METODE SI TEHNICI KINETOLOGICE

IN RECUPERAREA POSTTRAUMATICA
Curs 6
MOBILIZAREA ACTIVO-PASIVĂ

 Utilizarea acestei tehnici este recomandată atunci când forţa musculară are o
valoare între coeficienţii 2 – 3. Ajutorul acordat urmăreşte: protejarea forţei
musculare a pacientului pentru un anumit exerciţiu; asigurarea corectitudinii
unei mişcări; susţinerea şi poziţionarea segmentului mobilizat; mişcări
combinate, complexe. De asemenea, se utilizează şi pentru refacerea
mobilităţii normale a unei articulaţii.
Condiţii de realizare a mobilizărilor
activo-pasive

 cunoaşterea exactă a suferinţelor pacientului, diagnosticului bolii şi a celui

funcţional (bilanţul articular şi muscular), a stării morfopatologice a
structurilor care vor fi mobilizate activo-pasiv;
 forţa exterioară, indiferent de modul de aplicare, să nu se substituie forţei
proprii a pacientului, ci numai să ajute (altfel mişcarea devine pasivă);
 forţa exterioară trebuie să fie aplicată pe direcţia acţiunii muşchiului asistat;
 forţa exterioară (de asistare) nu este aceeaşi pe toată amplitudinea mişcării,
este mai mare la începutul ei (învingerea rezistenţei) şi la sfârşitul mişcării
(pentru a mări amplitudinea acesteia);
 asistarea mişcării active se rezumă numai la realizarea mişcării dorite,
eliminând orice alt travaliu muscular.
Forţa exterioară în cazul tehnicii de
mobilizare activă asistată, poate fi realizată
prin:
 corzi elastice sau contragreutăţi ale instalaţiilor cu scripeţi;
 autoasistare (mobilizarea cu ajutorul scripeţilor, cu un segment sănătos
asupra altuia bolnav etc.); metoda este folosită în special pentru mărirea
amplitudinii mişcării articulare şi mai puţin pentru ameliorarea forţei
musculare;
 executarea mişcării active în apă, astfel încât să se utilizeze forţa de
facilitare a apei (împingerea de jos în sus – legea lui Arhimede).
 Indiferent de tehnica folosită, mobilizarea activo-
pasivă (activă asistată) necesită ca segmentul în
mişcare să fie sprijinit pe toată amplitudinea
mişcării executate (musculatura antagonistă nu
trebuie să fie angrenată).
 Mobilizarea activă asistată se execută lent, cu
mişcare continuă, fără bruscări, de obicei la
comandă.
MOBILIZAREA ACTIVĂ CU REZISTENŢĂ

 În cazul acestui tip de mobilizare, forţa externă se opune

parţial forţei mobilizatoare proprii, musculatura
dezvoltând un travaliu mai mare decât cel necesar
mişcării segmentului. Tensiunea mărită astfel în muşchi,
determină hipertrofia acestuia şi creşterea forţei
musculare a pacientului.
 Scopul mobilizării active cu rezistenţă urmăreşte, în
principal, creşterea forţei şi/sau rezistenţei musculare.
Indicaţii pentru realizarea corectă a
mobilizărilor active cu rezistenţă

 rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active (sunt şi excepţii);

 rezistenţa trebuie să aibă o valoare mai mică decât forţa muşchilor care se
contractă în realizarea mişcării (aplicarea rezistenţei nu trebuie să aibă
urmări negative asupra coordonării mişcării). De asemenea, rezistenţa nu
trebuie să fie egală cu forţa musculară, întrucât tehnica de kinezie activă
s-ar transforma în tehnică de kinezie statică;
 pe cât posibil, rezistenţa trebuie să fie aplicată pe faţa de mişcare a
segmentului, influenţând astfel exteroreceptorii în vederea stimulării mişcării
(ex. flexia gambei; rezistenţa se aplică pe faţa posterioară a acesteia);
 după fiecare mişcare cu rezistenţă este necesară o scurtă pauză de relaxare;
 ritmul executării va fi corelat cu valoarea rezistenţei
(ritmul lent este asociat cu rezistenţă mare, iar ritmul
rapid cu rezistenţă mică). Acesta va fi stabilit de către
kinetoterapeut, în funcţie de obiectivele urmărite şi de
alţi parametri care ţin de pacient (vârstă, boli asociate,
gradul de antrenament);
 stabilizarea segmentului ai cărui muşchi sunt solicitaţi în
mişcare, se poate asigura suplimentar prin: presiune
manuală, chingi, curele etc..
Variantele tehnice ale mobilizării active
contra unei rezistenţe sunt determinate de
modalităţile de realizare a rezistenţei:
 Rezistenţa prin scripete cu greutăţi poate fi utilizată
pentru toate grupele musculare principale, mai frecvent
fiind folosită pentru segmentele mari ale membrelor;
 Rezistenţa prin greutăţi – cea mai simplă şi mai utilizată
tehnică din metodologia de tonifiere musculară – este
folosită în principal pentru musculatura membrelor
(săculeţi de nisip, discuri metalice, gantere, mingi
medicinale).
 În funcţie de poziţia corpului, rezistenţa aplicată unui
segment nu rămâne constantă pe tot parcursul mişcării.
Spre exemplu, rezistenţa creşte atunci când mişcarea se
execută în sens antigravitaţional şi braţul pârghiei creşte;
sau, scade atunci când mişcarea se execută în direcţie
opusă.
 Indiferent de tipul lor, greutăţile trebuie să aibă valoarea
înscrisă pe ele, pentru a fi utilizate corect şi a se putea
aprecia creşterea forţei musculare a subiectului.
Există mai multe metode de creştere a forţei
musculare folosind rezistenţa prin greutăţi:

 Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice. Tehnica aceasta în kinetologia

terapeutică se aplică cu multă prudenţă deoarece este greu de adaptat
rezistenţa arcului sau elasticului la posibilităţile muşchiului afectat. Forţa de
rezistenţă a arcului creşte pe măsură ce arcul este întins (se comportă invers
decât forţa fiziologică a muşchiului). Aceste instalaţii sunt utile pentru
facilitarea unor mişcări pe direcţia de strângere a arcului şi pentru tonifierea
musculară prin tracţiune sau opunere la revenire. Forţa arcului este în funcţie
de materialul din care este confecţionat, diametrul sârmei şi grosimea
acestuia.
 Ele au posibilitatea de a opune o rezistenţă precisă,
măsurată în kilograme (standardizate) cu rezistenţă de
4,5; 9; 13,5; 18 kg., forţa calculată la întinderea maximă.
După necesitate, pot fi aplicate în paralel, 2-3 arcuri
pentru a dubla sau tripla valoarea rezistenţei.
 Folosirea lor necesită prudenţă, urmărind: forţa arcului,
poziţia pacientului, lungimea corzii care leagă arcul de
punctul de fixare (zid, podea, tavan).
 În practică se folosesc diverse aparate şi dispozitive mici,
cu arcuri sau benzi elastice, pentru recuperarea
mobilităţii şi forţei mâinii sau piciorului.
 Pentru recuperarea mâinii, pentru forţa prehensiunii se
folosesc frecvent inele de cauciuc, bureţi, mingi mici de
cauciuc, etc..
 Rezistenţa prin materiale maleabile
Lutul, chitul, plastilina, ceara, nisipul ud, pot fi modelate prin solicitarea
unei anumite forţe, fiind utilizate în recuperarea mâinii.

 Rezistenţa apei
Rezistenţa (valoarea acesteia) opusă de apă mişcării corpului sau unor
segmente, se realizează în funcţie de suprafaţa care se opune şi de
ritmul mişcării respective. De asemenea, direcţia mişcării are o mare
importanţă (la mişcarea executată de sus în jos rezistenţa este mică, din
cauza forţei ascendente a apei).
Pentru mărirea suprafeţei ce se opune apei, se utilizează diferite obiecte
(palete, flotoare, scuturi), ce măresc rezistenţa care trebuie învinsă,
solicitând mai mult musculatura membrului respectiv.
 Rezistenţa realizată de kinetoterapeut
Reprezintă cea mai valoroasă tehnică, deoarece rezistenţa opusă
se poate aplica gradual, adaptată variaţiilor de forţă de pe
segmentul de mişcare al pacientului. Este indicat ca
kinetoterapeutul să fie aşezat pe direcţia mişcării executate de
pacient.
 Rezistenţa realizată de pacient (autorezistenţa)
Se utilizează propria rezistenţă, greutatea corpului sau rezistenţa
dozată. În acest mod sunt solicitate articulaţiile: umărului,
cotului, pumnului, coxo-femurală, genunchiului, gleznei. Cele
şapte posibilităţi de mobilizare activă cu rezistenţă, pot fi
executate separat sau se pot asocia 2-3 dintre ele, într-o anumită
perioadă de tratament kinetologic.
Alegerea lor este corelată cu forţa musculară, starea generală a
pacientului, posibilităţile lui de înţelegere şi cooperare, dotarea
existentă, obiectivele urmărite.
MOBILIZAREA PASIVĂ - PURĂ ASISTATĂ

 Mişcare pasivă: "act motric provocat şi

condus de forţe exterioare subiectului, a
cărei participare este de cele mai multe ori
de ordin intenţional. Acestea sunt conduse
de către kinetoterapeut, de el însuşi sau de
aparate în scopul măririi sau recuperării
mobilităţii articulare sau funcţionalităţii"
(Manole, V., 2009, 10).
 Mobilizările pasive au rolul de a pune întregul corp în
mişcare, de a pregăti organismul pentru efort, de a forma
obişnuinţa mişcării coordonate, în care să alterneze atât
contracţia cât şi relaxarea muşchilor agonişti şi
antagonişti.
 Mişcările pasive se realizează cu ajutorul unor forţe
externe în momentul inactivităţii musculare totale sau al
unui maxim de inactivitate musculară. Subiectul nu
realizează travaliu muscular.
 Efectele multiple pe care le poate avea mobilizarea
pasivă, dovedesc că aceasta rămâne o tehnică la care nu
se poate renunţa, mai ales în recuperarea bolnavilor
neurologici şi, în al doilea rând, a bolnavilor
posttraumatici şi reumatici. De asemenea, mobilizările
pasive reprezintă o tehnică de bază în gimnastica
sugarului şi copilului mic sănătos, ca şi, bineînţeles, în
reeducarea lui funcţională, atunci când prezintă o
afecţiune locomotorie (Mârza- Dănilă, D., 2001, 21).
Efectele mobilizărilor pasive asupra
(Sbenghe, T., 1987, 172):

Aparatului locomotor
 cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsulo-
ligamentare, prin întinderea tendo-musculară, a ţesutului cutanat şi
subcutanat, prin ruperea aderenţelor la planurile de alunecare;
 menţin sau cresc excitabilitatea musculară;
 menţin amplitudinea articulară;
 contractură-retractură musculară diminuată;
 declanşează stretch-reflexul.
Sistemului nervos şi tonusului psihic
 menţin memoria kinestezică;
 menţinerea moralului pacientului.

Aparatului circulator
 efect de pompă asupra vaselor mici musculare şi asupra
circulaţiei venolimfatice de întoarcere;
 edeme de imobilizare prevenite sau eliminate;
 hiperemie locală;
 tahicardie.
Altor aparate şi sisteme
 menţinerea troficităţii ţesuturilor;
 la nivel pulmonar şi tisular se cresc schimburile gazoase;
 îmbunătăţirea tranzitului intestinal şi uşurarea evacuării
vezicii urinare;
 posibil să influenţeze unele relee endocrine.
 Reguli de aplicare a mobilizărilor pasive
(Bălteanu, V., 2014, 38-39):
 cunoaşterea exactă a suferinţelor pacientului, diagnosticului bolii şi a celui
funcţional (bilanţul articular şi muscular), a stării morfopatologice a structurilor
care vor fi mobilizate pasiv;
 kinetoterapeutul trebuie să cunoască bine tehnica executării mobilizărilor pasive;
 asigurarea colaborării, cooperării şi înţelegerii de către bolnav a manevrelor care i
se aplică;
 poziţionarea corectă a bolnavului, astfel încât să ofere maximum de confort tehnic
de lucru kinetoterapeutului, cât şi confort pacientului;
 se recomandă ca segmentele supuse mobilizărilor să fie fără îmbrăcăminte, iar
pacientul să poată privi mişcarea segmentelor respective; mişcarea se execută în
direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă, asociind poziţii şi mişcări de
facilitare (ex. poziţia de rotaţie externă a braţului faciliteză mobilizarea lui pe
abducţie);
 O articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei
articulaţii, între mâinile kinetoterapeutului fiind cuprinsă
doar articulaţia de mobilizat;
 Prizele trebuie să utilizeze cel mai mare braţ al pârghiei
mobilizate (sunt şi excepţii), iar contrapriza trebuie
aplicată în apropierea articulaţiei;
 Locul de aplicare al prizei constituie un mod de facilitare
sau inhibiţie a unui grup muscular;
 Mobilizarea pasivă este o tehnică analitică, antrenând
succesiv articulaţie după articulaţie, aplicându-se de
asemenea succesiv pentru fiecare direcţie de mişcare;
 Mobilizarea pasivă nu trebuie să provoace durere, pentru
a nu declanşa “reflexe de apărare” musculară (pentru
întinderea ţesuturilor se poate forţa mişcarea asigurându-
se suportabilitatea pacientului, cooperarea lui);
 Parametrii de execuţie ai mobilizării pasive sunt: forţa,
viteza, durata şi frecvenţa, care se adaptează stării
clinice locale şi scopului urmărit;
 Pregătirea segmentelor de mobilizat se poate realiza prin
încălzire locală (parafină, comprese calde, hidroterapie),
masaj, electroterapie antalgică, în scopul relaxării
musculare şi diminuării durerii (Kiss, I., 2007, 33).
Componentele de bază ale mobilizărilor
pasive manuale sunt (Albu, A. et al, 2001,
198-199):
 Forţa: pentru a realiza o amplitudine maximă a mişcării este
dozată în funcţie de apariţia durerii.
 Viteza : este în funcţie de scopul urmărit; mişcarea lentă şi
insistentă are efect decontracturant, iar mişcarea executată rapid
are rol excitomotor de creştere asupra tonusului muscular.
 Ritmul: determină reacţii ale aparatului locomotor: alternarea
efortului cu odihna, contribuie la automatizarea mişcărilor,
facilitează coordonarea mişcărilor, facilitează gradarea acţiunilor
şi provoacă stări emoţionale pozitive. Ritmul poate fi gradat în 2-4
timpi cu menţinerea întinderii musculare.
 Durata : este de 1-2 secunde, iar menţinerea poziţiei la
final poate fi de aproximativ 10-15 secunde. O şedinţă de
mobilizare pasivă pentru o articulaţie durează maximum
10 minute şi variază ca timp în funcţie de suportabilitatea
pacientului şi de segmentul de mobilizat.
 Frecvenţa: şedinţa de mobilizare pasivă este recomandat
să se repete de două, trei ori pe zi, 6 zile din 7 /
săptămână.
Mobilizările pasive sunt contraindicate în: fracturi
neconsolidate, în cazul edemului, imediat după intervenţii
chirurgicale la nivelul tendoanelor sau ligamentelor, imediat
după o ruptură de ligament / tendon, traumatisme recente,
inflamaţie acută sau infecţie etc. (Mubeen, K.T. et al, 2016,
20).