1.

Leziunile musculare

Leziunea musculara este rezultatul unor macrotraumatisme produse de o contractie brusca a unui
muschi, in anumite conditii favorizante.
Intinderea reprezinta o leziune a muschilor sau a tendoanelor. In functie de severitatea leziunii, putem avea o
simpla suprasolicitare a muschiului sau tendonului (in limbaj curent intindere) sau o ruptura partiala sau toatala a
muschiului sau tendonului.

Anatomia muschiului striat

Muschiul este format dintr-un corp muscular si doua capete, numite tendoane, prin care acesta se
insera pe os. Ca organ, muschiul este format din fibre musculare, tesut de legatura – „scheletul
conjunctiv” – vase si nervi.
Masa musculara se organizeaza in grupe musculare pe cate o fata a unui segment de corp sau
membru, fiecare grup avand aproximativ aceeasi actiune principala in realizarea unei miscari. La
exterior acest grup este invelit (protejat) de o fascie comuna. Ruperea fasciei va determina hernierea
muschiului/muschilor evidentiabila clinic.
Fiecare corp muscular ese invelit de un manson conjunctiv numit epimisium cu rol protector
(mentine forma muschiului nepermitand intindere excesiva) si mecanic (realizeaza impreuna cu
fascia comuna si epimisiumul vecin planuri de alunecare in timpul contractiei sau mobilizarii
segmentelor).
Din epimisum pornesc septuri conjunctive in interiorul corpului muscular (perimisium) care
invelesc fasciculele musculare. Din perimisium pornesc alte septuri in interiorul fasciculului
muscular (endomisium) care invelesc fiecare fibra musculara.
Epimisiumul, perimisiumul si endomisiumul formeaza „matricea” sau „scheletul conjunctiv” al
muschiului avand rol de sustinere si mecanic, dar reprezinta si calea prin care se asigura
vascularizatia si inervatia muschiului.
Fasciculul muscular este cea mai mica unitate structurala ce cuprinde toate elementele muschiului
ca organ. Fibra musculara este celula musculara formata dintr-o membrana (sarcolema),
protoplasma (sarcoplasma), nuclei si niste structuri proprii citoplasmatice, specifice, miofibrilele
care reprezinta singurul element contractil al muschiului.
Etiologia leziunilor musculare
Leziunile musculare pot apare in efectuarea activitatilor de zi cu zi si nu sunt specifice doar
sportivilor. Persoanele care practica sport sunt expuse la dezvoltarea intinderilor musculare prin
folosirea excesiva a musculaturii.
Intinderea musculara mai este denumita si spasm muscular sau crampa musculara, si reprezinta o
leziune indirecta aparuta pe fond de oboseala si suprautilizarea a muschiului. Poate apare in timpul
oricarui tip de activitate fizica: alergat, ridicare de greutati, catarare, intindere extrema a bratelor sau
picioarelor etc.
Sporturile de contact ca rugby, fortbal american, wrestling, box etc prezinta un risc mai crescut de
aparitie a leziunilor musculare dar nu trebuiesc neglijate nici sporturile non-contact in care se pot
dezvolta forte puternice (spre exemplu, de prindere/apucare) pe un singur segment al corpului
(tenis, canotaj, aruncarea greutatii, gimnastica, golf etc) ce pot duce la aparitia leziunilor musculare.

1
Intinderile musculare care apar in afara antrenamentului sau unor eforturi fizice sunt denumite
ocupationale. Spre exemplu, adoptarea de pozitii anormale la locul de munca pentru perioade lungi
de timp fara pauze sau postura anormala a corpului care determina intinderi musculare cronice ale
gatului, umerilor si spatelui ridicind posibilitatea sechelelor pe termen lung ale tesuturilor moi si
articulatiilor coloanei vertebrale.
Rupturile musculare apar spontan datorita unei contractii puternice sau a unui gest obisnuit efectuat
pe un muschi epuizat; pot fi provocate prin lovitura directa, mai ales cand directia de actiune este
tangentiala cu muschiul.Alti factorii care pot favoriza producerea leziunilor musculare sunt
eforturile bruste si violente fara o incalzire prealabila, in conditiile unui climat rece si umed.
Tabloul clinic
Intinderea musculara poate fi acuta sau cronica. Cea acuta aparare ca urmare a unui
traumatism sau suprasolicitare a muschiului, iar cea cronica se dezvolta in urma suprasolicitarilor
prelungite, repetitive ale aceluiasi muschi sau grup de muschi.
Simptomele tipice de leziune musculara sunt:
 durere vie cu caracter de arsura, cu aparitie brusca
 atitudine antalgica (adopta o pozitie in care durerea nu mai este atat de intensa)
 prezenta durerii localizate la palpare
 tumefierea regiunii (umflarea), echimoza (vanataie) locala, aparitia hematomului (ruptura
musculara partiala sau totala)
 in cazuri severe (ruptura musculara partiala sau totala) apar grade diferite de impotenta
functionala a muschiului
Sunt descrise 3 grade de severitate ale intinderii musculare:
 Grad 1: leziune usoara care afecteaza un numar redus de fibre musculare (sub 5%). Este o leziune
fibrilara (afecteaza cateva fibre musculare) – aceasta reprezinta in denumirea curenta intindere
musculara! Clinic: durere localizata, fara impotenta functionala, redoare si crampe la 2-5 zile post
injurie.
 Gradul 2: leziune medie care afecteaza un numar extins de fibre musculare dar muschiul nu este
complet rupt. Leziunea este de tip fascicular (sunt interesate cateva fascicule ale muschiului).
Clinic: durere intensa, tumefiere, echimoza moderata, redoare si crampe cu durata de o saptamina.
 Grad 3: leziune severa cu ruptura musculara completa. Clinic: durere brusca, intensa,
imposibilitatea de a contracta muschiul, echimoze si tumefiere importante, la inspectie muschiul se
observa proeminent.
Localizarile cele mai frecvente se intalnesc la muschii membrelor inferioare, mai precis la
nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, aductorilor coapsei, tricepsului sural dar si la
nivelul membrului superior – biceps brahial (cel mai frecvent) – si toracelui (muschiul pectoral
mare).
Investigatii paraclinice
In general diagnosticul este pus pe baza anamnezie si examenului clinic local. Utila este si
ecografia musculara mai ales in cazul sportivilor de performanta.
Ecografia mio-entzo-osteo-articulara: se efectueaza pentru a decela gravitatea leziunii (stabilirea
gradului intinderii) in functie de care se stabileste si conduita terapeutica secundara.

2
 Tratament
Tratamentul de prima linie in leziunile musculare de faza acuta cuprinde patru pasi cunoscuti
sub acronimul RICE: repaus segmentar (Rest), aplicare locala de gheata (Ice), compresie locala
(Compression) si ridicarea membrului afectat (Elevation).Repausul opreste activitatile fizice care nu
sunt necesare, mai ales cele care produc durere pentru a preveni progresia leziunilor. Este
obligatoriu, mai ales in cazul sportivilor, deoarece continuarea antrenamentelor determina agravarea
injuriei, putand evolua de la intindere musculara pana la ruptura partiala si chiar totala a muschiului.
Se va aplica gheata pentru a reduce edemul prin restrictionarea fluxului de singe la locul leziunii.
Nu se aplica gheata pentru mai mult de 10-15 minute o data, dar se repeta aplicarea de gheata de 4 –
8 ori pe zi timp de 3 zile. Aceasta se aplica pe un strat de tifon sau prosop pentru a se evita leziunile
termice ale tegumentului.
Se va folosi bandaj compresiv pentru a reduce edemul. Se mentine zona afectata ridicata
deasupra nivelului inimii pentru a diminua / preveni staza locala, edemul.
Tratamentul local este acompaniat de administrare de antiinflamatorii nesteroidiene de uz
general si local (unguente) pentru a combate durerea si inflamatia. Daca leziunea este acompaniata
de durere severa se recomanda examenul medical, mai ales daca membrul nu poate fi utilizat sau
daca se identifica sensibilitate marcata intr-un punct. Acestea pot fi semne ale unei fracturi osoase,
entorse sau rupturii complete musculare.
Tratamentul curativ in cazul rupturilor musculare partiale si totale este chirurgical.
Fizioterapia este utilizata cu bune rezultate – laserterapia in primele zile, ultrasunet sau
ultrasonoforeza (dupa primele 48 ore) iar dupa ziua a 8-a curenti diadinamici, TENS. Masajul nu
este recomandat in primele 15 zile.
Kinetoterapia este indicata dupa initiala cicatrizare si consta intr-o prima faza in exercitii de
stretching pentru a intinde tesutul cicatriceal fibros, urmate de exercitii de crestere progresiva a
fortei musculare – initial exercitii pasive, pasivo-active si active; treptat se va trece la exercitii
active cu incarcare progresiva. Urmatoarea etapa este inceperea antrenamentului specific, de
asemenea, gradat ca intensitate si incarcare, ideal sub supraveghere medicala.
In general perioada de vindecare pentru intinderile musculare este de 2 pana la 3 saptamani,
pentru ruptura musculara partiala este de 3 pana la 6 saptamani iar in cazul rupturii musculare totale
de aproximativ 3 luni.
Evolutia si prognosticul sunt, in general, favorabile, daca sportivului i se acorda asistenta
medicala de specialitate si de calitate din primele momente ale producerii leziunii, iar reluarea
efortului fizic specific (antrenamentelor) este hotarata de catre medic (cu ajutorul ecografiei
musculare, singura care poate preciza momentul recuperarii complete). Recidivele apar cand nu este
respectata perioada de repaus, antrenamentele sunt reluate, leziunile in curs de cicatrizare se rup, iar
rezultatul este dublarea perioadei de inactivitate.

2. Osteomielita acuta

FIZIOPATOLOGIE
 din punct de vedere al localizării pe os boala afectează frecvent metafizele fertile

3
 (femur distal, tibia proximal, humerus proximal şi antebraţ distal (metafizele
„aproape de genunchi şi departe de cot")
 de la diverse focare infecţioase (aparente sau inaparente) germenii trec în sânge şi se
produce bacteriemie tranzitorie (latentă clinic)
 unii germeni ajung prin artera nutritivă în vasele metafizare; rezultă inflamaţii
trecătoare („dureri de creştere") sau se dezvoltă inflamaţia specifică osteomielitei
acute

ANATOMIE PATOLOGICĂ
Fazele dezvoltării infecţiei osoase acute sunt: infiamaţie, supuraţie, necroză

Inflamaţia
 este reacţia osoasă la însămânţarea microbiană
 faza inflamatorie evoluează în primele 2-3 zile
 se caracterizează prin vasodilataţie şi exudaţie
 exudaţia determină o creştere a presiunii intraosoase deoarece ţesutul osos este
rigid, lipsit de elasticitate
 creşterea de presiune explică apariţia unor dureri intense şi oprirea circulaţiei
sanguine atât prin compresiune cât şi prin tromboză
 întreruperea circulaţiei principale se soldează cu ischemia parţială a ţesutului
osos; osul va fi irigat datorită surselor vasculare secundare (vasele periostale)
 edemul intraosos progresează spre cavitatea medulară şi spre suprafaţa osului (în
lungul canalelor Volkman)
 momentul crucial este dezlipirea periostului, care echivalează cu compromiterea
totală a vascularizaţiei osoase
 germenii pot trece în această fază în circulaţia generală (hemocultura devine
pozitivă)

Supuraţia
 este cea de-a doua fază a infecţiei osoase
 la agresiunea microbiană organismul îşi organizează o barieră de apărare formată
din: trombozarea circulaţiei, decolarea şi îngroşarea periostală
 această barieră deosebit de fragilă nu mai permite microbilor să treacă din focar în
circulaţia generală (hemocultura negativă), dar nici antibioticelor să ajungă în
focar
 în centrul acestei zone, apar la început microabcese care progresează spre canalul
medular şi spre suprafaţa osului (abcesul subperiostal)
 abcesul subperiostal este una din cele mai constante şi caracteristice leziuni ale
osteomielitei acute
 evoluând spontan, abcesul va perfora periostul îngroşat, va invada părţile moi şi
se va deschide la exterior traversând pielea (fistulizare spontană)
 altă posibilitate de evoluţie este migrarea spre articulaţie

Necroza
 reprezintă faza finală de evoluţie în absenţa tratamentului

clinica osteomielitei acute cu localizare la metafiza inferioara a femurului

(faza de debut)

ASPECTE CLINICE

4
 In perioada de debut (corespunzătoare inflamaţiei) - tabloul tipic al osteomielitei acute cu
localizare la metafiza inferioară a femurului:
 febră (39-40°C) cu facies vultuos, transpiraţii, tahipnee, tahicardie
 subiectiv, copilul acuză durere locală spontană deasupra genunchiului şi
impotenţa funcţională a articulaţiei (nu merge sau mers şchiopătat)
 inspecţia decelează poziţia antalgică a articulaţiei genunchiului explicată de durere
care determină contractură reflexă a muşchilor periarticulari
 palparea este momentul principal al examenului local deoarece cu această ocazie se
stabileşte topografia durerii provocate
 palparea se execută cu un singur deget, cu blândeţe şi se identifică o durere
circumferenţială deasupra interliniului articular
 durerea se asociază cu trei semne negative:
 genunchiul este indemn deoarece palparea interliniului este
nedureroasă iar mobilizarea articulaţiei posibilă
 nu există limfangită
 nu există adenopatie inghinală
 semnele locale pot lipsi; în absenţa semnelor locale într-un sindrom febril la copil
osteomielita trebuie luată totdeauna în discuţie

TRATAMENT
 trebuie început în urgenţă inclusiv când diagnosticul este numai bănuit
 tratamentul diferă în funcţie de momentul diagnosticului

OMA diagnosticată în primele 48 de ore

 calmarea durerilor (analgezice repetate)
 susţinere a stării generale (deshidratarea se corectează prin perfuzarea i.v. de masă
lichidiană)
 tratamentul cu antibiotice:
 se începe cu flucloxacilin şi acid fusidic urmând a fi ulterior înlocuiţi
conform antibiogramei (din hemocultură sau puncţie)
 la copilul sub 4 ani (la care Haemophillus este întâlnit cu o incidenţă
crescută) sau acolo unde culturile au identificat bacili Gram negativi, este
bine să începem tratamentul cu cefalosporine de generaţia a treia
 antibioticele se administrează la început pe cale i.v. (primele 3-4 zile) pentru
a fi continuate i.m. sau p.o. (în următoarele 3-6 săptămâni)
 tratamenral continuă până la normalizarea VSH.
 imobilizare gipsată cât mai rapidă; în cazul localizării infecţiei la metafiza
femurală inferioară aparatul gipsat va fi pelvipedios
 Laurence: „Antibiotice într-un sfert de oră, ghips în două ore"

3. Tuberculoza osteoarticulara

PATOGENIE
Tuberculoza evoluează în trei perioade, conform unei scheme descrise de Ranke

perioada primară
 primoinfecţia are loc la vârsta de 2-3 ani

5
  BK pătrunde în organism pe cale aeriană şi se fixează la nivelul plămânului, unde
determină, din punct de vedere anatomopatologic, complexul primar (CP)
 de cele mai multe ori CP se cicatrizează fără a avea manifestări clinice şi se stinge
pentru totdeauna
 rar (1-2%), această primoinfecţie tuberculoasă se complică încă din această perioadă
cu manifestări extrapulmonare (1% osteoarticulare)

perioada secundară
 colonizarea cu BK se poate produce endogen sau exogen
 punctul de plecare endogen se află în structurile ganglionare ale CP care conţine
bacili care au supravieţuit
 îmbolnăvirea apare în următorii 2-3 ani care succed primoinfecţiei
 localizarea osteoarticulară este specifică acestui stadiu în care se întâlnesc 99%
dintre infecţiile tuberculoase osteoarticulare

perioada terţiară
 la copil se poate suspiciona reactivarea focarelor primare sau secundare, pe când
la adult, atât pentru plămân cât şi pentru schelet, este vorba de o reinfecţie exogenă

Căile de propagare la nivel osteoarticular

 diseminările hematogene ce au ca punct de plecare adenopatiile tuberculoase; de
aici bacilii trec în circulaţia generală şi se pot opri la nivelul oaselor şi articulaţiilor
 diseminările limfatice
 punctul de plecare este reprezentat de ganglionii traheo-bronşici
 prin alterări ale peretelui vasului sanguin intraganglionar BK trece în sistemul
venos
 ganglionii traheo-bronşici pot infecta pe cale limfatică alte grupuri
ganglionare vecine constituind adenite ce ar putea explica formele
superficiale de tuberculoză vertebrală, în care leziunea osoasă provine ca
urmare a acestor vecinătăţi cu adenitele pre- şi laterovertebrale
 diseminarea prin propagare „din aproape în aproape" implică existenţa unui focar
preexistent (osteită juxtaarticulară, abces rece migrator, adenopatie supurată) care
prin evoluţie afectează osul sau articulaţia

DIAGNOSTIC ÎN PERIOADA DE DEBUT

Examen clinic
 istoric: pacient cu o primoinfecţie tuberculoasă sau un contact TBC recent
 semne generale: alterarea stării generale, pierdere pondeplă inapetenţă, oboseală,
subfebrilitate şi transpiraţii nocturne
 durere şi impotenţă funcţională la nivelul articulaţiei afectate
 durerea este surdă şi intermitentă la început, apoi creşte în intensitate, pentru a
deveni intensă şi permanentă cu exacerbări nocturne („crize nocturne")
 impotenţa funcţională a articulaţiei interesate este explicată de durere şi
contractară musculară şi constă în şchiopătare (în localizările la membrul inferior) şi
limitarea treptată a mişcării (la membrul superior şi coloană)
 atitudine spontan adoptată de articulaţia bolnavă (de exemplu genunchiul se aşează în uşoară
flexie)
 caracteristice sunt atrofia musculară, tumefierea articulaţiei cu dispariţia reliefurilor
normale (semn valabil pentru articulaţiile superficiale)

6
  palpare: puncte dureroase pe interliniul articular, îngroşarea sinovialei
 creşterea temperaturii locale
 încercarea de mobilizare forţată a articulaţiei cauzează dureri vii şi induce spasmul
muscular de protecţie
 adenopatia satelită, rece şi nedureroasă (semn inconstant)

Examene paraclinice
 date nespecifice de laborator: creştere V.S.H. peste 50 mm/1 oră, anemie de tip inflamator
şi leucocitoză (limfocitoza mai ales)
 examenul radiografic în stadiile precoce arată osteoporoză difuză a elementelor osoase ce
compun articulaţia
 intradermoreacţia la tuberculină (IDR) are în special valoare când este negativă
(diagnostic de excludere)
 scintigrafia: fixarea radioizotopului este crescută în regiunea articulaţiei bolnave
 caracterele inflamatorii ale lichidului articular: aspect citrin, proteinele ce depăşesc 25 g
%0, mucina care scade, glucoza sub 50 mg%, 10 000 -20 000 celule/mm3
 puncţia articulară: evidenţierea directă a BK în lichidul articular
 biopsia sinovială poate evidenţia foliculul tuberculos
 biopsia ganglionară are procentaje de pozitivitate în 80 - 90%

4. Tumori osoase

CLASIFICAREA CHIRURGIGALĂ

Gradientul tumoral G
 G0: tumori histologic benigne
 G1: tumori cu malgnitate histologică mică (low grade sarcoma)
 G2: tumori cu malignitate histologică mare (high grade sarcoma).
Topografia tumorală T
 formaţiune se caracterizează prin: tumoră, capsulă, zonă reactivă
 în funcţie de topografia tumorală (T), tumora poate fi:
 intracapsulară
 extracapsulară dar în interiorul compartimentului în care a luat naştere
(intracompartimentală)
 extracompartimentală
 T0 reprezintă o tumoră intracapsulară
 T1 o tumoră extracapsulară dar intracompartimentală
 T2 o tumoră extracompartimentală prin evoluţie sau o tumoră care îşi începe dezvoltarea în
regiuni anatomice fără limite diferite
Metastaze M
 Mo lipsa metastazelor
 M1 prezenţa metastazelor
 difuziunea tumorală poate fi regională sau la distanţă
 difuziunea regională: tumora însămânţează zona reactivă cu noduli sateliţi
 difuziunea la distanţă: metastaze (ficat, pulmon)

Pe baza sistemului GTM clasificarea tumorilor este următoarea:

G T M
Benigne

7
 1 inactive G0 T0 M0
2 active Go T0 M0
3 agresive Go T1-2 Mo
Maligne
IA gradient mic, infracompartimental G, T1 M0
IB gradient mic, extracompartimental G, T2 Mo
IIA gradient mare, intracompartimental G2 T1 Mo
IIB gradient mare, extracompartimental G2 T2 M0
III cu metastaze G1-2 T1-2 M1

PRINCIPIILE CHIRURGICALE
 tratamentul chirurgical constă în ablaţia tumorii prin excizie sau
amputaţie
 după locul unde trece planul de rezecţie există patru posibilităţi de excizie:
 intralezională: planul de rezecţie trece în contact cu ţesutul tumoral; exemplu:
leziune de suprafaţă (exostoză) sau chiuretajul unei leziuni profunde (condrom
digital); există riscul unei recidive
 marginală: planul de rezecţie trece în ţesutul reacţionai tumoral (zona reactivă);
aşa se procedează de regulă în osteomul osteoid
 largă: planul de rezecţie frece în ţesut sănătos, în afara zonei reactive dar rămâne
în compartimentul unde se dezvoltă tumora; riscul este de a lăsa pe loc
metastazele regionale; se procedează în acest fel în cazul
osteosarcoamelor, după chimioterapie
 radicală: planul de rezecţie trece de această dată la distanţă de tumoră, prin
articulaţiile vecine; este o rezecţie extracompartimentală „radicală"; riscurile
recidivei sunt mici
 amputaţia este indicată atunci când tumora s-a dezvoltat extracompartimental
invadând ţesuturi moi, „nobile" (vase, nervi)
 după intervenţiile chirurgicale de excizie tumorală rămân defecte osoase de unde
riscul apariţiei unei fracturi; metode de prevenire a fracturilor:
 în defectele mici se imobilizează cu aparat gipsat până la vindecare
 în defectele mari se practică grefare sau cimentare
 în cazul defectelor mai importante, la adult se preferă osteosinteză simplă sau
combinată cu umplerea defectelor cu os sau ciment
 atunci când excizia a interesat o articulaţie, pentru refacerea continuităţii şi
funcţionalităţii membrului se optează între pseudartroză, artrodeză, artroplastie.

DEVIA ŢIILE COLOANEI VERTEBRALE

SCOLIOZE
Sunt deviaţiile laterale ale axului normal al coloanei vertebrale manifestate în trei planuri:
frontal, sagital şi orizontal (pe o suprafată mai mare sau mai mică) cu rotaţia corpilor vertebrali spre
partea convexă fără pierderea continuităţii osteoarticulare. În 90% din cazuri etiologia bolii este
necunoscută (scolioză idiopatică) iar în procent de 10% pot să apară datorită malformaţiilor
vertebrale, fracturilor vertebrale, bolilor neuromusculare, maladiei Recklinghausen etc. Scolioza
este o afecţiune severă, deseori tardiv depistată. Într-un singur an în Clinica de Ortopedie Pediatrică
a Spitalului «Grigore Alexandrescu» din Bucuresti s-au prezentat la un prim consult peste 800 de

8
pacienţi, mulţi dintre aceştia (cu deformări severe) nu au mai putut beneficia decât de tratament
chirurgical.
Scoliozele pot fi încadrate ca: scolioze structurale când coloana este curbată şi rotată şi
scolioze nestructurale: coloana este doar curbată. Rotaţiile pot antrena coastele, determinând de
partea convexă o gibozitate costală. Bolnavul nu poate să corecteze curbura scoliotică şi nici să o
reproducă în sens invers. Scolioza poate genera uneori forme foarte grave şi cu repercursiuni
funcţionale asupra organismului (comparativ cu lordoza şi cifoza, care nu pun niciodată viaţa în
pericol). Această poziţie nouă poate determina în evoluţie asimetrii ale umerilor şi omoplaţilor.
Atitudinea scoliotică se caracterizează prin deviaţia temporară a coloanei vertebrale, (datorată unei
insuficienţe de tonus muscular) corectabilă în clinostatism şi neînsoţită de gibozitate costală dar
reproductibilă în sens opus. În timp ce scolioza se defineşte ca o deformare permanentă a rahisului,
atitudinea scoliotică este o problemă statică reversibilă şi fără leziuni definitive. Deviaţia scoliotică
a coloanei vertebrale nu trebuie privită superficial, ci poate să reprezinte un simptom în cadrul unei
game foarte largi de deviaţii patologice.
Scolioza evolutivă este curbura în plan frontal a coloanei vertebrale, a cărei angulaţie a
depăşit valoarea de 30° până la vârsta de 14-15 ani (sau vârste şi valori graduale mai mici, când
curbura se agravează cu 10-15° în trei-şase luni). În absenţa oricărui tratament scolioza evoluează
spontan şi imprevizibil până la o limită programată genetic. Scolioza idiopatică structurală se
localizează frecvent în zona toracică, lombară sau toraco-lombară. Incidenţa scoliozelor este dificil
de determinat deoarece pacienţii nu conştientizează prezenţa deformărilor proprii ale coloanei
vertebrale. Cât timp curburile mici incipiente sunt asimptomatice, scolioza este depistată după
efectuarea unor radiografii sau a unui control medical întâmplător. Scoliozele nestructurale nu
evoluează, ci stagnează spontan în majoritatea cazurilor (chiar în lipsa tratamentului) până la
finalizarea creşterii.

CIFOZE
A. Noţiuni introductive
Privită în plan frontal coloana vertebrală este rectilinie prezentând mici variaţii de 2˚-3° spre
dreapta sau spre stânga, după cum subiectul este dreptaci sau stângaci. În plan sagital coloana
vertebrală prezintă o alternanţă de curburi ce măresc rezistenţa rahisului la compresiunile axiale:
lordoza cervicală, cifoza dorsală, lordoza lombară şi cifoza sacro-coccigiană. Variaţiile fiind în
limite reduse cifoza dorsală este în jurul valorii de 35° iar lordoza lombară are o valoare de 50°.
Una din cauzele cele mai frecvente de accentuare a cifozei dorsale este maladia Scheuermann.
Cifoza este deviaţia coloanei vertebrale în plan sagital cu convexitatea spre posterior prin
exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale. Există cazuri rare atipice când coloana
vertebrală se curbează invers: cifoza cervicală şi lordoza dorsală. Deformaţia se compensează
printr-o hiperlordoză cervicală şi lombară pentru echilibrarea coloanei vertebrale. Cifozele pot fi
suple (atitudini cifotice) care se pot corecta şi hipercorecta voluntar prin contracţia musculaturii, sau
fixe care nu se mai pot corecta prin redresare voluntară sau mobilizare pasivă. Cifozele sunt mai
puţin frecvente decât scoliozele iar evoluţia lor este mai lentă şi cu potenţial evolutiv incert.

HIPERLORDOZELE
Lordozele sunt deviaţii ale coloanei vertebrale cu convexitatea anterioară prin exagerarea
curburilor normale ale coloanei vertebrale. Datorită tonusului crescut al psoasului şi slăbirii
tonusului muşchilor abdominali bazinul cade mai mult înainte decât în mod normal, exagerând
curbura lombară. O cauză favorizantă la femei este purtarea încălţămintei cu tocuri înalte care poate
duce la înclinarea bazinului înainte şi a trunchiului înapoi, determinând lordozarea. Deşi
asimptomatice atunci când sunt manifeste clinic şi ireductibile prin flexia anterioară a coloanei
vertebrale, lordozele pot să devină individualitate clinică. Clinic se constată o ţinută vicioasă cu
abdomen proeminent, ptoză viscerală şi dureri vertebrale determinate de artroze interapofizare ale
coloanei vertebrale.