabel 1. Scala taliilor

Statura Barbaţi Femei
înaltă >180 cm >170 cm
medie 170 -180 cm 160-170 cm
mică <160 cm <150 cm

Înălţimea variază cu vârsta şi cu ritmul circadian –diurn/nocturn.

Din punct de vedere semiologic se descriu :
 Hipotrofia staturală (=nanism, nanous=pitic),
 Hipertrofia staturală (=gigantism).
Fiecare dintre aceste tipuri de dezvoltare staturală sunt cunoscute într-o variantă
armonioasă în care proporţiile între diferitele segmente ale corpului sunt în mare
păstrate, şi una dismorfică.
2. Înaltimea corpului în sezând sau bustul (B) 
Este distanţa dintre planul de sprijin al feselor şi vârful capului la subiectul aşezat
pe scaun, cu spatele lipit de taliometru (Fig. 11).

Fig. 11. Bustul

9
 În medie bustul reprezintă 52% din statură la bărbat si 53% din statură la femei,
cu variaţii între 54,6 - 55% la ambele sexe.
3. Lungimea membrelor superioare
Se măsoară cu o panglică metrică de la acromion la vârful degetului mijlociu
(fig.8).
4. Anvergura sau deschiderea braţelor -  întinse lateral, paralel cu solul
Se măsoară  luând distanţa dintre vârfurile degetelor mijlocii (Fig. 8).
Lungimea membrelor superioare şi anvergura /deschiderea braţelor sunt foarte
importante pentru performanţe sportive în anumite sporturi tip canotaj, selecţia făcându-
se după aceasta.
5. Lungimea membrelor inferioare
Reprezintă diferenţa dintre talie si bust.
Lungimea membrelor inferioare este importantă în sporturi tip atletism, care
impun alergări şi sărituri.
6. Diametrul biacromial
Se determină cu ajutorul compasului antropometric, ale cărui vârfuri se aşează
pe marginea externă a acromioanelor. Un diametru biacromial mare este de 39 cm la
femei si 43 cm la barbaţi
7. Diametrul toracic transvers
Se măsoară din dreptul liniei medioaxilare, la nivelul curburilor laterale maxime
ale coastelor cu compasul antropometric.
8. Diametrul toracic antero-posterior
Se determină cu compasul - un vârf la baza apendicelui xifoid, iar celălalt pe
apofiza spinoasă a vertebrei ce se află la acelaşi nivel.
Valoarea diametrului transvers trebuie să fie cu cel putin 8 cm mai mare faţă de
diametrul antero-posterior, în caz contrar este vorba de un torace aplatizat sau cilindric.
9. Diametrul bitrohanterian
Se măsoară cu compasul, punând vârfurile la nivelul punctelor trohanteriene.
Este inferior diametrului biacromial cu 4-5 cm
10. Perimetrul toracic (PT)/Circumferinţa toracică
Atestă gradul de dezvoltare a cutiei toracice şi se măsoara cu banda metrică,
măsurându-se până la 9 ani pe linia mamară, anterior si sub omoplaţi, în spate. După
aceată vârstă, la băieţi se masoară sub relieful pectoral, iar la femei supramamar.

10
 Se măsoară de asemenea în dinamică în inspir şi expir profund, din calcul reiese
elasticitatea toracică/expansiunea toracică respiratorie/anvergura toracică respiratorie,
în mod normal diferenţa fiind cuprinsă între 5-8cm (la sportivii foarte buni 9 – 12 cm).
11. Perimetrele/circumferinţa membrelor superioare si
inferioare
Se determină cu banda metrică la nivelul grosimii maxime a acestora, la nivelul
braţelor, antebraţelor, coapselor şi gambelor (fig. 12).
Evaluarea se poate încadra în valori mici, medii şi mari.
Valorile pot indica gradul de dezvoltare al masei musculare dar şi al masei de
grăsime. Ca atare, evaluarea se complectează cu determinarea indicelui de masă
corporală, a pliului cutanat, al procentului de grăsime corporală.

Fig.12. Niveluri de evaluare a perimetrelor corpului

12. Greutatea corporală.

Este o caracteristică ce determină aspectul unui individ, starea de sănatate fizică
si psihică, precum şi cel mai important, calitatea vieţii.
Se apreciază cu cântarul.
Variază cu înăltimea, sexul şi tipul constituţional.
Se raportează la tabele de greutate ideală (tabel 2) sau grafice (fig. 13), care
apreciază greutatea la înălţime.

11
 Greutatea unui individ poate fi descrisă ca procent din greutatea ideală şi poate fi
încadrat ca: sănătos, subponderal, supraponderal sau obez.
Tabel 2
Înălţimea şi greutatea ideala
FEMEI BĂRBAŢI
ÎNĂLŢIMEA(m.) GREUTATEA(kg.) ÎNĂLŢIMEA(m.) GREUTATEA(kg.)
1,47 43,5 - 48,5 1,57 53,8 - 58,5
1,50 44,5 - 49,9 1,60 54,9 - 60,3
1,53 45,8 - 51,3 1,63 56,2 - 61,7
1,55 47,2 - 52,6 1,65 57,6 - 63,0
1,57 48,5 - 54,9 1,68 59,0 - 64,9
1,60 49,9 - 55.3 1,70 60,8 - 66,7
1,63 51,3 - 57,2 1,73 62,6 - 68,9
1,65 52,6 - 59,0 1,75 64,4 - 70,8
1,68 54,4 - 61,2 1,78 66,2 - 72,6
1,70 56,2 - 63,0 1,80 68,0 - 74,8
1.73 58,1 - 64,9 1,83 69,9 - 77,1
1,75 59,9 - 66,7 1,86 71,7 - 79,4
1,78 61,7 - 68,5 1,88 73,5 - 81,6
1,80 63,5 - 70,3 1,91 75,7 - 83,5
1,83 65,3 - 72,1 1,93 78,1 - 86,2
Greutatea este dată in kg si presupune haine subţiri.

Fig 13. Grafic de încadrare a greutăţii corporale în raport cu greutatea ideală

Greutatea se schimbă între   25 si 60 de ani, iar masa musculară variază şi ea.

Înăltimea este baza de calcul (tabel 2).
Dezvoltarea copilului de la naștere până la adolescenţă trebuie urmărită atent,
atât de către părinte cât și de medicul pediatru: din punct de vedere fizic (greutatea,
lungimea, perimetrul cranian - mai ales în primele 12 luni de viaţă) dar și din punct de
vedere al dezvoltării motricitaţii, al dezvoltării psihice, sociale si emoţionale.

12
 Tabel 3. Tabel de creștere a copilului 0 luni – 8 ani
VÂRSTA  GREUTATE - kg  ÎNĂLŢIME -cm
 0 luni  2,5 - 4 kg  45 - 55 cm
 1 luna     3 - 5 kg  48 - 58 cm
 1,5 luni  3,2 - 5,5 kg  50 - 60 cm
 2 luni  3,5 - 6 kg  51 - 61 cm
 3 luni  4,2 - 7 kg  53 - 64 cm
 4 luni  4,9 - 8 kg  56 - 66 cm
 5 luni  5,6 - 8,9 kg  58 - 69 cm
 6 luni  6,1 - 9,5 kg  62 - 72 cm
 9 luni     7 - 11 kg  66 - 76 cm
 12 luni     8 - 12 kg  70 - 80 cm
 1 an si 3 luni  8,5 - 13 kg  73 - 84 cm
 1 an si 6 luni     9 - 14 kg  75 - 87 cm
 1 an si 9 luni  9,5 - 15 kg  77 - 90 cm
 2 ani  10 - 15,5 kg  79 - 91 cm
 2 ani si 3 luni  10 - 16,1 kg  80 - 94 cm
 2 ani si 6 luni  10,8 - 17 kg  82 - 96 cm
 2 ani si 9 luni  11 - 17,5 kg  84 - 98 cm
 3 ani  11,5 - 18 kg  85 - 101 cm
 4 ani  13 - 21 kg  92 - 109 cm
 5 ani  14,7 - 23,5 kg  98 - 116 cm
 6 ani  16 - 26,5 kg  104 - 123 cm
 7 ani  17,7 - 29,8 kg  109 - 129 cm
 8 ani  19 - 33,5 kg  112 - 137 cm

Tabel 4. Tabel de creștere a copilului 0 luni-14 ani

Varsta Greutatea (kg) Lungimea/Inaltimea (cm) Perimetrul cranian (cm)
FETE BAIETI FETE BAIETI FETE si BAIETI
Nastere 3,00 3,20 50 52 32
3 luni 5,30 - 5,50 5,75 -   6,00 60 60 39 - 40
6 luni 7 - 7,20 7,40 -   7,60 64 65 44
9 luni 8,00 - 8,50 8,00 -   9,00 68 69 42 - 43
9,20 - (3 x greutatea
12 luni (1 an) 9,70 - 10,00 72 74 45 - 47
la nastere)
15 luni 10,01 - 10,14 10,50 - 10,70 76,5 77,8
18 luni (1 an si 1/2) 10,67 - 11,89 11,24 - 11,31 79,4 80, 7
24 luni (2 ani) 11,74 - 12,08 12,33 - 12,52 84 85,6
30 luni (2 ani si 1/2) 12,82 - 13,20 13,32 - 13,70 89 89, 7
36 luni (3 ani) 13,75 - 14,12 14,28 - 14,67 92,7 94
4 ani 15,30 16,00 100 - 102 101 - 104
6 ani 21,00 24, 00 118 124
8 ani 26, 00 26,00 130 129
10 ani 32,50 32,50 140 140
12 ani 41,5 40,00 153 150
14 ani 52,50 50,00 162 163
[După  Mama si copilul, Emil si Herta Capraru, Editura medicala, Bucuresti, 2007]

13. Grosimea taliei (fig.14).

13
 Dă valori indirecte asupra grăsimii viscerale care este corelată cu un risc de
îmbolnăvire cardio-vasculară crescut şi cu sindromul metabolic (= complex de asocieri
morbide : diabet zaharat, hipertensiune arterială, ateroscleroză, gută, obezitate).

Fig. 14. Grosimea taliei ca indicator al grăsimii centrale

Se încadrează în categoria de risc pentru îmbolnăviri cardiovasculare persoanele

cu o grosime a taliei >102 cm la bărbaţi şi >88 cm la femei. O grosime a taliei la femei
între 80-88 cm se consideră de limită.
14. Raportul talie/şold
Se calculează ca indicator al obezităţii centrale. Când este >0,9 la bărbaţi şi
>0,85 la femei apare riscul de îmbolnăvire cardio-vasculară.
15. Indicele de masă corporală-IMC (Body Mass Index-BMI)
Reprezintă o altă metodă adiţională care compară un individ la un grup
populaţional.
IMC reprezintă o estimare a compoziţiei corporale care corelează greutatea
individului şi înălţimea la masa slabă a organismului (Lean body mass). Practic, IMC =
un indicator al greutăţii ajustat la statură.

unde : G = greutatea exprimată în kilograme,  I = înălţimea exprimată în metri

Valorile ridicate indică depozite semnificative de grăsime, în timp ce valorile
scăzute indică rezerve scăzute de grăsime.
IMC este un instrument util pentru diagnosticarea obezităţii sau a malnutriţiei
protein-calorice; oricum un asemenea diagnostic trebuie să ia în considerare şi vârsta
persoanei, sexul, condiţia fizică şi etnicitatea.

14
 IMC a fost corelat şi cu mortalitatea, valorile mai scăzute (dar nu sub 15) fiind
corelate cu speranţă mai lungă de viaţă.
Factori care pot influenţa IMC:
- vârsta, sexul, etnicitatea şi nivelul de condiţie fizică,
- starea de boală,
- starea de hidratare.
Ca şi în cazul altor instrumente de evaluare, IMC este mai valoros dacă se
interpretează în context cu alte determinări.
Există tabele care încadrează semnificaţia IMC şi au fost stabilite în baza
cercetării unor grupe mari populaţionale (tabelele 5, 6, 7, fig.15).
- IMC între 19-27 kg/m2 se consideră normal atât pentru femei cât şi pentru
bărbaţi.
- IMC între 13-15 kg/m2 corespunde la un procent de 48-55% din greutatea ideală
şi reprezintă greutatea minimă care este compatibilă cu viaţa. La aceste valori,
grăsimea corporală este sub 5% din greutatea totală.
- Greutatea maximă la care se poate supravieţui este de 500 kg.
- Cercetarea la copii a demonstrat că IMC se bazează în principal pe creşterea
masei musculare şi mai puţin a grăsimii. Grăsimea începe să afecteze IMC în
adolescenţă spre sfârşit, când încep să fie atinse valorile adultului.
Tabel 5
Semnificaţia IMC la adulţi Bărbaţi Femei
 Malnutriţie protein-calorică <17 <17
 Subpondere/subgreutate <20 <19
 Greutate acceptabilă/normopondere 20,7-27,8 19,1-27,3
 Indicate intervenţii >26,4 >25,8
 Obezitate >27,8 >27,3
 Obezitate severă >31,1 >32,2
 Obezitate morbidă/patologică >45,4 >44

Tabel 6
IMC la adulţi
(clasificare Încadrare
uzuală)
sub 19 subponderal
greutate
intre 19 - 25
normala
intre 26 - 29 supraponderal
intre 30 - 39 obez
40 sau mai mult foarte obez

15
 Tabel 7– IMC la sugari şi copii IMC
 Sugari (la naştere) 13
 1 an 18
 6 ani 15

Curbele de creştere, tabelele de creştere  (fig.15) sunt utilizate in primul rând

în pediatrie pentru a evalua dacă indicii antropometrici urmăriţi (greutate, înălţime,
indice de masă corporală etc.) pentru un anumit copil/adolescent se încadrează sau nu
în normalul statistico-epidemiologic. Practic aceste curbe sunt rezultatul colectării
datelor antropometrice de la toata populaţia, date care ulterior sunt grupate pentru a
furniza informaţia căutată, sub formă de tabele şi grafice. Această informaţie, care
trebuie prelucrată de către cel ce interpretează tabelul sau graficul, aduce răspunsul la
întrebări de tipul: ‘ce greutate trebuie sa aibă un băiat la vârsta de 11 ani?’ sau invers:
‘fetiţa mea are 6 luni si cântăreşte 8 kg. Este ea normal dezvoltată?’ (intrebări foarte
frecvente pe forumuri).

Fig.15. Curbe de creștere și tabele de creștere și IMC la copii

IMC se corelează cu procentul de grăsime corporală. Există însă situaţii

particulare şi anume:
- un atlet care are masă musculară scheletală dezvoltată (care cântăreşte mai
mult ca grăsimea), va avea un IMC mai mare, dar el nu este obez.
- Indivizii scunzi, pot fi identificaţi cu obezii, deoarece IMC-ul lor este mai
ridicat.

16
 - Individul mai vârstnic are proporţie de grăsime mai mare ca adultul tânăr, dar
are acelaşi IMC.
- Femeile adulte pot avea un IMC de 20, care se corelează cu 13-32% grăsime
corporală, în timp ce bărbaţii adulţi pot avea un IMC de 27 şi un procent de
grăsime corporală de 10-31%.
IMC poate fi influenţat şi de construcţia osoasă (mică, medie sau mare), care
influenţează greutatea corporală.
O modalitate uşoară de a stabili caracteristica osaturii este înconjurarea gâtului
mâinii de la mâna dominantă cu cercul realizat de policele şi indicele mâinii
nedominante. Dacă policele şi indicele se întâlnesc, osatura este medie ; dacă policele
şi indicele nu se întâlnesc, osatura este mare ; dacă degetele se suprapun, osatura este
mică.
La amputaţi IMC se calculează diferit căci iese din discuţie greutatea membrului
amputat.
Tabel 8.
Procente din greutatea corporală
Segment Bărbaţi Femei Media
Capul 8.26 8.2 8.23
Trunchiul în întregime 55.1 53.2 54.15
Torace 20.1 17.02 18.56
Abdomen 13.06 12.24 12.65
Pelvis 13.66 15.96 14.81
Membrul superior în întregime 5.7 4.97 5.335
Braţul 3.25 2.9 3.075
Antebraţul 1.87 1.57 1.72
Mâna 0.65 0.5 0.575
Antebraţul și mâna 2.52 2.07 2.295
Membrul inferior în întregime 16.68 18.43 17.555
Coapsa 10.5 11.75 11.125
Gamba 4.75 5.35 5.05
Piciorul 1.43 1.33 1.38
Gamba și piciorul 6.18 6.68 6.43
(după Plagenhoef et al., 1983)

Greşeli în calcularea IMC:

- La bătrâni care raportează înălţimea din tinereţe şi nu se măsoară înălţimea
actuală a individului. Înălţimea scade de-a lungul vieţii individului datorită
compresiei vertebrale, scăderea tonusului muscular şi declinului postural.
Calculele greşite pot induce decizii intervenţionale inadecvate.
16. Procentul de grăsime - Ecuaţia Deurenberg
Este utilă deoarece estimează procentul de ţesut adipos (ceea ce IMC nu poate
face).
Se calculează după formula:

17
 % tesut adipos = 1,2xIMC + 0,23x vârsta - 10,8x S - 5,4
unde S este 0 pentru sexul feminin şi 1 pentru sexul masculin.
Valorile normale pentru intervalul de vârsta 17-65 de ani sunt:
- 17-24% la femeile sub 30 de ani şi
- 20-27% la femeile peste 30 de ani.
Se mai poate determina şi prin măsurarea pliului de grăsime şi introducerea
valorilor într-o formulă de calcul, sau şi cu ajutorul unui aparat special, care
funcţionează pe principul măsurării impedanţei bioelectrice.
Atenţie!
Acest parametru este foarte important deoarece un program de slăbire bine
conceput induce scăderea în greutate prin eliminarea stratului de grăsime, salvând de
la catabolizare masa musculară.
17. Grosimea pliului cutanat = adipocentrimetrie
Se apreciază in regiunea abdominală, subscapulară, bicipitală, tricipitală,
suprailiacă, coapsă (fig.16) cu echer pentru măsurarea pliului cutanat (fig. 17).

PLICOMETRU
Măsoară pliurile cutanate pentru
diagnosticarea nivelului de ţesut adipos
subcutanat.
Măsurare corectivă în funcţie de sex şi
vârstă.
Fig.16. Niveluri de apreciere a grosimii pliului cutanat

Pliurile se măsoară astfel:

- tricipital, în punctul de mijloc al feţei
posterioare a braţului, între capetele
olecranului şi procesul acromial, paralel cu
axul longitudinal al braţului;
- subscapular, sub unghiul inferior al
scapulei, la 45º cu verticala;
- abdominal, pliu orizontal, la nivelul
ombilicului, 5cm lateral.
Fig.17. Echer pentru pliul cutanat

18
 Grosimea normală a pliului:
- la nivelul tricepsului (pe faţa posterioară a braţului) este de: 15 mm la
femei si 6-7 mm la bărbaţi.
- la nivelul abdomenului, limitele normale sunt de: 30 mm la femei si 20
mm la bărbaţi.
Se poate aprecia suma pliurilor cutanate şi se apreciază proporţii a fiecărui pliu
din suma plirilor totale.
18. Indicele abdominal (IA)
Reprezintă raportul dintre circumferinţa taliei (în cm) şi înălţimea (în cm). Daca IA
este mai mare de 0,5 pacientul este obez.

2.3 INSPECŢIA. EVALUAREA STATICII ȘI ALINIAMENTULUI/

ATITUDINEA GLOBALĂ A CORPULUI

Evaluarea staticii și aliniamentului se încadrează în evaluările antropometrice

statice şi sunt informaţii obţinute prin inspecţie, o metodă semiologică de evaluare.

Fig.18. Poziţia anatomică

Convenţional, pentru evaluarea corpului uman, s-a acceptat ca şi poziţie iniţială –

poziţia anatomică (fig. 18).
Pornind de la poziţia anatomică, se apreciază statica şi aliniamentul diferitelor
segmente ale corpului, de importanţă fiind spatele, bazinul şi memebrele inferioare, dar
şi capul şi umerii.
În mod normal, spatele trebuie să respecte curburile fiziologice :
- în plan sagital fiind lordoza cervicală, cifoza dorsală, lordoza lombară (fig.19),

19
 - iar în plan frontal o uşoară scolioză dextro sau sinistroconvexă în funcţie de
membrul dominant (individ dreptaci/stângaci) (fig. 20). Orice depăşire a
gradelor de curburi fiziologice se încadrează în patologice.
- Bazinul ar trebui să stea în poziţie neutră, faţă de care ar putea fi în înclinare
anterioară sau posterioară (fig.19, 30, 31).
Memebrele inferioare ar trebui să fie cu genunchii în ax. La o inspecţie a
membrelor inferioare sar în evidenţă devierile în plan frontal – genunchii vari/valgi (fig.
21, 22), devierea în plan sagital – genu recurvatum (fig.24), modificări de formă ale
tibiei, în plan frontal – tibia vara (fig.23), iar în plan sagital – tibia în recurvatum.

Fig.19. Curburile coloanei în plan Fig. 20. Curburile coloanei în plan frontal
sagital

Fig.21. Devierea în var a genunchilor Fig.22. Devierea in valg a

genunchilor

20
 Fig.23 Tibia vara Fig.24 Genu recurvatum
Pentru aprecierea corectă a staticii şi aliniamentului corpului, se porneşte de la
identificarea reperelor anatomice (fig.9), stabilirea verticalităţii cu firul de plumb,
evaluarea paralelismului planurilor orizontale/a liniilor orizontale dintre acromioane,
vârfurile scapulelor, crestele iliace, trohantere, maleolele externe (fig.25, 26).

Fig.25. Aliniere şi disaliniere în plan frontal

Fig.26. Aliniere (a) şi disaliniere (b,c) în plan sagital

21
 Când începem evaluarea spatelui trebuie să luăm în considerare că ne putem
confrunta cu 5 tipuri de posturi ale spatelui în funcţie de curburile vertebrale în plan
sagital (fig.27):
1. postura normală – cu uşoară lordoză cervicală şi lombară şi uşoară cifoză
dorsală ;
2. spatele rotund – cu ştergerea lordozei cervicale şi lombare şi accentuarea
cifozei dorsale ;
3. spatele plat – cu ştergerea lordozei cervicale, lombare şi a cifozei dorsale ;
4. spatele plat- concav - cu ştergerea lordozei cervicale şi a cifozei dorsale şi
accentuarea lordozei lombare ;
5. spatele rotund-concav – cu ştergerea lordozei cervicale şi accentuarea cifozei
dorsale şi a lordozei lombare.

Fig.27. Tipuri de postură ale spatelui (după C. Baciu)

a – spate normal ; b – spate rotund ; c – spate drept; d –spate concav-plat; e – spate concav-
rotund
În funcţie de ţinuta spatelui, bazinul poate fi în poziţie neutră, proiectat înainte
sau proiectat înapoi (fig.26, 32, 33).

Fig. 28. Poziţia bazinului în diferitele tipuri de ţinută.

a. neutru; b. proiectat înainte; c. proiectat înapoi (după C. Baciu)

22
 La determinarea posturii participă şi devierile în plan frontal (a) sau orizontal (b)
ale axului unui segment de corp (fig.29).

Fig.29. Devierile în ax ale coloanei vertebrale, în plan frontal şi sagital (după C. Baciu).
a – din spate ; b – din profil
- Devierile spre lateral faţă de axul longitudinal al unui segment de corp =
varus (fig.21),
- Devierile spre medial faţă de axul longitudinal al unui segment = valgus
(fig.22).
În condiţiile decondiţionării fizice şi a poziţiilor de muncă monotone, prelungite,
mulţi indivizi adoptă posturi greşite. Cea mai frecventă şi mai alarmantă este cea în
care umerii sunt rotunjinţi, protractaţi (fig.30 b,c). Nu este întâmplătoare deoarece cei
mai multi indivizi petrec majoritatea zilei stând sau făcând lucruri cu braţele în faţa lor, în
activităţi de tipul scrisului, dactilografiei, jocuri video, etc, şi nu pentru ceea ce au fost
destinaţi – să se mişte. În ce constă această poziţie? Bărbia este căzută, capul este
înclinat în faţă, şi umerii sunt rotunjiţi (poziţie favorabilă şi pentru dezvoltarea bărbiei
duble prin retracţia muşchiului pielos al gâtului).

Fig. 30. Posturile corpului

23
Atenţie!
Există şi alte posibilităţi de dezvoltare a umerilor rotunjiţi:
 În condiţiile unei activităţi fizice intense dar incorect conduse. De exemplu, antrenamente de fitness
centrate pe dezvoltarea bicepsului brahial şi muşchilor toracici anteriori şi se neglijează muşchii
spatelui, producându-se dezechilibre musculare atât de greu de corectat ulterior.
 Alergătorii şi bicicliştii au spatele rotund prin natura sportului lor; necesită suplimentare de exerciţii
pentru muşchii spatelui (fig.44a).
 Persoanele vârstnice ajung la umerii rotunjiţi prin pierderea flexibilităţii şi ani de posturi vicioase care
nu au fost corectate (fig. 40).
 Persoanele care conduc mult, alunecă în faţă în scaun (fig.34). Postura corectă la condus este cu
scaunul mai apropiat de volan şi cu spătarul mai ridicat.
 Femeile care ţin copii în braţe sau gătesc toată ziua, au un risc crescut de a dezvolta umerii rotunzi.

Când majoritatea timpului se petrece cu braţele în faţa corpului, menţinerea

umerilor rotunjiţi devine un obicei. În realitate se produc dezechilibre musculare:
- muşchii spatelui superior şi gâtului sunt puşi în tensiune, se supraîntind şi sunt
suprautilizaţi;
- muşchii toracici anteriori se scurtează;
- muşchii mici dintre scapule slăbesc;
- muşchii spatelui care se întind, în final se alungesc, iar muşchii mai mici care nu
sunt destinaţi de a fi muşchi posturali trebuie să intre în activitate pentru acest
scop.
Cu postura greşită, muşchii agonişti (muşchii supraactivaţi şi contractaţi) sunt:
 flexorii şoldului/psoasul
 cvadricepsul
 pectoralii mari şi mici
în timp ce antagoniştii (muşchii slăbiţi şi alungiţi) sunt:
 fesierii mari
 ischiogambierii
 toţi muşchii spatelui
 muşchii drepţi abdominali şi oblicii abdominali
Postura greşită va avea consecinţe nefaste asupra sănătăţii. Se produc
dezechilibre musculare şi ligamentare care conduc la dureri cronice de gât, spate şi
umeri, cefalee, oboseală, dificultăţi în respiratie şi multe altele.
În fapt, muşchii lucrează în cupluri musculare: flexori-extensori, abductori-
adductori, rotatori interni-rotatori externi. Când cuplurile musculare se dezechilibrează,
încărcarea articulară în timpul posturilor şi activităţilor se face defectuos şi se instalează
tulburările de aliniament şi postură. Prin încărcarea dezechilibrată a articulaţiilor în

24
timpul activităţilor se grăbesc procesele de uzură articulară cu promovarea modificărilor
degenerative.
Ce înseamnă de fapt corpul aliniat? Călcâiele, genunchii, pelvisul şi gâtul sunt
suprapuse ca şi cum ar fi stivuite. Reprezintă poziţia în care corpul se mişcă cel mai
mult, cel mai bine şi cel mai eficient, poate transporta greutăţi mai mari, oboseşte mai
greu, digestia este mai bună şi este mult mai puţin susceptibil la traumatisme.
Figura 31 demonstrează cum corpul este ţinut în rectitudine. Linia neagră groasă
reprezintă muşchii posturali principali implicaţi în realizarea ortostatismului. Linia
punctată centrală reprezintă centrul de gravitaţie. Observaţi că această linie cade în
spatele axei de rotaţie a şoldurilor şi în faţa genunchilor. Aceasta face ca ligamentele
acestor articulaţii să fie tensionate, fiind reprezentate de liniile punctate care
traversează în faţa şoldurilor (iliofemural) şi în spatele genunchilor (ligamentul
posterior).

Fig. 31. Corpul aliniat=postura corectă. Muşchii posturali (liniile îngroşate) care trebuie să fie în
echilibru pentru a mentine postura şi aliniamentul corpului
Trecem în revistă principalele tulburări de statică şi aliniament (fig.27, 30, 32,33):
1. Înclinarea posterioară a bazinului (însoţită de aplatizarea lordozei lombare)
2. Lordoza (însoţită de înclinarea anterioară a bazinului)
3. Cifoza dorsală
4. Înclinarea anterioară a capului
5. Scapule în aripă

25
 6. Protracţia umerilor/umeri rotunjiţi
7. Scolioza
1. Înclinarea posterioară a bazinului (Fig.32,33,34,35)
Se regăseşte în postura de spate plat. Implică reducerea sau aplatizarea lordozei
lombare.

Fig.32. Posturile bazinului (plan sagital) Fig.33. Poziţia osului coxal în raport cu
posturarea bazinului (plan sagital)

Fig.34. Înclinarea posterioară a bazinului Fig.35. Musculatura retracturată în contextul

http://www.clinical-corner.com/2011/03/practical-seating- înclinării posterioare a bazinului
considerations-posterior-pelvic-tilt/ https://nuchiro.wordpress.com/2011/03/05/what-your-pelvis-
may-be-telling-you/

Dezechilibrele musculare: postura este caracterizată de scurtarea muşchilor

extensori ai şoldului, cu inflexibilitatea muşchilor fesieri mari şi ischiogambieri, cu
muşchi abdominali tensionaţi şi cu flexori ai şoldului lacşi (fig.35). Se poate bănui o
înclinare posterioară a bazinului dacă în şezut se stă pe partea posterioară a feselor
(fig.34).
Frecvenţa înclinării posterioare a bazinului este mică şi rareori este determinată
de dezechilibrele musculare. Va avea însă consecinţe de creştere a încărcării coloanei
lombare în mişcările de flexie ale trunchiului datorită inflexibilităţii/retracturii de
ischiogambieri şi fesieri mari.
2. Lordoza (fig.27d,28,30a,36,37,38,39)

26
 Coloana lombară este hiperextinsă. Situaţie în care pelvisul este înclinat anterior
(priveşte în faţă şi în jos). Şoldurile sunt uşor flectate.

Fig. 36. Accentuarea curburilor fiziologice în Fig. 37. Hiperlordoză lombară însoţită de
plan sagital: cifoza şi lordoză excesivă înclinarea anterioară a bazinului

Dezechilibrele musculare se regăsesc descrise ca “Sindromul încrucişat inferior

al lui Janda”: muşchii flexori ai şoldului sunt scurtaţi şi la fel sunt scurtaţi muşchii
erectori ai coloanei lombare. Muşchii abdominali, fesierii mari şi ischiogambierii sunt
slabi.
Sindromul încrucişat
inferior al lui Janda Fig.38. Hiperlordoză lombară
însoţită de înclinare anterioară
o Sunt scurtati şi a bazinului – dezechilibrele
hipertonici musculare –se regăsesc în
“Sindromul încrucişat inferior
- iliopsoasul al lui Janda” (Janda lower
- dreptul femural crossed syndrome)

- tensorul fasciei lata

- adductorii scurţi ai
coapsei
-erectorii spinali ai Fig.39. Hiperlordoză lombară
trunchiului însoţită de înclinare anterioară
o Sunt slabi şi alungiţi a bazinului – musculatura
contractată, retracturată
- muşchii abdominali [https://nuchiro.wordpress.com/
-fesierii 2011/03/05/what-your-pelvis-may-be-
telling-you/]
o Postura rezultată
- Înclinare anterioară a
bazinului
- Accentuarea lordozei

Apare un risc de traumatizare a spatelui în timpul mişcărilor de flexie şi extensie

ale şoldului în poziţii ortostatice sau decubit, sau în activităţi care necesită stabilizarea
şoldului, sau în activităţi cu încărcare deasupra capului.
Hiperlordozarea lombară se previne sau se combate prin tonizarea musculaturii
abdominale şi necesită şi antrenarea musculaturii stabilizatoare a şoldurilor. Anterior

27
sau în paralel se practică stretchingul (=întinderea) musculaturii lombare (fig.40) în final
rezultând echilibrarea balanţei musculare.

Fig.40. Exemple de exerciţii de stretching a musculaturii lombare

3. Cifoza (fig.41,42)
O curbură excesivă a coloanei vertebrale în regiunea dorsală implică o înclinare
anterioară a toracelui. Poate avea două variante: funcţională (reversibilă) şi patologică
(ireversibilă).

Fig.41. Spate cifotic comparativ cu spate normal Fig.42. Cifoză patologică

Cifoza se intâlneşte cel mai frecvent la vârstnici şi cel mai adesea la femei care
asociază artroză şi osteoporoză (fig.43).

Fig.43. Evoluţia staticii vertebrale la femei cu înaintarea în vârstă

[http://chirocentre.co.uk/upper-back-and-neck-pain-exercises/]

La tineri se poate instala cifoza secundară bolii Scheuermann (fig.44).

Maladia Scheuermann se constată, în general, la vârste între 13 şi 16 ani, mai frecvent la sexul
masculin, fiind o afecţiune a coloanei vertebrale care apare în cursul creşterii şi dezvoltării

28
organismului. Se mai numeşte şi patologie de creştere şi se manifestă prin hipercifoză
localizată predominant dorsal sau dorsolombar, asociind inconstant durere. Este determinată de
modificări la nivelul corpilor vertebrali (osteocondroza nucleilor secundari de osificare de la
nivelul corpilor vertebrali) şi la nivelul spaţiilor intervertebrale, aceste modificări fiind
evidenţiabile radiologic. Cel mai adesea, apare asocierea cu alte tulburări de statică ale
coloanei vertebrale, precum hiperlordoza lombară, scolioza şi spondilolisteza.

Fig.44. Diferenţierea cifozei posturale de cifoza Scheuermann la mişcarea de flexie a coloanei

vertebrale
Pentru a compensa linia alterată a gravitaţiei, cifoza dorsală se asociază frecvent
cu bascularea anterioară sau posterioară a bazinului şi de protracţia centurii scapulare
(fig.45).

Fig. 45. Compensarea cifozei dorsale cu bascularea posterioară a bazinului (45 a) sau cu
bascularea anterioară a bazinului şi hiperlordoză lombară (45 c)

Dezechilibrele musculare rezultate se regăsesc ca şi “Sindromul încrucişat

superior al lui Janda” (fig.46):

29
 o Sunt scurtaţi şi hipertonici
- pectoralul mare şi mic
- trapezul superior
- ridicătorul scapulei
- sternocleidomastoidianul
o Sunt slăbiţi şi alungiţi
- trapezul mijlociu şi inferior
- dinţatul anterior
- romboizii
o Postura rezultată
- Umerii şi capul înclinaţi
anterior
Fig.46. Cifoza dorsală posturală cu dezvoltarea
- Scurtare compensatorie a sindromului încrucişat superior al lui Janda
gâtului.

Deficienţele posturale şi dezechilibrele

musculare se pot identifica în poziţia de
flexie a coloanei vertebrale cum se întâmplă
şi la mersul cu bicicleta.

Poziţia lordotică se explică prin

contractura/retractura musculaturii lombare
iar cea cifotică prin alungirea musculaturii
spatelui (fig 47).

Fig.47. Aspecte posturale la flexia coloanei vertebrale

(după Erik Dalton)
Cifoza face dificile activităţile care se desfăşoară deasupra capului, mai ales
când este asociată cu scapulele “în aripă” sau cu inflexibilităţi de rotaţie externă ale
braţului.
Corectarea cifozei presupune tonizarea musculaturii paravertebrale toracice:
erectorii spinali, trapezul inferior, pătratul lombelor (care este alungită) dar şi tonizarea
musculaturii abdominale: drepţii abdominali, oblicii (care sunt slabi).
Brugger a imaginat seturi de exerciţii pentru corectarea cifozelor funcţionale şi
pentru limitarea progresiei celor patologice (fig.48,49). Sunt exerciţii care se pot
intercala în cursul activitătii profesionale.

30
 Fig.48. Activităţi monotone care
favorizează cifoza dorsală şi
protracţia capului
[http://www.mikereinold.com/2010/03/upper-
and-lower-trapezius-imbalances.html]
Fig.49. Exerciţiile Brugger pentru alungirea pectoralilor şi
tonizarea musculaturii spatelui
[http://www.thera-bandacademy.com/tba-exercise/Brugger-Band-
Phasic-Exercises-for-Upper-Body-]

4. Înclinarea anterioară a capului (Forward head posture)

(fig.51,52,53,54)
O poziţionare anterioară a coloanei cervicale se însoţeşte de o postură
anterioară a capului, echivalent cu protracţia gâtului.

Fig.51. Modul de încărcare al coloanei prin

antepoziţionarea capului: pentru fiecare inch
(2,5cm) de protracţie, creşte încărcarea rahisului
cu 10 pounds (aprox. 4,3 kg)

Fig.50. Înclinarea anterioară a capului sau

protracţia capului

Postura anterioară a capului face şi mai dificile activităţile deasupra capului decât
cifoza dorsală.

31
 S-au identificat un număr de consecinţe ale acestei posturi care explică semne,
simptome şi sindroame clinice. Enumerăm:
- Se consideră că antepoziţia capului poate
adăuga un surplus de încărcare de greutate
la nivelul coloanei cervicale de până la 15 kg
(30 pounds)(fig.51). Această supraîncărcare
poate dezaxa întreaga coloană vertebrală.
- Prin antepoziţia capului se poate ajunge la o
pierdere de până la 30% din capacitatea
vitală, scăzând considerabil capacitatea de
efort. Prin pierderea lordozei cervicale se
blochează acţiunea muşchilor hioizi
responsabili de ridicarea primei coaste în
timpul inspirului. Pentru aerarea complectă a
plămânului este necesară acţiunea
corespunzătoatre atât a muşchilor hioizi cât şi
a scalenilor anteriori.
- Suferă întregul tract gastrointestinal, mai ales
peristaltismul intestinal.
- În postură, corpul urmează capul (fig.52). Ca
atare corecţiile posturale se încep cu capul
Fig.52. Protracţia capului antrenează după care urmează restul coloanei şi a
deposturarea coloanei şi înclinarea anterioară a corpului.
bazinului
- Antepoziţia capului este în legătură cu
sindroame dureroase cronice cervicale, chiar
şi lombare, cefalee în legătură cu
sindroamele miofasciale cervicale, toate fiind
secundare dezechilibrelor musculare,
fasciale, chiar şi articulare (accelerează
artrozele vertebrale).
- 90% din stimularea şi nutriţia creierului este în
legătură cu mişcarea coloanei la fel şi
mecanoceptorii cervicali. În consecinţă, prin
diminuarea nivelului de mobilitate cervical
funcţiile cerebrale vor diminua ca şi funcţia de
echilibru (la care contribuie şi ochiul şi
urechea internă).
- Capul şi coloana sunt interdependente iar
dinţii ocupă poziţii intermediare. Există
probleme posturale cu malocluzia de clasa a
III-a (fig.53), dar pot apare probleme de
malocluzie induse de dezechilibrele
musculare instalate prin protracţia capului +/-
cifoza dorsală prin activităţile cu braţele în
faţă.
Fig. 53 a,b. Malocluzii dentare prin alterarea
staticii capului şi/sau a rahisului
Dezechilibrele musculare:

32
 o muşchii extensori ai coloanei cervicale sunt alungiţi (muşchii splenius) iar
o muşchii flexori ai coloanei cervicale (sternocleidomastoidieni) sunt scurţi
şi slabi.
Pentru prevenire, se controlează poziţia capului în somn. O poziţie prea înaltă a
capului acţionează ca un stretching continuu al gâtului exacerbând posturarea
anterioară a gâtului. Se evaluează şi se adaptează locurile de muncă pentru ergonomia
rahisului. Se recomandă antrenamente kinetice direcţionate pe corectarea posturii şi
aliniamentului inclusiv la locul de muncă (fig.55).

Fig.54. Protracţia capului în cursul activităţilor [http://www.valdemarne.fr/newsletters/sport-sante-et-

preparation-physique/les-syndromes-de-la-sedentarisation]

Fig.55. Exerciţiu pentru protracţia capului

(protracţia capului favorizează bărbia
dublă prin scurtarea muşchiului pielos al
gâtului).
A – punctul de pornire –Începe
inspirul;
B punctul final al exerciţiului; începe
expirul şi revenirea la poziţia iniţială.

Se practică 10 repetiţii de 4 ori/zi.

5. Scapulele în aripă (winged scapula)(fig. 56)

Ies în evidenţă marginile mediale şi/sau unghiurile inferioare ale scapulelor.
Scapulele în aripă sunt adesea acompaniate de centurile scapulare protractate.
Apare un risc de traumatizare al umărului datorită hipotoniei muşchiului
supraspinos şi/sau datorită inflexibilităţii de rotaţie externă a braţului.

33
 Prin proeminarea marginii interne a scapulei şi/ sau a vârfului scapulei, scapula
este înclinată anterior şi pot deveni restricţionate mişcările de flexie şi rotaţie externă a
braţului.
Prezenţa scapulei în aripă poate indica şi o hipotonie a muşchiului dinţat anterior
(fig.57).
Dezechilibrele musculare:
o muşchii romboizi pot să fie slabi, iar
o muşchii pectorali mici pot fi scurţi, alături de
o hipotonia muşchiului supraspinos şi dinţat anterior menţionate mai
devreme.
Dacă scapulelele “în aripă” pot fi considerate posturi normale la copiii mici, la
copii mai mari şi la adulţi se consideră patologice cu consecinţele funcţionale
menţionate anterior.

↑ Fig.57. Muşchiul
dinţat anterior slab,
responsabil
de scapulele în aripă
Fig.58 a,b,c
Fig.56. Scapule în aripă Antrenarea muşchiului
dinţat anterior 


b. Exerciţiul este destinat tonizării muşchilor protactori ai scapulei ca şi dinţatul anterior. Cotul se
menţine extins; poziţia se menţine 2-3 secunde; se repetă.

34
 c. Un alt exerciţiu excepţional pentru centura scapulară, mai ales pentru dinţatul anterior. Execuţie:
decubit dorsal cu genunchii flectaţi şi membrele superioare îndreptate spre tavan. Se expiră şi se
impinge braţul drept spre tavan astfel încât scapula se ridică uşor de pe podea. Se inspiră şi se revine
la poziţia de start. Se expiră şi se impinge braţul stâng spre tavan astfel încât scapula se ridică uşor de
pe podea. Se inspiră şi se reântoarce la poziţia de start.
Se fac 4-6 repetiţii pentru fiecare braţ, pauză, după care exerciţiul se poate reâncepe dacă se
consideră.

6. Centura scapulară protractată (Protracted Shoulder Girdle/Rounded

shoulder) (fig.59,60,61)
Umerii sunt împinşi în faţă. Marginea medială a scapulei poate proemina uşor
faţă de faţa posterioară a toracelui (prin rotaţia scapulei în faţă). Membrele superioare
sunt rotate intern, astfel că palmele privesc înspre spate şi nu spre intern, în poziţie
neutră. Poziţia este periculoasă prin faptul că creşte riscul de traumatizare a umărului în
cursul anumitor mişcări (sunt descrise mai jos). Poziţia corectă a umerilor din lateral ar fi
la nivelul liniei mijlocii (fig.59).

Fig.59. Protracţia umerilor Fig.60. Posturi prelungite Fig.61. Poziţia scapulei in condiţia
favorizante pentru protracţia protracţiei umerilor
umerilor şi a capului
Apare riscul de traumatizare al umărului la mişcările de abducţie şi adducţie
orizontală a braţelor.
- Muşchii abductori orizontali sunt: pectoralul mare – capătul sternal,
pectoralul mic – capătul clavicular, deltoidul anterior, coracobrahialul,
bicepsul brahial – capătul scurt.

35
 - Muşchii adductori orizontali sunt: deltoidul posterior, deltoidul lateral,
infraspinosul, rotundul mic.
Protracţia scapulei poate scădea de asemenea înălţimea spaţiului subacromial,
crescând riscul de impingement subacromial cu consecinţe asupra tendonului
muşchiului supraspinos.
Traumatismele de umăr în condiţiile umerilor protractaţi sunt în legătură cu
hipotonia muşchiului infraspinos.
Dezechilibrele musculare:
 Pot fi scurţi muşchii subscapular, pectoral mic, capetele sternal şi
clavicular ale pectoralului mare.
 Muşchiul infraspinos este hipoton
 Muşchiul trapez – fibrele mijlocii şi în mod particular muşchii romboizi pot
fi slabi, mai ales dacă scapula proemină posterior.
Există poziţii care impun un stretching continuu asupra centurii scapulare
protractate cum este somnul în decubit lateral, cu antebraţul sub cap, sau cu membrul
superior heterolateral în faţă sau în spate faţă de torace.
Cei cu centură scapulară protractată ar trebui să evite
exerciţiile de stretching în adducţie orizontală a braţului (figura
alăturată). Este un exerciţiu destinat deltoidului posterior, dar în
acelaşi timp implică şi muşchii: infraspinos, rotund mic, trapez mijlociu,
trapez inferior şi romboizi, care oricum sunt alungiţi şi slabi.

36
 Fig.62. 6 exerciţii de stretching pentru corecţia umerilor protractaţi/rotunjiţi

7. Scolioza (Fig. 57,58)

Scolioza reprezintă curbura coloanei in plan frontal .

Fig.63. Scolioza – curbarea în plan frontal a coloanei – se poate însoţi Fig.64. Aprecierea unghiului
şi de înclinarea laterală a bazinului Cobb pentru încadrarea
gradului de scolioză (aparţine
medicului radiolog)
Există două tipuri de scolioze:

37
 - scolioze structurale sau organice, de diferite grade de gravitate care
uneori impun fixare chirurgicală.
- scolize funcţionale
o sunt cauzate de probleme mecanice care antenează dezechilibrul
de tipul:
 scurtare unilaterală de membru pelvin,
 contractura unilaterală a musculaturii paravertebrale
 purtarea unilaterală de greuţăţi, etc.
o Dispare cu flexia anterioară a trunchiului.
o Se poate trata cu corset, înălţător de călcâi şi întotdeauna cu
exerciţiu.
o Dacă există şi rotaţie în ax a coloanei vertebrale se antrenează şi
musculatura oblică abdominală.
Pentru depistarea clinică şi încadrarea scoliozei, funcţionale/organice, se
foloseşte testul Adams: se examinează coloana vertebrală în rectitudine – poate să nu
evidenţieze scolioza; se face apoi înclinarea anterioară a trunchiului unde apare
evidentă scolioza (=scolioza organică) (vezi Tabelul 9: Fişă de examinare pentru
identificarea şi urmărirea scoliozei).
Tabel 9. Fişă de examinare pentru identificarea şi urmărirea scoliozei
1. Subiect/pacient în ortostatism, cu faţa la examinator,
priveşte în faţă, iar greutatea este uniform distribuită pe
ambele picioare (fig. 65).
Puncte de examinare:
- înclinare anormală a capului,
- asimetrie a înălţimii umerilor,
- asimetrie a grilajului costal anterior,
- diferenţe de mărime a sânilor,
- distanţe inegale între braţe şi trunchi,
- pelvis dezechilibrat/cu înclinare laterală, Fig.65. Evaluarea tulburărilor de
- proeminarea/asimetria şoldului. statică şi aliniament din faţă

2. ortostatism cu faţa la clinician –

subiectul/pacientul flectează trunchiul –
TESTUL ADAMS
- se flectează membrele superioare la 90
şi se unesc palmele (fig.66),
- se înclină anterior trunchiul la 90 din
talie menţinând capul şi umerii aliniaţi,
genunchii extinşi, până când trunchiul
este paralel cu podeaua.
Puncte de examinare:
- proeminenţe toracice sau lombare,
- asimetria spatelui Fig.66. Testul Adams – vedere anterioară

38
3. Subiect/pacient în ortostatism, cu spatele la
examinator, priveşte în faţă, iar greutatea este uniform
distribuită pe ambele picioare (fig.67).
- Coloana este complect vizibilă, picioarele aliniate
(maleolele interne să fie la acelaşi nivel)
Puncte de examinare:
- Dacă capul nu este centrat deasupra corpului,
- Asimetria grilajului costal posterior,
- Asimetria pe lateral a taliei,
- Coloana vertebrală apare desenată pe o parte faţă de
linia mediană a trunchiului, Fig.67. Evaluarea tulburărilor de
- Bazin dezechilibrat/înclinat lateral, statică şi aliniament din spate
- Modificări la nivelul pielii

4. Subiect/pacient în ortostatism, cu spatele la

examinator, priveşte în faţă, iar greutatea este
uniform distribuită pe ambele picioare,
efectuează testul Adams – înclinarea
anterioară a trunchiului la 90, păstrând capul
şi umerii aliniaţi până când trunchiul este
paralel cu podeaua (fig.68).
Puncte de examinat:
- proeminenţe toracice sau lombare,
Fig.68. Testul Adams – execuţie cu spatele la
- asimetria spatelui. examinator

5. Vedere sagitală/laterală. Pacient din lateral

spre examinator. Efectuează testul Adams
descris anterior (atenţie la alinierea
capului, umerilor şi genunchii extinşi);
înclină trunchiul anterior din talie la 90
până când spatele este paralel cu podeaua
(fig.69).
Puncte de examinat:
- un unghi ascuţit sau un contur anormal în
zona toracică inferioară Fig.69. Testul Adams – execuţie din lateral faţă de
examinator
[După “Scoliosis screening for primary care physicians. Children’s Healthcare of Atlanta”]
De diagnosticul şi rezolvarea terapeutică a scoliozelor şi cifozelor se ocupă în
colaborare medicii ortopezi cu cei de reabilitare medicală şi obligatoriu trebuie să
participe întreaga echipă de recuperare medicală.
Există un protocol de urmărire a evoluţiei scoliozei bazat pe nivelul de maturitate
scheletală a individului şi gradul curbei scoliozei. Ca un ghid general pentru pacienţii cu
un schelet imatur/în creştere se recomandă:
 scoliozele cu curbe între 5-9, se evaluează radiologic anual,
 scoliozele cu curbe între 10-14, se evaluează radiologic la 6 luni,

39
  scoliozele cu curbe≥15 se îndrumă la chirurg pediatru sau ortoped pentru
monitorizarea curbei scoliotice până la maturitatea scheletului,
 curbele>20 necesită imobilizare în corset dacă se mai poate considera
creştere scheletală,
 curbele>40 pot necesita chirurgie.
Tratamentul scoliozei presupune măsuri comportamentale care se educă de
întreaga echipă de recuperare şi care trebuie adoptate de pacient, controlate şi ajutate
de către anturaj şi exerciţiu/antrenament kinetic.
Exerciţiile pentru scolioză trebuie să aibă în vedere câteva considerente care pot
dăuna curburilor:
- să nu antreneze în exces flexibilitatea,
- să nu suprasolicite articulaţiile la distanţă.
Ca atare, este necesară o evaluare a fiecărui caz în parte.
Scolioza este o problemă de asimetrie. Pentru a restaura simetria, este necesară
utilizarea exerciţiilor asimetrice pentru scolioză şi dacă este necesar şi un dispozitiv de
sprijin al coloanei (orteză). Se doreşte întinderea muşchilor contractaţi/retracturaţi, dar
nu şi flexibilitatea generală a coloanei. Este preferabil ca prin exerciţiu să se ajungă la o
redoare/fixare a coloanei în poziţia cea mai bună care poate fi atinsă şi nu ca pacientul
să se confrunte cu o flexibilitate crescută a spatelui (care poate antrena creşterea
curburilor).
La demararea şi selectarea programului de exerciţii trebuie înţeles că există
disfuncţii asociate cu scolioza:
 conştientizarea/alerta insuficientă asupra posturii îi face pe copii mai puţin
implicaţi în procesul de recuperare;
 limitările miofasciale fac ca mobilizările corective în trei planuri să fie mai dificile;
 încărcare incorectă a membrelor inferioare;
 stabilizare deranjată/defectuasă a trunchiului inferior;
 tensiune miofascială crescută între vârful scoliozei toracolombare şi creasta
iliacă care limitează deplasarea coloanei pentru corecţia scoliozei;
 mobilitate limitată a 3-4 coaste de partea concavităţii scoliozei, mecanism
perturbat al mişcărilor toracice respiratorii (se respiră cu convexitatea)(exerciţiile
respiratorii fac obligatoriu parte din programul de exerciţii inclusiv tehnica Schroth
care alături de postura bazinului, coloanei, antrenează respiraţia);
 modele incorecte de postură cauzate de stimularea scoliogenică prelungită;

40
 Ca atare, programul de antranament se desfăşoară pe termn lung pentru a avea
câştiguri de antrenament.

Fig.70. Grupaj de exerciţii cuprinse în programul de antrenament kinetic al scoliozei

***

Încă o data, orice antrenament kinetic trebuie început cu o evaluare corectă a

staticii şi aliniamentului pentru a identifica tulburările posturale şi a clădi un antrenament
corect raportat la deficienţele fiecărui individ (şi nu a-l opri de la antrenament kinetic); în
acelaşi timp ar trebui efectuate evaluări pe parcurs pentru a identifica dacă prin
antrenamentul kinetic nu s-au antrenat dezechilibre posturale care cu cât sunt mai vechi
cu atât sunt mai greu de corectat prin instalarea ciclului cumulativ lezional (fig.72,73).

Fig.71. Aspectul general al dezechilibrelor musculare în contextul tulburărilor de statică şi

aliniament

41
 Fig.72. Consecinţa dezechilibrului muscular – ciclul cumulativ lezional

Fig.73. Ciclul cumulativ lezional (http://drgeofflecovin.com/?p=751)

Din păcate aceste evaluări în sălile de fitness (kinetoprofilaxie primară) nu se
efectuează iar participanţii devin pacienţii cabinetelor de fizioterapie, ortopedie, de
multe ori reumatologie, neurologie.
Este evident că 10 zile de recuperare medicală nu vor putea rezolva definitiv
problema ciclului cumulativ lezional.

2.4 PALPAREA
Palparea structurilor musculoscheletale aparţine metodelor
semiologice de examinare (alături de inspecţie şi mobilizare).
Este o metodă de identificare sau diagnosticare a unor modificări
tisulare, leziuni sau boli, dar în acelaşi timp, corect aplicată de către medic sau
fiziokinetoterapeut, poate deveni o metodă terapeutică (de exemplu în tehnicile
masajului de tip miofascial, neuromuscular sau în tehnicile de
chiropraxie=vertebroterapie).

Fig.68. Palparea reg.

cervicale

42
 Prin palpare se pot identifica:
- repere anatomice,
- diformităţi structurale/defecte poziţionale structurale posttraumatice sau prin
diferite boli,
- senzaţia de textură modificată, tensiune, contractură, nodozităţi în ţesuturile
moi,
- modificări de temperatură locală (mai rece/mai cald),
- se poate produce sau reproduce durere locală +/-iradiere.
Durerea spontană este un simptom, dar durerea provocată cu sau fără iradiere,
este un semn care după localizare poate da indicaţii asupra structurilor tisulare
implicate. În contextul afecţiunilor musculoscheletale sunt descrise semne specifice de
durere provocată palpatoriu. Sunt descrise în contextul afecţiunilor.
Pentru a înţelege informaţiile aduse prin palpare trebuie cunoscute noţiuni de
anatomie topografică şi de afecţiuni musculoscheletale în raport cu care se analizează
şi se încadrează senzaţiile palpatorii.

2.5 MOBILITATEA ARTICULARĂ

Elementele componente ale articulaţiilor sunt:

-capetele osoase
-ansamblul elementelor moi prin care se unesc două sau mai multe oase
vecine (capsulă, ligamente, tendoane, chiar muşchi).
- Articulaţiile sinoviale mai prezintă membrană sinovială şi lichid sinovial,
cartilajul de pe capetele osoase articulare.
Articulaţia permite mişcarea scheletului, a unui segment faţă de altul şi transmite
forţe de la un segment la altul.
Mişcările care au loc într-o articulaţie se pot clasifica în (fig.69):
1. Mişcarea de alunecare/glisare
- Reprezintă tipul cel mai simplu de mişcare care poate avea loc intr-o
articulaţie ; o suprafaţă articulară alunecă sau se mişcă deasupra celeilalte.
- Reprezintă o mişcare comună articulaţiilor mobile, dar la unele articulaţii
ca cele carpiene, tarsiene, reprezintă singura mişcare posibilă.
2. Mişcarea unghiulară
- Are loc doar la nivelul oaselor lungi şi se produce cu unghiuri variate.
- Angulaţiile se pot produce :
o În faţă / anterior / ventral şi în spate / posterior / dorsal şi corespund
flexiei respectiv extensiei;
o Înspre sau dinspre planul median al corpului sau în cazul degetelor, de
la linia mijlocie a mâinii sau piciorului, reprezentând abducţia respectiv
adducţia.
o Articulaţiile tip balama permit doar flexia şi extensia.
o Mişcările combinate de flexie şi extensie combinate cu mişcările de

43
 abducţie şi adducţie apar la articulaţiile mult mai mobile de tipul
articulaţiilor coxo-femurale, scapulo-humerale, gâtului mâinii, articulaţia
carpo-metacarpiană a policelui.
3. Rotaţia
- Reprezintă tipul de mişcare în care osul se mişcă în jurul unei axe centrale
fără să treacă printr-o deplasare fată de această axă; axa de rotaţie poate sta
într-un os separat, aşa cum se întâmplă în cazul pivotului format de către
apofiza odontoidă a axisului (dintele axisului)(vertebra cervicală 2) prin care
atlasul (verebra cervcală 1) se mişcă faţă de axis.
4. Circumducţia
- Reprezintă mişcarea care are loc între capătul unui os şi cavitatea lui
articulară când osul trebuie să circumscrie un spaţiu conic; baza conului este
reprezentată de extremitatea distală a osului, vârful este cavitatea articulară.
- Acest tip de mişcare este cel mai bine vizibilă la nivelul articulaţiilor
scapulo-humerale şi coxo-femurale.
O altă clasificare a tipului de mișcări posibile la nivelul articulaţiilor, important de
cunoscut și aplicat în antrenamentul kinetic și recuperarea mobilităţii articulare este
următoarea:
 Mişcări voluntare, fiziologice, osteokinematice, angulare, care sunt
mişcări oscilatorii sau pendulare (flexie, extensie, abducţie, adducţie sau
rotaţii, care se realizează în jurul unei axe mecanice;
 Mişcări involuntare, accesorii, artrokinematice, care sunt mişcări
intracapsulare ale capetelor osoase, unul în raport cu altul şi care formează
″jocul articular″ şi care se produce sau nu în timpul mişcărilor oscilatorii.
Acestea sunt : rularea, alunecarea, răsucirea, compresia şi tracţiunea.
Mişcările involuntare apar mai ales către capătul mişcării şi dau o mobilitate
suplimentară articulară. În general sunt compromise după traumatismele
articulare şi în secvenţialitatea recuperatorie, restabilesc ultimele, după cele
voluntare.

Fig.69. Tipuri şi direcţii de mişcare

44
 Testarea mobilităţii articulare se realizează pe liniile fiziologice de mişcare în
funcţie de gradele de libertate şi direcţiile de mişcare (specifice fiecărei articulaţii
mobile) şi în sensul existenţei mobilităţii patologice (exemplu la genunchi : mişcările de
lateralitate, şi sertar). Detalii asupra bilanţului articular se găsesc în volumul următor,
“Testări în kinetoprofilaxie” (se va efectua la lucrări practice).

2.6 EVALUAREA MUSCULARĂ - BILANŢUL MUSCULAR

Orice program de creştere a forţei musculare în cadrul unui program kinetic

profilactic sau recuperator, nu se poate efectua fără o evaluare corectă a sistemului
muscular şi a stării funcţionale a musculaturii respective, în contextul unui sistem
articular integru, flexibil şi mobil ca şi a unui sistem nervos central şi periferic integru.
Vorbim despre aparatul neuro-musculo-artrokinetic
Evaluarea funcţională musculară corectă şi complectă va da informaţii asupra:
- valorii forţei musculare,
- valorii rezistenţei musculare,
- a tonusului muscular,
- a inervaţiei musculare,
- a controlului motor şi
- a integrităţii anatomice musculare.
Testarea musculară contribuie la diagnosticul stării funcţionale şi de boală a
muşchiului şi orientează programul de antrenament sau programul recuparator şi
anume:
- apreciază valoarea musculaturii disponibile,
- apreciază modalitatea în care activităţile zilnice sunt influenţate de
dezechilibrul muscular,
- apreciază dezechilibrele musculare care au antrenat dezaxări sau
diformităţi,
- permite selectarea de activităţi kinetice în funcţie de capacităţile
musculare ale individului (ale restantului muscular),
- apreciază muşchii care trebuie reeducaţi.
Evaluarea musculară se face:
- subiectiv, în baza elementelor anamnestice - descrise de individ asupra
forţei sale musculare globale sau pe anumite grupe musculare şi asupra
activităţilor ocupaţionale pe care nu le poate desfăşura sau le execută cu
anumite limite.
- obiectiv – prin examenul clinico-funcţional.
Pentru evaluarea obiectivă musculară se utilizează integral metodele
semiologice amintite în subcapitolele anterioare şi anume; inspecţia, palparea şi
mobilizarea.

45
 La inspecţie se urmăreşte relieful muscular care se apreciază întotdeauna
comparativ cu cel de partea opusă; se constată hipertrofia/hipotrofia musculară în
contextul tipului constituţional al individului.
Palparea maselor musculare apreciază hipotonia sau hipertonia musculară sau
contractura musculară; poate identifica zone dureroase în masa musculară sau
prezenţa unor formaţiuni de altă consistenţă ca şi masa musculară (exemplu formaţiuni
tumorale, hemetoame musculare).
La mobilizare, se apreciază mobilitatea segmentelor în rapot cu tipul de afectare
musculară; exemplu în spasticitatea extrapiramidală avem semnul roţii dinţate.
Evaluarea obiectivă musculară presupune şi testarea:
a. forţei musculare,
b. rezistenţei musculare,
c. tonusului muscular,
d. controlului coordonării şi echilibrului.
a. Testarea forţei musculare
Forţa musculară reprezintă capacitatea sistemului neuro-muscular de a învinge
o rezistenţă prin contracţia musculară. Reprezintă tensiunea pe care o dezvoltă un
muşchi când se contractă.
Prin testarea forţei musculare se apreciază forţa maximă relativă, nu cea
obiectivă.
Tehnici de testare a forţei musculare:
1. testingul muscular manual/bilanţul muscular manual,
2. testarea individulă a muşchiului,
3. testul mişcării funcţionale,
4. aprecierea forţei musculare în timpul activităţilor curente,
5. testarea instrumentală a forţei musculare.
1. Testingul muscular manual/bilanţul muscular manual
Testingul muscular manual este cel mai des folosit la evaluarea forţei musculare.
Are la bază două idei:
a. Introducerea rezistenţei gravitaţiei pentru forţa 3 (diferenţiază indivizii cu
capacităţi motorii convenabile sau normale de cei cu incapacităţi severe),
b. Diferenţierea subiecţilor cu forţă ≥3+ prin aplicarea unor rezistenţe
suplimentare
Testingul muscular manual poate aprecia forţa unui grup muscular prin
poziţionări pentru anularea forţei gravitaţionale, rezultând forţele de valori 0, 1, 2 sau
prin implicarea forţei gavitaţionale, forţe de 3, 4, 5 efectuate fără sau cu rezistenţe
suplimentare.
Scopul bilanţului muscular este multiplu :
- contribuie la un diagnostic corect funcţional,

46
 - stă la baza alcătuirii unui antrenament kinetic/program de recuperare,
- conturează prognosticul funcţional al pacientului.
Condiţii pentru realizarea unui bilanţ muscular corect :
- testator bine antrenat, cunoscător al anatomiei funcţionale locomotorii,
- colaborare cu pacientul ; testarea musculară este un proces activ, cu
participarea conştientă, voluntară a pacientului.
- este precedat de bilanţ articular, deoarece pentru un bilanţ muscular corect
este necesară integritatea funcţională articulară,
- condiţii de confort pentru testare – de microclimat (temperatură de confort 22-
26°C, linişte), masă de testare, etc.
- retestările se efectuează de acelaşi testator,
- înregistrarea testingului se face în sisteme de cotare internaţională.
Cotarea bilanţului muscular
La noi în ţară pentru testarea forţei musculare se foloseşte scara cu şase trepte
de la 0 la 5.
- Forţa 5 reprezintă forţa normală. Muşchiul poate executa mişcarea pe toată
amplitudinea contra forţei exterioare (rezistenţa opusă de testator), egală cu
valoarea forţei normale. Testarea se face întotdeuna comparativ cu
segmentul opus considerat sănătos şi în baza experienţei testatorului.
- Forţa 4 (bună), reprezintă capacitatea muşchiului de a deplasa complect
antigravitaţional segmentul contra unei rezistenţe medii. Forţa aplicată de
testator este mai mică ca la forţa 5.
- Forţa 3 (acceptabilă), este forţa unui muşchi de a mobiliza complect
segmentul contra gravitaţiei (fără altă contrarezistenţă). Valoarea forţei 3
reprezintă un prag funcţional muscular, care ar indica minima capacitate
funcţională pentru o activitate minimă ce ar cere mobilizarea în toate direcţiile,
a segmentelor. Aceasta este real pentru membrele superioare, dar nu şi
pentru cele inferioare, care suportă şi greutatea corpului.
- Forţa 2 (mediocră), permite muşchiului să mobilizeze segmentul, dar cu
eliminarea gravitaţiei. Testatorul trebuie să ştie cum trebuie poziţionat
pacientul pentru cursa antigravitaţională a segmentului de examinat. Se pot
folosi planuri de alunecare pentru facilitarea mişcării.
În practica medicală există situaţii de graniţă între forţele 2 şi 3 când există
posibilitatea de nuanţare a cotării forţei musculare cu valori de 2- (dacă
mişcarea nu este complectă eliminând gravitaţia) 2+ (dacă nu ajunge
jumătatea amplitudinii maxime contra gravitaţiei), 3- (dacă nu depăşeşte
jumătatea amplitudinii maxime contra gravitaţiei).
- Forţa 1 (schiţată) reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului prin palparea lui
sau a tendonului sau observarea unei uşoare tremurături a acestuia. Forţa 1
a unui muşchi este incapabilă să mobilizeze segmentul chiar şi fără gravitaţie.
- Forţa 0, muşchiul nu realizează nici un fel de contracţie.
Pentru muşchii profunzi nu se poate face diferenţiere între forţele 0 şi 1. La
forţele 0 şi 1 intră în discuţie electrodiagnosticul executat prin electromiografie (EMG =
testare tehnică).

47
 Rezultatul bilanţului muscular se notează în fişe speciale, care cuprind toţi
muşchii de testat atât pentru partea dreaptă cât şi pentru partea stângă, pe diferite
segmente ale corpului, oferind şi posibilitatea notării succesive a retestărilor.
Contraindicaţii pentru efectuarea testingulu muscular:
- dislocările articulare,
- fracturile recente,
- stări postoperatorii,
- miozite osificante,
- procese inflamatorii/ infecţioase locale,
- contuziile/rupturile musculare recente,
- durerile intense,
- operaţii pe abdomen, pentru musculature abdominală,
- bolile cardio-vasculare severe,
- stări de oboseală locală/generală.
2. Testarea individulă a muşchiului descrisă de Kendall şi Mc Creary
Testarea individuală a muşchilor este posibilă doar prin poziţionări, stabilizări şi
scheme de mişcare caracteristice.
Tehnicile sunt greoaie, dar unele din ele sunt preluate şi introduse în testingul
muscular manual.
3. ″Testul mişcării funcţionale″/testul muscular funcţional/tesul de screening
Reprezintă teste de evaluare a forţei musculare de precizie mică.
Au scopul de a realiza o evaluare generală rapidă asupra forţei musculare şi să
determine aria deficitelor musculare unde se va interveni cu teste specifice.
Modalitatea de evaluare:
 pacientul execută o mişcare până la capăt şi din acest punct examinatorul
încearcă să readucă segmentul la poziţia 0, dar pacientul se opune.
 variantă – rezistenţa se opune la jumătate din unghiul de amplitudine al
mişcării articulare.
4. Aprecierea forţei musculare în timpul activităţilor curente (ADL=activities of daily living)
Nu sunt elocvente deoarece realizarea acestora este dependentă alături de forţa
musculară, de rezistenţa musculară, de coordonare şi de echilibru (toate acestea fiind
obiective de antrenament într-un program kinetic profilactic sau recuperator).
5. Testarea instrumentală a forţei musculare
Forţa musculară poate fi testată şi cu aparate speciale, denumite dinamometre.
Acestea sunt construite pentru evaluarea anumitor tipuri de mişcări cum ar fi: pentru
prehensiune, pentru extensorii trunchiului, pentru extensorii gambei, pentru abductorii
sau adductorii coapsei, pentru flexia dorsală sau plantară a piciorului, etc.

48
 Fig.70. Dimamometru Smedley, Fig.71. Dinamometru Fig.72. Dinamometru presare
hidraulic (produs kinetoterapie
Dinamometre pentru prehensiune
În volumul 2 “Testări în kinetoprofilaxie” este un capitol destinat principalelor
grupe musculare de testat care se regăsesc în cuplurile musculare ce trebuie antrenate
echilibrat în antrenamentele de forţă şi rezistenţă musculară dar şi condiţionare
generală (fitness).

b. Testarea rezistenţa musculare

Rezistenţa musculară reprezintă capacitatea muşchiului de a susţine un efort.
Se reflectă în:
- capacitatea muşchiului de a executa un şir de contracţii pentru un timp
mai lung, respectiv o activitate fizică pe o perioadă prelungită,
- capacitatea muşchiului de a susţine o contracţie, adică de a menţine cât
mai mult starea de contracţie musculară.
Se testează în primul rând capacitatea de mentinere a unei contracţii.
 dacă spre exemplu se utilizează o greutate sub 15% din forţa maximă,
aceasta poate fi menţinută nelimitat;
 la 50% din forţa maximă, rezistenţa grupului muscular este de 1 minut;
 la nivelul forţei maxime de 1 RM, de abia ajunge la 6 secunde.
De obicei testare se face cu greutăţi între 15-40% din forta maximă,
cronometrându-se timpul menţinerii contracţiei, sau executându-se o activitate simplă –
mişcarea segmentului respectiv, calculând numărul de repetări posibile la încărcarea
respectivă şi la un ritm de metronom precizat.
c. Evaluarea tonusului muscular
Tonusul muscular reprezintă gradul de contracţie involuntară a muşchiului
menţinută de impulsurile care provin de la măduva spinării. Tonusul muscular poate
fi crescut (hipertonie) sau scăzut (hipotonie).

49
 Hipertonia musculară (= tonus muscular crescut) poate fi generalizată (ex.
tetanie, boala Parkinson) sau localizată (ex. torticolis, leziune de neuron motor
central - paralizie spastică).
Stările de creştere ale tonusului muscular sunt reprezentate de contractură şi
spasticitate. Contractura reprezintă scurtarea muşchiului sau menţinerea unei
tensiuni musculare, dureroasă sau nu, reversibilă sau fixă, paroxistică sau
permanentă. Poate fi clasificată ca şi contractură antalgică – de apărare, contractură
algică, contractură analgică (miostatică – secundară imobilizării unui membru în
poziţie de scurtare musculară ; miotatică – suportul spasticităţii ; şi congenitală).
Retractura musculară poate fi considerată ca o contractură pe cale de organizare
sau chiar ireversibilă, în care sarcomerele diminuă considerabil şi se dezvoltă ţesut
conjunctiv cu elasticitate scăzută.
Spasticitatea reprezintă o formă a hipertoniei musculare. Apare ca urmare a afectării
sistemului nervos central datorită căreia anumiţi muşchi primesc mesaje continue de
a se încorda şi contracta. Nervii care asigură inervaţia muşchilor respectivi nu sunt
capabili să regleze descărcările centrale care sunt permanente şi continue şi
comandă contractura, spasticitatea musculară cu compromiterea consecutivă a
mersului, mişcării, prehensiunii, vorbirii (ex. pacienţii cu accidente vasculare
cerebrale).

2.7 EVALUAREA CONDIŢIONĂRII GENERALE/STĂRII DE

FITNESS/STĂRII DE ANTRENAMENT “EUROFIT FITNESS
TESTING BATERY”
Alături de evaluarea punctuală a indicilor antropometrici, a staticii şi
aliniamentului, a mobilităţii articulare şi a forţei musculare, la angajarea într-un program
de antrenament kinetic regulat, pentru stabilirea parametrilor de antrenament, ar trebui
evaluată şi starea de fitness fizic. Pentru înţelegere ar trebui asimilaţi termenii:
1. Activitatea fizică – reprezintă un factor important în prevenirea şi tratamentul
bolilor cronice şi pentru reducerea mortalităţii premature.
2. Fitnessul fizic este strâns corelat cu activitatea fizică şi poate fi modificat prin
activitate fizică regulată.
Fitnessul fizic constă din componente în legătură cu sănătatea şi anume:
- fitnessul/rezistenţa cardio-respiratorie,
- rezistenţa musculară,
- forţa musculară,
- compoziţia corporală şi
- flexibilitatea.
Rezultatele studiilor arată că legătura dintre fitnessul cardiorespirator (aerobic) şi
sănătate pare mai puternică decât cea dintre activitatea fizică şi sănătate şi apare un
risc mai scăzut de mortalitate la cei cu condiţionare cardio-respiratorie bună.
50
 Fitnessul cardiorespirator poate fi îmbunătăţit prin activitate fizică aerobă de
intensitate moderată la înaltă, ceea ce este şi recomandat de ghiduri ale OMS (World
Health Organisation 2010. Global recommendations on physical activity for health.
WHO Press, Geneva). De aceea obiectivul medicinii preventive şi a promovării sănătăţii
este îmbunătăţirea în populaţie a nivelului de fitness cardio-respirator prin stimularea
activităţii fizice aerobe. Există un număr de posibilităţi de antrenament simplu şi eficient,
vezi capitolul x.
Este necesară înţelegerea modalităţii de evaluare a fitnessului
cardio-respirator/aerob şi a posibilităăţilor de antrenament, motiv pentru care sunt
detaliate în capitolul x.
Pentru încadrarea cât mai exactă a nivelului de fitness cardio-respirator şi fizic au
fost concepute, testate şi promovate un număr de teste de fitness, larg răspândit fiind
“Eurofit Fitness Testing Batery”.
Este un set de 9 teste fizice care includ flexibilitatea, viteza, rezistenţa şi forţa şi
ar reprezenta nivelul de antrenament de la care se porneşte într-un anumit antrenament
kinetic de performanţă, amator/de timp liber sau unde s-a ajuns prin antrenament.
A fost iniţiat în 1988 de “Consiliul Europei” pentru copiii de vârstă şcolară iar
execuţia durează aproximativ 35-40 minute şi este larg aplicapibil deoarece se
utilizează un echipament foarte simplu şi ieftin.
Din 1995 funcţionează un test “Eurofit” şi pentru adulţi cu posibilităţi de adaptare
pentru populaţii specifice.
Teste cuprinse (descrierea detaliată a testelor se găseşte în volumul “Testări în
kinetoprofilaxie):
 Există 9 teste standard în “Manualul Eurofit” pentru copiii de vârstă şcolară alături
de unul de măsuri antropometrice:
3. antropometrie: înălţime, greutate, imc, procent de grăsime corporală după
grosimea pliului cutanat;
4. testul de echilibru flamingo(“flamingo balance test”) – test unipodal de echilibru;
5. viteza de batere alternativă (“plate taping test”) – testează viteza de mişcare a
mâinilor;
6. testul “stai şi atinge” (“sit and reach test”) – testează flexibilitatea;
7. săritura de pe loc (“standing broad jump”) – măsoară puterea explozivă a
membrelor inferioare la săritura de pe loc;
8. forţa de prehensiune a mâinii (“hand grip test”) – măsoară forţa trunchiului prin
ridicări din clinostatism;
9. atârnarea de bară cu braţele (“bent arm hang”) – măsoară atât rezistenţa cât şi
forţa musculară;

51
 10. numărul de ridicări în 30 secunde (“sit-ups in 30 seconds”) – măsoară atât
rezistenţa cât şi forţa musculară;
11. 10x5 metrii sprint (“10x5meter shuttle run”) – măsoară viteza de fugă şi
agilitatea;
12. sprinturi de 20 metrii (“ 20 meter endurance shuttle-run”) – apreciază rezistenţa
cardiorespiratorie.
 Testul Eurofit pentru adulţi – are câteva teste diferite. Bateria de teste include (dar
nu este limitată la) următoarele:
1. Distanţa de mers în 6 minute sau testul de mers de 2 km (“2 km walking test”);
2. Testul de prehensiune cu dinamometrul (“ Hand grip test”);(sit and reach flexibility
test”)
3. Testul “stai şi atinge”
4. Testul de flexibilitate prin inclinare laterală (“lateral side-bending flexibility test”) –
pornind din ortostatism, participanţii trebuie să se încline înspre lateral cât de
departe posibil, întâi spre dreapta, apoi spre stânga;
5. Viteza de batere alternativă (“plate tapping test”).
 Teste de fitness pentru populaţii specifice – deşi iniţial testele de fitness au fost
destinate specific populaţiei de vârstă şcolară şi celei care practică sport
amator/de performanţă, în condiţiile vieţii moderne sedentare şi a sindromului de
decondiţionare cu riscurile la care este expusă populaţia, testele de fitness sunt
aplicate şi unor grupe populaţionale specifice. Enumerăm categorii de grupe:
 Sporturi specifice – există cel puţin 25 de sporturi la care se aplică
protocoale specifice de testare a stării de fitness;
 Grupuri de populaţie activă (=angajaţi în câmpul muncii) – se practică
evaluarea stării de fitness la locul de muncă. Există munci condiţionate de
o stare bună de antrenament: marină, armată, politie, pompieri.
 Testări specifice pe grupe de vârstă: copii adulţi, vârstnici.
 Testări pentru populaţia vârstnică
 Groningen Fitness Test for the elderly (GFE);
 The Senior Fitness Test cunoscut şi ca “Fullerton Functional
Test”;
 AAHPERD Functional Fitness Test.
 Teste pentru populaţia cu dizabilităţi
 “A Multistage Field Test” (MFT) – pentru utilizatorii de cărucior cu rotile;
 “12 Minute Wheelchair Aerobic Test” – test aerobic de 12 minute cu scaunul
cu rotile;
 “Testing the Obese” – testarea obezilor;
 Testul de dexteritate manuală Minnesota (“Minnesota Manual Dexterity Test”) –
pentru evaluarea dexterităţii.
 Alte teste
 Teste pentru acasă

52
2.8 MĂSURI INTERVENŢIONALE
După ce datele au fost colectate, practicianul îşi utilizează atât experienţa
anterioară cât şi datele de referinţă pentru aprecierea şi înţelegerea statusului nutriţional
şi biologic al individului şi face planul pentru măsurile intervenţionale atât în ceea ce
priveşte antrenamentul kinetic cât şi în construcţia unui regim alimentar potrivit
statusului ponderal al fiecărui individ care să complecteze eficienţa antrenamentului
kinetic. O atenţie deosebită se dă educaţiei asupra întreruperii consumului de toxice
(alcool, tutun, etc) care dau o stare de dependenţă atât de greu de controlat.

Obiectivele, metodologia şi tipurile de antrenament kinetic din profilaxia primară

reprezintă subiectul capitolelor următoare.
În acest capitol ne ocupăm doar de măsurile intervenţionale necesare în situaţia
indivizilor cu surplus ponderal.
Practicianul utilizează datele antropometrice pentru a calcula greutatea ideală,
sau greutatea dorită, şi pliul cutanat pentru aprecierea grăsimii corporale.
Înălţimea, greutatea şi vârsta sunt introduse în formula Harris-Benedict pentru
a preciza nevoile calorice şi proteice ale individului.
Se precizează intervenţiile nutriţionale şi recomandările de exerciţiu adaptate
fiecărui individ în parte, raportat la starea generală de sănătate şi nivelul
antrenamentului anterior.
Ecuaţia Harris-Benedict / principiul Harris-Benedict (HB)
Reprezintă o metodă de calcul utilizată pentru aprecierea necesarului caloric
zilnic al unui individ, utilizând rata de metabolizare bazală. (RMB = rata de metabolizare
bazală) Valoarea estimată este apoi înmulţită cu un număr care corespunde nivelului de
activitate al individului. Valoarea rezultată reprezintă necesarul caloric zilnic pentru
menţinerea nivelului de activitate al persoanei. Ecuaţia nu ia în considerare caloriile
arse de către o masă musculară abundentă şi nici nu ia în considerare necesarul caloric
suplimentar pentru o cantitate mare de grăsime corporală. În concluzie, formula esate
mai eficientă pentru un individ care prezintă greutatea ideală, sau apropiat de ea.

53
 Totuşi formula HB poate fi folosită pentru asistenţă în programele de cură de
slăbire, prin reducerea aportului caloric la un nivel inferior rezultatului ecuaţiei.
 Pasul 1 – calcularea RMB. Tabelul următor face posibilă calcularea RMB a
unui individ.
Calcularea RMB pentru un RMB = 66,5+(13,75 x greutatea în kg)+(5,003 x înălţimea în
bărbat cm)-(6,775 x vârsta în ani)
Calcularea RMB pentru o RMB = 655.1+(9,563 x greutatea în kg)+(1,850 x înălţimea în
femeie cm)-(4,676 x vârsta în ani)

 Pasul 2 – prin aplicaţia principiului H-B – tabelul următor face

posibilă calcularea necesarului caloric zilnic recomandat pentru menţinerea
greutăţii curente.
Exerciţiu minim sau absent Necesarul caloric zilnic = RMB x 1,2
Exerciţiu uşor 1-3 zile/săptămână Necesarul caloric zilnic = RMB x 1,375
Exerciţiu moderat 3-5 zile/săptămână Necesarul caloric zilnic = RMB x 1,55
Exerciţiu greu 6-7 zile/săptămână Necesarul caloric zilnic = RMB x 1,725
Exerciţiu foarte greu(de două ori/zi, sau activităţi Necesarul caloric zilnic = RMB x 1,9
foarte grele)

 Pasul 3 – aplicaţii pentru pierderea în greutate

Folosind formula anterioară, un bărbat de 24 ani, de 80 kg cu înălţimea de 180
cm, va avea o RMB = 1900. Dacă practică un exerciţiu moderat, se va înmulţi RMB-ul
lui cu nivelul lui de activitate (1900 x 1,55) pentru a determina necesarul caloric zilnic,
care va fi de 2945 kcal/zi pentru a-şi menţine greutatea la 80 kg. Pare să fie un aport
caloric ridicat, dar prin activitatea depusă el are nevoie de acest aport caloric. Acest
individ dacă practică nivelul de efort zilnic declarat, nu va pierde în greutate. Dar dacă
nu practică acest exerciţiu, necesarul lui caloric zilnic este de 2273 kcal/zi pentru a-şi
menţine greutatea.
Folosind ecuaţia H-B, se poate face un calcul matematic de apreciere a pierderii
în greutate. În 0,450 kg de grăsime corporală se găsesc 3500 cal. Folosind principiul
H-B, dacă cineva are un necesar zilnic de 2500 cal, dar îşi reduce aportul la 2000cal, în
baza acestor calculaţii va pierde 0,437 kg la fiecare 7 zile.
Capitolul 3 conţine date despre antrenamentul kinetic.
Capitolul 4 cuprinde date de bază despre alimentaţie şi modul de construire a
unui regim alimentar/compoziţia regimului alimentar în funcţie de tipul de activitate.

Bibliografie

54
1. American College of Sports Medicine. Pre-participation physical examinations
2. Căpraru E, Căpraru H. Mama si copilul, Editura medicala, Bucuresti, 2007
3. Damian S. Superfit. Esenţialul în fitness şi culturism. Grupul editorial Corint, 2009.
4. Drăgan I. Medicină sportivă. Editura Medicală 2002.
5. Farago M, Pop S. Metode şi tehnici de evaluare în kinetoterapie. Suport de curs.
Editura Universităţii din Oradea, 2009.
6. Fitness health and nutrition
7. Fitness testing for special populations (elderly, obese, overweight, children
8. Hanna Tolonen, Kari Kuulasmaa, Tiina Laatikainen, Hermann Wolf and the
European Health Risk Monitoring Project European Health Risk Monitoring
(EHRM), Recommendation for indicators, international collaboration, protocol and
manual of operations for chronic disease risk factor surveys., part III, section 4
October 2002
9. Nemeş IDA. Metode de explorare şi evaluare în kinetoterapie. Editura Orizonturi
Universitare Timişoara, 2011
10. Onose G. Recuperare, medicină fizică şi balneoclimatologie, Volumul I. Editura
Medicală 2008.
11. PAR-Q. Physical activity readiness questionaire
12. Plagenhoef et al. Body segment data, 1983.
http://www.exrx.net/Kinesiology/Segments.html
13. Pop MS. Patologie specifică şi recuperare în sport. Editura niversitătii din Oradea,
2005.
14. Sbenghe T. Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare. Editura Medicală
Bucureşti 1987.
15. Wikipedia – Obesity.
16. Canadian Clinical Corner. Practical Seating Considerations – Posterior Pelvic Tilt. 30
March 2011.
17. https://nuchiro.wordpress.com/2011/03/05/what-your-pelvis-may-be-telling-you/ .
18. ExRx.Net. Common postural impairments.
http://www.exrx.net/Kinesiology/Posture.html
19. Nickelston Perry. Upper Crossed Syndrome and Shoulder Pain, Dynamic
Chiropractic – January 1, 2007, Vol. 25, Issue 01
20. http://chirocentre.co.uk/upper-back-and-neck-pain-exercises/
21. http://drgeofflecovin.com/?p=751
22. Tache Georgiana-Ozana. Maladia Scheuermann sau hipercifoza juvenilă,
Săptămâna Medicală 125, 20 Februarie 2011
23. Physical activity readiness questionnaire – PAR-Q © Canadian Society for
Exercise Physiology www.csep.ca/forms
24. Dalton Erik The 42-Pound Head, Massage Today, Vol. 10, Issue 06, June 2010
25. http://www.thera-bandacademy.com/tba-exercise/Brugger-Band-Phasic-Exercises-
for-Upper-Body-
26. http://www.mikereinold.com/2010/03/upper-and-lower-trapezius-imbalances.html
27. Dalton Erik. The Bike Body    Working with Cyclists, Nashville Neuromuscular
Center -  Relieving Pain & Restoring Posture
28. Winged Scapula Exercises Sportsinjuryclinic.net 2014. Virtual Sports Injury Clinic.
29. ExRx.net. Common postural impairments.
30. Ballinger Ben. Perfect posture series:Protracted shoulder girdle, Ballinger athletic
performance,Inc, 12 May 2014.
31. Scoliosis screening for primary care phhysicians. Children’s Healthcare of Atlanta
32. Dr Prodyut Das (PT). Physiotherapy-Tratment.com. Scoliosis exercises.
http://www.physiotherapy-treatment.com/scoliosis-exercises.html
33. http://www.iscoliosis.com/ Exercises for scoliosis

55
34. Zulak David. Palpation Of Tissue Texture ChangesEssentials of assessment,
Massage Therapy CanadaNovember 30 2006
35. Meakins Adams. Palpation, is it a skill, an art or an illusion? The Sports PhysioMay 5
2014. https://thesportsphysio.wordpress.com/2014/05/05/diagnostic-palpation-is-it-a-
skill-an-art-or-an-illusion/
36. http://drgeofflecovin.com/?p=751
37. http://latodis-med.com/echipamente-medicale/dinamometre.html
38. Manual muscle test handout.
http://blogs.harrisonhigh.org/adam_freeman/HS_PPM_3_ManualMuscleTestHandou
t.doc
39. Eurofit Fitness Testing Battery. Topend Sport comunity
40. http://www.topendsports.com/testing/specific-groups.htm
41. Cleveland Clinic Employee Health Plan
42. World Health Organisation 2010. Global recommendations on physical activity for
health. WHO Press, Geneva
43. Finger JD, Großwald A, Härtel S, Müters S, Krug S, Hölling H, Kuhnert R, Bös K.
Measurement of cardiorespiratory fitness in German Health Interview and
Examination Survey for Adults (DEGS1). Bundesgesundheitsbl 2013.56:885-893
DOI 10.1007/s00103-013-1694-5 Springer-Verlag Berlin Heidelberg 2013.
44. National Academy of Sports Medicine. Cardiorerspiratory Training for Fitness.

56