EXERCITIILE TERAPEUTICE

Exercitiile terapeutice sunt exercitii fizice preluate din kinetoterapie

aplicate in scop pregatitor, inainte de a antrena bolnavul in activitati practice.
Definitie: Exercitiul terapeutic este orice miscare sau contractie musculara
care previne/corecteaza o deficienta fizica, imbunatateste functia musculo-
scheletala si mentine starea de “bine” a pacientului. Se poate folosi o larga
varietate de exercitii concepute si selectionate pentru a contribui la atingerea
scopului tratamentului si tinand cont de capacitatea si limitele fizice ale fiecarui
pacient. Exercitiile pot fi folosite pentru a creste amplitudinea miscarii articulare,
flexibilitatea, forta, rezistenta, coordonarea si pentru a optimiza functia
cardiovasculara.
Obiective:
 Sa constientizeze miscarea normala si sa amelioreze raspunsul motor
voluntar si automat
 Se dezvolte forta si rezistenta in schemele de miscare necesare activitatilor
practice
 Sa amelioreze coordonarea
 Sa creasca forta muschilor izolati si grupele musculare
 Sa ajute la remedierea limitarilor de mobilitate articulara
 Sa creasca forta muschilor care utilizeaza orteze, suporturi mobile de brat si
alte dispozitive
 Sa creasca rezistenta fizica si capacitatea de munca
 Sa previna/elimine contracturile provocate de dezechilibrul de forta
musculara, prin intarirea antagonistilor.
Indicatii:
Exercitiile terapeutice sunt cele mai eficiente in tratamentul afectiunilor
ortopedice (fracturi, artrite) si in leziunile de neuron motor periferic care produc

1
flaciditate si scadere de forta musculara (leziuni de nervi periferici, poliomielita,
sdr.Guillain-Barre, nevrite infectioase, traumatisme si afectiuni medulare)
Exercitiile terapeutice sunt contraindicate la pacientii cu stare generala
alterata, inflamatii articulare acute sau stari portoperatorii precoce.
Exercitiile terapeutice nu aduc beneficii in limitarile severe de mobilitate
articulara datorate contracturilor vechi, permanentizate. De asemenea, nu vor avea
eficienta la pacientii spastici, cu lipsa controlului voluntar al miscarilor izolate si la
cei care nu-si pot controla miscarile diskinetice (leziuni NMC) care insa
beneficiaza de terapie de tip senzorial-motorie.
Bolnavul caruia i se aplica exercitiul terapeutic trebuie sa fie apt din punct
de vedere medical, sa participe la programul de exercitii, sa inteleaga indicatiile
terapeutului si scopul exercitiilor, sa fie interesat si motivat pentru performarea lor.
De asemenea pacientul trebuie sa aiba cai motorii integer si potential de refacere a
amplitudinii, fortei, coordonarii. Este importanta prezenta feed-back-ului sensorial,
cel putin partial, pentru a percepe miscarea si pozitia segmentului interesat,
precum si durerea profunda si superficiala. Muschii si tendoanele interesate trebuie
sa fie integer din punct de vedere anatomic, iar articulatiile capabile de mobilizare
pe unghiurile effective. Pacientul trebuie sa fie relativ liber de durere, capabil sa
execute miscari isolate si sa nu prezinte miscari diskinetice sau sa si le poata
controla.

Tipuri de exercitii

1. Exercitii de crestere a fortei musculare:

 Active – asistate
 Active
 Resistive: izometrice sau izotonice.
Forta musculara poate fi redusa dupa denervare totala sau partiala.
Inactivitate sau neutilizare. In aceasta situatie pot apare scheme de substitutie sau

2
miscari trucate. Cand diminuarea fortei este definitive, anumite scheme de miscari
substitutive sunt de dorit ca masura compensatorie pentru performanta functionala.
Pentru ca forta musculara sa creasca, muschiul trebuie sa se contracte pana la
capacitatea maxima de un numar suficient de ori. Exercitiul de crestere a fortei
musculare se bazeaza pe contractia contra unei rezistente mari, repetata de cateva
ori. Exersarea in exces poate duce la oboseala musculara, durere si reducere
temporara a fortei de contractie. De aceea exercitiile trebuie sa se coreleze cu
capacitatea muschiului si nivelul de toleranta la oboseala a pacientului. Aceasta
variaza de la individ la individ si pragul de oboseala musculara se reduce in stari
patologice ale muschiului. Multi pacienti imping exercitiile dincolo de aceste
limite in speranta grabirii procesului de recuperare. De aceea kinetoterapeutul
trebuie sa evalueze atent forta si capacitatea de contractie a muschiului si sa
observe pacientul sub aspectul aparitiei semnelor de oboseala: reducerea
performantei, confuzie, transpiratie, reducerea amplitudinii articulare si
incapacitatea de a executa numarul de repetitii cerute.
Forta de contractie depinde de numarul de unitati motorii recrutate.
Recrutarea de unitati motorii se obtine prin cresterea sarcinii sau vitezei solicitate
de o miscare, sau cand muschiul incepe sa oboseasca. Unitatile motorii recrutate
repetitive se hipertrofiaza si isi cresc forta musculara ca raspuns la cresterea
rezistentei.
Mecanismul intim al cresterii fortei musculare este stress-ul metabolic al
muschiului. Parametrii pe care ii putem manevra pentru a obtine stress-ul
muschiului sunt:
 Tipul de exercitiu
 Intesitatea (rezistenta) opusa contractiei musculare
 Rata sau velocitatea contractiei (numarul de repetitii/perioada de
timp)
 Frecventa exercitiilor (numarul de exercitii/zi)

3
 Fiecare dintre parametrii de mai sus poate fi manevrat independent, in
functie de bolnav. Ex: daca nu se poate creste rezistenta se va mari numarul de
exercitii/zi.
Intesitatea se refera la nivelul de rezistenta aplicata. Se pare ca o rezistenta
de 50-67% din capacitatea maxima ar fi suficienta pentru cresterea intesitatii
musculare. Rezistenta se poate grada prin tipul de exercitiu ales, adaugarea de
greutati la extremitati, schimbarea lungimii bratului parghiei, schimbarea
punctului in care este aplicata greutatea pe membru sau prin schimbarea planului
de miscare. Nu se va uita faptul ca insasi greutatea bratului, greutatea manerului
unui instrument manipulat si rezistivitatea materialului de lucru sunt rezistente
aplicate miscarii.
Intensitatea poate fi variata prin tipul de exercitiu ales, de la complet asistat
la complet rezistiv. Alegerea se bazeaza pe testarea fortei musculare. In cazul
muschiului incapabil de contractie se va practica exercitiul pe muschiul sau grupul
de muschi contralateral, ceea ce va determina tonizarea muschiului afectat prin
iradiere.
Pentru muschiul cu valoarea 1 si 2 se aplica exercitii active asistate fara
gravitatie.
Muschii cu valoarea 3 si 4 vor fi antrenati in exercitii fara si respectiv cu
gravitatie, iar muschilor cu valoarea 4 si 5 li se vor apliva exercitii active cu
rezistenta. Nivelul rezistentei creste cu cresterea fortei musculare.
Variatia planului de miscare va determina eliminarea sau introducerea
gravitatiei la miscare. Cand muschiul nu poate mobiliza segmentul contra
gravitatiei, exercitiul se aplica in plan fara gravitatie, dar i se adauga un dispozitiv
segmentului de membru care va actiona ca o rezistenta opusa miscarii.
Un alt element de care se va tine seama in alegerea exercitiului, este tipul
de contractie musculara: izometrica, izotonica, excentrica sau concentrica. S-a
demonstrat ca pentru cresterea fortei musculare sunt eficiente contractile
concentrice si izometrice. Ex: ridicarea unei cani de cafea spre gura necesita

4
contractie concentrica a flexorului cotului, in timp ce reasezarea ei cu grija, pe
masa, implica contractia excentrica a aceluiasi grup de muschi. Manipularea unei
tiparnite manuale presupune: la tragerea in jos a manerului – contractia
concentrica a extensorului umarului, iar la repunerea atenta a manerului in pozitia
de start se foloseste contractia excentrica a aceluiasi grup de muschi. Mentinerea
pumnului pe manerul presei sau pe cana de cafea sunt exemple de contractii
izometrice.
Daca pacientul are de efectuat contractii izometrice in actiunea sa
ocupationala, atunci se vor aplica exercitii izometrice pentru ca transferul efectului
exercitiului este slab intre contractia izometrica si cea izotonica. De asemenea,
daca articulatia este fixata, exercitiul isometric ramane singurul posibil de aplicat.
Daca bolnavul are insuficienta cardiovasculara sau HTA, contractia izometrica
trebuie evitata pentru ca determina cresterea presiunii sitolice si diastolice, ca si
rata contractiei miocardice.
De asemenea s-a constatat ca este mai usoara lasarea in jos a unei greutati
pe timpul unei contractii excentrice a unui muschi dat, decat ridicarea ei prin
contractie concentrica a aceluiasi muschi. Studii experimentale arata ca forta
musculara creste la inceput mai repede prin folosirea contractiei excentrice dar
dupa aproximativ o luna diferentele dispar. Totodata contractia excentrica este mai
putin stresanta pentru aparatul cardiovascular, aspect de care se va tine seama in
alegerea exercitiului.
S-a mai constata eficienta folosirii exercitiilor izokinetice in tonizarea muschilor.
Acestea sunt contractii dinamice concentrice ale agonistului si antagonistului, in
care rata miscarii este controlata pentru a o mentine egala pentru fiecare repetitie.
Astfel de exercitii se executa cu aparate speciale si se aseamana FNP, ambele
folosind conceptul adaptarii rezistenei maximale de-a lungul intregului arc de
miscare.

2. Exercitii pentru ameliorarea conditiei fizice si fitnessului cardiovascular:

5
 Pentru imbunatatirea rezistentei fizice generale si conditionarii
cardiovasculare, se utilizeaza exercitii si activitati ritmice, aerobice, sustinute, care
intereseaza un numar mare de grupe musculare, cum ar fi inotul, mersul pe jos,
mersul pe bicicleta, joggingul, anumite sporturi si jocuri. Pentru a ameliora
fitnessul cardiovascular, exercitiile se executa:
 De 3-5 ori/saptamana
 Cu 60-90% din frecventa cardiaca maxima sau
 Cu 50-80% din consumul maxim de oxygen
 Se recomanda 50-60 minute de exercitii ritmice sustinute/sedinta.

3. Exercitii de crestere a mobilitatii articulare si a flexibilitatii articulare:

Pentru mentinerea si cresterea amplitudinii articulare se folosesc exercitii
active si exercitii pasive executate de kinetoterapeut sau instalatii speciale cum
sunt dispozitivele mecanice de mobilizare pasiva continua. Astfel de dispozitive
necesita monitorizare atenta si permananta pentru a evita posibilele accidente. Se
folosesc de asemenea exercitii cu stretching lung si rezistenta mai scazuta, mai
eficiente decat strechingul scurt cu rezistenta mare, prin miscari bruste care pot
produce rupturi musculare si stretching reflex in musculatura hipertona. Folosirea
agentilor termici si tehnicilor de facilitare cresc extensibilitatea tesuturilor la
strechingul static.

4. Exercitii de crestere a rezistentei musculare:

Rezistenta musculara este capacitatea muschilor de a mentine starea de contractie
pe o perioada mai lunga de timp si de a rezista la oboseala. Daca pentru cresterea
fortei musculare se foloseste un numar redus de repetitii cu incarcare mare, pentru
cresterea rezistentei musculare este mai efficient un program cu incarcare mica si
numar mare de repetitii. Dupa ce s-a determinat capacitatea maxima necesara
pentru a creste rezistenta musculara, se reduce rezistenta maxima si se creste

6
numarul de repetitii pentru a adapta programul de crestere a fortei musculare si la
obiectivul de crestere a rezistentei musculare.

5. Exercitii de coordonare:
Coordonarea este activitatea combinata a mai multor muschi si reprezinta un
raspuns automat prin feed-back proprioceptiv sensorial. Kottke diferentiaza
controlul neuromuscular de coordonare. El defineste controlul ca “activitatea
constienta a unui muschi individual sau initierea constienta a unei engrame
preprogramate”. Engrama este o schema de activitate musculara preprogramata
reprezentata in SNC. Engrama se formeaza numai daca exista un numar mare de
repetitii a unei miscari sau activitati. Odata cu repetitia, efortul constient al
pacientului scade si miscarea devine din ce in ce mai automata. Cand o engrama
este declansata, schema de miscare insusita se produce automat.
Educatia si controlul neuromuscular implica invatarea pacientului sa-si
controleze fiecare muschi individual si sa constientizeze miscarile. Exercitiile de
coordonare sunt folosite pentru a dezvolta engrame si scheme de miscare in care
sunt implicati mai multi muschi.

Clasificarea exercitiilor terapeutice

A. Exercitii izotonice resistive: sunt contractii musculare izotonice
impotriva unei rezistente pe care o deplaseaza pe un anumit sector al
unghiului de miscare. Sunt utilizate in principal pentru cresterea fortei
musculare, dar sunt utile si pentru relaxarea antagonistului in caz de
hipertonie. Rezistenta aplicata poatefi manuala, prin benzi elastice, arcuri,
greutati, saci de nisip sau instalatii speciale si se gradeaza prin cresterea
progresiva a nivelului de rezistenta.
 Un astfel de tip de exercitii sunt exercitiile de tip De Lorme (seturi
de exercitii cu sarcina progresiv crescuta).

7
 Set I – 10 repetitii cu 50% din RM
Set II – 10 repetitii cu 75% din RM
Set III – 10 repetitii cu RM
In acest tip pacientul va fi invatat sa inspire in timpul contractiei si sa
expire in cursul relaxarii sau perioadei de contractie excentrica.
RM=greutatea maxima pe care muschiul o poate ridica de-a lungul ROM de 10
ori.
Exercitiile se vor efectua o data pe zi si de 4-5 ori/saptamana, cu perioada
de odihna de 2-4 minute intre seturile de cate 10 repetitii. In functie de nevoile
individuale ale pacientului programul se poate modifica respectandu-I principiul:
10 repetitii cu 25% RM
10 repetitii cu 50% RM
10 repetitii cu 75% RM
10 repetitii cu RM sau 5 repetitii cu 50% RM
 Alta metoda este tehnica Oxford (inversul metodei De Lorme).
Programul incepe cu 100% RM si scade la 75% apoi la 50% RM, in
seturi de cate 10 repetitii. In timpul exercitiilor kinetoterapeutul va
controla: aliniamentul articulatiilor, evitarea miscarilor substitutive,
respectarea vitezei si unghiului de miscare, respiratie corecta.
Aplicatia exercitiilor la acitivitati practice:
Multe din activitatile practice persupun contractii resistive. Slefuitul cu un
bloc de slefuire greu pe un plan inclinat, confera rezistenta substantiala deltoidului
anterior si bicepsului. Taierea cu fierastraul sau folosirea ciocanului ofera
incarcare musculara extremitatii superioare. Framantarea aluatului sau modelarea
din lut dau rezistenta muschilor mainii.

B. Exercitii izotonice active constau in miscarea unei articulatii pe toata

amplitudinea arcului de miscare fara o rezistenta exterioara, cu sau fara
gravitatie. Acest tip de exercitii se aplica musculaturii slabe pentru a creste

8
 forta musculara si a mentine mobilitatea articulara. Cand membrul este
scos de sub gravitatie, se impune utilizarea unei suprafete netede, pudrate,
skate-board sau chinga de suspensie, pentru asistarea deltoidului, in scopul
de a reduce frecarea.
Aplicatie la activitalie ocupationale:
Lucrul de mana executat in plan fara gravitatie, permite exercitii active ale
extensorilor radiocarpinei si extensorilor cotului. Dupa atingerea unei forte cu
valoarea 2 sau 3, articulatia RC se poate misca contragravitatie, in activitati cum ar
fi ridicarea placilor care compun un mozaic.
C. Exercitii active asistate. Acestea presupun contractia musculara izotonica
cu deplasarea segmentului de membru pe un sector al arcului de miscare,
restul fiind efectuat cu ajutorul kinetoterapeutului sau a unor instalatii
speciale cum ar fi: chingi, arcuri, scripeti, benzi elastice. Scopul acestor
exercitii este de a toniza muschii cu valori 1,2,3 si de a mentine
mobilitatea articulara. Exercitiile sunt gradate prin reducerea gradului de
asistenta pana cand pacientul poate executa exercitii active.
Aplicatie la activitatile ocupationale:
Daca este necesara asistarea pentru a completa o miscare, activitatile pot fi
astfel structurate incat asistenta sa fie asigurata de kinetoterapeut, pacient cu bratul
sau piciorul opus, sau prin dispozitive mecanice. Exista o serie de activitati
bilaterale care permit exercitii active asistate, cum ar fi: lustruitul cu ambele maini,
frecatul cu buretele, maturatul, taiatul de lemne cu fierastraul, in care membrul
sanatos executa cea mai mare parte din activitate si asista in acelasi timp membrul
afectat.

D. Exercitii pasive: In exercitiile passive nu exista contractie musculara.

Mobilitatea articulara nu creste pentru ca nu exista o forta aplicata pe
articulatie. Ele au rolul de a mentine mobilitatea articulatiilor si de a
preveni contracturile, deformarile si adezivitatea tesuturilor. Pentru a

9
 realiza aceste obiective, exercitiile trebuie executate minimum 3 repetitii
de 2 ori/zi. Se folosesc pentru muschii cu valoarea 0 sau –1 sau cand
exercitiile active sunt contraindicate datorita starii fizice generale alterate a
pacientului. In timpul exercitiilor, articulatiile sunt mobilizate pasiv de
catre kinetoterapeut sau prin instalatii mecanice (chingi si contrabalans,
scripeti), pe parcursul intregului sector de mobilitate. Articulatia proximala
aflata in lucru trebuie sa fie mobilizata.
Aplicatii la activitatile ocupationale:
Este posibil sa introducem un membru pasiv intr-o activitate bilaterala, daca
membrul contralateral este neafectat. Exista o serie de activitati ocupationale
pentru exercitii active asistate care pot fi aplicate si pentru exercitii pasive.
E. Streching pasiv: Se utilizeaza pentru cresterea mobilitatii si consta in
miscarea pasiva a unei articulatii pe tot sectorul de mobilitate urmata de
intinderea blanda dar ferma, aplicata la capatul arcului de miscare. Cand
muschiul este activ, miscarea de-a lungul arcului de mobilitate se va
executa activ de catre pacient, iar kinetoterapeutul va interveni la capatul
arcului de miscare prelungind-o putin peste aceasta limita pentru a intinde
tesuturile moi. Strechingul pasiv presupune o cunoastere aprofundata a
anatomiei articulare si a fiziologiei muschiului si se va face la
recomandarea si sub supravegherea medicului. Strechingul se va aplica
muschiului in stare de relasare si nu se va forta dincolo de limita aparitiei
durerii. Pentru a fi efficient, strechingul trebuie sa fie bland si prelungit
(cateva secunde), articulatiile adiacente sa fie stabilizate si miscarile
compensatorii evitate. Un stretching incorrect, intempestiv poate produce
fracturi, rupturi musculare si edeme inflamatorii.
Aplicatie la activitatile ocupationale:
Strechingul pasiv poate fi introdus in activitate daca partea neafectata poate
ghida segmentul afectat al bolnavului si il intinde bland la capatul arcului de
miscare. Un exemplu este intinderea pasiva a flexorilor RC, cu ajutorul blocului de

10
imprimare la tiparul manual, cand blocul este impins in jos cu palma deschisa in
timp ce bolnavul sta in picioare.
F. Streching activ: Obiectivul este acelasi cu al strechingului pasiv, deci
cresterea mobilitatii articulare. In strechingul activ, pacientul utilizeaza
forta agonistului pentru a alungi antagonistul. Ex: contractia fortata a
tricepsului pentru a alungi bicepsul. Pentru ca exercitiul sa fie efficient,
antagonistul trebuie sa aiba forta buna/normala, sa existe o buna
coordonare si pacientul sa fie cooperant. Intrucat exercitiul poate produce
disconfort, adesea pacientii evita componenta de stretching a exercitiilor,
de aceea este necesara supravegherea bolnavului.
Aplicatii la activitatile ocupationale:
Strechingul activ este prezent in mutle activitati. De exemplu: taiatul cu
fierastraul presupune o contractie puternica a tricepsului cu un stretching
concomitent al bicepsului.

Exercitii de control neuromuscular

Exercitiile au ca obiectiv imbunatatirea fortei musculare si a coordonarii pe

schemele normale de miscare. Pentru a atinge acest obiectiv, pacientul trebuie sa
invete controlul précis al muschiului, etapa esentiala in coordonarea optima la
persoanele cu afectiuni neuromusculare. Pentru a participa la un astfel de program,
pacientul trebuie sa fie cooperant, capabil sa invete instructiunile
kinetoterapeutului si sa se afle intr-un mediu confortabil care sa nu-i distraga
atentia, pentru a-i permite sa se concentreze la program. De asemenea se impune
absenta durerii articulare pe tot parcursul arcului de miscare, precum si integritatea
propioceptiei. Feed-back-ul visual si tactil se poate folosi pentru a compensa sau
substitui limitarea proprioceptiei dar coordonarea dobandita nu va fi niciodata atat
de buna ca si in situatiile cu proprioceptie nealterata.

11
 Tehnica: Bolnavul trebuie sa constientizeze miscarea propusa si muschiul
care actioneaza si care va fi activat anterior prin miscarea pasiva repetata, pentru a
declansa strech-reflexul. Constientizarea miscarii va fi augmentata daca
kinetoterapeutul o demonstreaza pacientului anterior si daca pacientul o executa
mai intai cu membrul neafectat. Tegumentul ce acopera corpul muscular si
tendonul, vor fi stimulate pentru a augmenta strech-reflexul. De asemenea se poate
practica lovirea usoara cu palma si tapotajul cu pulpa degetelor pe corpul
muscular, cu scop facilitator. Terapeutul ii va arata pacientului insertiile
muschiului, localizarea sa si modul de actiune si apoi il va instrui sa se
concentreze la actiunea muschiului. Tegumentul supradiacent poate fi batut usor in
directia de actiune a muschiului, in timp ce pacientul se concentreaza la senzatia
de miscare, iar kinetoterapeutul executa pasiv miscarea respectiva.
Exercitiul se desfasoara in urmatoarea succesiune:
1. instruirea pacientului sa se gandeasca la miscare, in timp ce terapeutul o
executa pasiv si loveste usor tegumentul supradiacent de la insertia
tendonului inspre directia de miscare
2. pacientul va fi instruit sa contracte muschiul, in timp ce terapeutul executa
miscarea pasiv si stimuleaza tegumentul in acelasi mod
3. pacientul executa miscarea de-a lungul intregului arc de miscare cu
asistenta din partea kinetoterapeutului si aceeasi stimulare cutanata.
4. in final, pacientul executa independent miscarea, folosind modelul primei
miscari.
Exercitiile de coordonare se desfasoara contra unei minime rezistente atunci
cand forta musculara este buna, sau este complet asistat atunci cand forta
musculara este redusa. Progresia de la o etapa la alta, in performarea exercitiului,
se va face in functie de reusita unei etape fara miscari de substitutie. Fiecare pas se
va executa de 3-5 ori pe sedinta de antrenament, pentru fiecare muschi de antrenat,
in functie si de toleranta la efort a individului.

12
 Exercitii de coordonare

Obeictul acestor exercitii este sa dezvolte abilitatea de a executa scheme de

miscare multimusculare mai rapid, mai précis si cu mai multa forta decat atunci
cand ele sunt executate prin controlul individual al fiecarui muschi.
Dezvoltarea coordonarii este conditionata de un numar mare de repetitii. La
inceputul antrenamentului miscarea trebuie sa fie simpla si lenta astfel incat
pacientul sa o poata constientiza
Tehnica antrenamentului este urmatoarea: exercitiul se divide in componente pe
care pacientul le poate executa sigur (process denumit de Kotke desynthesis). Se
va mentine un nivel redus de effort prin diminuarea vitezei si rezistentei pentru a
preveni extinderea excitatiei la muschi care nu fac parte din schema dorita. Cand
schema de miscare poate fi divizata in unitati pe care pacientul le poate executa
corect, acestea vor fi repetate de mai multe ori sub control voluntary, asa cum am
descries la exercitiul pentru control motor. Terapeutul trebuie sa acorde suficienta
asistenta, astfel incat miscarea sa fie precisa si pacientul sa se poata concentra pe
senzatia de miscare. Concentrarea pe miscare oboseste, astfel incat vor fi necesare
perioade repetate de odihna. Dupa ce pacientul stapaneste bine miscarile
componente, exercitiul se va diviza in etape compuse din mai multe unitati, care,
de asemenea, se vor executa de mai multe ori.
Dupa ce si aceste etape sunt insusite, ele se vor lega una de alta in cadrul unei
scheme complete de miscare, progresiv, pana cand aceasta poate fi correct si
complet executata. Exercitiul poate fi gradat ca forta, viteza si complexitate, dar cu
precautii pentru ca efortul crescut va determina incoordonare. Depasirea
capacitatii de effort a pacientului va duce la miscari incorecte si formarea unor
engrame gresite pe cortex. Daca impulsul nervos din SNC iradiaza la muschii
neimplicati in schema de miscare, vor rezulta miscari necoordonate. Repetarea
acestora va duce la fixarea unor scheme gresite si persistenta incoordonarii.

13
Factorii care cresc necoordonarea sunt: forta musculara scazuta, emotiile puternice
si imobilizarea prelungita.
Aplicatii la activitati practice:
Terapia ocupationala poate fi utilizata pentru dezvoltarea coordonarii, fortei
si rezistentei. Activitatile folosite au avantajul de a angaja atentia si interesul
pacientului. In scopul coordonarii si educarii neuromusculare se vor utiliza miscari
repetitive ce necesita coordonare si precizie. Exemple de activitati facilitatoare
care dezvolta coordonarea sunt: asezarea de mici blocuri de piatra sau cuburi de
lemn sub forma unui mosaic, conuri de plastic, pahare de hartie sau cuie pe o
placa, si care mai tarziu se pot transforma in activitati practice cum ar fi coaserea
pieii, executarea unui mosaic, broderie,sau activitati casnice repetitive cum ar fi:
frecatul, maturatul, stersul prafului.

AGENTI FIZICI

Introducerea agentilor fizici in practica terapiei ocupationale a generat

numeroase discutii si controverse. Initial au fost folositi de catre terapistii
ocupationali care se ocupau cu recuperarea mainii, dar mai tarziu AOTA a statuat
utilizarea lor ca metode pregatitoare pentru performarea activitatilor ocupationale
precum si faptul ca terapeutii trebuie sa aiba cunostinte teoretice si practice pentru
aplicarea lor. De asemenea s-a specificat ca folosirea lor in scop de tratament
exclusiv, fara a le asocial la activitati ocupationale nu este considerate terapie
ocupationala. Agentii fizici folositi ca mijloace preliminare in terapia ocupationala
sunt:
1. agentii termici care actioneaza prin:
 conductie:
- bai de parafina pentru extremitati
- “hot pack”
- impachetari cu parafina

14
  convectie:
- whirlpool
- fluidoterapia – utilizeaza un dispozitiv care agita particule
fine de tarate de porumb cu ajutorul unui jet de aer cald.
Temperatura este mentinuta constanta cu ajutorul unui
termostat la 1250F (~500C). are efecte positive pentru
cresterea temperaturii tisulare la mana si picior si stimulare
cutanata ce effect de desesibilizare.
 Conversie: Ultrasunete
Termoterapia are ca efecte:
-
reducerea redorii articulare
-
cresterea mobilitatii
-
reducerea spasmului muscular
-
cresterea fluxului sanguine
-
reducerea durerii
-
resorbtia edemelor si exudatelor in afectiunile cornice
-
cresterea elasticitatii fibrelor de collagen (caldura aplicata
inainte de stretching prelungit, orteze dinamice)
2. crioterapia se foloseste in tratamentul durerii, edemului si inflamatiei.
Actioneaza prin:
- vasoconstrictie (scaderea fluxului sanguine in aria lezionata)
- scaderea spasmului muscular (prin scaderea descarcarilor in
aferenta fusului muscular)
Se folosesc:
- masajul cu gheata (4-5minute)
- “cold packs” (punga cu gheata)
- aparate de racier in care circula apa rece printr-un sistem de
tuburi (mentine timp indelungat temperatura scazuta, dar
sunt costisitoare)
- imersia segmentului de membru in cuve care contin apa cu
gheata

15
3. terapie contrastanta: bai contrastante care stimuleaza dezvoltarea
circulatiei colaterale cu reducerea secundara a edemului si durerii. Se
contraindica la persoanele cu tulburari circulatorii.
4. electroterapia are urmatoarele obiective:
- scaderea durerii
- scaderea edemului
- cresterea mobilitatii
- reeducarea musculara pentru cresterea abilitatii functionale
a pacientului
 TENS (transcutaneous electrical nerve stimulation) cu effect
antialgic in dureri acute si cornice
 NMES (neuromuscular electrical stimulation) pentru
cresterea mobilitatii articulare, facilitarea contractiei musculare,
tonizare musculara.
 HVGS (high voltage galvanic stimulation) pentru
combaterea durerii si a edemului
 Stimulare electrica cu curenti interferentiali pentru
combaterea durerii si a edemului

16