LP – Bazele generale ale kinetoterapiei

LP 1 - Obiective de bază în kinetoterapie

Este cunoscut că orice program kinetic urmăreşte revenirea clientului la starea
funcțională de dinaintea îmbolnăvirii/accidentului. Suntem conștienți că pentru aceasta există o
întreagă echipă de specialişti care vizează în comun sporirea calității vieții oamenilor în general,
a calității revenirii subiectului la indicii morfo-funcționali de dinaintea evenimentului patologic.
Bineînțeles că după îmbolnăvire/accident intervine medicul-psihologul-asistentul social şi
medical, apoi imediat (uneori/de cele mai multe ori) intervine kinetoterapeutul.
Având în vedere complexitatea intervenției pentru starea de sănătate, echivalentă cu
complexitatea ființei umane însăşi, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie capabil a
şti, a alege, a stabili cele mai importante obiective generale şi specifice propriei sale intervenții
Obiectivele care vizează finalități, corespund idealului de recuperare a sănătății
(considerată parțial şi temporar pierdută). Astfel, imediat după evenimentul patologic, rolul
important revine serviciilor medicale de urgență pentru menținerea şi revenirea spre normalitate
a funcțiilor vitale. Urmează prevenirea complicațiilor, unde un rol important îl are aplicarea
corectă a mijloacelor anakinetice (posturări-drenaje, imobilizări, tehnici de facilitare pentru
relaxare şi/sau stimulare). În continuare intervine kinetoprofilaxia secundară, ce urmăreşte
menținerea şi readucerea funcțiilor neafectate direct de către evenimentul patologic. Odată
depăşită faza acută/critică determinată de impactul patologic, rolul kinetoterapiei este în creştere
pentru recuperarea ideală (în totalitate) a funcțiilor diminuate sau pierdute. Timpul de îndeplinire
a acestui tip de obiectiv este impredictibil. Menționăm că termenul de “ideal de recuperare”
cuprinde în esența lui aspirațiile pacientului şi a tuturor serviciilor medicale, sub rezerva unei
îndepliniri posibil parțiale a acestui tip de obiectiv.
Obiective generale în kinetoterapie
Obiectivele generale şi cele specifice-intermediare se referă nemijlocit la menținerea
şi/sau îmbunătățirea stării de funcționalitate a fiecărui aparat şi sistem afectat al pacientului.
Acest lucru este determinat de întreaga stare patologică instalată şi rezultă din evaluarea corectă
şi complete a echipei medicale de recuperare. Funcționalitatea unei structuri afectate priveşte o
multitudine de factori ce trebuie să fie într-un raport armonios de intercondiționalitate. De
exemplu, recuperarea funcției unui genunchi posttraumatic necesită o concordanță între
recuperarea mai multor aspecte (forță, mobilitate, stabilitate, echilibru, coordonare, etc),
deoarece toate se subordonează şi trebuie să rezolve problema principală de funcționalitate a
membrului inferior = mersul-locomoția. Doar privind în modul acesta readucerea pacientului la
starea de dinaintea evenimentului patologic (îndeplinirea obiectivului de tip finalitate), se poate
spera la recuperarea unui maxim funcțional posibil. În concluzie, obiectivele generale şi cele
specifice intermediare (ce se desprind din cele generale), descrise în continuare se subordonează
obiectivelor de tip finalitate.
Sunt în număr de nouă:
1. relaxarea;
2. corectarea posturii și aliniamentului corpului;
3. creșterea mobilității articulare;
 4. creșterea forței musculare;
5. creșterea rezistenței musculare;
6. coordonarea, controlul și echilibrul;
7. antrenarea la efort;
8. reeducarea respiratorie;
9. reeducarea sensibilității.
1. Relaxarea – s-ar putea defini ca procesul prin care un sistem, care a fost scos din
starea sa de echilibru, revine la echilibrul inițial sau la o altă stare de echilibru. Relaxarea în
kinetoterapie este un proces psihosomatic cu valoare terapeutică deosebită, pentru că ea se
adresează concomitent atât stării de tensiune musculară crescută cât și stării psihice tensionate.
2. Corectarea posturii și aliniamentului corpului – pleacă de la următoarele 3
realități:
- defectele posturale din copilărie și adolescență se consolidează la adult devenind factori
determinanți pentru degradarea ulterioară degenerativă a aparatului locomotor;
- diverse afecțiuni determină deposturări și dezalinieri ale corpului, care, dacă durează
mai multă vreme, rămân fixate funcțional și chiar organic;
- recuperarea unui deficit funcțional nu poate fi concepută decât în cadrul restabilirii
raporturilor fiziologice ale corpului
Dintre subobiective sunt: alinierea coloanei cervicale, a coloanei toracale și a centurii
scapulare, a coloanei lombare și a pelvisului, alinierea extremităților inferioare.
3. Creșterea mobilității articulare – se urmărește în primul rând obținerea
unghiurilor funcționale și, desigur, în al doilea rând, în măsura în care este posibil, redobândirea
întregii amplitudini a unei mișcări.
4. Creșterea forței musculare – forța musculară depinde de mai mulți factori:
diametrul de secțiune al mușchiului, numărul unităților motorii în acțiune, frecvența impulsurilor
nervoase, sincronizarea activității unităților motorii active, mărimea unităților motorii, raportul
forță/velocitate, raportul forță/lungime.
Contracțiile musculare sunt:
 izometrice – tensiunea internă crește fără modificarea lungimii fibrei
musculare;
 izotonice – tensiunea de contracție rămâne aceeași pe tot parcursul
mișcării; se produce modificarea lungimii mușchiului, determinând mișcarea articulară;
 izokinetice – contracții dinamice cu o viteză a mișcării reglată astfel încât
rezistența să fie în raport cu forța aplicată în fiecare moment al amplitudinii unei mișcări.
Rezistența trebuie să varieze ușor în funcție de lungimea mușchiului pentru a se menține
aceeași forță.
5. Creșterea rezistenței musculare – rezistența este capacitatea de a susține un
efort. Rezistența musculară depinde de: forța musculară, valoarea circulației locale, integritatea
metabolismului muscular, factori complecși ce țin de sistemul nervos central și de starea
generală. Rezistența musculară este importantă în timpul muncii; este starea contrară oboselii
musculare.
6. Creșterea coordonării, controlului și echilibrului – se adresează ultimelor 2
etape din cele 4 care realizează controlul motor: reeducarea mobilității, reeducarea sensibilității,
reeducarea mobilității controlate, dezvoltarea abilității.
 7. Corectarea deficitului respirator – se face printr-o gamă largă de obiective,
metode și metodologii: relaxarea, posturarea, gimnastica corectoare, reeducarea respiratorie,
antrenamentul la efort dozat, educarea tusei, a vorbitului și terapia ocupațională.
8. Antrenamentul la efort – toleranța la efort este principala măsură pentru
aprecierea capacității de muncă a unui bolnav. Ca metode se folosesc: mersul, activităţi de
autoîngrijire şi casnice, urcatul scărilor şi pantelor, bicicleta ergometrică şi covorul rulant,
alergarea, înotul, terapia ocupaţională, sportul terapeutic, munca.
9. Reeducarea sensibilităţii - revine tot în sarcina kinetoterapeutului, este strâns
legată de recuperarea motorie, făcând parte din aceasta.
.