CUPRINS

Capitolul 1. Actualitatea și importanța studiului...................................................2

I.1. Date privind anatomia și biomecanica umărului................................4

I.2. Umărul postraumatic.............................................................................11

I.3.Tratamentul balneofizioterapeutic în umărul post-traumatic............14

Capitolul II. TRATAMENT...............................................................................................22

Capitolul.III. STUDIU DE CAZ........................................................................................31

CONCLUZII.............................................................................................................34
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................35

1
 Capitolul 1. Actualitatea și importanța studiului

Tratarea traumatismelor, a însemnat și este pentru toată istoria medicală o actualitate

mereu în schimbare, condiționată de stilul de viață agresiv, războaie precum și de
modernizarea societății.
Dacă aruncăm o privire de-a lungul istoriei,vedemcă oamenii au fost dintodeuna
interesați de problemele traumatice cu care se confruntau.Stilul de viață agresiv, continua
luptă pentru supraviețuire și lipsă posibilităților medicale din ziua de azi, au dus la găsirea de
soluții adaptate vremii.Cum cele mai des întâlnite afecțiuni cu care se confruntau oamenii din
Grecia Antică, erau mai ales fracturile, aceștia utilizează pentru prima oară atelele,
confecționate din bambus pentru a fi ușoare.
Iniţial, atât ortopedia cât și traumatologia, ca întreaga practică medicală, se împletea
cu riturile magice şi sacerdotale. Toată activitatea medicălă atât din perioada antică cât și din
perioadă medievală se concetra în jurul centrelor religioase sau era practicată de oameni cu
diferite puteri magice.
În Grecia Antică o problemă pentru care oamenii au căutat soluții, a fost tratarea
luxațiilor precum și a reducerea deformărilor coloanei vertebrale. Hippocratess, descrie
procedee de reducere a acestor doua afecțiuni, metode folosite până astăzi.
Modernizarea societății a adus cu sine și o modernizare a problemelor cu care aceasta
se confruntă. Numărul tot mai mare de traumatisme, gravitatea lor și efectele pe care acestea
le aveau asupra vieții sociale a persoanelor afectate, au adus un interes tot mai crescut în
cercetarea lor și găsirea de soluții pentru a fi tratate. Astefel,în 1852, Antonius Mathysen
publică cartea sa despre bandajele ghipsate și cum trebuie aplicate.În 1890 Şir Wffliam
Arbirthnot Lanetffâ, începe să fixeze pentru prima dată fracturile tibiei cu plăci şi şuruburi,
urmând ca în 1895 Conrad Rontgenfece să realizeze prima radiografie a mâinii soţiei sale.
Prin aceste evenimente se bun bazele dezvoltării tot mai mult a traumatologiei moderne,
secolul XX aducând odată cu explozia tehnologică o perfecționare a acestor metode folosite și
azi în traumatologie.
Epoca modernă pe care cu toții o trăim, este pe cât de spectaculoasă pe atât de plină de
pericole care pândesc la tot pasul. Deși tehnologia a pătruns în toate mediile în care ne
desfășurăm viață, aceasta poate fi și o capcană pentru sănătatea noastră.
Traumatismele apar cel mai des datorită accidentelor rutiere. Acestea au luat o
amploare foarte mare în ultimul timp, dar ceea ce este mai grav aceastea au loc mai ales în

2
rândul tinerilor și de multe ori duc la decesul persoanelor implicate. Interesul față de
achiziționarea unui autovvehicul este tot mai crescut în rândul populației,pe glob în anul 2005
producândundu-se 63 milioane de masini și născându-se 77 milioane de oameni.
Accidentele rutiere au luat în ultimul timp o amploare foarte mare și în țara noastră,
acestea fiind încontinuă creștere și cu o mortalitate tot mai crescută. (figura 3).De multe ori
aceastea duc la decesul persoanelor implicate sau lasă în urma lor sechele traumatice care îî
afectează întreaga viață
Pe lângă traumatismele produse prin accidente, traumatismele pot apărea și datorită
activităților sportive. Dorința de a obține performanțe cât mai bune și cât mai rapid posibil,
duc de multe ori la apariția de traumatisme care pot duce la încetarea temporală sau definitivă
a activităților sportive.
Însă, o problemă de actualitate, sunt și traumatismele produse din cause minore dar
care pot lăsa în urma lor sechele greu de recuperate. Căzăturile pe gheață sau de la înălțimi
oricât de mici, pot lasă în urma lor sechele posttraumatice acăror recuperare necesită timp și
de multe ori nu se reușește recuperarea completă a mobilității articulare, pacientul având de
suferit de pe urmă traumatismului pe durata întregii vieți.
De aceea, și interesul este tot mai mare în ultimii ani față de afecțiunile traumatice.
Stilul de viață tot mai agresiv,accidentele de toate felurile duc de cele mai multe ori,pe lângă
creșterea mortalitățiii, și la pierderea definitivă sau prelungită a capacitați de muncă a
persoanelor. Acest lucru a făcut ca și asistența medicală de tratare a traumatismelor să sufere
schimbări esențiale,punându-se accent nu doar pe conservarea și recuperarea funcțiilor
afectate de traumatism și pe o reintegrare socială a pacieților afectați de traumatisme.
Deși un rol important în cazul traumatologiei îl are ortopedochirurgia,care datorită
progresului tehnic care l-a facut, a devenit un mod principal pentru tratarea traumatismelor
însă aceasta nu ar avea efectul așteptat daca nu ar fi completată de tratamentul de recuperare
prin metodele balneofizioterapeutice,dezvoltându-se o metodologie bine precizată de
recuperare prin aceste metode. Obiectivul acestei recuperări este sechela disfuncțională
posttraumatică ,la care se adaugăși tulburările induse de actul chirurghical sau de imobilizarea
care îi urmează acestuia.
Umărul,datorită solicitărilor diverse la care este supus, reprezintă o articulație
importantă pentru orice persoană. Traumatismele suferite de umăr nu afectează doar
articulația umărului și are efect asupra întregului membru superior și asupra funcțiilor motorii
pe care acesta le are în viața socială de zi cu zi.

3
 În ultimul timp, traumatismele la nivelul umărului sunt din ce în ce mai dese și
întâlnite la persoanele de toate vârstele,de la copii până la cei mai învârstă. Fie ca vorbim de
simple căzături, arsuri sau accidente din ce în ce mai diverse, toate afectează nu doar
mobilitatea persoanei dar și viata socială a acestuia. Creșterea numărului traumatismelor la
nivelul umărului,a dus la o creștere a interesului acordat acestor afecțiuni de medicină
modernă și de personalul din domeniul de recuperare. Importanța pe care membru superior o
are în viața de zi cu zi a dus la cautarea de soluții care să ducă la o recuperare cât mai rapidă a
funcților pierdute prin traumatism.

I.1. Date privind anatomia și biomecanica umărului.

Anatomia umărului
Umărul, este cea mai mobilă articulție a corpului uman deși are cea mai imperfectă
coaptare a suprafețelor articulare. Datorită acestei coaptări articulare imperfecte, acest
neajuns morfologic este suplinit de un sistem de structuri capuloligamentoase de mare
eficiență morfofuncțională, care în majoritatea cazurilor stau la baza disfuncționalității
umărului.1

Figure 1 Articulatia umarului

1
Dumitru, Dumitru – Ghid de recuperare funcţională Editura Sport-Turism, 1981

4
 Umărul, este o articulație complexa ca structura și mod de funcționare. Acesta are în
structura sa mai multe elemente care dau forma dar și libertatea atât de largă de mișcare.
Structurile care intră în alcătuirea articulației umărului sunt:
 oasele și articulațiile;
 ligamente și capsula articulara;
 mușchii și tendoanele;
 inervația și vascularizarea;
1. Schletul osos al umărului
Umărul are în structura sa 3 oase:humerusul, scapula și clavicula. Scapula și clavicula
întră în alcătuirea centurii scapulare.Aceasta asigură legătura dintre membrele superioare și
cutia toracică având rolul de ale susține pe aceasta.

Humerusul este un os lung, pereche, ce formează singur scheletul antebrațului.În

extremitatea superioara, se termină cu capul humeral, care prin forma sa, oferă articulației
umărului o libertate așa mare de mișcare.
Omoplatul este un os pereche, așezat în partea posterioară a cutiei toracice, în dreptul
primelor șase coaste. El este un os lat, de forma triunghiulară, format din două
fețe(posterioară și anterioară), trei margini (vertebrală, axilară și superioară) și trei
unghiuri (superior, inferior și lateral).
Clavicula- os lung, dublu curbat și pereche, care formează porțiunea anterioară
a centurii scapulare. Este situată transversal între acromionul scapulei și manubriul sternului,
la limita dintre torace și gât.
Clavicula împreună cu scapula și articulația acromioclaviculară susțin umărul, dau
stabilitate si forta umarului.Clavicula protejeaza, de asemenea pachetul de nervi si vase care
merge de la gat la umar (plexul brahial).

2.Articulațiile ce formează centura scapulo humerală

Aeste 3 oase, formează la nivelul umărului 5 articulații. Dintre acestea, 3 articulații
poartă numele de articulații reale formând centura scapulară( articulația scapulo-humerală,
acromio-claviculară și sterno-claviculară) iar 2 din acestea sunt numite si articulații false sau
suprafețe de alunecare(scapulo-toracică și subacromiodeltoidiană)

1.Articulația scapulo-humerală –Este o articulație sferoidală realizată de capul

humeral și cavitatea glenoidă a omoplatului. (Figura 4)

5
 Suprafețele osoase ce alcătuiesc articulația sunt:
- capul humeral, este orientat medial în sus , posterior fiind implantat la un unghi de
130 º fată de diafiza humerală;
-cavitatea glenoidă este puțin profundă , are axul longitudinal mai mic față de cel
transversal și ambele axe mai mici față de capul humeral;
Cele două suprafețe sunt acoperite de un cartilaj hialin,mai gros la nivelul humerusului și
mai subțire pe cavitatea glenoidă. Acesta este neinervat și nevascularizat, permițând astfel
realizarea de mișcări din articulație fără durere.

2.Articulația sterno-claviculară - este o articulație în șa ce unește extremitarea

sternală a claviculei custernul..De asemenea, această articulație face legătura centurii
scapulare cu trunchiul.
Suprafețele osoase ce participă la realizarea articulației sunt :
-marginea laterală a manubriului sternal ;
-extrimitatea proximală a claviculei, prin două fețe articulare, una verticală alta
orizontală care formează între ele un unghi dietru ce pătrunde în deschiderea realizată între
fața articulară sternală și primul cartilaj costal.
Fiecare suprafață osoasă ce participă la formarea articulației este acoperită de un
fibrocartilaj.

3.Articulația acromio-claviculară-este o articulație de tip plan, realizată între

extremitatea distală a claviculei și suprafață concavă acromială. Discul fibrocartilaginos dintre
cele două surafețe articulare, este descris încă sub semnul întrebării de mulți autori. Unii
afirmă că acesta este prezent în timp e alții sunt de părere că acesta este de cele mai multe ori
absent sau separă complet cavitatea articulară în două compartimente.
4. Articulația scapulo-toracică- este o falsă articulaţie,de tip fix,(neavând de fapt
elemente articulare) formată din faţa anterioară a scapulei, cu muşchiul subscapular şi faţa
externă a coastelor, cu muşchii intercostali.
5. Articulația subacromiodeltoidiană- este de fapt un plan de alunecare între faţa
profundă a deltoidului şi manşonul rotatorilor. Bursa de la acest nivel permite alunecarea
ţesuturilor moi, care în acest fel nu blochează amploarea mişcărilor umărului.
Ligamente și capsula articulara

6
 Umărul, datorită formei sale anatomice, are nevoie pentru a-și pastra stabilitatea de
ligamente,care înconjoară capul humeral formând capsula articulară a umărului.

Capsula articulară- la nivelul umărului, capsula articulară este formată de grupul de

ligamente care leagă humerusul de glenoidă. Aceste ligamente sunt principala sursă de
stabilitate a umărului, ținând umărul la locul lui și nepermițându-i acestuia sa se disloce.

Ligamentele principale prezente la nivelul articulației umărului sunt:

- Ligamentul sterno-clavicular anterior unește extremitatea medială a claviculei cu fața

anterioară a manubriului sternal;
- Ligamentul sterno-clavicular posterior- structură rezistentă, situată pe fața externă și
posterioară a capsulei articulare;
- Ligamentul inter-clavicular – aflat în partea superioarăa articulației; este format din
fibre superficiale ce unesc cele două clavicule între ele și din fibre scurte și profunde ce
unesc extremitatea sternală a claviculei de manubriul sternal;
- Ligamentul acromio-claviular- este un ligament asezat în partea superioară a
articulației ce se întinde din partea superior-lateral a claviculei și porțiunea superioară a
suprafeței a acromiului. Acest ligament asigură stabilitate orizontală a articulației
acromioclavicular
- Ligamentul trapezoid- este așezat de la fața superioară a procesului coracoid spre fața
inferioară a claviculei;
- Ligamentul coraco-acromial- o bandă solidă, triunghiulară, ce se inseră cu vârful la
nivelul acromiului iar baza pe marginea procesului coroid. Acesta are și rolul de a proteja
musculatura subiacentă de la nivelul marelui și micului trohanter;
- Ligamentul coracoidian – ligamentul transvers superior al scapulei, trece prin incizura
coracoidiană pe care o transformă într-un orificiu pentru nervul subscapular;
- Ligamentul gleno- humeral superior, mijlociu și inferior, dispuse pe fața anterioară a
capsulei articulare, pornind de sus în jos;
- Ligamentul supragleno- suprahumeral unește marginea superioară a cavității
glenoidiene cu gâtul anatomic;
- Ligamentul supragleno- prehumeral realizează unirea marginii superioare a cavității
glenoidiene cu baza trohinului;
- Ligamentul pregleno- subhumeral unește marginea anterioară a cavității glenoidiene
cu partea inferioară a gâtului chirugical;

7
 Mușchii și tendoanele
Mușchii prezenți la nivelul articulației umărului, formează atât masa musculară și dau de
asemenea și forma articulației umărului. Numărul mare al acestora fac posibilă și mișcările
atât de diversificate din articulația umărului.
Coiful rotatorilor- reprezintă un strat muscular ce înconjoară articulația umărului.
Aceasta oferă umărului stabilitate umărului ținând fixat capul humeral în înteriorul capsulei
articulare și permite efectuarea de mișcări în toate planurile de mișcare.(Figura 5)
Acesta este format de 4 mușchi:supraspinosul, subscapularul,subspinosul și rotund mic.
-supraspinosul: este un mușchi dreptunghiular, ce acoperă fosa subscapulară unde își are
originea, până la nivelul fațetei superioare a marelui trohanter humeral.
- subscapularul este un mușchi triunghiular, ce își are originea în fosa subscapulară de
unde se întinde până la nivelul micului trohanter humeral printr-un tendon puternic.
- subspinosul este un mușchi triunghiular, ce pornește din fosa infraspinoasă pe care o
ocupă în totalitate și se termină pe fațeta mijlocie a marelui trohanter a humerusului.
- rotund mic pornește de la nivelul feței posterioare a omoplatului aproape de marginea
laterală a acestuia, terminându-se pe fațeta inferioara și posterioară a marelui trohanter.
- rotund mare este un mușchi asezat în partea posterioară a toracelui,având o formă
triunghiulară. Este un mușchi alungit și puternic, ce se inseră de la nivelul unghiului inferior
aș scapulei până la nivelul crestei tubercului mic al humerusului.
Mușchiul deltoid este principalul mușchi al umărului, fiind așezat cel mai superficial
și este cel mai voluminos mușchi. Forma sa triunghiulară, cu baza în sus și vârful în jos,
acoperă întreaga regiune a articulației scapulohumerale (anterior, posterior, superior și
lateral) dând de asemenea forma rotunjită a umărului.

De asemenea la nivelul articulației umărului, mai este o alta serie de mușchi care leagă
articulația de trunchi și dau stabilitate articulației umărului; mușchiul trapez, mușchiul
Ridicator al scapulei, mușchiul romboizi, mușchiul dințat anterior, mușchiul pectoral mic,
mușchiul subclavicular mușchiul pectoral mare.
Tendoanele umărului, sunt date de extremitățile mușchilor prezentați mai sus. Aceștia
se inserează pe scapulă și converg spre extremitatea superioară a humerusului, la nivelul
tuberozității mici și mari. De aici pornește și tendonul bicepsului lung, care menține capul
humeral in articulația glenoidă.

Biomecanica umărului

8
 Amplitudinile mari de mișcare de care umărul dispune, sunt date de elementele
anatomice constituite de articulațiile ce participă la mișcare. Din punct de vedere biomecanic,
analiză mișcărilor realizate de umăr se va face analizând cele două elemtente anatomice
importante ale umărului: centura scapulară și membru superior liber.
Mișcările centurii scapulare
Mișcarea de coborăre și ridicare a claviculei, se realizează în plan orizontal și sagital,
prin forma sa torsionată, cele două extremități ale claviculei se deplasează în sens invers. În
mișcarea de ridicare, extremitatea distală a claviculei se ridică formând un unghi de 8-10º în
timp ce cea sternală coboară.
Mișcarea de ridicare este realizată de contracția fașcicolului mijlociu al trapezului,
capătul clavicular al mușchiului sterno-cleido-mastoidian și de mușchiul ridicător al
omoplatului.
Mișcarea de coborăre se poate realiza și indirect prin tracțiunea pe humerus însoțită de
contracția mușchilor mare și mic pectoral, mare dorsal, deltoid, subscapular și ridicător al
unghiului omoplatului. Aceasta se realizează și pasiv când urmează unei mișcări active de
ridicare a umărului facilitată de factorii gravitaționali.
Proiecția anterioarăare o valoarea de 2-4 cm, iar în timpul realizării ei, extremitatea
distală a claviculei se orientează posterior în timp cecea sternală alunecă anterior. Mișcarea
este realizată prin participarea mușchiul trapez, sterno-cleido-mastoidian, romboid și mare
dorsal.
Mișcarea de circumducție este o mișcare complexă care cuprinde mișcările de ridicare,
proiecție anterioară, coborăre și proiecție posterioară. Aceasta este realizată concomitent de
cele două extremități ale claviculei, la cea internă amplitudinea mișcării este mai mică, în
timp ce la cea externă amplitudinea este mai mare.
Mişcările omoplatului
Mişcarea de ridicare a omoplatului presupune îndepărtarea marginiivertebrale a
omoplatului de apofizele spinoase vertebrale.Coborâreaomoplatului presupune apropierea
unghiuluiinferior al omoplatului de coloana vertebrală.
Muşchii care realizează mişcarea de ridicare a omoplatului sunt: fascicolului superior
din trapez, ridicătorului unghiului omoplatului, micului şi marelui rhomboid, În timp ce
mișcarea de coborâre este realizată de fascicolului inferior din muşchiul trapez,complexului
muşchilor romboizi,marele dinţat, marele dorsal.

9
 Bascularea cu rotație este o mișcare în care unghiul supero-extern al omoplatului se
ridică și se îndreaptă anterior concomitent cu îndepartarea unghiului înferior al omoplatului
față de linia mediană a coloanei vertebrale.
Bascularea în afară se realizează cu 8-10 cm la unghiul extern și cu 5 cm la unghiul
superior și presupune participarea mușchiului trapez și a marelui dințat. Bascularea înăuntru
are aceeași valori la unghiuri fiind posibilă cu ajutorul mușchilor ridicător al omoplatului,
mic pectoral, micul și marele romboid.
Mișcările articulației scapulo-humerale
Abducția și adducțiareprezintă mișcările de îndepărtare și de apropiere a membrului
superior liber de corp. Abducția propiu-zisă are loc până la ridicarea la 90º față de axul
longitudinal al trunchiului, fiind realizată de articulația scapulo-humerală. Trecerea peste
valoarea de 90º este realizată prin bascularea lateral-externă a unghiului inferior al
omoplatului ,concomitent curotația axială în articulația acromioclaviculară și cea sterno-
costo-claviculară sau prin hiperlordoza lombară în cazurile de abducție concomitentă a
brațelor sau înclinarea laterală controlaterală a coloanei vertebrale.
Musculatura care participă la realizarea mișcării de abducție este formată de mușchiul
supraspinos, mușchiul deltoid și mușchiul biceps brahial,în timp ce adducția este realizată
mușchiul subscapular, mușchiul subspinos, mușchiul mic și mare rotund, mușchiul mare
pectoral, mușchiul mare dorsal.
Proiecția anterioară( anteducția, flexia) și proiecția înapoi(retroducția, extensia) sunt
realizate în jurul axei transversale ce trece prin centru marelui trohanter și prin centrul
cavității glenoidiene. Mișcarea de anteducție este realizată de mușchiul mare pectoral, deltoid,
biceps brahial și supraspinos.
În cadru mișcării de retroducție, are loc bascularea capului humeral spre anterior în
primele 20 º, apoi având loc mișcarea de basculare al unghiului inferior al omoplatului spre
coloana vertebrală concomitend cu intervenția musculaturii.Mușchii mare rotund, mare
dorsal, marele pectoral și fascicolele posterioare ale mușchiului deltoid participă la realizarea
mișcării de retroducție.
Mișcarea de rotație internă, este realizată prin alunecara capului humeral dinainte spre
înapoi pe cavitatea glenoidă în timp ce cei doi trohanteri se deplasează înainte și înauntru. De
asemenea mișcareade rotație înternă este asemănată cu cea de pronație, deoarece se poate
realiza concomitent cu pronația antebrațului. Mișcarea este realizată de mușchiul subscapular,
mare pectoral, mare rotund, marele dorsal și bicepsul brahial.

10
 Mișcarea de rotație externă, presupune alunecarea dinapoi spre inainte acapului
humeral. De asemena,aceasta este asimilată cu miscarea de supinație și este realizată de
mușchiul subspinos, mic rotund, fascicolul posterior din deltoid.

I.2. Umărul postraumatic

Particularităţile morfofuncţionale ale articulaţiei umărului determină o anumită
tipologie a sechelelor postraumatice.Nefiind o articulaţie portantă şi în acelaşi timp având o
coaptare a suprafeţelor articulare cu totulimperfectă, structurile capsuloligamentoase şi
musculare poartă rolul principal în determinismul disfuncţional al articulaţiei. De aceea,
sechela degenerativă articulară este fără prea mare importanţă , consolidările vicioase
postfractură ale oaselor nu împiedică funcţia articulară dar o intervenţie chirurgicară cu scop
corector poate declanşa adevărate catastrofe pe plan funţional, afectând mobilitatea umărului.
Sechela disfuncţională a umărului nu depinde neapărat de gravitatea şi întinderea lezională, şi
mai ales de răspunsurile vasomotorii locale şi neurovegetative locale şi la distanţă. Primele
deschid calea procesului inflamator periarticular, iar aspectul sechelar este absolut identic cu
cel reumatic abarticular( periartrita scapulohumerală cu formele anatomice cunoscute). Cel de
al doilea declanşează pertubări reflexe circulatorii şi metabolice ale umărului saumăinii.2
După cum putem observa în paragraful anterior, recuperarea postraumatică a umărului,
nu este o problemă de recâştigare a forţei musculare,ci mai degrabă o prioritate în programul
de recuperare este creşterea mobilităţii articulare şi asuplizarea articulară. Creşterea
mobilităţii articulaţiei umărului este importantă datorită rolului important pe care umărul îl are
în activităţile zilnice pe care persoana le efectuează.
Deoarece mobilitatea articulară este o prioritate în procesul de recuperare, după
traumatism trebuie urmărit să se limiteze redoarea articulară ce se va instala, aceasta fiind
mult mai greu de recuperat odată ce s-a instalat deșa. Din această cauză procesul de
recuperare va începe înainte de a se vindeca complet leziunile ţesuturilor,urmărindu-se ca în
timpul recuperării să nu apară durere, iar după şedinţa de recuperare aceasta să nu se
intesifice.
Traumatismele umărului afectează atât articulaţiile scapulohumerală şi
acromioclaviculară, cât şi ligamentele şi tendoanele acestor articulaţii, oasele care le formează

2
Tudor Sbenghea- Recuperarea medicala a sechelelor postraumatice ale membrelor, pag 163.

11
 precum şi plexul brahial. De asemenea şi părţile moi pot suferi leziuni în urma unor
traumatisme provocate de arsuri sau plăgi.
De asemenea se mai pot întâlni şi leziuni vasculare însă deoarece în zona articulaţiei
umărului întâlnim vase foarte mari, aceste leziuni nu pun probleme de recuperare, fiind vitale
dacă nu sunt tratate imediat după leziune.
La nivelul umărului se pot întâlni;
- contuzii;
- luxaţii;
- fracturi;
- plăgi taiate sau înţepate;
- arsuri;
Datorită capsulei articulare laxe, entorsele nu sunt întălnite la nivelul articulaţiei
umărului. În urma acestor leziune, de cele mai multe ori, nu putem vorbi de o varietate prea
mare de sechele. De cele mai multe ori la nivelul umărului, rezultă în urma unei astfel de
leziune, durere însoţită de redoare articulară şi hipotrofie musculară. Paralizia de plex brahial
şi de nerv circumflex precum şi fenomenele algodistrofice sunt de asemenea întâlnite în
traumatismele umărului. În marea majoritate a cazurilor cu sechele postraumatice ale
umărului, schema de recuperare se desfăşoară în jurul a două obiective principale: durere şi
redoare.

Fracturile umărului

Fracturile umărului, pot afecta izolat, clavicula, omoplatul sau extremitatea proximală
a humerusului. De asemenea pot afecta două sau mai multe din aceste oase sau toate.
Particularitățile acestor leziuni sunt:
- Raritatea intervenției chirurgicale, fiind suficient tratamentul ortopedic;
- Rapiditatea consolidării osoase;
- Permisiunea începerii precoce a recuperării funcționale;

Fracturile de claviculă
Reprezintă cele mai frectente dintre fracturile umărului, acestea fiind întâlnite la toate
vârstele. De obicei consolidările osoase se obțin în 3 4 săptămâni.
Frecvent se întâlnește calusul vicios, determinat de defecte de reducere a fracturii,
acesta nedeterminând tulburări funcționale, având doar efecte negative estetice.

12
 Fractura de claviculă în sine, nu antrenează sechele funcționale de mobilitate ale
umărului, acestea sunt produse de imobilizarea impusă după o astfel de fractură, pentru a se
consolida.

Fracturile extremității proximale ale humerusului.

Sunt fracturi cu o frecvență mai mare la persoanele în vârstă, mai ales la femei.
Singura complicație imediată pe care o asemenea fractură o impune, este dată de afectarea
nervului circumflex, acărui paralizie trebuie urmărită imediat. Complicațiile se răsfrâng
asupra capsulei articularem ligamentelor, tendoanelor și mușchilor. La nivel osos pot apărea
calusurile vicioase,deoarece pseudoartrozele și necroza sunt mai rar întâlnite.
După o fractură a extremității proximale ale humerusului, se poate întâlni sindromul
algoneurodistrofic și sindromul umăr- mână. Dar cele mai frecvente sechele întâlnite sunt
leziunile periarticulare care determină ipotența funcțională și dureri ale mâinii(capsulită
rectractilă, leziunile tendoanelor rotatorilor).
Fracturile omoplatului
Apar rar singure, fiind însoţite de afectarea glenei, colului, acromiului,etc. Cele mai
frecvente sunt fracturile glenei, acestea fiind periculoase prin fracilitatea luxaţiilor
recidivante.

Semnele si simptomele fracturilor membrului superior includ:

• Durere puternica, accentuata de miscare;

• Umflare;
• Inflamatie;
• Aparitia unei echimoze (vanataie);
• Deformarea antebratului sau a bratului;
• Incapacitatea de a utiliza membrul superior in totalitate sau doar un segment al sau;
• Incapacitatea efectuarii miscarilor de pronatie si supinatie (intoarcerea palmei cu fata in jos
sau in sus).

Cauze

• Caderea. Caderea pe membrul superior intins pentru sprijin este cea mai frecventa
cauza a fracturilor membrului superior;
• Accidentele sportive. Accidentele ce pot interveni in practicarea diverselor sporturi
pot fi cauze ale fracturilor membrului superior;

13
 • Traumatismele violente. Accidentele de masina, bicicleta sau alte traumatisme
violente;
• Abuzul asupra copiilor. In cazul copiilor, fracturile membrului superior pot fi marca
unui abuz fizic.

Factori de risc

Anumite afectiuni medicale sau activitati fizice pot creste riscul de fracturi ale
membrului superior.

1. Participarea la anumite activitati sportive:

• Baschet;
• Fotbal;
• Rugby;
• Wrestling/ lupte greco-romane;
• Hochei;
• Snowboard;
• Schi;

2. Osteoporoza
Osteoporoza este o afectiune care cauzeaza subtierea oaselor, care devin casante;
osteoporoza apare la persoanele in varsta, la care si un traumatism minor poate cauza o
fractura importanta, ca urmare a alterarii structurii osoase.

I.3. Tratamentul balneofizioterapeutic în umărul post-traumatic3

Tratamentul în cazul umărului postraumatic este unul complex, ce cuprinde îl
alcătuirea lui mai multe ramuri ale balneofiziokinetoterapiei. Inițial se va urmări combaterea
durerii prin intermediul medicației antalgice, sedative și antiinflamatoare.De astfel, două
probleme importante care se vor urmări pe toată durata tratamentului sunt reducerea durerii și
a inflamației.
Tratamentul de recuperare al umărului postraumatic, are 5 faze.
Faza I este faza imediat următoare traumatismului, după intervenția ghirurgicară care
a dus la imobilizarea umărului. În această perioadă umărul nu trebuie solicitat, ocupîndu-ne
doar de membrul superior, de coloana cervicală și de torace
 Imobilizarea cu cotul lipit de corp (tip Dujarrier)

3
Sbenghe, Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor Editura
Medicală, 1996

14
  indiferent cu ce se realizează (feşi gipsate, benzi adezive, feşi simple) menţine
antebraţul pe faţa anterioară a toracelui, deci în adducţie şi rotaţie internă.
 Pericolul acestei imobilizări este instalarea rapidă a redoarii articulaţiei
scapulohumerale prin capsulita retractilă în zona sa infero-anterioară.
 imobilizarea nu trebuie să depăşească 20—30 zile, iar recuperarea va fi
începută imediat. Imobilizarea poate fi ameliorată prin introducerea unei perne sub braţ şi
între antebraţ şi torace, care să evite refracţia înfero-anterioară a capsulei. .
În această perioadă pentru a păstra funcțiile centurii scapulare vom mai putea realiza:
1. mobilizarea pumnului, degetelor şi coloanei cervicale prin exerciţii libere active,
repetate de cîteva ori pe zi. O atenţie deosebită se acordă coloanei cervicale, legată strîns
funcţional, de zona scapulohumerală
2. controlul staticii gîtului, umerilor şi toracelui- se realizează în faţa oglinzii,
urmărindu-se coborîrea umerilor şi corectarea tendinţei de cifoscolioză dorsală ;
3. executarea de contracţii izometrice ale musculaturii centurii (mai ales deltoidul şi
rotatorii), nefiind însă posibil în toate situaţiile
4. executarea de mişcări globale, uşoare, prudente ale întregului cadru scapulotoracic.
5. executarea, imaginativ, a tuturor mişcărilor din umăr ;
6. gimnastică respiratorie de tip costal superior, respectiv pe cadranul afectat - mîinile
fizioterapeutului contrează ampliaţîa inspiratorie a cadranului ;
7. masajul cervical şi al trapezului

 Imobilizarea cu braţul în abducţie -este o imobilizare neplăcută, greu de suportat,

mai ales noaptea. Pe durata imobilizării, se aplică aceleaşi metode ca la imobilizarea
tip Dujarrier
Are însă multe avantaje funcţionale :
- imobilizarea este în poziţie fiziologică
- posibilitatea de a regla abducţia şi antepulsia după nevoia leziunii tratate ;
- nu poate să se dezvolte capsulita retractilă şi, deci, redoarea umărului nu va fi greu de
recuperat ;
- se poate începe precoce recuperarea,

Faza a II-a- este faza ce urmează imediat după suspendarea imobilizării. În această fază
umărul nu trebuie să fie solicitat, dar se începe mișcarea de întreținere a umărului fără a irita.
După efectuarea tratamentului, imobiliarea se poate menține,chiar și noaptea.

15
 La metodele de tratament din această fază se mai adaugă și cele din prima faza.
Principalele metode de tratament utilizate în această fază sunt.
1. Masajui – are un rol foarte important în această etapă. Va fi precedat de o aplicaţie
caldă sau de gheaţă, cînd există hiperalgie şi inflamaţie acută. Acesta se execută pe zona
cervicodorsală — umăr şi braţ
Se utilizează toate formele masajului.
Scopul este :
 antalgic-decontracturant, adresîndu-se maselor mari musculare superficiale;
 terapeutic propriu-zis, adresîndu-se zonelor profunde ale muşchilor,
tendoanelor, capsulei afectate.
2. Rearmonizarea mecanică a umărului- această etapă este un important obiectiv
terapeutic, respectiv corectarea sau prevenirea dezaxării capului humeral, obiectiv pe care-l
realizăm prin anumite posturi, mobilizări pasive cu tracţiuni. În cazul articulației umărului,
atât stabilitatea cât și mobilitatea sunt realizate de mușchi și tendoane. Traumatismele
umărului pot să determine o instabilitate superioară, cu tendinţă la subluxaţie superioară, sau
instabilitate inferioară cu tendinţa la subluxaţie inferioară. Aceasta are mai multe etape.
a. Instabilitatea superioară –este cea mai frecventă fiind determinată de leziuni ale
muşchilor rotatori scurţi ai umărului, de rupturile parţiale sau totale ale manşonului
rotatorilor, retractura inferioară a capsulei articulare, în contractura intensă şi prelungită a
muşchilor superficiali. Tendinţa subluxantă superioară a capului humeral necorectată
determină complicaţii, tendonul supraspinosului este strivit între capul humeral şi ligamentul
acromiocoracoid tendinită, ruptura de tendon. Lungul tendon al bicepsului poate suferi leziuni
asemănătoare, din acest motiv, pentru a reduce tendință de ascensionare a capului humeral
vom utiliza:
- Postura : rotaţie externă a braţului, uşoară antepulsie şi abducţie.
- Tracţiunea axială a braţului în jos de către kinetoterapeut. Tracţiunea axială se face
din decubit dorsal sau şezînd
- Exerciţiile tip Codman. Trunchiul este aplecat în faţă, la 90°, cu braţul sănătos
sprijinit pe o masă braţul lezat atîrnă liber, avâd în mină, o greutate Mişcarea trunchiului
creează o pendulare a membrului superior, de anterotroducţie şi circulară. Se realizează un fel
de mişcare autopasivă, cu tracţiune în ax, ceea ce desprinde capul humeral de manşonul
rotatorilor şi ligamentul acromiocoracoid.

16
 - Mobilizarea activă a braţului în rotaţie externă şi uşoară abducţie, executîndu-se
antepulsii şi reveniri, cu menţiunea că în tot timpul acestor mişcări se împinge activ, în jos,
umărul.
Toate aceste tehnici se asociază cu aplicaţii de căldură şi masaj, menite să decontractureze
musculatura, a cărei rezultantă vectorială longitudinală în sus determină tendinţa subluxantă
superioară.

b. Instabilitatea inferioară- duc la tendinţa subluxării inferioare, a căderii capului

humeral. Cauzele principale sunt unele fracturi ale extremităţii superioare humerale sau
afectarea musculaturii care asigură ascensionarea capului humeral (deltoid, biceps, trapez,
coracobrahial). Rupturile, atrofiile postmobilizare a acestor muşchi sunt responsabile de
căderea capului humeral. Rearmonizarea mecanică a articulației nu este un obiectiv secundar
în cadru programului de recuperare. Aceasta se realizează pe parcursul programului prin
executarea de exerciții.
3. Exerciţiile pasive, pasiv-active şi active de întreţinere a amplitudinii de mişcare
articularăşi de recîştigare a unui sincronism muscular. Este greu de realizat o schemă
generală a mișcărilor utilizate în recuperare din cauza variației lezionlă. Principalele mișcări
utilizate sunt :
 Mobilizarea liberă a articulaţiilor membrului superior afectat;
 Mobilizări ale întregului umăr (mișcări în toate direcțiile);
 Mişcări pasive şi pasiv-active amplitudinea și direcția mișcării vor fi dictate de lipsa
durerii;
 Hidrokinetoterapia- se va executa doar dacăstarea țesuturilor permite acest lucru
 Exerciții active- executate din postura de testare pentru forța 2 eliminând gravitația;

Faza a III-a.
Este e perioada de tranziție, în care leziunea începe să fie, treptat, solicitată prin
mobilizările care nu se puteau executa în faza anterioară. În această etapă durerea
constituie semnul major al continuării sau renunţării la o anumită mişcare.
Această fază nu are de fapt nimic specific ca tipologie a exerciţiilor recuperatorii, ea
nefiind decît o tatonare a începerii activităţii complexe din faza următoare.
Faza a IV-a.
Aceasta este perioada recuperării funcţionale propriu-zise a umărului.
Obiective:

17
  refacerea amplitudinii de mişcare a braţului,
 recîştigarea supleţeţii şi forţei musculare
1. Căldura, masajul, electroterapia antalgică, sunt primele proceduri aplicate care vor
pregăti zona pentru kinetoterapie.
2. Manevrele de întindere capsuloligamentare- datorită traumatismelor în principal sau
în urma imobilizării de tip „cot- trunchi”, apare capsulita rectractilă care blochează
alunecarea capului humeral în glenă. Din acest motiv se vor aplica:

a. Tehnicile manevrelor de întindere capsuloligamentare sînt cele mai indicate pentru a

remobiliza capul humeral în glenă .Aceste manevre se execută în doi timpi, punerea în
tensiune a țesutului urmată de o tracțiune de câteva secunde.Când durerea ajunge la nivelul
suportabil se relaxează brusc. Principalele tehnici sunt:
Tracţiunea axială.(figura 6) Pacientul se găseşte în decubit dorsal. Priză deasupra
cotului, prin care se trage braţul în jos. Cealaltă mînă a kinetoterapeutului ţine rezistenţă în
axilă. Mîna pacientului se prinde de toracele kinetoterapeutului care în punctul maxim de
tensiune îşi rotează trunchiul în afară în acelaşi timp trăgîndu-l înapoi avînd ca rezultat:
întinderea capsulei superioare şi ligamentelor glenohumeral superior şi coracohumeral ;
lărgirea spaţiului subacromial prin coborîrea capului humeral.
Decoaptarea glenohumerală(figura 7)- pacientul, şezînd. kinetoterapeutul introduce
un antebraţ sub axilă. împingînd în sus ; ia de asemenea, priză deasupra cotului, făcînd o
adducţie forţată
pacientul în decubit dorsal, cu cotul flectat. Poziţia mîinilor kinetoterapeutului este aceeaşi,
mîna din axilă apasă braţul spre exterior în timp ce de la cot, se încearcă adducţia. Rezultat:
întindere capsuloligamentară, ca la manevra precedentă, dar cu îndepărtarea capului humeral
de suprafaţa glenoidă.
Alunecarea posterioară a capului humeral - pacientul în poziţie şezînd, cot flectat
mult, braţ flectat spre 90°. Din spatele pacientului, asistentul apasă, cu sternul pe scapulă.
Mîinile reunite fac priză pe cot şi împing humerusul în ax de la cot spre umăr. pacientul în
decubit dorsal, cu membrul superior în aceeaşi poziţie ca mai sus. Kinetoterapeutul cu o mînă
sub scapulă (pentru contrarezistenţă), împinge cu cealaltă mînă de la cot braţul în axul
diafizei. Rezultat : întindere puternică a ligamentului coracohumeral (cu atît mai puternică cu
cît flexia braţului este mai aproape de 90°).
Tracţiunea în afară a capului numeral.(Figura 8) Pacientul în decubit dorsal, cu braţul
elevat la 90°. Kinetoterapeutul cu mîinile reunite în priză strînsă pe braţ în 1/3 superioară,

18
trage în afară, în timp ce cu umărul împinge înnăuntru (adducţie) 1/3 inferioară a braţului.
Rezultatul aceste manevre este decoaptare articulară şi tracţiune pe capsula posterioară.
Coborîrea capului numeral. Pacientul în decubit dorsal, cu braţul elevat la 90°.
Kinetoterapeutul cu mîinile în priză la fel ca mai sus, împinge cu umărul lui în sens de
antepulsie, în timp ce mîinile trag de braţ în jos, servind de pivot. Rezultat este coborîrea
capului humeral şi întinderea capsulei superioare şi a ligamentului coracohumeral.
Abducţie cu coborîrea capului humeral. Pacientul, în poziţie şe-zînd, cu braţul abdus
şi cu antebraţul sprijinit pe antebraţul Kinetoterapeutului Acesta face priză cu ambele mîini
deasupra 1/3 superioare a humerusului făcînd o împingere în jos şi în lungul axului braţului.
In finalul acestei împingeri în jos, se asociază o rotaţie externă cu abducţie a braţului. Rezultat
este coborîrea capului humeral cu întinderea capsulei inferioare.
Manevrele sînt contraindicate în :
 fazele dureroase ale sechelei ;
 în retracţiile capsulare, sechele ale umărului luxat (mai ales cînd luxaţiile sînt
recidivante) ;
 fracturile capului humeral și 1/3superioară a diafizei humerale;
 în sindromele umăr-mână,în fazele inițiale cu hipersensibilitate;
3. Exerciții de facilitare proprioceptive
Cea mai utilizată tehnică este cea de „contracție- relaxare”, aceasta urmărind inhibiția
reflex a musculaturii periarticulare. Mai pot fi folosite si contracțiile izometrice, combinate cu
executarea diagonalelor.
4. Eerciții autopasive la scripete- dau încredere pacientului deoarece acesta poate
executa mișcările după propia percepție.
5. Exerciţiile active pentru creşterea mobilităţii.Au ca obiectiv principal întindere
capsuloligamentară, fiind foarte importante deoarece sunt executate de pacient singur,la
cabinet sau domiciliu.
6. Exerciţii cu rezistenţă pentru creşterea forţei musculare:
 utilizarea scripetoterapiei cu contragreutăţi ;
 utilizarea cordoanelor elastice sau a instalaţiilor cu arcuri ;
 utilizarea ganterelor şi halterelor.
7. Exerciţii de coordonare: au ca obiectiv recuperarea gestuală a mişcărilor articulaţiei
umărului. Înotul este cea mai bună metodă de recuperare completă a umărului, inclusiv de
coordonare. Jocurile sportive au de asemenea un rol favorabil: tenisul de masă şi de cîmp,

19
badminton, voleiul, basketul. De asemenea și utilizarea unor metode de ergoterapie au un real
succes: ferăstrău, rindea, lustruit sau șlefuit.
Faza V
Este faza de recâştigare a profesionalismului pentru cei care lucrează în efort intens
sau au nevoie de înaltă abilitate( sportivi, instrumentiști, pictori etc). Aceasta nu este
obligatorie pentru toţi pacienţii și se bazează pe terapia ocupaţională.
În majoritatea cazurilor, rezultatele obținute de pacienți în faza a IV- a sunt
suficiente,atât din punct de vedere funcțional cât și al capacității de munca.

Aceasta este schema de recuperare încazul umărului postruamtic. De asemenea,

lanivelul umărului întâlnindu-se și alte sechele și leziuni posttraumatice, acestea se vor trata
diferit.
Tratamentul contuziilor umărului.- în funcție de vârstă, profesie precum și gradul
leziunii, decizia terapeutică vă fi aleasă între 3 criterii:
1. Fără operaţie, fără imobilizare în aparat, braţul fiind lăsat în jos- Această atitudine se
ia în rupturile parţiale de mai mică importanţă. Sub braţ se pune o pernă, pentru a se crea o
uşoară abducţie (poziţie antalgică) şi eventual o eşarfă de susţinere a antebraţului.
Recuperarea acestor cazuri se bazează pe multă fizioterapie :
 masaj ;
 căldură locală (în prima fază se va prefera aplicarea da gheaţă) ;
 ultrasunet, cu dozaj de 0,8—1 w/cm'' ;
 curenţi diadinamici ;
 curenţi interferenţiali ;
Tratamentul medicamentos va consta în medicație antiinflamatoare, antalgică și infiltraţii.
Kinetoterapia reeducării funcţionale urmează schema generală descrisă, avînd în vedere
următoarele particularităţi :
- rearmonizarea mecanică în scopul coborîrii capului numeral nu se va realiza decît
după plasarea pasivă a braţului în abducţie parţială şi uşoară rotaţie externă ;
- menajarea musculaturii profunde (a manşonului rotatorilor) prin evitarea întinderii lor
în cadrul unor mişcări cum ar fi :
 ducerea mîinii la spate ;
 antepulsie cu adducţie (mîna la umărul opus) ;
 rotaţia internă ;
 rotaţia edternă terminală (prima parte este posibil de executat) ;

20
 evitarea frecării capului humeral şi mai ales a trohiterului de arcul acromiocoracoid.
Fazele I şi a Ii-a ale recuperării respectă schema generală cu preferinţe pentru :
 exerciţii tip Codman ;
 hidrokinetoterapie.
 Exerciții cu mâna sănătoasă
Faza a III-a se aplică după 3 săptămîni de la traumatism.
Se începe tatonarea tracţiunilor pe tendoanele lezate :
 adducţia braţului cu membrul superior coborît ;
 antepulsie cu adducţie ;
 retropulsie simplă ;
 retropulsie cu elevaţie (mina urcă pe linia coloanei vertebrale).

21
 CAP.II. TRATAMENT
Tratamentul fracturii cuprinde trei timpi:
1. reducerea cât mai perfectă şi precoce a fracturii;
2. imobilizarea strică şi continuă până la consolidarea ei completă;
3. aplicarea tratamentului funcţional, cât mai precoce, până la consolidarea ei completă.

Tratamentul profilactic şi igieno-dietetic

Menţinerea sănătăţii membrului trebuie să conţină un ansamblu de măsuri adresate
principiilor competente care îl alcătuiesc.
Igiena are un rol foarte important, ştiut fiind că o mână murdară venită în contact cu
alimentele pe care omul le consumă, pot dăuna întregului organism. Dacă toate aceste norme
nu vor fi bine aplicate atât înainte, pentru menţinerea sănătăţii cât şi după anumite tratamente,
după ce acestea au fost tratate prin diferite metode, tratamentul poate fi totdeauna în zadar şi
ineficient, indiferent cât de bine va fi aplicat. Regimul dietetic va avea în vedere ca aportul
caloric să evite supraîncărcarea ponderală. Se recomandă alimente bogate în calciu, dar şi în
vitamine şi minerale.

Tratamentul medicamentos

După traumatisme, medicaţia se face, în general, în direcţia combaterii durerii şi

reducerea proceselor inflamatorii. Pentru aceste obiective se folosesc:
Medicaţie antialgică – se foloseşte de obicei în durerile cu intensităţi mai mari. Sunt
folosite:
- infiltraţii cu xilină 1% cu sau fără cortizon în zone limitate;
- calmante în cazul durerilor articulare;
- termolepticele (antideprin, teprin);
- neurolepticile (toritazin).
Medicaţia antiinflamatoare – sunt utilizate mai fregvent fenilbutazona, indometacin,
aspirina, brufen precum şi diferite unguiente ca: hidrocortizon, fenilbutazona, salicitate de
metil, diclofenac.

Tratamentul ortopedico-chirurgical

Recurge la regula imobilizării de durată a segmentelor traumatizate şi a celor vecine

pentru a permite refacerea continuităţii osului fracturat şi repararea ţesuturilor moi
traumatizate.
Tratamentu ortopedic – are următoarele obiective:
- reducerea exactă a fragmentelor deplasate ale fracturii după traumatism sub anestezie
perfectă;
- menţinerea constantă a fragmentelor reduse până la consolidarea fracturii sub aparat
gipsat;
- mobilizarea activă a cât mai multor articulaţii ale membrului lezat.
Efectuarea aparatului gipsat se face cu aplicarea unor atele care pornesc de la umăr,
înconjoară cotul aşezat în unghi drept şi ajunge de la umăr, pe partea opusă a braţului. Peste

22
atelă se trage o faşă care se rulează în jurul membrului fracturat cu grijă să nu se creeze cute
sau în timpul aplicării lor să nu se deplaseze fragmentele osoase.
Aparatul face reducerea fragmentelor prin extensie datorită greutăţii sale; de aceea
bolnavul trebuie mai mult să umble sau să stea în poziţie verticală.
Metodele de extensie continuă sunt:
- aparatele cu extensie continuă în axul osului;
- aparatele cu extensie continuă în abducţie;
- extensie continuă prin benzi adezive aplicate direct pe piele;
- extensie continuă prin intermediul tracţiunii continue;
- extensie continuă prin metodă chirurgicală.
Tratamentul chirurgical
Constă în imobilizarea chirurgicală a fragmentelor fracturii (osteosinteza) şi se face cu
ajutorul şuruburilor, plăcii, sârmei şi tijei.
Calea de acces este fie incizia antero-internă, fie antero-externă prin şanţul bicipital
extern, când vrem să abordăm şi nervul radial lezat.
 Şuruburile sunt indicate atât în fracturile spiroide şi oblice lungi cât şi în fracturile
plurifragmentare, dacă nu avem o plagă suficient de lungă.
 Plăcile se pot utiliza în fracturile diafizare transversale sau oblice scurte. Utilizarea
plăcilir ca mijloc de osteosinteză are o serie de dezavantaje:
 necesită o largă expunere a focarului de fractură;
 devascularizarea fragmentelor;
 placa preia solicitările la care este supus osul subiacent, ceea ce face ca aceasta să-
şi modifice structura.
 Osteosinteza centromedulară utilizează tija Küntscher. Avantajele centromedulare
sunt legate de păstrarea circulaţiei periostale, de faptul că osul preia solidar cu
materialul de osteosinteză solicitările la care e supus membrul, de un risc mai mic de
infecţie.

PARTEA A II-A

Tratamentul recuperator B.F.T.

Principiile şi obiectivele tratamentului b.f.t.

Balneo-fizioterapia este terapia de stimulare şi reglare a mecanismelor de adaptare a
organismului la mediu.
Balneo-fizioterapia are cel mai important rol în recuperarea fracturilor, după
imobilizarea perfectă a focarului de fractură.
Orice traumatism, prin sechelele funcţionale produse, pune probleme de recuperare, în
afară mijloacelor ortopedice, contribuie de regulă metodele fizicale şi balneare de tratament.
Efectele analgetice – se obţin prin aplicaţii de căldură locală (parafină, cataplasme cu
nămol, undele scurte, microundele, ultrasunet, masajul sedativ, la mevoie medicaţie
antialgică).
Efectele antiinflamatorii – au în stadiile recente aplicaţii de crioterapie (tratament cu
gheaţă sub formă de comprese, băi parţiale cu apă, cu gheaţă, masajul cu gheaţă). În stadiile
cronice la reducerea inflamaţiei contribuie băile galvanice, galvanoionizările, iar în situaţii
particulare, ca remedii în procedeele inflamatorii trenante şi când nu pot fi folosite alte
mijloace cu doze mici.
Efectele decontracturante – se obţin prin căldură umedă (băi calde minerale, băi calde
simple şi băi parţiale ascendente). Aplicaţii cu nămol în cataplasme: în contracturi dureroare,
inflamatorii recente – aplicaţii de crioterapie, diadinamice.

23
 Combaterea retracţiilor musculare ce pot reduce mobilitatea articulară şi se realizează
prin căldură locală intensă (parafină şi nămol), întinderi prin căldură, mobilizări pasive,
undele scurte, masajul profund de tip reflex.
Creşterea tonuslui şi forţei de contracţie a muşchilor hipotrofice sau atrofici – se
realizează prin contracţii izomerice rezistive.
În traumatismele musculare cu hematoame calcifiante sau cicatrici fibroase sunt
necesare aplicaţii de ultrasunete în doze mari, fibrolitice, curenţi de înaltă fregvenţă cu scop
sclerotic.

Tratamentul prin hidro-termoterapie (tehnică, efecte)

Prin hidro-termoterapie se înţelege aplicarea metodică şi ştiinţifică în scop profilactic,
curativ şi recuperator a unui număr foarte variat de proceduri care folosesc apa la diferite
temperaturi, presiuni şi sub diverse stări de agregare aplicată direct sau prin intermediul unor
materiale sau obiecte.
Asupra organismului, procedurile de hidro-termoterapie acţionează prin factori:
mecanic, termic şi chimic, fie în asociaţie, fie preponderat unul dintrea aceştia, în funcţie de
procedură.

Hidroterapia4
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculaturii, care se
produce sub influenţa apei calde.
Baia caldă simpă – se execută într-o cadă obişnuită cu apă la 36 – 37 C şi cu durata
de 15 – 30 minute. Are acţiune sedativă generală.
Mod de acţiune:
- factor termic;
- presiunea hidrostatică a apei.
Baia la temperatură de indiferenţă: temperatura apei este de 34 - 35 C cu durată de 10
– 15 minute. Are efect calmant.
Mod de acţiune: presiune hidrostatică şi uşor factor termic.
Baia cu masaj este o baie caldă cu apă la temperatură de 36 - 39 C în care se execută
masajul asupra regiunii. Durata băii depinde de durata masajului efectuat.
Mod de acţiune:
- factor termic;
- factor mecanic.
Baia parţială ascendentă – temperatura apei este de 35 C. Se creşte temperatura apei
din minut în minut, prin adăugarea de apă fierbinte. Temperatura apei poate să ajungă la 41 -
43 C iar a bolnavului la 39 C. Durata băii este de 15 – 30 minute.
Mod de acţiune – baie hipertermă provoacă o vasodilataţie tegumentară importantă.
Băile de soare şi nisip utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu
precauţie, 2 – 3 minute pentru fiecare parte a corpului, cantitatea se creşte treptat în zilele
următoare. Sunt deosebit de importante pentru echilibrul fosfocalcic necesar sintezei osoase.
Crioterapia – recele ca agent fizic termic este folosit în tratarea articulaţiilor,
inflamaţia scăzând spasmul muscular în acelaşi timp aduce o îmbunătăţire a circulaţiei locale.
Crioterapia este reprezentată prin masaj cu gheaţă, punga cu gheaţă şi pulveraţii cu
chelen.

4
Marcu, Vasile – Masaj şi kinetoterapie Editura Sport-Turism, 1983
Sbenghe, Tudor – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare Editura Medicală, 1987

24
 Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de
bază ale termoterapiei sunt:
- hiperemia;
- hiperemia locală şi sistemică;
- analgezia;
- reducerea tonusului muscular;
- creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicaţii:
- căldura profundă, produsă de diatermie şi ultrasunete;
- căldura superficială, produsă de celelalte tehnici în care efectul de penetraţie este mai
redus, de numai câţiva centimetri de la tegument.
Căldura este utilă prin acţiunea pe care o are de a combate spasmul muscular şi micile
reacţii inflamatoare asociate procesului degenerativ.
Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol şi nisip este mai
benefică decât căldura uscată.
Împachetarea cu parafină constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantităţi de
parafină la o temperatură mai ridicată.
Acţiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraîncălzire profundă şi uniformă a
ţesuturilor, pielea se încălzeşte la temperatura de 38 – 40, provocând o transpiraţie locală
abundentă. La desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemie profundă. După împachetare se
aplică o procedură de răcire.
Cataplasmele constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanţe, la diferite
temperaturi asupra unor regiuni ale corpului.
Ele acţionează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant şi rezorbtiv, precum şi pentru acţiunea antispastică şi antialgică. La cataplasmele
cu plantele medicinale se mai adaugă şi efectul chimic.
Băile de lumină se realizează în dispozitive adaptate, durata fiind de 5 – 20 minute şi
după terminarea lor se face o procedură de răcire.

Tratamentul prin electroterapie (tehnici, efecte)

Electroterapia este acea ramură a balneofizioterapiei care se ocupă cu aplicarea în scop
profilactic, curativ şi de recuperare a diferitelor forme de curent electric precum şi a unor
energii derivate din acesta.
Curentul galvanic toate formele sale, galvanizări simple, băi galvanice şi
ionongalvanizări.
Se utilizează fenomenul analgezic obţinut prin folosirea ca electrod activ al polului. În
cadrul băilor galvanice este acumulat şi efectul termic al apei iar în cadrul ionogalvanizării
proprietăţile substanţelor farmacologice active introduse cu ajutorul curentului galvanic.sunt
indicate 10-12 şedinte.
Curentul de joasă fregvenţă cu o fregvenţă până la 100 Hz este utilizat în procesul
analgezic. Astfel vom utiliza în cadrul curenţilor următoarele forme de curent:
- difazatul fix cu acţiune analgezică;
- lunga perioadă;
- scurta perioadă.
Tot în acest scop sunt folosiţi şi curenţii Tabert cu fregvenţa de 40 Hz şi impulsuri de
2 m/s tot cu acţiune analgetică.
Curenţii de medie fregvenţă sunt curenţi sinusoidali cu fregvenţă cuprinsă între 3.000
şi 10.000 Hz. Din rândul lor se folosesc curenţii interferenţiali ce au un efect antialgic cu
fregvenţa de 80 – 100 Hz,se recomandă 10-12 şedinţe.
Curenţii de înaltă fregvenţă

25
 În rându acestora vom avea undele scurte care au un important efect antialgic şi
miorelaxant. Tot din această categorie se întâlnesc şi undele diadinamice, ultrasunetele şi
ultravioletele.

Ultrasunetele au un efect analgetic, de asemenea electroterapia oferă şi posibilitatea

obţinerii efectelor de excitare a musculaturii, efect hiperemiant şi decontracturant.
Ultrasunetele se aplică în câmp continuu cât şi în câmp discontinuu.
Aplicarea în câmp continuu – când avem o undă ultrasonoră longitudinală şi
neîntreruptă cu acţiune asupra mediului.
Aplicarea în câmp discontinuu când avem o întrerupere ritmică a undei ultrasonore, se
foloseşte cu ajutorul unui generator de impulsuri.
Tratamentul se poate efectua în două modalităţi:
- aplicarea cap emiţător prin contact direct asupra tegumentului folosind ulei, gel,
vaselină. Capul emiţător se plimbă circular sau liniar fără a se apăsa prea tare şi cu
viteză foarte mică. Trebuie să fie mereu în contact perfect cu tegumentul, poziţionat
vertical şi să se evite proeminenţele osoase şi regiunile bine vascularizate;
- aplicarea indirectă în apă se face când avem de tratat extremităţile, care anatomic au
multe suprafeţe neregulate şi proeminenţe osoase. Se execută mişcări lente, liniare sau
circulare la aproximativ 3 centimentri distanţă de tegument având grijă ca suprafeţele
emiţătorului să fie paralel cu tegumentul.
-
Băile galvanice – pentru activarea circulaţiei. Factorul termic (căldura) prezintă o
deosebită importanţă prin efectele pe care le are asupra organismului cum ar fi:
- creşterea metabolismului;
- creşterea hiperemiei cutanate prin fenomenul de vasoconstricţie;
- efect decontracturant şi de relaxare a musculaturii;
- creşterea vâscozităţii lichidului articular uşurând astfel realizarea mişcărilor printr-o
creştere a mobilităţii;
- efect antialgic;
- creşterea fluxului sanguin la nivelul muşchilor.
Ultravioletele – determinarea faptului că sensibilitatea la razele untraviolete este foarte
diferită, în funcţie de individ, de regiunea corpului, de vârstă şi de alţi factori, se recomandă o
atenţie deosebită în alegerea dozei.
Biodozemetria reprezintă măsurarea timpului necesar pentru obţinerea celui mai slab
eritem pe tegument şi precedă în mod obligatoriu orice tratament cu ultraviolete.
Tehnica de aplicare. Se aplică lampa la o distanţă fixă de 50 centimetri faţă de
regiunea de aplicat.

Tehnica masajului5
Masajul este o procedură terapeutică, care se compune dintr-o serie de prelucrări
mecanice sau manipulaţii care se exersează pe suprafaţa organismului şi care se succed într-o
anumită ordine, ţinând cont de scopul pe care îl urmăreşte şi de starea organismului bolnav.
Efectele fiziologice ale masajului:
Efectele locale acţiune sedativă asupra:
- durerilor de tip nevralgic;
- durerilor musculare şi articulare.
Acţiunea sedativă se obţine prin manevre uşoare, lente, care stimulează repetat
exteroceptorii şi proprioceptorii existenţi.
5
Marcu, Vasile – Masaj şi kinetoterapie Editura Sport-Turism, 1983

26
 Acţiunea hiperemiantă locală de îmbunătăţire a circulaţiei locale, care se manifestă
prin înroşirea şi încălzirea tegumentelor asupra căruia se execută masajul cu manevre mai
energice.
Îndepărtarea lichidului de stază cu accelerarea proceselor de rezorbţie în zona masată.
Acest efect este benefic la persoanele cu insuficienţă venoasă periferică şi apare după
manevre profunde care conduc lichidul de stază de la periferie spre centru.
Efectele fiziologice
Cea mai importantă acţiune fiziologică a masajului este reprezentată de mecanismul
reflex asupra organelor interne. Aceasta se execută prin stimuli care pleacă prin exteroceptori
şi proprioceptori, care sunt de diferite intensităţi, pe cale aferentă către sistemul nervos
central, iar de acolo pe cale aferentă ajungând la organele interne în suferinţă. Toate acţiunile
care se petrec la exteriorul corpului ajung şi la organele interne. Fiecare organ se manifestă
prin senzaţii dureroase pe tegument, deci fiecărui organ îi corespunde la exterior o zonă
cutanată, reflexogenă sau metamerică.
Un alt mecanism al masajului este acţiunea mecanică produsă de manevrele mai dure
ca: frământarea, contratimpul, mângăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face
transversal pe fibrele musculare, ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătăţirea
funcţiei şi forţei musculare.
Prin această acţiune mecanică, lichidele interstiţiale în exces din musculatură, se
resorb în sânge pentru a fi eliminate de organele excretoare; îmbunătăţeşte activitatea
circulatorie care duce la nutriţia elementelor anatomice din organism şi odată cu aceasta
reducerea activităţii inimii.
Masajul recuperator se face după consolidarea fracturii şi este format din 4 timpi:
- masajuil regional (manevre de încălzire pe suprafaţă mai mare decât regiunea de
tratat) timpul de lucru 3 – 4 minute;
- masajul zonal (manevre pe regiunea te tratat) 3 – 4 minute;
- masajul selectiv (se face mai mult pe fascicol,contracturi şi cicatrici musculare) 2 – 3
minute;
- kinetoterapie (pasivă, activă şi activă cu rezistenţă) 10 minute.
Descrierea anatomică a regiunii
Braţul este alcătui din:
- humerusul – os lung pereche ce se articulează proximal cu scapula şi distal cu oasele
antebraţului.
Muşchii braţului se împart în două regiuni:
- regiunea anterioară care cuprinde bicepsul brahial, muşchi liberi care nu aderă de
humerus, iar pe plan profund muşchii coracobrahiali, brahialul anterior şi lungul
supinator;
- regiunea posterioară prezintă relieful muşchiului triceps brahial, cel mai puternic
extensor format dintr-o lungă porţiune inserată sus pe omoplat şi doi muşchi vaşti unul
intern şi altul extern insetaţi sus pe humerus. Toţi terminaţi în sus cu un tendon
puternic inserat pe olecran.
Tehnica masajului
Poziţia bolnavului – în şezut pe un scaun rotund sau pe banchetă specială cu braţul
superior descoperit iar maseurul pe partea laterală a bolnavului.
Masajul braţului se poate face cu toate procedeele, se începe cu netezirea cu o mână
împingând toată masa musculară a tricepsului, cu degetul mare alunecând prin şanţul bicipital.
În timp ce mâna cealaltă a maseurului se fixează în uşoară flexie pe antebraţ. Astfel netezirea
stimulează circulaţia şi funcţiile nervilor trofici.
Netezirea poate fi combinată cu vibraţia, apoi se continuă cu frământatul cu o mână,
cu două mâini şi contratimpul pe aceleaşi direcţii. Frământatul pe cale mecanică favorizează

27
circulaţia profundă şi eliberarea produşilor toxici de metabolism, menţine troficitatea
musculară şi dezvoltarea elasticităţii.
Masajul se continuă cu fricţiuni pe şanţurile intramusculare şi pe veul deltoidian, apoi
geluiri, rulat, cernut şi ciupit. Fricţiunile determină o accelerare a produşilor de regenerare şi
cicatrizare prin activarea circulaţiei locale.
Se poate aplica de asemenea baterea care se execută cu partea cubitală a degetelor, fie
cu palma sau cu dosul palmei. Masajul se încheie cu neteziri uşoare.

Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapie)

Schema kinetologică contribuie substanţial la recuperare şi are următoarele obiective:
- refacerea şi întreţinerea mişcărilor în articulaţiile învecinate fracturii;
- refacerea tonicităţii şi troficităţii musculare;
- refacerea stabilităţii mişcării controlate şi abilităţi.
Kinetoterapia începe cu mişcări pasive care se încep după suprimarea imobilizării şi de
obicei după reluarea mişcărilor active.
Mişcările active se execută după un program special în funcţie de particularităţile
segmentului imobilizat. Aceasta se continuă cu mişcări cu rezistenţă de obicei după ce s-a
obţinut un tonus muscular corespunzător prin mişcări active şi pasive.
În linii generale, kinetoterapia trebuie să determine menţinerea activităţii generale şi
regionale cât mai aproape de normal, dar respectând cu stricteţe repausul în focarul de
fractură. Se poate începe chiar de a doua zi, după aplicarea aparatului gipsat cu exerciţii care
se adresează atât segmentului afectat, cât şi întregului organism.

Gimnastica medicală
Cele mai importante exerciţii în gimnastica medicală sunt exerciţiile izometrice. Ele se
vor face după consolidarea fracturii. Sunt recomandate mai ales în recuperarea fracturilor
membrului inferior.
Exerciţiile indicate în recuperarea după fracturi ale membrului inferior
sunt exerciţiile executate la:
- covorul rulant;
- bicicleta ergometrică;
- spalier.
Avantajele exerciţiilor izomerice
- mare eficienţă în obţinerea creşterii de forţă şi hipertorfiere musculară;
- timp scurt până la boţinerea efectelor dorite;
- tehnică simplă, nu necesită aparatură, se poate executa oriunde.
Dezavantajele exerciţiilor izomerice:
- nu ameliorează supletea articulară;
- provoară oboseală rapidă deoarece solicită puternic centrii nervoşi;
- comprimă vasele la nivelul muşchiului, îngreunând circulaţia sângelui şi limfei şi
suprasolicitând cordul.
-
Terapia ocupaţională (Ergoterapia)
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic,
ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor
afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Terapia ocupaţională este complementară kinetologiei medicale şi reprezintă
elementul central al recuperării socio-profesionale, permiţând ameliorarea insuficienţei de
forţă musculară sau articulară. Utilizând în deosebi mişcări globale, terapia ocupaţională poate

28
 avea un efect stimulant asupra unui muşchi paretic sau chiar paralizat, contribuind la
reeducarea gestului care reprezintă forma cea mai expresivă şi complexă a motricităţii.
Principalele activităţi sau tehnici folosite sunt clasificate în:
1. tehnici de bază (ceramica, croitorie, tâmplărie, etc) care se întâlnesc în toate
serviciile de profil
2. tehnici complementare care constau în confecţionarea unor articole din carton, piele,
hârtie, etc
3. tehnici de recuperare, reprezentate de activităţile care urmăresc dobândirea
independenţei cotidiene a pacienţilor (îmbrăcat, alimentare, sarcini menajere, etc)
4. tehnici de expresie, care sunt utilizate pentru pacienţi cu probleme mentale , nu
neapărat în domeniul psihiatric, ci şi în recuperarea funcţională a bolnavilor cu
sechele după accidente vasculare cerebrale sau traumatisme cranio-cerebrale, ele
constau în activităţi de scris, desenat, aranjamente florale, etc.
În cadrul terapiei ocupaţionale, un loc de seamă îl ocupă activităţile prin care pacienţii
sunt învăţaţi să utilizeze aşa numitele „ajutoare tehnice”; ele înglobează toate sistemele de
transformare a mediului fizic ambiant destinate a asigura cel puţin posibilitatea de autoservire,
respectiv independenţa socială, a handicapului.
Principalele ajutoare tehnice se referă la :
- deplasare: bastoane, cadre, fotolii rulante, adaptări ale autoturismelor
obişnuite la handicapul fiecărui subiect, autoturisme monoloc electrice, etc;
- viaţa cotidiană: dispozitive care facilitează îmbrăcarea, aşezarea in pat, de pe scaun
sau fotoliu, adaptări ale grupurilor samtare, etc;
- activitate menajeră: dispozitive speciale de prindere a vaselor de butoane speciale la
aragaz, adaptări ale maşinii de spălat, etc.
Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe
perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la
readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale:
- mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
- dezvoltarea forţei musculare;
- restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi.
- maşina de cusut;
- roata olarului;
- săritul cu coarda;
- mersul pe plan înclinat;
- mersul pe teren accidentat.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.

Tratamentul balneologic (ape minerale, nămolurile)

Obiectivele curelor balneoclimaterice este de recuperare imediată şi de refacere a
funcţiilor diminuate din cauza traumatismelor.
Bolnavul poate beneficia de tratament balneo-fizical în staţiuni profilate pe tratamentul
afecţiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc), unde
asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică şi,
împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, vor asigura recuperarea totală.
Apele oligominerale se împart în:
1. ape akratopege cu temperatură la izvor sub 20 C;

29
 2. ape akratoterme cu temperatură de peste 20 C la izvor. Aceste categorii de ape
minerale se utilizează cu predilecţie în cură externă.
Mecanismele de acţiune şi efectele terapeutice sunt legate de factorul termic, mecanic
şi de substanţe absorbite transtegumentare. Se indică în afecţiuni post traumatice ale
aparatului locomotor.
Staţiuni principale:
 Băile Felix (47 C);
 Băile 1 Mai (42 C);
 Vaţa de Jos (35 – 37 C);
 Moneasa (32 C).
Apele alcalino – teroase sunt cele ce conţin cation de calciu, magneziu în combinaţie
cu anionul bicarbonic. Se indică în procesul de decalcifiere (calusuri osoase incomplet
consolidate, osteoporoze după imobilizări).
Nămolurile – propiretăţile fizice:
1. greutatea specifică (datorită conţinutului de minerale);
2. hidropexia (cantitatea de reţinere a apei);
3. termopexia (conservarea calorică) – proprietatea de a absorbi şi păstra căldura;
4. plasticitatea – proprietatea de a se întinde şi mula pe suprafaţa corpului.
Tehnica de aplicare – metoda cea mai utilizată e împachetarea. Constă din acoperirea
parţială sau totală a bolnavului cu un strat de 2 – 2,5 centimetri de nămol.
Băile de nămol se aplică la 36 C iar cataplasmele, aplicaţii locale pe suprafeţe limitate
la temperatura de 42 – 45 C.
Oncţiunile cu nămol şi expunerile la soare sunt utilizate şi ele.
Staţiunile indicate sunt:
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri
sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)

30
Capitolul III. STUDIU DE CAZ

Cazul I
1. Date personale:- Brânzilă Mihai, localitatea Pașcani, județul Iași, 40 ani.
2. Diagnostic:- paralizie de blex brahial, fractură de cap humeral
3. Anamneză:
- În 2014 pacientul suferă un accident de mașină, necesitând o intervenție ghirurgicară
la nivelul umărului;
- Intervenția chirurgicară nu i-a reușit, însă acesta și-a dat seama de acest lucru după 2
ani de zile de la operație, în această perioadă pacientul mergând constant la control și
încercând și alte tratamente neatestate medical însa niciunul din acestea nu a dat rezultate, mai
mult nici în cadru spitalului, nimeni nu si-a dat seama ca operația este greșită;
- În 2016 suferă a doua intervenție ghirurgicală, care a constant și în transplantarea unor
grefe de nerv din diferite zone ale corpului(gât,genunchi,intercostali)după aceasta începând
recuperarea în cadru Spitalului de Recuperare din Iași, apoi continund recuperarea de
aproximativ 6 ani aici la clinică.
4. Examen clinic: - lipsa totală a mișcărilor active de la nivelul mâinii drepte;
- la nivelul articulațiilor umărului și cotului, pacientul are mobilitate, articulațiile nu
sunt blocate, însă mișcarea poate fi executată doar de kinetoterapeut, pacientul nereușind să
execute nici o mișcare;
- lipsa forței musculare pe tot membru superior drept, lucru vizibil și prin lipsa masei
musculare a membrului superior drept, acesta fiind mult mai slăbit față de cel stâng;
Tratamentul pe care l-am aplicat acestui pacient, s-a întins pe durata unei luni de zile
deoarece pacientul face doar 3 zile pe săptămână tratament în clinica noastră( luni, miercuri,
vineri).
În urma examenului clinic si subiectiv pacienta se cazează în cadrul hotelului, pentru a
urma tratamentul de specialitate prescris de medic:
- Hidrokinetoterapie 30 de min

31
 - duş subacval, bazin
- Electroterpie: curenţi diadinamici, df 4min+6mf, aplicatie latero-laterala la nivelul
umarului
o curenţi interferenţiali aplicatie la nivel cervical paravertebral 10 minute/10 sedinte,
o unde scurte doza medie la nivelul articulatiei scapulohumerale 10 minute,
o ultrasunet la nivelul articulatiei scapulohumerale bilateral alternative
- Kinetoterapie:mobilizări pasive şi active
- Masaj: de ameliorare a durerii, decontracturant
- Termoterapie: parafină
- Terapie ocupaţională

Din cele 14 nevoi fiziologice ale unei persoane la pacientul prezentat mai sus distingem
următoarele:
1. A se mişca, a avea o bună postură
2. A comunica cu semenii. Este o nevoie fundamentala fiintelor umane
3. A evita pericolele. Pericolele pot proveni din mediul intern sau extern
4. A se recrea. Este o nevoie comuna tuturor fiintelor umane
5. Nevoia de a fi curat si de a-şi proteja tegumentele
6. Nevoia de a se dezbrăca şi îmbraca singur

Cazul II.
5. Date personale:- P.R., localitatea Oradea, judeţul BIHOR , 45 ani.
6. Diagnostic:- fractură de claviculă umar drept
7. Anamneză:
- În 2019 pacientul suferă un accident de mașină, necesitând o intervenție ghirurgicală la
nivelul umărului;
- Intervenția chirurgicală a reusit pacientul urmând să se întoarcă la control peste
aproximativ 6 săptămâni.
8. Examen clinic: - lipsa totală a mișcărilor active de la nivelul mâinii drepte;
- la nivelul articulațiilor umărului și cotului, pacientul are mobilitate, articulațiile nu
sunt blocate, însă mișcarea poate fi executată doar de kinetoterapeut, pacientul nereușind să
execute nici o mișcare;
- lipsa forței musculare pe tot membru superior drept, lucru vizibil și prin lipsa masei
musculare a membrului superior drept, acesta fiind mult mai slăbit față de cel stâng;
- În urma examenului clinic si subiectiv pacienta se cazează în cadrul hotelului, pentru a
urma tratamentul de specialitate prescris de medic:
- Hidrokinetoterapie 30 de min
- duş subacval, bazin
- Electroterpie: curenţi diadinamici, df 4min+6mf, aplicatie latero-laterala la nivelul
umarului
o curenţi interferenţiali aplicatie la nivel cervical paravertebral 10 minute/10 sedinte,
o unde scurte doza medie la nivelul articulatiei scapulohumerale 10 minute,
32
 o ultrasunet la nivelul articulatiei scapulohumerale bilateral alternative
- Kinetoterapie:mobilizări pasive şi active
- Masaj: de ameliorare a durerii, decontracturant
- Termoterapie: parafină
- Terapie ocupaţională
-
- Din cele 14 nevoi fiziologice ale unei persoane la pacientul prezentat mai sus distingem
următoarele:
- 1. A se mişca, a avea o bună postură
- 2. A comunica cu semenii. Este o nevoie fundamentala fiintelor umane
- 3. A evita pericolele. Pericolele pot proveni din mediul intern sau extern
- 4. A se recrea. Este o nevoie comuna tuturor fiintelor umane
- 5. Nevoia de a fi curat si de a-şi proteja tegumentele
- 6. Nevoia de a se dezbrăca şi îmbraca singur

Cazul III.
9. Date personale:- M.S., localitatea Popeşti , judeţul Bihor , 35 ani.
10. Diagnostic:- fractură de humerus proximal stâng
11. Anamneză:
- În 2020 pacientul suferă un accident prin cădere de la înălţime , necesitând o
intervenție ghirurgicală la nivelul umărului şi imobilizare în aparat gipsat urmat de desou;
- Intervenția chirurgicală a reusit pacientul urmând să se întoarcă la control peste
aproximativ 6 săptămâni.
12. Examen clinic: - lipsa totală a mișcărilor active de la nivelul mâinii stângi;
- la nivelul articulațiilor umărului și cotului, pacientul are mobilitate, articulațiile nu
sunt blocate, însă mișcarea poate fi executată doar de kinetoterapeut, pacientul nereușind să
execute nici o mișcare;
- forței musculară diminuată pe tot membru superior stâng , lucru vizibil și prin lipsa
masei musculare a membrului superior drept, acesta fiind mult mai slăbit față de cel drept;
- În urma examenului clinic si subiectiv pacienta se cazează în cadrul hotelului, pentru a
urma tratamentul de specialitate prescris de medic:
- Hidrokinetoterapie 30 de min
- duş subacval, bazin
- Electroterpie: curenţi diadinamici, df 4min+6mf, aplicatie latero-laterala la
nivelul umarului
- curenţi TENS aplicatie la nivel cervical paravertebral 10 minute/10 sedinte,
- unde scurte doza medie la nivelul articulatiei scapulohumerale 10 minute,
- ultrasunet la nivelul articulatiei scapulohumerale bilateral alternative
- Kinetoterapie:mobilizări pasive şi active
- Masaj: de ameliorare a durerii, decontracturant
- Termoterapie: parafină
- Terapie ocupaţională
-

33
 - Din cele 14 nevoi fiziologice ale unei persoane la pacientul prezentat mai sus distingem
următoarele:
- 1. A se mişca, a avea o bună postură
- 2. A comunica cu semenii. Este o nevoie fundamentala fiintelor umane
- 3. A evita pericolele. Pericolele pot proveni din mediul intern sau extern
- 4. A se recrea. Este o nevoie comuna tuturor fiintelor umane
- 5. Nevoia de a fi curat si de a-şi proteja tegumentele
5. Nevoia de a se dezbrăca şi îmbraca singur.
CONCLUZII

1. Simptomele umărului posttraumatic, pot fi combătute prin folosirea metodelor

kinetoterapeutice, cu șansă superioară de reușită, atunci când pacientul este preluat încă
din faza de imobilizare, obţinându-se astfel reintegrarea socio-profesională mult mai rapid
a persoanelor cu acest tip de afecțiuni.
2. Modalităţile de intervenţie au fost selectate şi aplicate în cadrul programului de recuperare
după o metodologie impusă de tabloul clinic al fiecărui subiect, conform cu posibilitățile
și rata de recuperare specifică.
3. Aplicarea masajului a determinat scăderea vâscozităţii substanţei fundamentale în
structurile capsulo-articulare şi tendinoase, precum şi creşterea aportului sanguin în
reţeaua vasculară musculară. În faza I de imobilizare, nu a permis staze edemice și
pierderi musculare masive, specifice; reechilibrarea neuro-vegetativă are ca rezultat
armonizarea funcţionalităţii organismului şi reglarea dezechilibrelor, pe cale naturală, prin
propriile resurse.
4. Prin efectul său calmant, masajul a înlăturat contracturile şi aderenţele tisulare, eliberând
astfel articulaţiile în vederea efectuării cu uşurinţă a mişcărilor.
5. Reacţia locală hiperemiantă care apare în urma aplicării masajului reflex produce o
anestezie rapidă şi permite mobilizarea mai rapidă şi nedureroasă a articulaţiei tratate.
6. Rezultatele recuperării umărului posttraumatic sunt condiţionate de vechimea
afecţiuniunilor instalate posttraumatism, cauzele acestora, vârsta subiectului şi gradul de
reactivitate al sistemului său mio-artro-kinetic la metodele şi procedeele și procedurile
folosite în scop terapeutic și de refacere-recuperare.

34
 BIBLIOGRAFIE

Dumitru, Dumitru – Ghid de recuperare funcţională Editura Sport-Turism, 1981

Dinculescu, Traian – Balneokinetoterapie Editura Medicală, 1963
Marcu, Vasile – Masaj şi kinetoterapie Editura Sport-Turism, 1983
Sbenghe, Tudor – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare Editura Medicală,
1987
Sbenghe, Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor Editura
Medicală, 1996

35