TEORIA RECUPERARII

Dictionarul explicativ al limbii romane defineste recuperarea prin actiunea de a recupera

si rezultatele ei; a recupera, exprima faptul de a dobandi din nou, a redobandi, a recastiga.
Recuperarea este definita de Dragan, I., (2002) drept, "procesul de utilizare dirijata a unor
factori naturali sau artificiali, cat mai de timpuriu si intensiv, in scopul restabilirii anatomofunctionale a unui organ sau functii perturbate de efortul sport, accidental sau in timp, pentru
reintegrarea rapida a acestuia in procesul de pregatire".
Daca refacerea se adreseaza organismelor sanatoase, integre din punct de vedere
anatomic, recuperarea, apartine organismelor cu afectiuni morfologice si functionale, care isi
propune sa obtina reabilitarea functionala a segmentului.
In timpul activitatii sportive, din cauze de suprasolicitare, de uzura sau cauze banale,
sportivii pot avea experiente neplacute, respectiv se pot accidenta, fapt ce le impune intreruperea
pregatirii. Traumatismele, leziunile care se instaleaza, trebuie rapid abordate, prin masuri precoce
si intensive, cu scoaterea sportivului de la locul unde s-a produs accidentul, aplicarea primelor
masuri de calmare a durerilor, realizarea bilantului lezional si stabilirea masurilor de recuperare.
Scopul procesului de recuperare, de reabilitare, a sportivilor este de a restaura starea
optima de sanatate si functionalitate la potential maxim.
4.2. Traumatologia in activitatile sportive
Este unanim recunoscut faptul ca intre diversitatea traumatismelor si caracteristicile
disciplinelor sportive exista o relatie de interdependenta. Aspectele legate de dinamica, timpul de
efort, cerintele regulamentului de concurs, echipamentul sportiv, materialele, instalatiile sportive
specifice, conditiile ambientale sunt variabile determinante in frecventa, diversitatea si
localizarea traumatismelor. In functie de localizare traumatismelor se ordoneaza, astfel:
Traumatismele partilor moi
- Contuzia - este afectiunea cea mai frecventa, care consta in strivirea tesuturilor moi (piele,
tesut adipos, muschi), prin presare sau lovire.
- Plaga - consta in sectionarea pielii, cu/fara afectarea tesuturilor subadiacente.
- Crampa musculara - consta in contractie intramusculara spasmodica a muschiului scheletic,
care apare intra sau post efort.
- Contractura musculara - consta intr-o tetanizare reflexa, ca efect al acumularii de toxine, pe
fondul unei deshidratari si a unor tulburari de excitabilitate.

- Leziunea musculara - consta intr-un macrotraumatism intern, produs de o contractura brusca a

muschiului. Aceasta se diferentiaza in functie de masa musculara implicata, in: leziuni fibrilare
(fibre lezate), leziuni fasciculare (fascicule lezate), leziuni fibro-fasciculare si leziuni totale
(partial sau total corpul muscular).
- Miozita - afecteaza mai multi muschi, cu debut in grupa musculara cea mai solicitata.
- Mioentezita - este luziunea instalata la nivelul insertiilor muschilor pe os sau cel al jonctiunii
musculo-tendinoase.
- Entezita - este micro-leziunea din zona mio-tendinoasa sau tendo-periostala.
- Tendinita - consta in afectiunea tendonului, cauzata de producerea unor modificari metabolice
locale, printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv.
- Tenosinovita - consta in afectiunea de tip inflamator nespecific si metabolic, aparuta la tendon
si teaca sinoviala.
- Ruptura de tendon - consta in finalizarea unui proces degenerativ progresiv.
- Lumbagia prin suprasolicitare - consta in microleziuni la nivelul fibrelor si insertiilor
capsulelor sau ligamentelor.
- Epicodilita mediala a humerusului - ca afectiune microtraumatica cauzata de tractiuni repetate
si bruste asupra insertiei epicondiliene ale muschilor supinatori ai antebratului.
- Pubialgia "fotbalistului" se instaleaza ca urmare a unor repetate microtraumatisme ale regiunii
inghino-crurale, la jucatorii de fotbal, rugby, hochei pe gheata.
Traumatismele articulatiilor
- Luxatia - este o leziune articulara complexa, care implica dizlocarea suprafetelor articulare si
leziuni articulare si periarticulare extinse. Leziunile articulare constau in rupturi capsulare si
dezinsertii.
- Entorsa - cea mai frecventa afectiune articulara, ce consta in leziuni capsulo-ligamentare,
nervoase si vasculare produse de o suprasolicitare.
- Hidartroza - se manifesta prin aparitia lichidului articular, cu/fara durere.
- Leziunea meniscului genunchiului prin supra solicitare, cu miscari flexie-extensie.
- Artroza - consta in alterari distructive ale cartilajelor sau fibro-cartilajelor articulare, asociate
cu leziuni proliferative ale tesutului osos.

 Traumatismele oaselor
- Apofizita - este inflamatia suprafetei proeminentelor osoase pe care se insera un muschi sau un
grup muscular.
- Periostita - este provocata de forte ce se transmit prin insertiile musculaturii coapsei, pe
extremitatea proximala a tibiei, intricandu-se cu tesutul periostal si insertiile musculaturii
gambei.
- Fractura de stres - este declanseaza de suprasolicitarea osului pe fondul tulburarii
homeostaziei osoase.
Conform informatiilor statistice oferite de Institutul National de Medicina Sportiva - Bucuresti
(Tabel 4.1.), cele mai frecvente traumatisme se produc la nivelul membrelor inferioare (57,7%) si
a membrelor superioare (21,25%).
Localizarea traumatismului

Procentajul (%)

Membre inferioare

57,70

Membre superioare

21,25

Abdomen

15.60

Trunchi

3,35

Cap-gat

2,10
Tabel 4.1. Localizarea traumatismelor
(Dragan, I., 2002)
4.3. Principiile recuperarii

Principiul "primum non nocere", principiu fundamental al oricarui proces recuperator, se

refera la aplicarea in siguranta a tratamentului; deoarece baza recuperarii o constituie exercitiile
fizice, acestea sunt selectate si aplicate in asa fel, incat sa nu agraveze starea subiectului.

Introducerea, la momentul optim, a exercitiilor fizice in protocolul recuperator al unui sportiv, nu

provoaca durerea sau accentuarea ei. In general, aparitia durerii sau acutizarea durerii, constituie
un indiciu de avertizare asupra contraindicarii tratamentului prin exercitiu fizic, ceea ce impune
reducerea sau intreruperea practicarii exercitiului fizic. O consecinta negativa in abordarea
incorecta a programului recuperator, consta in aparitia altor unor simptome, precum: cresterea
cantitatii de lichid intraarticular, ridicarea temperaturii locale.
Principiul precocitatii tratamentului se refera la abordarea cat mai rapida a protocolului de
recuperare, indata ce starea de sanatate a subiectului o permite; referindu-ne la programul fizical,
acesta se adreseaza initial, extremitatilor segmentului lezat, daca nu sunt imobilizate,
segmentului analog sanatos si intregului organism. Recuperarea functionala, dupa traumatisme
trebuie initiata de timpuriu, pentru ca rezultatele sa fie cat mai sigure si intr-o perioada de timp
cat mai scurta, in scopul revenirii in activitatea sportiva.
Principiul progresivitatii in recuperare In abordarea procesului de recuperare a sportivului
accidentat, se aplica principiul progresivitatii. Prin progresivitate in recuperare, se intelege
utilizarea metodelor si mijloacelor de recuperare, in functie de:
-

capacitatea generala de efort;

capacitatea functionala a structurilor implicate in efort.

Solicitarea functionala a segmentului lezat, incepe de la limita inferioara a posibilitatilor si se

amplifica treptat, pana la integrarea totala in complexul motric cotidian si specific. Solicitarea
segmentului lezat urmeaza o curba usor ascendenta, atat in cadrul fiecarei lectii, cat si de-a
lungul intregii perioade de recuperare. Este contraindicata depasirea nivelului functional
momental al segmentului lezat.
Astfel, stimulul standard va avea valori amplificate, in ceea ce priveste intensitatea, conform
ameliorarii capacitatii generale si locale, a individului, a sportivului afectat. Programul de
recuperare se structureaza in trei etape.
Etapa pregatitoare - care creaza conditii fiziologice si psihologice, in care se aplica
proceduri termo si electroterapice, masaj, in scopul preparatiei locale si generale a
structurilor implicate in efort.
Etapa preliminara - in care sportivul care trebuie recuperat, invata cum se folosesc
aparatele, cu mobilizare activa, asistata sau rezistiva.
Etapa efectuarii programului adaptat capacitatii functionale a celui care este
recuperat.
Implicarea in efort, a sportivului care urmeaza a fi recuperat, respecta rigorile acestei situatii,
prin:
-

trecerea de la cunoscut la necunoscut;

trecerea de usor la greu, raportat la volume si intensitati;

trecerea de la simplu la complex, cu referire la dificultatea si complexitatea mijloacelor

utilizate.

Progresivitatea se refera la modificarea treptata a numarului de repetari, a valorii

incarcaturilor, a sistemului de executie, cat si duratei pauzelor dinte repetari si dintre sedintele de
recuperare. Principiul progresivitatii se abordeaza urmarind intensitatea si complexitatea
efortului.
Progresivitatea in intensitate se refera la durata unui exercitiu, a unei serii de exercitii sau
aplicarea cantitatii de efort in unitatea de timp. Elementele determinante, sunt:
-

progresia spatiala, care implica pozitia initiala, ansamblul gesturilor motrice,

pozitia finala.
progresia temporala care se raporteaza la termene lungi, scurte si executii imediate.

Progresivitatea in dificultate este asociata de coordonarea fina a executiei si are efecte asupra
motricitatii subiectului. Dificultatea exercitiilor va avea ca variabile, pozitia initiala (mai inalta
sau mai redusa), elemente de simetrie-asimetrie a executiei, care solicita un control segmentar
superior.
Principiul individualizarii tratamentului se refera la faptul, ca in abordarea procesului de
recuperare trebui sa se tina seama de unele variabile, precum:
- natura, localizarea traumatismului si interventia medicala: cotul este articulatia cea mai dificila;
de obicei, articulatiile cu mobilitate mare beneficiaza de recastigarea rapida a acestei calitati.
Recuperarea dupa interventii chirurgicale la nivelul muschilor, tendoanelor este cea mai dificila,
deoarece impune o perioada de lunga durata. Recuperarea este mai anevoioasa si uneori
incompleta la nivelul articulatiilor, dar relativ scurta, cu vindecare totala, dupa consolidarea
leziunilor sistemului osos.
- personalitatea sportivului: pierderea sau reducerea independentei motrice induce efecte
negative asupra psihicului, fapt ce trebuie compensat prin castigarea increderii acestuia in
respectarea si executarea programului kinetic; pe de alta parte sportivii, ca persoane obisnuite cu
practica exercitiului fizic, sunt capabili de o mai eficienta integrare in programul kinetic, cu o
buna concentrare asupra executiei motrice si dozarii efortului, fapt dinamizator al recuperarii
complete;
- varsta sportivului, care constituie un factor pozitiv, in sensul ca recuperarea este mai rapida cu
cat sportivul este mai tanar, copiii avand cea mai accelerata revenire la normal;
- calitatea intregului tratament aplicat poate sa accelereze sau sa incetineasca procesul de
redobandire a integritatii anatomice si functionale a sportivului dupa un traumatism.
4.4. Obiectivele si mijloacele recuperarii

Obiectivele specifice procesului de recuperare tin cont de particularitatile sportivului si

ale disciplinei sportive, in aceeasi masura. Referirea la sportiv, inseamna varsta, experienta,
aspecte biologice si psihologice.
Obiectivele procesului de recuperare a sportivilor accidentati se refera, la:
-

controlul procesului inflamator si al durerii;

refacerea mobilitatii articulare si a flexibilitatii tesuturilor periarticulare;
imbunatatirea fortei si rezistentei musculare;
dezvoltarea rezistentei cardio-vasculare (ameliorarea capacitatii generale de efort);
refacerea coordonarii musculare specifice;
stabilirea programului de intretinere.

Controlul durerii si al procesului inflamator

Reducerea durerii este o conditie de baza in aplicarea programelor de terapie prin miscare, fapt
ce se poate realiza prin utilizarea urmatoarelor mijloace.
Repausul si posturile completeaza masurile de reducere a efectelor care apar in urma
leziunilor produse, prin abordarea unor pozitii in stare de repaus. Pe parcursul terapiei de
recuperare, dupa scoaterea sportivului de la locul accidentului, se apeleaza la repausul fizic,
segmentar in scopul realizarii relaxarii musculare. In cazul traumatismului segmentar, celelalte
parti ale corpului se afla in stare functionala, deci antrenabile.
Hidrotermoterapia - realizeaza reducerea procesului inflamator, a durerii si stoparea
extinderii leziunilor, prin mijloacele terapiei cu agent rece (apa sau gheata)
Medicatia generala si locala (analgezica, antiinflamatoare, decontracturanta, resorbtiva) se
administreaza in faza initiala, tot in scopul reducerii urmarilor traumatismului produs.
Electrostimularea cu curenti de frecventa joasa sau medie contribuie la combaterea edemelor
produse.
Electroterapia antialgica se aplica in toate etapele evolutiei leziunilor traumatice, apeland la
curenti de frecventa joasa sau medie (2-3 proceduri in cate 2-3 sedinte saptamanal).
Ultrasonterapia are efecte pozitive in mentinerea flexibilitatii tesuturilor moi.
Masajul periostal si baile alternanate sunt utile in cazul proceselor inflamatorii persistente.
Acupunctura poate completa metodele de control al procesului inflamator si al durerii.
Refacerea mobilitatii articulare si a flexibilitatii, supletei tesuturilor periarticulare

Dupa reducerea durerii, a inflamatiei si a contracturii musculare se poate trece la mijloacele

terapiei prin miscare, kinetoterapia, initial cu tehnici pasive cu executie asistata, folosind
contractiile statice si tehnicile de facilitare neuro-musculara proprioceptiva. Ulterior se
apeleaza la tehnici active -ajutate, urmand mobilizarile active, pentru atingerea limitei normale a
mobilitatii articulare.
Imbunatatirea fortei si rezistentei musculare
Programul de tonificare musculara se aplica dupa refacerea mobilitatii articulare in procentaj de
75%. Acestea utilizeaza 4 tipuri de exercitii fizice de baza:
-

exercitii statice;
exercitii cu rezistenta progresiva;
exercitiile izometrice ;
exercitiile izodinamice.

Acestor mijloace li se adauga:

- hidrotermoterapia cu agent cald si neutru care se recomanda inca de la inceputul
programului de recuperare, avand in vedere beneficiile induse de apa calda, respectiv reducerea
durerii, decontracturarea si relaxarea musculara, cat si usurarea miscarilor in apa.
- stimularea electrica se aplica din fazele precoce ale recuperarii apeland la curent de
joasa si medie frecventa.
Dezvoltarea rezistentei cardio-vasculare
Refacerea capacitatii aerobe trebuie inceputa de timpuriu, debutand cu activitate la bicicleta
stationara. Programele aerobe se practica cu 5 sedinte saptamanal, cu durata de 30 de minute
fiecare, in solicitare de 60-75% din capacitatea de efort a sportivului, sub control medical.
Refacerea coordonarii musculare specifice
Abordarea acestei calitatii se poate realiza numai dupa redobandirea mobilitatii articulare si a
flexibilitatii tesuturilor moi, a fortei si rezistentei muschilor afectati prin accidentare. Dobandirea
coordonarii specifice sportului practicat se realizeaza printr-un proces de invatare
neurofiziologic, in care stereotipurile de engrame, apar dupa repetitii lente, cu forte minimale
aplicate pana la atingerea unui grad bun de precizie, dupa care se pot mari parametrii de viteza si
forta.
Stabilirea programului de intretinere
Etapa finala a recuperarii cuprinde doua actiuni, in urma carora se decide revenirea sportivului la
antrenamente si concursuri:

- evaluarea finala a capacitatii functionale;

- stabilirea programului, care face parte din sedinta de antrenament si cuprinde
recomandari precise in legatura cu mentinerea capacitatilor de flexibilitate, forta, rezistenta
musculara si cardio-respiratorie, cat si masuri de prevenire a recidivelor. Terapia balneara este
folosita la incheierea sezonului sportiv, cand se actioneaza asupra suprasolicitarilor si a
sechelelor post-traumatice (chiar daca acestea se afla in faza de acalmie). Terapia balneara
profilactica si de recuperare, cat si refacerea generala complexa a organismului, se aplica in
perioada de tranzitie a pregatirii sportive.