Sunteți pe pagina 1din 128

GEORGETA NENCIU

BIOMECANICA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT Aspecte generale

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NENCIU, GEORGETA Biomecanica în educaţie fizică şi sport. Aspecte generale / Georgeta Nenciu – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 128p.; 23,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-369-8

577.3

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Cosmin COMARNESCU Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Marilena BĂLAN (GURLUI)

Bun de tipar: 16.12.2005; Coli tipar: 8 Format: 16/70×100

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83 Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GEORGETA NENCIU

BIOMECANICA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Aspecte generale

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………

9

 

Partea I

1. Scurt istoric ……………………………………………………………………

13

2. Alte discipline ştiinţifice care studiază mişcarea ………………………………

15

3. Noţiuni cu care operează biomecanica …………………………………………

15

4. Noţiuni de fizică aplicate la organismul uman …………………………………

17

4.1. Legile mecanice ale mişcărilor …………………….……………………

17

4.2. Comparaţie între mărimile de bază ale mecanicii şi cele ale biomecanicii …

18

5. Locomoţia ………………………………………………………………………

21

5.1. Principalele forme ale mişcării ……………………………………………

21

5.2. Tipuri de statică şi locomoţie ……………………………………………

21

5.3. Bipedia şi modificările morfo-funcţionale datorate ei ……………………

21

5.4. Clasificarea mişcărilor omului ……………………………………………

22

5.5. Mişcările locomotorii ……………………………………………………

23

6. Mecanismele generale ale locomoţiei ………………………………………….

23

6.1.

Forţele implicate în mişcările corpului …………………………………

24

6.1.1. Forţele interne implicate în mişcarea corpului ………………….…

24

6.1.2. Forţele externe implicate în realizarea mişcării

…………………

32

7. Cupluri şi lanţuri cinematice …………………………………………………

34

7.1.Cuplu cinematic …………………………………………………………

34

7.2 Lanţul cinematic …………………………………………………………

34

 

7.2.1. Lanţ cinematic deschis ……………………………………………

34

7.2.2. Lanţ cinematic închis ………………………………………………

35

8. Grupe şi lanţuri musculare ……………………………………………………

35

8.1. Grupa musculară ………………………………………………………….

35

8.2. Lanţurile musculare ……………………………………………………….

36

9. Tipurile biomecanice de activitate musculară ………………………………….

37

9.1.Tipuri biomecanice de activitate statică …………………………………

37

 

9.1.1 Activitatea statică de consolidare …………………………………

37

9.1.2 Activitatea statică de fixare …………………………………………

37

9.1.3.

Activitatea statică de menţinere ……………………………………

37

9.2.

Tipuri biomecanice de activitate dinamică ……………………………….

38

9.2.1. Activitatea dinamică de învingere …………………………………

38

9.2.2. Activitatea dinamică de cedare …………………………………….

39

10. Principalele lanţuri musculare ale corpului ……………………………………

39

10.1

Lanţurile musculare ale trunchiului ……………………………………

40

10.2.Lanţurile musculare ale membrelor superioare ………………………….

41

10.3

Lanţurile musculare ale membrelor inferioare …………………………

44

11. Particularităţi biomecanice ale aparatului locomotor ………………………….

51

12. Principii generale de anatomie funcţională şi biomecanică …………………

52

13. Legile biomecanicii ……………………………………………………………

56

Universitatea SPIRU HARET

5

Partea a II-a

1. Articulaţiile şi clasificarea lor ………………………………………………….

61

1.1. Articulaţii fixe (sinartroze) sin – „împreună” …………………………….

61

1.2. Articulaţii semimobile (amfiartroze) ……………………………………

61

1.3. Articulaţii mobile (diartroze) ……………………………………………

61

2. Diartrozele – caracteristici morfo-funcţionale ………………………………….

62

2.1. Suprafeţele articulare ……………………………………………………

62

2.2. Mijloacele de unire ………………………………………………………

63

2.3. Mijloacele de alunecare (membrana sinovială şi lichidul sinovial) ………

64

2.4. Vascularizaţia articulaţiilor ……………………………………………….

64

2.5. Inervaţia articulaţiilor ……………………………………………………

64

2.6. Mobilitatea articulară ……………………………………………………

64

2.7.Axele biomecanice ale articulaţiilor ……………………………………….

64

2.8.

Metode de măsurare a capacităţii funcţionale a articulaţiei ………………

65

3. Articulaţiile capului …………………………………………………………….

66

3.1. Structura funcţională a articulaţiei temporo-mandibulare ………………

66

3.2. Muşchii capului …………………………………………………………

67

3.3. Biomecanica articulaţiei …………………………………………………

70

3.4. Calităţile biomecanice ale craniului ………………………………………

70

4. Articulaţiile coloanei vertebrale ………………………………………………

71

4.1. Structura funcţională a coloanei vertebrale ……………………………….

71

4.2. Muşchii implicaţi în mişcările coloanei vertebrale ……………………….

72

 

4.2.1. Muşchii gâtului …………………………………………………….

72

4.2.2. Muşchii prevertebrali ………………………………………………

75

4.2.3. Muşchii abdominali antero-laterali ………………………………

75

4.2.4. Muşchii lombo-iliaci ……………………………………………….

75

4.2.5. Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale …………………………

76

4.3. Biomecanica coloanei vertebrale …………………………………………

81

5. Articulaţiile toracelui …………………………………………………………

82

5.1. Structura funcţională a toracelui ………………………………………….

82

5.2. Muşchii implicaţi în mişcările toracelui …………………………………

83

 

5.2.1. Muşchii gâtului …………………………………………………….

83

5.2.2. Muşchii abdominali ………………………………………………

83

5.2.3. Muşchii toracelui …………………………………………………

83

5.3. Biomecanica toracelui …………………………………………………….

85

6. Centura scapulară ………………………………………………………………

85

6.1.

Structura funcţională a centurii scapulare ………………………………

85

7. Articulaţia scapulo-humerală …………………………………………………

86

7.1. Structura funcţională a articulaţiei scapulo-humerale …………………….

86

7.2. Muşchii care participă la mişcările umărului ……………………………

88

 

7.2.1.

Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale …………………………

88

7.2.2.

Muşchii toraco-brahiali …………………………………………….

88

7.2.3

Muşchii

scapulo-brahiali …………………………………………

88

7.3. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale ………………………………

89

6

Universitatea SPIRU HARET

8. Articulaţia humero-cubito-radială ……………………………………………

90

8.1. Structura funcţională a articulaţiei ………………………………………

90

8.2. Muşchii implicaţi în mişcările cotului …………………………………….

92

8.2.1. Muşchii flexori ……………………………………………………

92

8.2.2. Muşchii extensori …………………………………………………

92

8.3. Biomecanica articulaţiei cotului …………………………………………

93

9. Articulaţiile antebraţului ………………………………………………………

93

9.1. Structura funcţională a antebraţului ………………………………………

93

9.2. Muşchii antebraţului ………………………………………………………

94

9.2.1. Muşchii anteriori ……………….……………………………….….

94

9.2.2. Muşchii posteriori ………………………………………………….

95

9.2.3. Muşchii externi …………………………………………………….

96

9.3. Biomecanica articulaţiilor radio-cubitale …………………………………

96

10. Articulaţiile gâtului mâinii şi ale mâinii ……………………………………….

96

10.1. Structura funcţională a acestor articulaţii ………………………………

96

10.2. Muşchii implicaţi în biomecanica acestor articulaţii ……………………

97

10.2.1.

Muşchii antebraţului ……………………………………………

97

10.2.2.Muşchii intrinseci ai mâinii ………………………………………

98

10.3. Biomecanica articulaţiei gâtului mâinii şi a mâinii ……………………

98

10.4. Membrul superior ca lanţ cinematic ……………………………………

99

11. Bazinul …………………………………………………………………………

99

11.1. Structura funcţională a bazinului ………………………………………

99

11.2. Biomecanica bazinului …………………………………………………

102

12. Articulaţia coxo-femurală ……………………………………………………

103

12.1. Structura funcţională a şoldului …………………………………………

103

12.2. Muşchii care intervin în mobilizarea şoldului …………………………

106

12.2.1. Muşchii lombo-iliaci …………………………………………….

106

12.2.2. Muşchii bazinului ………………………………………………

106

12.2.3. Muşchii coapsei ………………………………………………….

107

12.3. Biomecanica articulaţiei coxo-femurale ………………………………

110

13. Genunchiul …………………………………………………………………….

111

13.1. Articulaţia femuro-tibială ………………………………………………

112

13.1.1. Structura funcţională a articulaţiei femuro-tibiale ………………

112

13.1.2. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale …………………………

114

13.1.3 Meniscurile: biomecanica şi rolul lor …………………………….

116

13.2. Articulaţia femuro-rotuliană …………………………………………….

116

13.2 1. Structura funcţională a articulaţiei ………………………………

116

13.2.2. Biomecanica articulaţiei femuro-rotuliene ………………………

117

13.2.3. Rolul rotulei ……………………………………………………

117

13.2.4. Statica genunchiului …………………………………………….

117

14. Gamba …………………………………………………………………………

118

14.1. Structura funcţională a articulaţiilor gambei …………………………….

119

14.2. Muşchii implicaţi în mişcările gambei …………………………………

119

14.2.1.

Muşchii lojei anterioare ………………………………………….

119

14.2.2.Muşchii lojei externe ……………………………………………

120

14.2.3.

Muşchii lojei posterioare ………………………………………

120

14.3. Biomecanica articulaţiilor gambei ………………………………………

122

14.4. Statica şi biomecanica gambei …………………………………………

122

Universitatea SPIRU HARET

7

15. Articulaţiile gleznei şi ale piciorului …………………………………………

122

15.1. Structura funcţională a acestor două segmente ………………………….

122

15.2. Muşchii implicaţi în mişcările piciorului ………………………………

125

15.2.1.Muşchii gambei …………………………………………………

125

15.2.2.

Muşchii proprii ai piciorului ……….……………………………

125

15.2.3 Bolţile piciorului …………………………………………………

126

15.2.4.

Amprenta plantară ……………………………………………….

127

15.3. Biomecanica gleznei şi a piciorului ……………………………………

127

15.4. Membrul inferior ca lanţ cinematic ……………………………………

127

Bibliografie selectivă ……………………………………………………………

128

8

Universitatea SPIRU HARET

INTRODUCERE

Activitatea motrică din domeniul educaţiei fizice şi sportului, cât şi cea din sfera ocupaţională, precum şi reabilitarea deficienţelor aparatului locomotor, cunosc în ţara noastră o evoluţie impresionantă. În formarea şi perfecţionarea celor care lucrează în aceste domenii, un rol important îl are şi biomecanica, această ştiinţă biologică ce poate explica atât cauzele şi mecanismele mişcărilor, cât şi efectele acestora asupra corpului în întregime şi parţial, asupra segmentelor sale. Cum biomecanica este în strânsă legătură cu alte discipline biologice, în multe capitole, mai ales în partea a doua, am legat biomecanica de cunoştinţele de anatomie funcţională, deoarece se ştie că nu poţi fi un bun specialist în acest domeniu: antrenor, profesor de educaţie fizică sau kinetoterapeut, fără să cunoşti diversitatea formelor de mişcare ale corpului omenesc şi mecanismele lor. Nu poţi cunoaşte mecanismele mişcărilor dacă nu ai noţiuni de biomecanică. Nu poţi înţelege biomecanica dacă nu ai noţiuni de anatomie funcţională. Adăugăm şi faptul că anatomia funcţională şi biomecanica fac posibilă înţelegerea şi a altor discipline indispensabile cum sunt: fiziologia şi biochimia efortului, precum şi kinetologia, cu aspectele ei practice, terapeutice, mijlocul cel mai valoros în reabilitarea deficienţelor aparatului locomotor. Cunoaşterea corectă a aspectelor biomecanice ale mişcărilor de către specialişti, poate contribui la ameliorarea randamentului procesului de creştere a capacităţii de efort; la valorificarea la maximum în competiţii a capacităţii de efort, prin adaptarea tehnicilor la caracteristicile somatice şi funcţionale ale sportivului; la îmbunătăţirea criteriilor de selecţie primară pentru o anume ramură sportivă, prin compensarea caracteristicilor individuale în anumite limite. Mai poate contribui la creşterea performanţei sportive prin folosirea unor aptitudini predominant genetice, cum ar fi mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi anumite raporturi de lungime ale segmentelor corpului. Pe de altă parte, cunoaşterea şi studierea din punct de vedere biomecanic a modului de producere a diferitelor accidente, leziuni, rupturi musculare, fracturi, joacă un rol foarte important în prevenirea acestora, după cum şi recuperarea şi terapia în astfel de cazuri sunt mult ameliorate dacă se cunosc nu numai cauzele biomecanice ale accidentelor, dar şi efectele unor soluţii recuperatorii care limitează pentru moment mişcările (proteze, gipsuri, dispozitive de fixare sau întindere). De aceea, considerăm ca introducerea în Planul de învăţământ al studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică si Sport din Universitatea Spiru Haret a disciplinei Biomecanica în Educaţie Fizică si Sport reprezintă un lucru benefic pentru studenţi, viitori specialişti în aceste domenii. Importanţa cunoştinţelor de biomecanică este, astăzi, evidenţiată şi de numeroasele simpozioane şi congrese internaţionale ale specialiştilor din domeniu care, prin schimburi de informaţii de specialitate şi prin publicaţii periodice, contribuie la promovarea biomecanicii.

Universitatea SPIRU HARET

Autoarea

9

10

Universitatea SPIRU HARET

Partea I

Universitatea SPIRU HARET

11

12

Universitatea SPIRU HARET

1. SCURT ISTORIC

O dată cu aprofundarea cunoştinţelor despre structura internă şi aspectul exterior al diverselor organe, aparate şi sisteme şi despre raporturile de vecinătate dintre ele, etapa anatomiei descriptive şi topografice a început să fie depăşită. Au apărut probleme noi, referitoare la semnificaţia morfologică a diverselor structuri,

la rostul lor, la cauzele care au determinat apariţia lor. Şi astfel s-a ajuns la

stabilirea strânsei corelaţii dintre organe şi funcţiile lor, la enunţarea marii legi a biologiei generale: „funcţia creează organul”. Cercetările anatomice au atras dezvoltarea altor ramuri ale ştiinţelor biologice, cum sunt fiziologia, biochimia şi biomecanica. Studiul izolat, pur descriptiv sau pur topografic, al diverselor organe şi sisteme a fost completat prin studiul funcţiilor acestora. Considerând corpul animalelor şi al omului drept o maşină vie, biomecanica

se ocupă cu studiul mişcărilor din punctul de vedere al legilor mecanicii. Ea studiază formele de mişcare, forţele care produc mişcarea, interacţiunea dintre aceste forţe şi forţele care se opun mişcării. Este deci o formă de analiză anatomo- funcţională a mişcărilor în termeni mecanici. Etimologic, noţiunea provine de la cele două cuvinte greceşti, bios – care înseamnă viaţă şi mehane – care înseamnă maşină. Primele noţiuni au fost enunţate de Aristotel (384 – 322 î.e.n.), în tratatele despre părţile animalelor şi mişcările lor. El descrie pentru prima oară acţiunile muşchilor, făcând o serie de observaţii practice, cum ar fi: animalul care se mişcă

îşi schimbă poziţia apăsând solul din faţa sa, atleţii vor sări mai departe dacă ţin

greutăţi în mâini, iar alergătorii vor accelera viteza dacă îşi vor balansa braţele.

Este cel dintâi savant preocupat de procesul complex al mersului. A intuit genial pentru timpul său rolul centrului de greutate, legile mişcării şi ale pârghiilor. Arhimede (287 – 212 î.e.n.) descoperă principiile hidrostatice relative la plutirea corpurilor, care se folosesc şi astăzi în biomecanica înotului. Galen (131 – 201 e.n.) studiază mişcările, face distincţie între nervii senzitivi şi motori, între muşchii agonişti şi antagonişti, descrie tonusul muscular şi introduce termenii de diartroză şi sinartroză folosiţi şi astăzi în biomecanică. Leonardo da Vinci (1452 – 1519), celebrul artist al Renaşterii, a studiat majoritatea elementelor legate de mişcările corpului omenesc. El a descris acţiunea

unor muşchi sinergici ce participă la realizarea mersului, săriturilor şi alergărilor.

A inventat, plecând de la aceste studii, diferite mecanisme de îmbunătăţire a

randamentului mişcărilor umane, a căror principii de funcţionare au rămas valabile

şi astăzi. Galileo Galilei (1564 – 1643), prin concluziile sale privind faptul că acceleraţia unui corp în cădere nu este proporţională cu greutatea sa şi că relaţia dintre spaţiu, timp şi viteză este un factor de bază în studiul mişcărilor, inaugurează mecanica clasică. Alfonso Borelli (1608 – 1679), prin studiile sale remarcabile de biomecanică, a arătat că oasele şi segmentele corpului uman acţionează ca nişte pârghii care sunt mişcate de muşchi, conform unor principii mecanice clasice. El a introdus noţiunea

de rezistenţă a aerului şi a apei şi a făcut bilanţuri energetice ale mişcărilor umane

în mod corect.

Universitatea SPIRU HARET

13

Nicolas Andry (1658 – 1742) numeşte şi defineşte, în chiar titlul lucrării sale, Orthopedia, ca arta de prevenire şi corectare a deformaţiilor corpului copilului. Isaac Newton (1642 – 1727) a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea biomecanicii, formulând cele trei legi ale mişcării şi repausului care exprimă legătura dintre forţe şi efectele lor. Bazat pe observaţia că un corp în mişcare asupra căruia acţionează două forţe independente se deplasează de-a lungul unei diagonale egală cu suma vectorială a celor două forţe ce acţionează independent, Newton foloseşte pentru prima oară metoda paralelogramului forţelor. Rudolf Fick (1866 – 1939) descoperă variaţia poziţiei centrului de greutate în funcţie de poziţia corpului şi a segmentelor. Introduce termenii de izometrie şi izotonie. Artur Steindler (1878 – 1959), în lucrarea sa Kineziologia, a sistematizat metodele şi mijloacele de studiu ale mişcării. Primele cercetări de biomecanică rămân însă legate de numele fraţilor Weber (1836), ale lui Fischer (1889), Marey (1890), Demenz (1900), Strasser (1908), Fick (1920). La noi în ţară, primul om de ştiinţă care a introdus studiul mişcărilor corpului a fost Fr.I. Rainer. Lucrări importante în acest domeniu datorăm unor mari profesori, cum sunt I.Th. Riga, E. Repciuc, Z. Jagnov, St. Milcu, Rusu, Gh. Marinescu. Acesta din urmă a introdus cinematografia în studiul mersului bolnavilor cu afecţiuni neurologice şi lui A. Iliescu ce a contribuit la studiul mişcărilor, al actelor motrice din domeniul educaţiei fizice şi sportului. Donskoi remarca faptul că numai cunoscând legile mişcărilor se poate prevedea rezultatul lor în condiţii diferite, se pot da la iveală izvoarele greşelilor în mişcări, se poate aprecia în mod just eficacitatea mişcărilor, se pot găsi căile pentru perfecţionarea lor şi, în ultimă instanţă, se pot crea mişcările care corespund, în cel mai înalt grad, sarcinilor motrice propuse. O definiţie a biomecanicii care integrează aceste corelaţii strânse o datorăm lui Gowerts, şi anume: Biomecanica este ştiinţa care se ocupă cu studiul repercursiunilor forţelor mecanice asupra structurii funcţionale a omului în ceea ce priveşte arhitectura oaselor, a articulaţiilor şi a muşchilor, ca factori determinanţi ai mişcării. Cum studiul biomecanicii nu este posibil fără cunoaşterea caracteristicilor morfo-funcţionale ale organismului, interdependenţa dintre anatomie şi biomecanică apare cu prisosinţă. Biomecanica se ocupă deci nu numai de analiza mecanică a mişcărilor, ci şi de efectele lor asupra structurării organelor ce realizează mişcarea. Studiul biomecanicii este, astfel, strâns legat de studiul anatomiei funcţionale. Pe lângă biomecanica umană există biomecanica animalelor şi biomecanica plantelor care, aşa cum este lesne de înţeles, se ocupă cu studiul mişcărilor animalelor şi ale plantelor. În educaţia fizică şi în sport, pentru fiecare ramură sportivă se fac studii biomecanice specifice. Ex.: Biomecanica atletismului, Biomecanica scrimei, Biomecanica sporturilor nautice etc. În kinetoterapie, aplicarea corectă a cunoştinţelor de biomecanică poate scurta şi îmbunătăţi totodată calitativ refacerea, recuperarea şi reabilitarea după traumatisme, accidente, intervenţii chirurgicale sau poate reduce din complexul infirmităţilor.

14

Universitatea SPIRU HARET

2. ALTE DISCIPLINE ŞTIINŢIFICE CARE STUDIAZĂ MIŞCAREA

Cu studiul mişcării însă se ocupă şi alte discipline ştiinţifice, dar care, fiind vizibil diferite, nu se pot confunda cu biomecanica. Ele au obiect de studiu comun cu biomecanica (mişcarea), dar puncte de vedere, scopuri şi mijloace diferite. Prin sistematizarea făcută de Gagea A. (2002) le enumerăm:

Kinantropologia, ramură a antropologiei, care studiază mişcarea ca efect al tuturor funcţiilor biologice implicate. În acest caz mişcarea este extinsă şi la grupuri sau mulţimi, primind un caracter social. Kinetoterapia, în care mişcarea este privită şi utilizată ca principal mijloc de recuperare, reabilitare sau refacere după traumatisme, afecţiuni locomotorii etc. Kinetoprofilaxia, în care mişcarea este studiată şi utilizată ca mijloc profilactic. Kineziologia, ştiinţă care priveşte mişcarea ca fenomen şi are rol mai mult didactic decât practic. Ergonomia (de la ergon – muncă şi nomos – legi), în care mişcarea este studiată prin prisma eficienţei sale profesionale (randamentul muncii fizice). Ergofiziologia, în care mişcarea este studiată ca mecanism fiziologic ce are la bază procesele biochimice. Ergometria, în care mişcarea este măsurată şi standardizată după criteriul eficienţei muncii fizice. Biofizica, în care mişcarea este studiată ca particularitate a bios-ului, cauzele ei fiind extinse în biochimie şi bioenergetică. Biocinetica, în care sunt studiate fenomenele generate de mişcarea din bios. Bionica, în care, pe lângă alte fenomene, este studiată mişcarea senzorială din bios (în special locomoţia subspeciilor umane evoluate), cu scopul de copiere în domeniul tehnicii. Robotica, în care mişcarea din bios este studiată cu scopul înlocuirii sau automatizării ei prin dispozitive tehnice. Anatomia funcţională, în care mişcarea este studiată din punct de vedere structural şi cinematic. Anatomia descriptivă, în care mişcarea este studiată din punct de vedere structural şi geometric. Ortopedia, în special partea ei de mecanică a protezelor şi a biomaterialelor, studiază mişcarea pentru a imita sau substitui mişcarea normală în cazul deficienţelor, disfuncţiilor sau amputărilor. Mecanica aplicată la bios (în sport, cosmonautică etc.), în care mişcarea este studiată ca efect, în principal, al forţelor externe. Cinematica aplicată la bios, ca parte a fizicii, studiază traiectoriile şi vitezele mişcării, fără să ţină seama de cauzele ei, adică de forţele care o generează.

3. NOŢIUNI CU CARE OPEREAZĂ BIOMECANICA

Convenţional, pentru a fi posibilă orientarea corectă a segmentelor şi organelor, s-a acceptat o poziţie iniţială denumită poziţia anatomică, o serie de planuri anato- mice şi de termeni orientativi, necesari a fi cunoscuţi.

Universitatea SPIRU HARET

15

I. Poziţia anatomică corespunde până la un punct cu poziţia de drepţi din gimnastică. Adică, în ortostatism, membrele inferioare sunt lipite cu picioarele la unghi drept pe gambe, genunchii şi şoldurile extinse. Membrele superioare sunt lipite pe părţile laterale ale trunchiului, cu coatele în extensie, antebraţele sunt rotate în afară, iar palmele şi degetele în extensie privesc înainte.

II. Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează, imaginar, corpul

omenesc sub o anumită incidenţă. Ele sunt frontale, sagitale şi transversale.

1. Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi latero-

lateral şi împart corpul într-o parte anterioară şi o parte posterioară. Planul frontal

care împarte greutatea corpului într-o jumătate anterioară şi o jumătate posterioară este planul medio-frontal.

2. Planurile sagitale sunt dispuse vertical şi antero-posterior şi împart corpul

într-o parte stângă şi o parte dreaptă. Planul sagital care împarte greutatea corpului într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă este planul medio-sagital.

3. Planurile transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte

superioară şi o parte inferioară. Planul transversal care împarte greutatea corpului într-o jumătate superioară şi o jumătate inferioară este planul medio- transversal. La intersecţia planurilor medio-frontal, medio-sagital şi medio-transversal este situat centrul de greutate (de gravitaţie). Centrul de greutate poate fi definit ca punctul masei corpului asupra căruia acţionează rezultanta liniilor forţelor gravitaţionale. Adică, gravitaţia acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă verticale, dirijate spre centrul pământului. Toate aceste forţe, asociate vertical, au o rezultantă care acţio- nează asupra centrului de greutate. Cum gravitaţia este exprimată de acceleraţia g datorită greutăţii (981 cm / s) şi rezultă din acţiunea forţelor gravitaţionale (F) asupra masei corpului (M), reiese că:

g =

F

M

M =

F

g

;

deci

F = Mg

Astfel, pentru a determina forţa gravitaţională, vom înmulţi masa corpului (M) cu acceleraţia (g). Dacă corpul respectiv este perfect simetric şi are o densitate uniformă (ex.: mingea de biliard), centrul de greutate se suprapune centrului lui geometric. Corpul omenesc nu este simetric, iar segmentele lui au densităţi diferite, de aceea centrul de greutate nu coincide cu centrul geometric. În plus, corpul poate lua poziţii diferite ceea ce atrage o modificare a punctului în care se aplică asupra lui rezultanta liniilor de forţe gravitaţionale. De aceea, centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la individ la individ şi de la poziţie la poziţie.

III. Termenii orientativi privesc orientarea diferitelor organe sau segmente în raport cu centrul de greutate. Median (medial, intern) – spre centrul corpului sau segmentului Lateral (extern) – în afară faţă de centrul corpului sau segmentului Dorsal (posterior) – în spate Ventral (anterior) – în faţă Proximal (cranial, superior) – în sus faţă de centrul segmentului. Distal (caudal, inferior) – în jos faţă de centrul segmentului Radial – spre radius

Universitatea SPIRU HARET

16

Cubital – spre cubitus Tibial – spre tibie Fibular – spre peroneu (fibulă) Longitudinal – în sensul axei lungi Transversal – în sensul axei transversale Mişcările pot fi:

Abducţie – în afară faţă de axa longitudinală Adducţie – înăuntru faţă de axa longitudinală Flexie – îndoire Extensie – întindere Rotaţie – în jurul axei lungi (internă şi externă) Circumducţie – mişcare complexă, în care segmentul trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la poziţia de flexie Pronaţie – răsucirea palmelor în jos Supinaţie – răsucirea palmelor în sus.

4. NOŢIUNI DE FIZICĂ APLICATE LA ORGANISMUL UMAN

Fizica studiază aspectele cele mai generale ale fenomenelor: mişcarea me- canică, căldura, electricitatea, radiaţiile, proprietăţile generale şi structura corpurilor. Marile realizări ale tehnicii moderne au la bază date ştiinţifice furnizate de fizică şi chimia fizicală. O parte a fizicii o reprezintă mecanica ale cărei legi fundamentale au fost formulate de Isaac Newton (1642-1727). Prin aceste legi se exprimă legătura şi interacţiunea dintre forţe şi efectele lor, legi cu importanţă deosebită pentru dezvoltarea biomecanicii.

4.1. Legile mecanice ale mişcărilor:

Prima lege a mecanicii (legea inerţiei) spune:

Orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă, dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra lui să şi-o modifice.

Exemple: un vagon de cale ferată rămâne pe loc, dacă nu intervine loco- motiva să-l pună în mişcare; omul rămâne imobil dacă forţa musculaturii nu-l face să se deplaseze. Cauza care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare poartă numele de inerţie. Ea acţionează constant asupra corpurilor, atât în repaus, cât şi în mişcare.

A doua lege a mecanicii (legea acceleraţiei) spune:

Mărimea forţei care, acţionând asupra unui corp, îi imprimă o anumită acceleraţie, este egală cu produsul dintre masa corpului şi mărimea acceleraţiei.

Deci

F = m * a

unde: F = forţa este cauza care produce acceleraţie; m = masa corpului; a = este spaţiul străbătut de un corp într-un anumit timp. Ea nu se confundă cu viteza, aceasta fiind spaţiul străbătut de un corp pe secundă.

Universitatea SPIRU HARET

17

Când o forţă acţionează asupra unui corp, de cele mai multe ori ea îl pune în mişcare. Există însă şi numeroase cazuri când aplicarea unei forţe nu produce mişcare, ci deformarea corpului, adică schimbarea formei sau a volumului acestuia. Deformările corpurilor apar la comprimare (presiune), dilatare, încovoiere, răsucire. Forţele acţionează la distanţă sau prin contact direct; exemple de forţe care acţionează de la distanţă: forţa de gravitaţie, forţele magnetice, forţele electrice. Prin contact direct avem: în ciocnire, comprimare, întindere, ele sunt forţe care produc deformarea corpului. În cazul unei comprimări, în interiorul corpului comprimat, apar forţe contrarii care se opun, numite forţe elastice. Forţele se măsoară în kilogram-forţă (kgf) şi se reprezintă prin vectori. Când asupra unui corp acţionează forţe diferite, acceleraţiile sunt direct pro- porţionale cu intensităţile acestora, o forţă mai mare produce o acceleraţie sporită şi invers.

A treia lege a mecanicii (legea interacţiunii) spune:

Acţiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale ca mărime şi de sens contrar.

Exemple: toate corpurile din natură acţionează unele asupra altora, iar forţele sunt de sens contrar; omul poate executa sărituri împotriva forţei lui de greutate. Atâta timp cât omul stă cu picioarele pe sol, forţele care acţionează asupra lui se echilibrează reciproc. Prin contracţia musculară, omul poate acţiona asupra solului cu o forţă mai mare decât greutatea lui, surplusul de forţă imprimându-i o mişcare în sus. Un alt exemplu: prin mişcarea elicei unui avion sau vapor, acesta acţionează asupra aerului sau a apei care, la rândul lor, potrivit legii a treia a mecanicii, acţionează asupra elicei. În consecinţă, vasul se deplasează în sens opus.

4.2. Comparaţie între mărimile de bază ale mecanicii şi cele ale biomecanicii

A. Mărimi nereductibile (ce nu pot fi reduse, simplificate şi nu sunt specifice

biomecanicii)

timpul fizic – o mărime fizică continuu crescătoare. Biomecanica lucrează

numai cu durata (t). Ea reprezintă diferenţa dintre două momente din scurgerea

continuă a timpului. Totdeauna are valoare pozitivă. Se măsoară în secunde.

spaţiul fizic – în biomecanică este noţiunea de poziţie. Ea se raportează la

coordonatele x, y, z, faţă de un sistem de referinţă prestabilit. Diferenţa dintre două

poziţii este o lungime sau spaţiu (S) propriu-zis. Succesiunea de spaţii reprezintă o traiectorie, iar cel mai scurt spaţiu dintre două poziţii este o distanţă.

masa – corpurile materiale au un volum şi o densitate a materiei ce ocupă

volumul respectiv. Se notează cu M. – forţa – reprezintă produsul dintre masa unui corp şi acceleraţia gravitaţională (g = 9, 81 m / s). În biomecanică se mai numeşte şi greutate. Ca orice mărime vectorială are un punct de aplicaţie, o direcţie, un sens şi o mărime, se măsoară în kgf.

B. Mărimi reductibile (ce se pot reduce)

deplasarea (d), ca formă practică a mişcării şi ca expresie a schimbării de

poziţie a unui corp sau segment corporal. Ea reprezintă o viziune aparte a mişcării care îmbină principala caracteristică a biologiei speciilor evoluate, contracţia mus- culară, cu principala caracteristică a mecanicii terestre, spaţiu.

18

Universitatea SPIRU HARET

viteza (v) mişcării, ca raportul între traiectoria sau distanţa deplasării (d) şi

durata acesteia. De ex.: dacă deplasarea este o alergare a unui sportiv pe distanţa de 100 m, iar timpul de alergare este de 12 s, atunci viteza este

v = d/t v = 100/12 = 8.33 m/s

(în medie)

lucru mecanic – travaliul efectuat pentru deplasarea unei greutăţi pe 100 m. Se exprimă în jouli (J).

L = k * G * S

unde k este coeficient de proporţionalitate ce include în valoarea lui şi rezistenţa aerului în care se deplasează individul.

puterea (P) – produsul dintre forţă şi viteză. Se măsoară în Watt

P = k *G * v

energia – puterea eliberată pe unitate de timp

E = k* F* v*t

În concluzie, mişcarea biomecanică este o deplasare observabilă (de o anumită durată) dintr-o poziţie în alta a unei greutăţi (corp sau segment corporal). Deci mişcarea utilizează noţiuni concrete, are o durată (nu este instantanee), se referă la un corp real având volum şi densitate (nu ipotetic), aflat în spaţiul euclidian gravitaţional. În biomecanică se poate vorbi de mişcări ce se pot clasifica după mai multe criterii. Unele sunt împrumutate din mecanică (mişcarea de translaţie, de rotaţie şi cea combinată – elicoidală), altele sunt preluate din anatomia descriptivă (mişcările de flexie, extensie, abducţie, adducţie şi cele referitoare la planurile convenţionale – sagital, frontal sau transversal). În funcţie de sensul de acţiune al contracţiei musculare, mişcările în biome- canică pot fi mişcări concentrice sau excentrice şi mişcări simple sau complexe.

Problema fundamentală a biomecanicii este de a explica modul cum se produce variaţia mişcărilor corpurilor şi de a stabili raporturile dintre corpurile aflate în mişcare. Corpurile materiale în mişcare descriu o linie numită traiectorie, care poate fi dreaptă sau curbă, iar mişcarea poate fi rectilinie sau curbilinie. Mişcările se produc în spaţiu, măsurat în metri şi în timp, măsurat în ore, minute, secunde. Pentru a caracteriza o mişcare nu sunt suficiente spaţiul şi timpul, ci şi viteza cu care un corp se deplasează. Viteza poate fi uniformă sau variată.

Viteza uniformă este parcurgerea de spaţii egale în timpi egali. De ex.: omul în mers are o viteză de 1,5 m/s; ciclistul 5 m/s; viteza sunetului este de 340 m/s, iar viteza luminii de 300.000 km/s. În acest caz (al vitezei uniforme), spaţiul străbătut este direct proporţional cu timpul.

Deci

S = v * t şi v = S (d) / t

Când în mişcare corpul îşi schimbă viteza, el străbate spaţii diferite în timpuri egale, deci vorbim de viteză variată.

Viteza variată este parcurgerea de spaţii inegale în timpi egali, deci în care viteza se schimbă continuu. Variaţia vitezei în unitate de timp este acceleraţia.

Universitatea SPIRU HARET

19

Energia este o proprietate a corpurilor, diferită de masă şi viteză, reprezentând capacitatea de a efectua un lucru mecanic. Ea poate fi potenţială şi/ sau cinetică. Dacă ridicăm un corp la o anumită înălţime sau dacă comprimăm un resort (minge) elastic, acestea acumulează o energie numită energie potenţială (de poziţie). – Energia potenţială (de poziţie) este energia acumulată în corpurile ridicate sau în corpurile elastice comprimate. Ea se exprimă în kgfm (kilogram-forţă-metri). Exemplu: balansarea înapoi a piciorului ce urmează să lovească mingea de fotbal pune în stare de tensiune lanţul muscular al şutului care acumulează o cantitate de energie potenţială ce se va declanşa în momentul executării loviturii. Alt exemplu:

lanţurile musculare care urmează să efectueze aruncarea greutăţii, a suliţei, bătaia

la

sărituri, înainte să execute mişcarea, sunt puse în stare de tensiune şi acumulează

o

cantitate de energie potenţială, pe care o vor elibera în momentul când se

contractă, în vederea realizării mişcării respective. Energia cinetică (de mişcare) este energia care se manifestă în timpul efectuării mişcării. Astfel, un corp în cădere (ciocanul, suliţa, mingea) dezvoltă energie cinetică. Ea depinde de masa şi viteza corpului; cu cât masa sau viteza corpului este mai mare, cu atât creşte şi energia cinetică. Astfel, cu cât viteza şi masa musculară a piciorului care loveşte mingea sunt mai mari, cu atât se măreşte şi energia cinetică dezvoltată.

Energia potenţială şi energia cinetică sunt forme ale energiei mecanice. În natură mai există şi alte forme de energie: calorică, electrică, magnetică, atomică. Oricare din ele poate fi transformată în orice altă formă de energie. În toate transformările, energia obţinută este egală cu cea consumată; un muşchi sau o maşină care produce energie trebuie să şi consume, căci energia nu se poate obţine din nimic. Iată de ce perpetuum mobile nu poate exista. Pe aceste observaţii s-a elaborat legea conservării energiei, lege fundamentală a naturii. În toate fenomenele din natură energia nu se creează, nu se pierde, ci doar se transformă, trecând dintr-o formă în alta sau, de la un corp la altul, în cantităţi egale (M.V. Lomonosov).

Puterea este o mărime care măsoară lucrul mecanic efectuat în unitate de timp (1 secundă). Ea depinde de forţa aplicată şi de viteza de mişcare. P = F * v Unitatea de putere este kgfm/s (kilogrammetrul pe secundă). În practică s-au introdus şi alte unităţi: cal-putere (CP), watt (W), kilowatt (kW).

Lucrul mecanic este o mărime care se determină dacă se înmulţeşte forţa cu lungimea deplasării obiectului asupra căruia ea se aplică. Întreaga activitate a omului desfăşurată în procesul muncii sau în activitatea sportivă constituie lucru mecanic. Condiţia indispensabilă pentru efectuarea unui lucru mecanic constă în existenţa unei forţe şi deplasarea corpului sub acţiunea acesteia. Astfel, ridicarea unei haltere este un lucru mecanic, menţinerea ei într-o poziţie oarecare, fără să o deplasăm, nu este lucru mecanic. În ambele cazuri este un efort, dar lucru mecanic este numai atunci când efortul este însoţit de deplasare. W = F * S

în care: W = lucru mecanic; F = forţa; S = lungimea deplasării

Unitatea de măsură este kilogrammetrul (kgm) şi reprezintă lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1 kg pe o distanţă de deplasare de 1 metru.

20

Universitatea SPIRU HARET

Întrebări

1. Ce discipline ştiinţifice au ca obiect de studiu mişcarea ?

2. Care sunt noţiunile convenţionale cu care operează biomecanica ?

3. Explicaţi legile mecanice ale mişcării, enunţate de I. Newton.

4. Explicaţi noţiunile din fizică cu care operează biomecanica.

5. LOCOMOŢIA

Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului omenesc se numeşte aparat locomotor, iar funcţia complexă a acestuia este locomoţia. Majoritatea autorilor înţeleg prin locomoţie o deplasare a corpului în totalitate dintr-un punct într-altul. Termenul provine de la cuvintele latineşti locus = loc şi motus = mişcat; deci deplasarea în spaţiu faţă de un punct de referinţă, a corpului sau a unui segment. Americanii au renunţat la termenul de locomoţie, înlocuindu-l cu termenul mai general de kinesis (mişcare). Ramura ştiinţelor biologice care se ocupă cu studiul mişcărilor locomotorii se numeşte kineziologie. Mişcarea este însăşi forma de existenţă a materiei sau, după unii autori, un atribut al acesteia.

5.1. Principalele forme ale mişcării:

1. Mişcarea microparticulelor materiei (deplasarea electronilor, protonilor,

neutronilor – componente ale atomilor);

2. Mişcarea mecanică (deplasarea corpurilor în spaţiu);

3. Mişcarea fizică (mişcarea moleculară sub formă de căldură, lumină,

electricitate);

4. Mişcarea chimică (combinarea şi dezagregarea atomilor);

5. Mişcarea biologică (priveşte viaţa celulei şi a organismelor vii, metabolismul,

locomoţia lor);

6. Mişcarea socială (viaţa socială).

5.2. Tipuri de statică şi locomoţie

În linii mari se pot descrie patru tipuri principale de postură şi de locomoţie:

1. Statica şi locomoţia reptiliană se întâlneşte la târâtoare care-şi menţin axa

longitudinală a corpului în contact cu solul şi se deplasează prin târâre.

2. Cvadrupedia este postura şi locomoţia la patrupede, la care centrul de

greutate este situat anterior, deasupra membrelor anterioare, la nivelul toracelui,

ex.: bizonul.

3. Brahiaţia se întâlneşte la primate, care folosesc membrele anterioare

pentru a se agăţa şi deplasa în copaci. Centrul de greutate este plasat în mijlocul

trunchiului.

4. Bipedia este caracteristică omului care foloseşte în mod obişnuit membrele

inferioare pentru statică şi locomoţie. Centrul de greutate este plasat tot la nivelul

trunchiului, dar mai jos decât la primate.

5.3. Bipedia şi modificările morfo-funcţionale datorate ei

Eliberarea membrelor anterioare care serveau la statică şi transformarea lor în aparate de prehensiune şi veritabile organe senzoriale libere. Dezvoltarea

Universitatea SPIRU HARET

21

sistemului nervos, a inteligenţei şi a conştiinţei de sine au fost strâns legate de dezvoltarea mâinii. Chiar denumirea de om provine, în unele limbi, cum ar fi engleza (the man) sau germana (der Mann), de la latinescul manum = mână. – Verticalizarea coloanei vertebrale a dus la micşorarea numărului de vertebre, de la primate la om (26 vertebre mobile deasupra sacrului, 3 sacrate independente, iar coada are 20 de vertebre). Antropoidele (cimpanzeul, uran- gutanul, gorila) au 23-24 vertebre mobile deasupra sacrului, 5-6 vertebre sacrate independente, iar coada dispare. La om, sunt 24 vertebre mobile deasupra sacrului

(7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare), 5 vertebre sacrate unite în osul sacrum şi 3-5 vertebre caudale. Şi forma întregii coloane se modifică, ea începe să se curbeze.

a) prima curbură apare în regiunea lombară ca urmare a ridicării capului şi a

eliberării membrelor anterioare. Ea are concavitatea orientată posterior şi este o lordoză;

b) a doua curbură apare în regiunea toracică, cu concavitatea orientată anterior

şi este o cifoză;

c) a treia curbură apare în regiunea cervicală şi este o lordoză.

Această formă sinusoidală îi conferă coloanei vertebrale rezistenţă crescută la

presiuni.

Orizontalizarea găurii occipitale (la antropoide este oblică) este urmare

directă a verticalizării coloanei vertebrale. Prin aceasta, craniul posterior s-a rotat înapoi, oferind pereţilor proprii posibilitatea să se dezvolte sub influenţa dezvoltării

(la gorilă) şi

870 cm

Echilibrarea centrului de greutate (Cg). Statica şi locomoţia verticală sunt cele mai instabile dintre toate (Delmas) şi pot fi calificate drept potenţialmente catastrofale (Napier). Statica şi locomoţia bipedă presupun un mare consum de energie şi nu sunt practic posibile decât prin intrarea în acţiune a numeroase arcuri şi acte reflexe. Dacă poziţia patrupedă reprezintă şi o poziţie de repaus, omul, dacă îşi pierde controlul efectuat de centrii nervoşi, se prăbuşeşte. În poziţia bipedă,

centrul de greutate oscilează continuu, între a cădea înainte, înapoi sau în părţile laterale. Pentru menţinerea poziţiei bipede este necesară intrarea în acţiune a milioane de receptori şi de circuite nervoase, antrenarea majorităţii analizatorilor, sesizarea a zeci de mii de centri nervoşi. Nevoia de echilibrare a centrului de greutate a contribuit şi ea la dezvoltarea corespunzătoare a sistemului nervos, dar, mai ales, la apariţia şi dezvoltarea cerebelului.

Lărgirea câmpului vizual a contribuit la dezvoltarea encefalului şi a

craniului şi deci la evoluţia psiho-fizică a corpului omenesc.

Modificarea lungimii membrelor (la urangutan membrele anterioare sunt

lungi şi cele posterioare scurte, iar la om situaţia este invers) face ca să se uşureze mersul şi alergarea, lungindu-se pasul şi fuleul.

progresive a emisferelor cerebrale. Astfel, cutia craniană de la 686 cm

3

(la pithecantropus) la omul actual este în medie de 1.400 cm