Exerciţiul fizic terapeutic

Exerciţiul fizic este constituit dintr-o serie de

tehnici, cu structură completă, atât în plan
structural cât şi procedural , cu rol în urmărirea şi
realizarea obiectivelor kinetoterapiei.
EFT este format din trei elemente:
Poziţia de start şi mişcările efectuate din această
postură, denumită “activitate”-A
Tipul de contracţie musculară: izometrică, concentrică,
excentrică, denumită “tehnică”-T
Elementele declanşatoare cu scop facilitator sau
inhibitor-E
ATE -Şcoala de kinetoterapie din Boston
Exerciţiul fizic terapeutic: sistemul ATE
Exemple:
A: şezând, extensia genunchiului
T: contracţia concentrică
E: rezistenţa gravitaţiei

A: decubit lateral, flexia şoldului homolateral

T: contracţie concentrică
E: rezistenţa opusă de mâna terapeutului
Principii de bază ale exerciţiului terapeutic
Exerciţiile se execută lent, fără bruscări, ritmic

Exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start

stabile, solide, menite să faciliteze travaliul
muşchilor si să permită apoi o recuperare cât mai
bună a acestui travaliu

Progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadiile

cele mai joase de forţă musculară, redoare sau
incoordonare spre exerciţiile care cer forţă,
amplitudine sau coordonare aproape normale.

Nu se vor sări aceste etape !

Principii de bază ale exerciţiului terapeutic
Exerciţiile de tonifiere musculară să se execute
întotdeauna pe toată amplitudinea de mişcare
articulară posibilă

Cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară

mai intensă, cu atât pauza de relaxare care urmează
va fi mai lungă, pentru refacerea circulaţiei

Exerciţiul trebuie să se execute în limitele maxime

posibile ale unghiului de mişcare a segmentului
intră în acţiune toate fibrele musculare, iar
amplitudinea mişcării se va menţine sau va redeveni
normală
 Poziţia de start
I. Poziţii fundamentale
Ortostatică: poziţia este verticală, bărbia orizontală, privirea înainte, umerii
coborâţi, braţele atârnă pe lîngă corp, cu palmele „privind" coapsele, degetele
flectate; genunchii întinşi, picioarele „privesc" drept înainte, uşor îndepărtate. Tot
corpul este relaxat.
„În şezând": subiectul este aşezat pe un scaun, a cărui dimensiune trebuie să
asigure flexia şoldului şi genunchiului la 90°; genunchii uşor îndepărtaţi, picioarele,
pe podea, „privesc" înainte; capul, trunchiul şi braţele, ca la poziţia ortostatică.
„În genunchi”: totul ca la poziţia ortostatică pînă la genunchi, pe care corpul se
sprijină, fiind uşor îndepărtaţi; picioarele sunt în flexie plantară maximă; dacă
poziţia este luată la marginea patului sau saltelei, picioarele sunt în afară, în poziţie
intermediară.
Culcat (decubit): când este dorsal, picioarele sunt apropiate, având vârfurile în
sus; membrele superioare de-a lungul corpului, cu palmele privind coapsele, sau pe
suprafaţa de sprijin când încep exerciţiile; în general, capul se sprijină pe o pernă
mică.
„În atârnat": picioarele, în flexie plantară, nu ating solul; corpul stă drept, braţele
susţin corpul şi sunt întinse; mâinile care prind bara pot avea poziţii pronate sau
supinate, în funcţie de caz.
II. Poziţii derivate
Ortostatism
membrele superioare ridicate (braţele pe lângă urechi,
palmele „se privesc")
trunchiul înclinat înainte (coloană dreaptă, flexie din şold
cât permit ischiogambierii)
aplecare în faţă (flexie şi de coloană, şi din şolduri, cu
membrele „în atârnat")
înclinare laterală (combinată de obicei cu mâna
homolaterală pe şold)
stând în unipodal (piciorul liber în aer sau pus pe un suport,
fără a fi încărcat)
stând cu picioarele îndepărtate
stând cu picioarele “în linie", unul înaintea celuilalt
stând pe vârfuri
stând „în fandat" (în faţă sau în lateral)
stând „în ghemuit"
II. Poziţii derivate
Şezând
 Schimbând poziţia braţelor
 Schimbând poziţia trunchiului:
 trunchiul aplecat pe coapse (coapsele apropiate, braţele atârnă prin
lateral de coapse)
 trunchiul aplecat între coapse (coapsele îndepărtate, braţele atârnă
prin lateral de coapse)
 şezând pe podea, trunchiul aplecat în spate şi sprijinit de braţe,
membrele inferioare întinse
 Schimbând poziţia picioarelor:
 cu genunchii depărtaţi (picioarele „privesc" înainte)
 călare pe scaun (bancă)
 şezînd pe podea, cu genunchii întinşi (picioarele flectate plantar
sau cu degetele la zenit)
 şezând pe podea, cu genunchii flectaţi (picioarele pe sol)
 şezând pe podea, cu gambele încrucişate
II. Poziţii derivate
În genunchi
 Schimbând poziţia braţelor— vezi variantele posturii ortostatice
 Schimbând poziţia trunchiului:
 „patrupedia" (poziţia pronată pe genunchi), cu variantele ei
 Schimbând poziţia picioarelor
 genunchii îndepărtaţi
 şezutul pe călcâie (picioarele în flexie plantară sau cu glezna la 90)
 pe un genunchi

Postura culcat: decubit dorsal, ventral (poziţie pronă)

şi lateral
 Schimbând poziţia braţelor — a se vedea variantele posturii ortostatice
 Schimbând poziţia picioarelor
 picioarele îndepărtate (genunchii întinşi, degetele la zenit)
 cu genunchii îndoiţi şj bazinul ridicat
 cu membrele inferioare drepte, ridicate la zenit
 poziţia laterală, cu genunchii flectaţi
II. Poziţii derivate
În atârnat
Schimbând poziţia picioarelor
cu genunchii flectaţi (picioarele pe sol sau în aer)
cu picioarele în sprijin pe o bară inferioară şi corpul arcuit
înainte
Schimbând priza mâinilor, se realizează câteva variante
posturale :
 apucând cu mâinile în pronaţie
 apucând cu mâinile în supinaţie
 apucând cu o mână supinată şi alta pronată
 apucând cu palmele faţă în faţă
Cele mai frecvente posturi utilizate în
cadrul metodelor de facilitare sunt:
 decubitul lateral
 decubitul ventral, cu sprijin pe coate
 poziţia şezând
 patrupedia
 în genunchi
 ortostatismul
 Stadiile controlului motor
1. Mobilitatea
Abilitatea de a iniţia o mişcare, dar şi de a executa
mişcarea pe toată amplitudinea ei

2. Stabilitatea
Capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi
antigravitaţionale, ca şi poziţiile mediane ale corpului.
Posibilitatea realizării unei contracţii normale
simultane a muşchilor din jurul articulaţiei
(cocontracţie).
 Stadiile controlului motor
2. Stabilitatea
Se realizează prin 2 procese:
 Integritatea reflexelor tonice posturale de a menţine o
contracţie în zona de scurtare a muşchiului contra
gravitaţiei
 Cocontracţia realizează stabilitatea în posturile de
încărcare şi face posibilă menţinerea corpului în
poziţie dreaptă
Stadiile controlului motor
3. Mobilitatea controlată
Abilitatea:
 de a executa mişcări în timpul oricărei posturi de
încărcare prin greutatea corpului, cu segmentele
distale fixate, sau
 de a roti corpul şi trunchiul în jurul axului
longitudinal în timpul acestor posturi
Stadiile controlului motor
3. Mobilitatea controlată
Necesită:
 obţinerea unei forţe musculare în limita disponibilă
de mişcare
 promovarea unor reacţii de echilibru în balans
 dezvoltarea unei abilităţi de utilizare a amplitudinii
funcţionale de mişcare atât în articulaţiile
proximale, cât şi în cele distale
Stadiile controlului motor
4. Abilitatea
Capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau a
locomoţiei.
Manipularea şi explorarea mediului înconjurător

Este ultimul şi cel mai înalt nivel de control motor

Rădăcinile membrelor prezintă o stabilitate dinamică care

ghidează membrul. Partea distală (mână, picior) are o mare
libertate de mişcare şi acţiune.
Membrul superior este segmentul cu cele mai mari
necesităţi de abilitate.
Tipurile de contracţii musculare

 Contracţii izotonice: concentrice, excentrice

 Contracţii izometrice

 Pentru promovarea unui tip de contracţie au fost

imaginate o serie de tehnici de facilitare
neuromusculară proprioceptivă
 Tehnicile de facilitare neuromusculară
proprioceptivă (FNP)

Facilitarea neuromusculară proprioceptivă

reprezintă uşurarea, încurajarea sau accelerarea
răspunsului motor voluntar prin stimularea
proprioceptorilor din muşchi, tendoane şi
articulaţii.
La aceasta se adaugă stimularea exteroreceptorilor
şi telereceptorilor.
Proprioceptori
Proprioceptori
Extero şi telereceptori
 Tehnicile de facilitare neuromusculară
proprioceptivă de bază (fundamentale)
Priza mâinilor
Presiunea manuală pe masa musculară/tendoane
reprezintă mecanism de facilitare a contracţiei musculare
Trebuie să fie fermă, dar să nu producă durere sau să
împiedice amplitudinea completă de mişcare

Comenzile şi comunicarea
Comenzile trebuie să fie ferme, clare, scurte, pe înţelesul
pacientului, având rol stimulant asupra activităţii urmărite.
În cazul pacienţilor care prezintă dureri, comenzile vor fi
mai blânde.
Pacientul va urmări cu privirea în permanenţă mişcarea,
deoarece controlul vizual poate el însuşi înlocui controlul
proprioceptiv.
 FNP de bază (fundamentale)
Întinderea
Fiziokinetoterapeutul execută tracţiunea (alungirea
muşchiului) care provoacă reflexul de contracţie şi în acel
moment pacientul îşi începe mişcarea

Tracţiunea
favorizează mobilitatea

Compresiunea
favorizează stabilitatea

Rezistenţa maximală
Se raportează la forţa actuală a pacientului, determinând o
iradiere a influxului nervos de la grupele musculare puternice
din cadrul unei scheme de mişcare, spre grupele slabe.
 FNP de bază (fundamentale)
Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare
Antrenarea controlului motor se începe cu componenta
proximală. Începutul oricărei acţiuni de mişcare îl face
mişcarea de rotaţie, după care intră în mişcare segmentul
distal, apoi cel proximal.

Întărirea. Creşterea forţei musculare se poate obţine prin:

”iradierea” influxului nervos de la musculatura puternică spre
cea slabă. De obicei componenta proximală este mai puternică
decât cea distală.
iradierea de la un membru sănătos către membrul bolnav-
rezistenţa se aplică de la segmentele mai puternice spre cele
mai slabe. Schemele de extensie-flexie ale membrului sănătos
pot induce iradierea pe membrul slab.
reflexele de bază tonice ale gâtului şi cele labirintice, reflexele
primitive de flexie şi extensie, reflexele de postură şi echilibru
vizualizarea directă a mişcării
 Tehnicile de facilitare neuromusculară
proprioceptivă (FNP)

Tehnicile FNP se împart în funcţie de cele 4 stadii

ale controlului motor:
 Mobilitate
 Stabilitate
 Mobilitate controlată
 Abilitate
 Tehnici FNP speciale cu caracter general
Inversarea lentă (IL)

Inversarea lentă cu opunere (ILO)

Contracţiile repetate (CR)

Secvenţialitatea pentru întărire (SÎ)

Inversarea agonistică (IA)

 Inversarea lentă (IL)
Reprezintă contracţii concentrice ritmice ale
tuturor agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o
schemă de mişcare, pe toată amplitudinea de
mişcare, fără pauză între inversări.

Rezistenţa aplicată mişcărilor este maximală (cel mai mare

nivel al rezistenţei care lasă ca mişcarea să se poată executa)

Prima mişcare (T1): în sensul acţiunii musculaturii puternice

(contracţie concetrică a antagoniştilor muşchilor hipotoni)
A doua mişcare (T2): în sensul acţiunii musculaturii slabe
(contracţie concetrică a muşchilor hipotoni (agoniştii))
Inversarea lentă
Explicații neurofiziologice:
Legea ”inducției succesive” Sherrington: o mișcare este
facilitată de contracția imediat precedentă a antagonistului ei
Rezistența la mişcare determină o influenţă inhibitorie a
reflexului Golgi asupra motoneuronului muşchiului care se
contractă şi facilitează prin acțiune reciprocă agonistul
Acțiunea inhibitorie a celulelor Renshow pentru
motoneuronul  antagonist
Agoniștii se întind în timpul contracției antagonistului; la
finalul mişcării (sunt întinşi maxim) vor fi facilitaţi prin
impulsuri provenite de la nivelul fusului muscular (de la
receptorul secundar Ruffini)
Inversarea lentă cu opunere (ILO)
Variantă a IL, în care se introduce contracția
izometrică la sfârșitul amplitudinii fiecărei mișcări
(atât pe agonist, cât şi pe antagonist)

Prima mişcare (T1): în sensul acţiunii musculaturii slabe

(contracţie concetrică a muşchilor hipotoni (agoniştii))
A doua mişcare (T2): în sensul acţiunii musculaturii puternice
(contracţie concetrică a antagoniştilor muşchilor hipotoni)
Inversare lentă cu opunere
Explicația neurofiziologică:
Izometria de la sfârșitul mișcării declanşează o
recrutare de motoneuroni  a mușchiului respectiv 
Fusul neuromuscular va continua trimiterea unor
influxuri nervoase cu caracter predominant facilitator ,
deși apare reflexul Golgi și activitatea celulelor Renshow
care încearcă să blocheze efectul facilitator
IL, ILO
IL inhibă contracţia muşchiului care face mişcarea,
spre finalul acesteia, şi pregăteşte muşchiul slab
(agonistul)

ILO măreşte forţa de contracţie a muşchiului care

realizează mişcarea respectivă
Contracțiile repetate (CR)
Mușchii schemei de mișcare: forță 0 sau 1
Segmentul se poziţionează în poziție de eliminare a acţiunii
gravitației, musculatura să fie în zona alungită
Se fac întinderi rapide, scurte ale agonistului
- ultima întindere este însoțită de o comandă verbală fermă
de contracție a muşchiului respectiv
- mișcării voluntare apărute i se opune rezistență maximală
(atenţie ca rezistenţa să nu blocheze mişcarea)

Foarte importantă sincronizarea comenzii care trebuie

făcută înainte de a efectua ultima întindere a.î. să se sumeze
contracția voluntară cu efectul reflexului miotatic
Contracțiile repetate
Muşchii schemei de mişcare: forţă 2 sau 3
Contracție izotonică cu rezistenţă pe toată
amplitudinea de mişcare, iar din loc în loc se aplică
întinderi rapide, scurte

Muşchii schemei de mişcare: forță 4 sau 5, fără să

aibă o forță egală peste tot
Contracție izotonică până la golul de forță unde se
face izometrie, urmată de relaxare; apoi întinderi
rapide, scurte ale agonistului; se reia contracţia
izotonică cu rezistenţă maximală, trecându-se peste
golul de forță
Contracțiile repetate
Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii
izotonice pe musculatura antagonistă normală pentru a
facilita musculatura agonistă, slabă, prin inducție succesivă.

Explicații neurofiziologice:
Efectul reflexului miotatic

Prin rezistența ce se aplică mişcării (maximală la F2-F3,

maximă la F4-F5) se facilitează sistemul  şi ca urmare
aferențele primare ale fusului  recrutări de motoneuroni 
suplimentari
Facilitarea prin comenzile verbale ce măresc răspunsul prin
sistemul reticular activator
Secvențialitatea pentru întărire (SÎ)
Se realizează când un component dintr-o schemă de
mișcare este slab

Se execută o contracţie izometrică maximă în punctul

”optim” al musculaturii puternice-normale
- această musculatură se alege din grupul muşchilor care intră
în lanțul kinetic ce efect aceeași diagonală Kabat cu muşchiul
vizat (de preferinţă se alege un grup muscular mare şi situat mai
proximal) sau
- acelaşi muşchi de pe partea contralaterală

Se menţine izometria + contracţia izotonă (împotriva

unei rezistenţe maximale) a musculaturii slabe vizate
Secvențialitatea pentru întărire (SÎ)
Punctul optim pentru crearea superimpulsului:
- pentru muşchii flexori: zona medie a arcului de
mişcare
- pentru muşchii extensori: zona scurtată a
arcului de mişcare
Secvențialitatea pentru întărire (SÎ)
Explicații neurofiziologice:

Fenomenul iradierii de la nivelul motoneuronilor activaţi ai

musculaturii puternice-normale (superimpulsul creat de
izometrie) spre motoneuronii musculaturii slabe

Creșterea recrutărilor de motoneuroni  și  datorită

rezistenței aplicate

Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin

sistemul reticular activator
Inversarea agonistă (IA)
Se execută contracţii concentrice pe toată
amplitudinea de mişcare, apoi progresiv (ca
amplitudine) se introduce contracţia excentrică
Inversarea agonistă (IA)
Explicaţii neurofiziologice:
Contracţia excentrică promovează atât întinderea
extrafusală, cât și cea intrafusală   influxul aferențelor
fusale

 recrutărilor de motoneuroni  și  datorită rezistenței

aplicate

Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul

prin sistemul reticular activator
 Tehnici FNP speciale pentru promovarea
mobilităţii
Iniţierea ritmică (IR)

Rotaţia ritmică (RR)

Mişcarea activă de relaxare opunere (MARO)

Relaxare- opunere (RO)

Relaxare- contracţie (RC)

Stabilizarea ritmică (SR)

 Inițierea ritmică (IR)
Se aplică atât în caz de hipertonie, cât şi în caz de hipotonie

Se realizează mișcări lente, ritmice:

- pasiv, pe toată amplitudinea unei scheme de mișcare
- pasivo-activ, pe toată amplitudinea unei scheme de
mișcare
- activ, pe toată amplitudinea unei scheme de mișcare

În cazul în care există o hipertonie care limitează mişcarea:

scopul este obținere relaxării
În cazul unei hipotonii: scopul este menținerea memoriei
kinestezice și păstrarea amplitudinii de mișcare

După IR (realizarea mişcării activ) se poate trece la efectuarea

IL
Inițierea ritmică (IR)
Explicaţii neurofiziologice:
Cortexul este influenţat de comenzile verbale şi are un rol
inhibitor asupra tonusului musculaturii hipertone

Echilibrarea tonusului agonist-antagonist în timpul

mișcărilor pasivo-active

Întinderea alternativă a agonistului şi antagonistului are

efect facilitator în cazul musculaturii hipotone. În cazul
musculaturii hipertone, întinderile se fac lent (pentru a nu
declanşa reflexul miotatic)
Rotația ritmică (RR)
Se aplică în caz de hipertonie cu dificultăți de mișcare activă
Se realizează:
 rotații ritmice stânga-dreapta pasiv sau pasivo-activ în
articulaţiile cu mișcare osteokinematică de rotație (SH, CF), în
axul segmentului lent, aprox. 10 secunde
 mişcări pasive de rotaţie în articulaţiile fără mișcare
osteokinematică de rotație (de exemplu: art. IF)
- mişcări de supinaţie-pronaţie
Rotația ritmică (RR)
Explicaţii neurofiziologice:
Cortexul este influenţat de comenzile verbale şi are un rol
inhibitor asupra tonusului musculaturii hipertone

Mecanoreceptorii locali (articulari și periarticulari) sunt

excitaţi de rotaţie şi declanșează inhibiția motoneuronilor 
ai musculaturii periarticulare
Mișcarea activă de relaxare-opunere (MARO)
Se aplică în caz de hipotonie musculară ce nu permite
mișcarea pe o direcţie
Pe musculatura slabă (în zona medie spre scurtă), unde există
forță ”mare”:
 se execută 1 contracţie izometrică
 când se simte că această contracţie izometrică e maximă: se
solicită pacientului relaxare bruscă (verificată de către
terapeut prin intermediul contraprizei)
 apoi terapeutul execută rapid o mișcare spre zona alungită
a musculaturii respective + întinderi rapide în zona alungire
musculară (arcuiri)
 o contracţie izotonică cu rezistență pe toată amplitudinea
posibilă
Mișcarea activă de relaxare-opunere (MARO)
Explicații neurofiziologice:
Contracţia izometrică în zona scurtată  fenomenul de
coactivare (facilitarea simultană a motoneuronilor  și )

Contracţia izometrică  crește activitatea buclei  

aferențele primare ale fusului vor conduce la recrutări de
motoneuroni  suplimentari

Efectul reflexului miotatic în timpul întinderilor rapide

Contracţia izotonică cu rezistenţă maximală facilitarea

sistemului 
Relaxare-opunere (Hold-relax) (RO)
“Hold-relax” sau “Ţine-relaxează”

Se aplică:
 când amplitudinea unei mișcări este limitată de hipertonie
musculară (contractura miostatică)
 când durerea este cauza limitării mișcării (durerea frecvent
asociată hipertoniei)

Tehnica RO are 2 variante:

 RO antagonistă: se lucrează (se face izometria) muşchiului
hiperton
 RO agonistă: se lucrează (se face izometria) muşchiului
agonist (muşchiul care realizează mişcarea limitată)
Relaxare-opunere (Hold-relax) (RO)
În ambele variante (RO agonist, RO antagonist):
 în punctul de limitare a mișcării: izometria muşchiul agonist
sau antagonist (5-8 secunde)
 relaxare lentă
 se poate repeta izometria de mai multe ori sau
 pacientul, în mod activ, va încerca să treacă de punctul iniţial de
limitare a mişcării: contracţia izotonică a agonistului, fără
rezistenţă din partea terapeutului

Pentru a maximaliza intensitatea izometriei: comanda ”ține, nu

mă lăsa să mișc”
mișcarea terapeutului este spre contracţie excentrică, fără
realizare (terapeutul va împinge spre contracţia excentrică, fără
să provoace acest tip de contracţie; se ţine cont de forţa actuală a
pacientului)
Relaxare-opunere (Hold-relax) (RO)
Explicaţii neurofiziologice RO antagonistă:
Cu cât durata de aplicare a izometriei antagonistului mişcării
limitate (muşchii contracturaţi) este mai mare și repetările
acesteia într-o şedinţă mai numeroase  mai repede apare
oboseala unităților motorii şi tensiunea muşchiului scade 
relaxarea musculară

Excitarea circuitului Golgi  impulsuri inhibitorii autogene

Descărcările celulelor Renshow  scad activitatea

motoneuronilor  ai muşchiului antagonist (hiperton)

Comanda verbală influenţează centrii superiori

Relaxare-opunere (Hold-relax) (RO)
Explicaţii neurofiziologice RO agonistă:

Izometria pe muşchii care fac mişcarea limitată (agoniștii) 

efect de inhibiție reciprocă pe antagonist

Recrutarea de noi motoneuroni pentru agonist  crește forța

agonistului
Relaxare-contracție (RC)
Se aplică în caz de hipertonie musculară
Se aplică numai pe antagonist (muşchiul care limitează
mişcarea)

În punctul de limitare a mișcării, se realizează concomitent:

 o contracţie izometrică pe muşchiul hiperton
 o contracţie izotonică lentă, pe toată amplitudinea de
mișcare de rotație din articulația respectivă: pasiv, pasivo-
activ, activ și activ cu rezistenţă

În cazul articulaţiilor ce nu permit mişcarea osteokinematică

de rotaţie, RC se va aplica doar imprimând pasiv mişcarea de
rotaţie.
Relaxare-contracție (RC)
Explicații neurofiziologice:
Izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii
contracturaţi)  oboseala unităților motorii  scade
tensiunea mușchiului

Excitarea circuitului Golgi  impulsuri inhibitorii autogene

Descărcările celulelor Renshow  scade activitatea

motoneuronilor 

Receptorii articulari excitați de mişcarea de rotație  rol

inhibitor pentru motoneuronii . Rotaţia are efect de
relaxare pentru muşchii periarticulari.
Stabilizarea ritmică (SR)
Utilizată în limitările de mobilitate date de:
 contractura musculară
 durere
 redoare postmobilizare

În punctul de limitare a mișcării: se execută contracţii

izometrice pe agoniști și antagoniști, fără relaxare între
contracția agonistului și antagonistului (cocontracţie)
2 variante: simultană și alternativă
comanda verbală: ”ține, nu mă lăsa să mișc”

tehnica simultană: mușchii ce sar o articulație proximală sau

distală celei afectate
tehnica alternativă: priză în brățară cu împingere spre o
direcție și direcția opusă de către FKT cu alternare rapidă
Stabilizarea ritmică (SR)
Explicații neurofiziologice:
Cocontracția  facilitarea motoneuronilor  și ; crește
recrutarea de unități motorii (contracţii izometrice)

Izometria pe muşchii ce realizează mișcarea limitată 

inhibiție reciprocă pentru antagonist

Izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii

contracturaţi)  oboseală unităților motorii  tensiunea
mușchiului scade

Excitarea circuit Golgi  impulsuri inhibitorii

Descărcările celulelor Renshow  scad activitatea

motoneuronilor  pentru muşchii antagoniști (hipertoni)
 Tehnici FNP speciale pentru promovarea
stabilităţii
Contracţia izometrică în zona scurtată
(CIS)

Izometrie alternantă (IzA)

Stabilizare ritmică (SR)

Contracția izometrică în zona scurtată (CIS)
Se execută, la nivelul de scurtare a musculaturii:
 contracţii izometrice repetate
 cu pauză între repetări (relaxare)

 Se execută, pe rând, pe musculatura tuturor

direcțiilor de mișcare articulară
Contracția izometrică în zona scurtată (CIS)
Explicație neurofiziologică:
Refacerea sensibilității fusului neuromuscular în zona
scurtată unde receptorii secundari (Ruffini), mai ales de
la nivelul musculaturii tonice, generează impulsuri
inhibitorii pt motoneuronii . Acest lucru trebuie
combătut a.î. impulsurile facilitatorii de la nivelul
cortexului să nu fie ”anihilate”
Se reface capacitatea muşchiului de a realiza o
contracție eficientă în zona de scurtare a fibrelor
musculare
Izometrie alternantă (IzA)
Se execută contracții izometrice:
 scurte
 alternative, agoniști și antagoniști
 fără să se schimbe poziția segmentului
 fără pauză între contracții
 în toate punctele arcului de mișcare (pe rând)
 pe toate direcțiile de mișcare articulară (pe rând)

Dacă nu se poate trece de la CIS la IzA, se face ILO cu

scăderea amplitudinii de mișcare. Astfel, izometria de la
sfârşitul ILO să nu se mai facă la capătul amplitudinii de
mişcare articulară; progresiv să ne apropiem de punctul dorit
pt IzA.
Izometrie alternantă (IzA)
Explicații neurofiziologice:
Cocontracția  facilitarea motoneuronilor  și : crește
recrutarea de unități motorii datorită contracţiilor
izometrice aplicate de fiecare parte a articulaţiei

Receptorii articulari din jurul suprafeţei articulare au rol în

stabilitatea posturilor cu încărcare (telescoparea)
Stabilizarea ritmică (SR)
Pentru refacerea stabilității, SR se realizează:
 în toate punctele arcului de mișcare
 pe toate direcțiile de mișcare articulară

Stabilitate
după efectuarea cocontracției din postură neîncărcată,
se trece la poziţia de încărcare (de sprijinire pe
articulaţia respectivă) și se repetă succesiunea tehnicilor
CIS-SR
Ex: patrupedia realizează încărcarea şoldului, umărului,
cotului, pumnului
 Tehnici FNP speciale pentru promovarea
mobilităţii controlate
Inversarea lentă (IL)

Inversarea lentă cu opunere (ILO)

Contracţiile repetate (CR)

Secvenţialitatea pentru întărire (SÎ)

Inversarea agonistică (IA)

 Tehnici FNP speciale pentru promovarea
abilităţii

Progresia cu rezistență (PR)

Secvenţialitatea normală (SN)

Progresia cu rezistenţă (PR)
Reprezintă opoziția făcută de terapeut locomoției
(târâre, mers în patrupedie, mers în ortostatism)

Deplasarea dintr-o postură reprezintă trecerea de la stadiul

mobilităţii controlate (poziţia în lanţ kinetic închis), la stadiul
abilităţii prin deschiderea alternativă a câte unui lanţ kinetic
(ridicarea unui membru) şi mişcarea în lanţ kinetic deschis
(păşirea).
Ex: pacientul în ortostatism, terapeutul efectuează cu ambele
mâini prize la nivelul părţii anterioare a bazinului: opune
rezistenţă maximală mişcărilor de avansare. Prizele se pot face şi
la nivelul umerilor, sau umăr şi hemibazin contralateral
Progresia cu rezistenţă (PR)
Explicație neurofiziologică:
opoziția la mișcare  creșterea recrutării de
motoneuroni  și o excitare mai mare pe aria motorie
cerebrală a zonelor implicate în comanda musculaturii
necesare efectuării mişcărilor cerute
Secvențialitatea normală (SN)
Urmărește coordonarea componentelor unei scheme de
mișcare care are forță adecvată pentru executare, dar
secvențialitatea nu e corectă prin:
- incoordonare dată de o ordine greşită a intrării muşchilor
în activitate (nu e de la distal la proximal) sau
- grade de contracție musculară inadecvate în raportul
agonist-antagonist
Secvențialitatea normală (SN)
Explicații neurofiziologice:

Învățarea unor engrame corecte de mișcare presupune

învățarea și repetarea mișcărilor de la distal spre proximal

Rezistența maximală la fiecare componentă a mișcării

globale crește recrutarea de motoneuroni  și excitare mai
mare arie motorie cerebrală a zonelor implicate în comanda
musculaturii necesare mişcării, cu inhibarea consecutivă a
mușchilor neimplicați
 „Elementele" facilitatorii sau inhibitorii
“Elementul”: o serie de manevre care declanşează stimuli
senzitivi cu rol de a creşte sau de a reduce răspunsul motor

 Elementele se clasifică în funcţie de receptorii puşi în acţiune,

de unde pornesc semnalele senzitive:
- Elemente proprioceptive
- Elemente exteroceptive
- Elemente combinate (proprioceptive şi exteroceptive)
- Elemente telereceptive
- Elemente interoceptive
Elementele proprioceptive
1. Întinderea
întinderea rapidă se realizează
în zona alungită a muşchiului,
cu rol de a facilita contracţia,
având la bază reflexul miotatic

întinderea prelungită are un

efect inhibitor pentru agonişti
 datorită receptorilor periferici
din organul tendinos Golgi şi din
fusul muscular (prin aferenţele
secundare)
 acţiunea inhibitorie este mai
accentuată pe muşchii tonici
decât pe cei fazici
Elementele proprioceptive
2. Rezistenţa
 fiziokinetoterapeut, greutatea corpului, mecanic sau prin
gravitaţie  facilitarea contracţiei prin recrutare de
motoneuroni alfa şi gama

3. Vibraţia
 se aplică pe corpul muscular sau pe tendonul lui
 are rol facilitator asupra muşchiului agonist şi inhibitor asupra
muşchiului antagonist
 se recomandată vibraţia pe muşchiul alungit (sumarea efectului
cu reflexul miotatic) şi poziţionarea capului pentru declanşarea
reflexului tonic al gâtului
Elementele proprioceptive
4. Telescoparea (compresiunea)
 realizarea unei presiuni ferme pe suprafeţele articulare, fie
prin posturare (ortostatism pt MI, patrupedie pt MS), fie de
către fiziokinetoterapeut, printr-o împingere cu mâna dinspre
distal spre proximal
 creşterea stabilităţii

5. Tracţiunea
 inversă telescopării
 kinetoterapeutul tracţionează în ax
 se asociază cu tehnici de mobilizare articulară
 sunt implicaţi mecanoreceptorii articulari, iar pe de altă parte
întinderea muşchilor periarticulari (reflexul de întindere)
 mărirea amplitudinii de mişcare
Elementele proprioceptive
6. Acceleraţia (liniară sau angulară)
- are la bază funcţia sistemului vestibular
- receptori (canale semicirculare, otoliţii saculei )  nv vestibular  nc
vestibulari cale vestibulospinală laterală, medială  măduvă
- tract vestibulospinal lateral: otoliţi  motoneuroni musc extensoare
membre
- tract vestibulospinal medial: canale semicirculare  impulsuri
excitatorii şi inhibitorii musc axială

7. Rostogolirea ritmică şi balansarea ritmică

 în plan orizontal sau vertical
 au rol inhibitor asupra tonusului muscular (relaxare),
intervenind prin intermediul sistemului vestibular, diminuând
impulsurile venite prin sistemul reticular activator
 pendularea, legănarea, rularea
Elementele exteroceptive
1. Atingerea uşoară
 se realizează manual sau cu un calup de gheaţă deasupra corpului muscular,
prin câteva mişcări (pentru a nu permite adaptarea receptorilor)
- mai ales la musculatura feţei şi pentru musculatura distală a membrelor
- aplicare imediată a contrarezistenţei pentru întreţinerea contracţiei

2. Periajul (Margaret Rood)

 se face pe suprafaţa tegumentară funcţională sau pe tegumentul de deasupra
muşchiului care urmează să fie stimulat
 periajul se face de la proximal spre distal
 este folosit în trei scopuri: scăderea intensităţii durerii, creşterea
sensibilităţii reflexului miotatic şi pentru reducerea sudoraţiei în zonele
distale ale membrelor
 cu prudenţă la copii mici şi regiunea paravertebrală (poate influența lanțul
ganglionar simpatic, contracția m respiratori) și pers cu afecţ neurologice
importante
 contraindicat în musculatura spastică
Elementele exteroceptive
3. Temperatura
- prin utilizarea excitantului cald, rece sau neutru, influenţează
contracţia musculară, în funcţie de zona de aplicare, suprafaţă,
durată
căldura neutră: relaxare şi scăderea durerii (creșteri moderate
ale fluxului sangvin)
frigul: reduce edemul, spasmul muscular, spasticitatea și
durerea
 frig  vasoconstricție inițială, reducerea metabolismului tisular,
descreșterea vitezei de conducere nervoasă, reducerea răspunsului
aferențelor musculare, vasodilatație secundară și o creștere a forței
musculare după tratament
Elementele exteroceptive
4. Tapotarea uşoară paravertebrală
 se realizează prin lovirea uşoară cu podul palmei
laterovertebral, de la cervical spre lombă, cu o mână pe o latură
a coloanei, cu cealaltă pe cealaltă latură, 3-4 minute
 efectul este de scădere a tonusului muscular paravertebral şi
prin stimularea lanţurilor ganglionare simpatice, de relaxare
generală
Elemente combinate proprio- şi exteroceptive
1. Contactele manuale
Exteroceptorii pielii de deasupra unui muşchi determină efect
facilitator

Durată, locul de aplicare şi presiunea exercitată:

 dacă scopul exerciţiului este mobilitatea, atingerea va fi
uşoară sau intermitentă, dar fermă
 dacă scopul este cocontracţia, plasarea contactului manual se
va face cât mai difuz, deoarece este necesară facilitarea atât a
agoniştilor, cât şi a antagoniştilor.
Elemente combinate proprio- şi exteroceptive
2. Presiunea pe tendoanele lungi
dacă se menţine ferm o presiune cu mâna sau policele de la
ambele mâini pe tendonul lung al unui muşchi contracturat
sau cu tonus crescut de durere  o scădere a tensiunii din
zona presată, iar după mai multe repetări, se poate obţine o
relaxare locală
 se aplică în hipertonii. Nu se utilizează în hipotonii

 Exemple:- obiect dur în palma hemiplegicului

- sprijin cu palma pe o suprafaţă pt flexori pumn şi
degete
- poziţia patrupedă
Elementele telereceptive
1. Văzul- rol în coordonare şi pentru refacerea memoriei
kinestezice

2. Auzul- rol în învăţarea rapidă tehnicilor, ritmare sonoră

mişcări
 comenzi clare, scurte, repetate
 c izoton – ”trage”/ ”împinge”
 c excentrice – ”rezistă”
 c izometrice – ”ține”
 relaxare voluntară – ”lasă moale”
 Intensităţile acustice mari, culori vii, imagini mişcătoare cresc stimularea
motoneuroni
 Muzică lentă, linişte  relaxare

3. Olfacţia, mai ales pentru musculatura feţei şi prin influenţarea

sistemului nervos vegetativ.
Elementele interoceptive
Compresiunea sinusului carotidian
 efectul depresor asupra tensiunii arteriale
 rol de scădere a tonusului muscular
- acest efect se obţine prin flectarea capului şi
poziţionarea lui mai jos decât trunchiul/ patrupedie prin
aplecarea capului
- se utilizează la copii în combinaţie cu pendularea