NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE

FIZICĂ CU APLICAŢII ÎN

DOMENIUL MEDICAL

Volumul I

Mihaela Baican, Florina Crivoi,

Diana Lăcătuşu, Ion Mîndreci

Editura “Gr. T. Popa” Iaşi

2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Noţiuni fundamentale de fizică cu aplicaţii în domeniul medical /
Mihaela Baican, Florina Crivoi, Diana Lăcătuşu, Ion Mândreci. -
Iaşi : Editura Gr.T. Popa, 2013-
vol.
ISBN 978-606-544-163-7
Partea 1. - 2013. - Bibliogr. - ISBN 978-606-544-150-7

I. Baican, Mihaela
II. Crivoi, Florina
III. Lăcătuşu, Diana
IV. Mândreci, Ion

53:61

Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Anca MIRON
Prof. univ. dr. Lenuţa PROFIRE

Coperta: Marius Atanasiu

Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii „Gr.T. Popa" Iaşi.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc, electronic
sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorilor sau a
editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 267798 int. 231, Fax 0232 21182
 PREFAŢĂ

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o serie de noţiuni fundamentale de fizică,

care stau la baza unor aplicaţii în domeniul medical.
Cartea intitulată “Noţiuni fundamentale de fizică cu aplicaţii în
domeniul medical” este structurată în trei părţi: Mecanică, Studiul lichidelor şi
Studiul gazelor. Prima parte – Mecanica – prezintă noţiuni generale legate de
cinematică, dinamică, statică, unde elastice (sunetul şi ultrasunetele fiind, pe larg,
prezentate). Cea mai importantă parte a acestei lucrări o reprezintă “Studiul
lichidelor”, unde cititorii vor găsi – pe lângă noţiuni de bază legate de starea
lichidă – şi informaţii legate de presiuni în interiorul organismului uman,
viscozitatea sângelui, soluţii, măsurarea temperaturii, fenomene de transport.
Lucrarea se încheie cu studiul gazelor (ideale şi reale).
Lucrarea de faţă nu urmăreşte o tratare exhaustivă a tuturor subiectelor
propuse. In cadrul unor secţiuni, precum cele privind cinematica, dinamica sau
statica sunt prezentate numai reperele de bază. De asemenea, alte secţiuni, care se
încadrează în discipline de specialitate, precum soluţiile, sunt tratate într-o
manieră mai succintă.
Materialul prezentat se adresează, în primul rând, studenţilor de la
Facultăţile de Farmacie şi Medicină, care – în procesul formării lor – au nevoie de
o serie de cunoştinţe de Fizică şi Biofizică, care să le permit înţelegerea
fenomenelor ce stau la baza funcţionării organismului uman, al tehnicilor
moderne de analiză calitativă şi cantitativă.
 Studenţii farmacişti vor găsi în paginile acestei cărţi o serie de cunoştinţe
utile în studiul medicamentului, pentru caracterizarea diferitelor substanţe ce
intră în componenţa preparatelor farmaceutice şi efectuarea controlului acestora
(prin obţinerea de informaţii asupra gradului de puritate a substanţelor
respective, aflate în stare solidă sau lichidă).
De asemenea, lucrarea poate fi utilă tuturor celor interesaţi în
aprofundarea şi aplicarea practică a noţiunilor de Fizică şi Biofizică, îndeosebi
celor ce lucrează în domenii interdisciplinare, aflate la limita dintre medicină,
farmacie şi fizică.
Autorii mulţumesc anticipat tuturor celor care, prin observaţii şi sugestii,
ar putea contribui la îmbunătăţirea conţinutului acestei lucrări, în vederea
elaborării unei ediţii viitoare.

Autorii

Iaşi, 2013
 CUPRINS
Introducere………………………………………………………… 9

I. Mecanica…………………………………………………… 15

I.1. Cinematica………………………………………………….. 16

I.1.1. Viteza…………………………………………………………. 17

I.1.2. Mişcarea rectilinie uniformă………………………………….. 18

I.1.3. Mişcarea rectilinie variată…………………………………….. 18

I.1.4. Mişcarea curbilinie…………………………………………… 20

I.1.5. Mişcarea circulară…………………………………………… 23

I.2. Dinamica……………………………………………………. 25

I.2.1. Principiile dinamicii………………………………………….. 25

I.2.2. Aplicaţii ale principiilor dinamicii……………………………. 28

a) Forţa centripetă şi forţa centrifugă………………………………. 28

b) Forţe gravitaţionale………………………………………………. 29

c) Variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu latitudinea………………... 31

I.2.3. Lucrul mecanic şi puterea……………………………………. 33

I.2.4. Energia………………………………………………………... 35

a) Energia cinetică…………………………………………………... 35

b) Energia potentială………………………………………….…….. 36

c) Legea conservării energiei………………………………………. 36

I.3. Statica……………………………………………………….. 39
I.3.1. Echilibrul forţelor…………………………………………….. 39

I.3.2. Compunerea forţelor concurente……………………………... 40

I.3.3. Compunerea forţelor paralele………………………………… 42

Condiţii generale de echilibru al corpurilor………………………… 44

I.4. Mişcarea oscilatorie…………………………………………….. 45

I.4.1. Ecuaţia mişcării oscilatorii……………………………………. 45

I.4.2. Forţa şi energia în mişcarea oscilatorie……………………….. 49

I.4.3. Compunerea mişcărilor oscilatorii……………………………. 49

a) Compunerea mişcărilor oscilatorii paralele……………………… 50

b) Compunerea mişcărilor oscilatorii perpendiculare.……………… 51

I.5. Unde elastice............................................................……….. 53

I.5.1. Noţiuni generale………………………………………………. 53

I.5.2. Ecuaţia undei plane…………………………………………… 55

I.5.3. Energia undei plane…………………………………………... 57

I.5.4. Interferenţa undelor…………………………………………… 60

I.5.5. Unde staţionare……………………………………………….. 61

I.5.6. Sunetul………………………………………………………... 63

I.5.7. Efectul Doppler-Fizeau……………………………………….. 68

I.5.8. Ultrasunete……………………………………………………. 72

II. Starea lichidă………………………………………………. 78

II.1. Hidrostatica………………………………………………… 79

II.1.1. Presiunea în interiorul unui lichid. …………..……………… 79

II.1.2. Presiunea hidrostatică. Principiul fundamental al hidrostaticii 82

II.1.3. Presiuni în interiorul organismului uman……………………. 83

II.1.3.1. Presiunea în sistemul cardiovascular………………………. 85

II.1.3.2. Presiuni respiratorii………………………………………... 86

II.1.3.3. Presiunea la nivelul tălpilor………………………………... 87

II.1.3.4. Presiunea oculară şi la nivelul urechii…………………….. 87

II.1.4. Principiul lui Arhimede……………………………………… 88

II.2. Dinamica fluidelor………………………………………… 89

II.2.1. Ecuaţia lui Bernoulli…………………………………………. 92

II.2.2. Dinamica fluidelor reale……………………………………... 98

II.2.3. Legea lui Poiseuille………………………………………….. 104

II.2.4. Viscozitatea sângelui. Proprietăţi reologice…………………. 112

II.3. Sedimentarea în câmp gravitational…..…………………… 116

II.4. Maşina centrifugă.………………………………………… 119

II.5. Fenomene de suprafaţă…………………………………….. 122

II.6. Presiunea creată de suprafeţe curbe de lichid. Legea lui 127

Laplace……………………………………………………………....
II.7. Fenomene de contact lichid-solid..………………………… 130

II.8. Capilaritate. Legea lui Jurin…..…………………………… 133

II.9. Fenomene superficiale la contactul dintre trei medii…...…. 136

II.10. Soluţii.…………………………………………………… 140

II.10.1. Soluţii lichid-gaz…………………………………………… 142

II.10.2. Soluţii lichid-lichid…………………………………………. 142

II.10.3. Soluţii lichid-solid………………………………………….. 144

II.10.4. Determinarea punctului de solidificare şi a punctului de 145

fierbere pentru soluţii………………………………………………..

a. Determinarea punctului de congelare prin crioscopie………. 145

b. Determinarea punctului de fierbere prin ebulioscopie……… 148

II.10.5. Tensiunea superficială a unor soluţii………………………. 149

II.11. Măsurarea temperaturii…………………………………… 151

II.11.1. Scări de temperatură………………………………………... 152

a. Scara Kelvin………………………………………………… 152

b. Scara Celsius……………………………………………….. 153

c. Scara Fahrenheit……………………………………………. 153

II.11.2. Termometre………………………………………………… 154

II.11.3. Dilatarea……………………………………………………. 157

II.11.4. Reglarea temperaturii……………………………………… 160

II.11.5. Importanţa temperaturii în practica farmaceutică………….. 162

II.12. Fenomene de transport…..……………………………….. 163

II.12.1. Osmoza…………………………………………………….. 163

II.12.2. Fenomenul de difuzie……………………………………… 172

III. Studiul gazelor…..………………………………………… 176

III.1. Gaze perfecte…..…………………………………………. 176

III.1.1. Ecuaţia de stare……………………………………………... 176

III.1.2. Legea transformării generale a gazului ideal……………….. 179

III.1.3. Amestec de gaze perfecte. Legea lui Dalton………………... 180

III.1.4. Descrierea microscopică a gazului ideal……………………. 182

III.1.5. Calculul cinetic al presiunii gazului ideal (formula 183

fundamentală a teoriei cinetico-moleculare)………………………...

III.2. Gaze reale. ………………...……………………………… 186

III.2.1. Ecuaţia Van der Waals……………………………………… 186

III.2.2. Izotermele Andrews………………………………………… 190

 INTRODUCERE

Definită la început drept o filozofie a naturii, fizica a reprezentat întotdeauna

o încercare de a cunoaşte şi de a reflecta asupra lumii înconjurătoare. Din
acest punct de vedere, ea a fost mai întâi o simplă descriere a ceea ce
organele de simţ permiteau a se percepe, urmând ca – în secolul XVII – fizica
să cunoască o adevărată revoluţie. Incepând cu Galilei până la Descartes,
Leibniz şi Newton, fizica s-a transformat într-o metodă ştiinţifică, ale cărei
caracteristici sunt următoarele:

 apelarea la observaţie, urmată fiind de experimentare;

 utilizarea analizei matematice, ceea ce a permis scrierea legilor
experimentale sub forma unor relaţii matematice, ca urmare a
progresului înregistrat în calculul diferenţial şi integral (datorită lui
Leibniz şi, în special, lui Newton).

Prin fenomen se înţelege orice transformare care se petrece în natură,

transformare care este însoţită de o variaţie de energie. A studia un fenomen
fizic înseamnă a stabili o relaţie între mărimile care descriu fenomenul
respectiv. Legătura dintre mărimile care descriu un fenomen fizic reprezintă
o lege fizică. In fizică, există două tipuri de legi, şi anume:

 legi universale (principii), care sunt stabilite pentru toate fenomenele

de acelaşi tip din natură (ex.: principiul conservării şi transformării
energiei, principiul lui Arhimede etc.); de la aceste legi nu există
abateri;
 legi particulare: relaţii matematice între mărimile fizice ce
caracterizează un anumit fenomen fizic; de la aceste legi exist abateri,
ele prezentând anumite limite de aplicabilitate (ex.: legile gazelor,
legea lui Bernoulli…)

9
 De ce este important studiul marilor legi ale fizicii? Un motiv demn
de luat în considerare ar fi acela că organismele vii, de la bacterie la elefant,
ascultă de legile fizicii. Ca şi un electron în mişcarea sa în jurul nucleului, şi
pietrişul sau galaxia, algele albastre, oamenii şi mestecenii sunt supuse
acţiunii a diferite forţe şi ascultă de legea conservării energiei, de exemplu. In
acelaşi timp, anumite principii fizice pot fi aplicate pentru înţelegerea
morfologiei şi a funcţionării organismelor vii. De-a lungul deceniilor,
progresul în medicină s-a realizat prin punerea la punct a unei aparaturi din
ce în ce mai complexe şi complicate, practica medicală devenind o metodă
din ce în ce mai ştiinţifică.
Sub acest aspect, fizica – care este apreciată drept o ştiinţă exactă şi
relativ coerentă prin comparaţie cu ştiinţele biologice – joacă un rol formativ
evident; în esenţă, în fizică se urmează o cale relaţională foarte riguroasă şi
esenţial deductivă, fiecare etapă este consecinţa precedentei şi demonstraţiile
urmează o logică coerentă.
Dar fizica nu este numai atât. In cazul în care se aplică organismelor
vii, fizica foloseşte o cale mai inductivă. Mai degrabă decât să vrei să
demonstrezi şi să înţelegi totul, este adesea mai util să încerci să surprinzi
fenomenul studiat în globalitatea sa şi să încerci să te apropii de diferite
aspect, folosind aproximări succesive. Biologia a putut astfel să realizeze
mari progrese, datorită biofizicii şi biochimiei, domenii de frontieră între
fizică şi biologie şi, respectiv, între chimie şi biologie.
Legile fizicii (universale sau particulare) se exprimă utilizând o serie
de noţiuni, numite mărimi fizice. Prin mărime fizică se înţelege orice
proprietate care poate fi măsurată sau orice proprietate care prezintă variaţii
cantitative (ex.: forţa, masa, viteza, timpul, sarcina electrică…).
A măsura o mărime fizică înseamnă a o compara cu o altă mărime
de aceeaşi natură, luată drept etalon.
Incercările de exprimare cantitativă a unor date în domeniul medical
sunt vechi, dare le au dobândit consistenţă abia în secolul XIX, pentru ca în
medicina contemporană estimarea stării de sănătate sau de boală să fie
imposibilă fără o serie de valori numerice. Se poate afirma că, în prezent,

10
orice decizie a medicului se bazează şi pe informaţii cantitative, deci pe
măsurători.
Mărimile fizice sunt împărţite, în mod arbitrar, în mărimi
fundamentale şi mărimi derivate. Această clasificare are un caracter
arbitrar, deoarece aceeaşi mărime fizică poate poate fi fundamentală într-un
sistem şi derivată în alt sistem de mărimi. Mărimilor fizice fundamentale şi
derivate li s-a adăugat ulterior o a treia categorie, numită mărimi
suplimentare. Acestea sunt: unghiul plan şi unghiul solid, având drept unităţi
de măsură radianul (rad) şi steradianul (sr).
In Sistemul Internaţional (S.I.) (adoptat în anul 1960, singurul
sistem de unităţi de măsură legal şi cu utilizare obligatorie şi în România,
începând cu 31 august 1961), au fost alese drept mărimi fundamentale:
 lungimea, masa, timpul (în mecanică)
 temperatura (în termodinamică)
 intensitatea curentului (în electricitate)
 intensitatea luminoasă (în optică)
Acestor şase mărimi fizice fundamentale li se adaugă ulterior (în anul
1971), cantitatea de substanţă, având drept unitate de măsură - molul.

Mărimile fizice derivate se definesc pe baza mărimilor fundamentale

(ex.: viteza, acceleraţia, forţa, energia, sarcina electrică…). Mărimile derivate
pot fi clasificate în următoarele trei subgrupe:

a) mărimi derivate care se exprimă numai în funcţie de mărimile

fundamentale

ex.: arie (exprimată în m2), volum (exprimat în m3), densitate (exprimată

în kg/m3) etc.

b) mărimi derivate, având unităţi cu denumiri speciale

(reprezentând, de regulă, numele unor savanţi) (Tabelul I)

11
Tabelul I. Mărimi derivate care se exprimă folosind denumiri speciale (nume
de savanţi) [Rusu V., 2010]

Mărimea fizică Unitatea Simbolul Originea unităţii de măsură

de măsură

Frecvenţă Hertz Hz Heinrich Rudolf Hertz (1857-

1894)
Forţă Newton N Isaac Newton (1642-1727)

Presiune Pascal Pa Blaise Pascal (1623-1662)

Lucru mecanic, Joule J James Prescott Joule (1818-

energie, cantitate 1889)
de căldură

Putere, flux Watt W James Watt (1736-1819)

energetic

Cantitate de Coulomb C Charles Augustin de Coulomb

electricitate (1736-1806)

Tensiune, Volt V Alessandro Giuseppe Antonio

potenţial electric Anastasio Volta (1745-1827)

Capacitate Farad F Michael Faraday (1791-1867)

electrică

Rezistenţă Ohm  Georg Simon Ohm (1789-

electrică 1859)

Inducţie Tesla T Nikola Tesla (1856-1943)

magnetică

Doză absorbită de Gray Gy Stephen Gray (1666-1736)

radiaţii

12
 c) mărimi derivate care se exprimă folosind combinaţii ale unor
unităţi de măsură

ex.: coeficientul de viscozitate dinamică (exprimat în Pa·s), coeficientul

de tensiune superficială (exprimat în N/m sau J/m2) etc.

In radiologie se utilizează, de asemenea, o serie de unităţi speciale

(Tabel II).

Tabelul II. Mărimi speciale utilizate în radiobiologie [Rusu V., 2010]

Mărimea fizică Unităţi vechi Unităţi noi Conversie

Activitatea unui Curie (Ci) Becquerel (Bq) 1 Ci = 3,7 ·1010

radioizotop Bq

Doza absorbită Rad (rd) Gray (Gy) 1 Gy = 100 rad

Echivalentul Rem (rem) Sievert (Sv) 1 Sv = 100 rem

dozei

O mărime derivată (A) dintr-un sistem de unităţi mecanice poate fi

exprimată, folosind mărimile fizice fundamentale, printr-o relaţie denumită
ecuaţie dimensională, ce are forma:

A  L  M   T 

unde: L, M, T – simbolurile mărimilor fizice fundamentale din mecanică

(lungime, masă, timp). Coeficienţii ,  şi  reprezintă dimensiunile mărimii
derivate A; aceştia pot avea valori pozitive, negative, întregi sau fracţionare.

13
 Ecuaţiile dimensionale leagă între ele nu numai mărimile fizice, ci –
evident – şi unităţile de măsură corespunzătoare. De asemenea, aceste ecuaţii
permit stabilirea dimensiunii unei mărimi fizice, precum şi a unităţii de
măsură în care se măsoară aceasta.
Aplicaţia cea mai importantă a ecuaţiilor dimensionale este aceea de a
verifica omogenitatea unei formule. O ecuaţie de forma A = B implică faptul
că cele două mărimi A şi B sunt de aceeaşi natură, au aceeaşi dimensiune şi se
exprimă cu aceeaşi unitate de măsură. In aceste condiţii, se spune că o relaţie
este omogenă. In fizică, nu avem dreptul să scriem – de exemplu - ca pe o
tarabă de la piaţă, 1 kg castraveţi = 2,5 lei!!!

14
 I. MECANICA
Mecanica reprezintă cea mai veche parte a fizicii, care se ocupă cu studiul
mişcării corpurilor. Mişcarea mecanică reprezintă cea mai simplă formă de
mişcare a materiei. Un corp se găseşte în mişcare dacă el îşi schimbă poziţia
faţă de alte corpuri care-l înconjoară.
Pentru a studia starea de mişcare sau de repaus a unui corp, se alege
un sistem de referinţă. Observaţiile experimentale au evidenţiat faptul că
starea de mişcare sau de repaus este relativă; cu alte cuvinte, un corp se află
în stare de mişcare sau de repaus în funcţie de sistemul de referinţă la care se
raportează. De exemplu, o persoană care se află pe o scară rulantă aflată în
mişcare va fi în repaus faţă de scara rulantă, dar se mişcă în raport cu
suprafaţa Pământului. In schimb, dacă persoana se deplasează pe scara
rulantă în sens contrar mişcării acesteia, cu o viteză egală cu cea a scării,
atunci persoana va fi în repaus faţă de Pământ, dar se va deplasa faţă de scara
rulantă. Se pune, deci, problema dacă se poate stabili în mod absolut starea de
mişcare sau de repaus a unui corp. Pentru aceasta, ar fi necesar să existe în
Univers un corp aflat în repaus absolut. In prezent, este stabilit că un astfel de
corp nu există. In practică, pentru studiul mişcării mecanice, se alege un
sistem de referinţă convenabil, faţă de care se studiază toate celelalte mişcări;
un astfel de sistem este considerat, cu o aproximaţie destul de bună,
Pământul.
Mişcările mecanice pot avea, uneori, un caracter destul de complicat
deoarece, pe lângă mişcarea de translaţie, un corp poate efectua simultan şi
mişcări de rotaţie, sau anumite părţi ale corpului se pot mişca unele faţă de
altele. Pentru simplificare, în mecanică, se introduce noţiunea de punct
material, care se defineşte ca fiind un punct ce înmagazinează întreaga masă
a corpului respectiv.
In funcţie de problematica pe care o abordează, mecanica se împarte
în trei capitole: cinematica, dinamica şi statica.

15
 I.1. Cinematica

Această parte a mecanicii studiază legile de mişcare ale punctului material,

fără a încerca să explice cauzele care produc schimbarea stării de mişcare sau
de repaus a acestuia.
Pentru descrierea mişcării punctului material, se introduce noţiunea
de traiectorie. Traiectoria se defineşte ca fiind locul geometric al tuturor
poziţiilor succesive ocupate de punctul material în timpul mişcării.

Mişcarea punctului material se poate clasifica după mai multe criterii.

După traiectorie, mişcările se clasifică în:

 rectilinii (traiectoria descrisă de punctul material este o dreaptă)

 curbilinii (traiectoria descrisă de punctul material este o curbă)

După viteză, mişcările pot fi:

 uniforme (viteza este constantă)

 variate (viteza se modifică în timp)

Mişcarea mecanică se consideră cunoscută atunci când se poate stabili

o relaţie matematică între spaţiul s parcurs de punctul material şi timpul t în
care s-a produs mişcarea:

s  f t 

Această relaţie reprezintă ecuaţia mişcării. Din forma funcţiei f(t) se

obţin informaţii asupra caracterului mişcării.

16
 I.1.1. Viteza
Poziţia punctului material pe traiectorie, la un anumit moment din timpul
mişcării, într-un anumit sistem de referinţă, este precizată cu ajutorul unui

vector de poziţie r , dus din originea sistemului de referinţă până înacel
punct. Să presupunem că, la momentul t1, punctul material se află în punctul

A, poziţia sa fiind dată de vectorul r1 ; la momentul t2, punctul material se va

afla în punctul B, vectorul de poziţie corespunzător fiind r2 (Figura I.1). Dacă
timpul necesar deplasării punctului material din A în B este t, se defineşte
viteza medie în acest interval de timp ca fiind:
  
 r2  r1 r
v 
t2  t1 t

Figura I.1. Precizarea poziţiei unui punct material pe o traiectorie curbilinie

cu ajutorul vectorilor de poziţie

Mărimea astfel definită este un vector, având direcţia şi sensul lui

 
 r şi modulul r t .
Viteza pe care o are punctul material la un anumit moment din timpul
mişcării se numeşte viteză instantanee. Viteza instantanee reprezintă limita
către care tinde raportul din relaţia precedentă când t  0 :
 
 r dr
vi  lim 
t 0 t dt

In timpul mişcării, viteza poate varia ca mărime şi/sau ca direcţie.

17
 I.1.2. Mişcarea rectilinie uniformă

In această mişcare, punctul material se deplasează pe o dreaptă, parcurgând

spaţii egale în intervale de timp egale. Cu alte cuvinte, viteza este constantă
în modul şi în direcţie, având expresia:

 S  
v  S  v t legea mişcării rectilinii uniforme
t

In mişcare rectilinie uniformă, spaţiul este direct proporţional cu

timpul.
Dimensiunea vitezei este: v  L  T 1 , unitatea de măsură în S.I. fiind
m/s.

I.1.3. Mişcarea rectilinie variată

In mişcarea rectilinie variată, traiectoria descrisă este o dreaptă, iar viteza

variază în timp. Pentru a caracteriza modul de variaţie a vitezei, se introduce

noţiunea de acceleraţie. Acceleraţia medie( a m ) reprezintă raportul dintre

variaţia v a vitezei şi intervalul de timp t în care s-a produs această
variaţie:
  
 v2  v1 v
am  
t 2  t1 t

Variaţia vitezei fiind o mărime vectorială, şi acceleraţia medie va fi


tot o mărime vectorială, având direcţia şi sensul lui v şi modulul dat de
v t .

18
 
Acceleraţia instantanee ( a i ) se defineşte ca limita spre care tinde
acceleraţia medie când intervalul de timp tinde la zero:

   
 v dv d  ds  d 2 s
ai  lim    
t 0 t dt dt  dt  dt 2

Prin urmare, se poate spune că acceleraţia instantanee este egală cu

derivata vitezei în raport cu timpul sau cu derivata a doua a spaţiului în raport
cu timpul.
Ecuaţia dimensională pentru acceleraţie este: a  L  T 2 , unitatea de
măsură în S.I. fiind m/s2.
Mişcarea unui punct material în care acceleraţia este constantă se
numeşte uniform variată. In funcţie de semnul acceleraţiei, mişcarea poate
fi: uniform accelerată (a > 0) sau uniform încetinită (a < 0).
In cazul mişcării rectilinii uniform variate, s-a definit acceleraţia ca
fiind:

dv
a  dv  a  dt
dt

Integrând această relaţie, se obţine:

v t
v0 dv  a  0 dt  v  v0  a  t

legea vitezei în mişcarea uniform variată

unde v0– viteza iniţială (la momentul t = 0)

Din definiţia vitezei:   

ds  v  dt  v0  a  t  dt

19
 Si integrând, se obţine legea spaţiului în mişcarea uniform variată:

a t2
S  v0  t 
2

Din forma acestei ultime relaţii, se poate aprecia că spaţiul în

mişcarea uniform variată este direct proporţional cu puterea a doua a
timpului.
In cazul în care acceleraţia nu este constantă în timp, mişcarea are un
caracter mai complicat, fiind descrisă de o ecuaţie în care timpul se află la
puteri superioare lui 2.

I.1.4. Mişcarea curbilinie

Mişcarea curbilinie reprezintă mişcarea în care traiectoria descrisă de

punctul material este o curbă. In acest caz, vectorul viteză variază ca direcţie
(Figura I.2) şi poate varia şi ca modul. Pentru studierea acestei mişcări, se
alege un punct de referinţă în apropierea curbei, spre interiorul acesteia.
Poziţiile succesive ale punctului material pe traiectoria curbă sunt definite de

vectorii de poziţie ri .

v1
v2
v3

Figura I.2. Variaţia vectorului viteză ca direcţie în mişcarea curbilinie

20
 Viteza instantanee este dată de variaţia vectorului de poziţie în timp:
  
 r2  r1 r
vi  lim  lim
t 0 t  t t 0 t
2 1


Dacă t  0, coarda  r devine tangentă la traiectorie. Prin urmare
viteza instantanee este un vector tangent la traiectorie în orice punct al
acesteia.
Schimbarea permanentă a direcţiei vectorului viteză în timpul mişcării
curbilinii determină apariţia unei acceleraţii. Să considerăm cazul general în
care viteza variază atât ca direcţie, cât şi ca modul. La timpul t1, mobilul se

află în punctul A, având viteza v1 , iar la momentul de timp t2, acesta se

găseşte în punctul B, având viteza v2 (Figura I.3). Variaţia vectorului viteză
 
v se află construind în punctul A un vector echipolent cu vectorul v2 (un

vector având aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi acelaşi modul cu v2 ). Se

constată că vectorul diferenţă v este orientat spre interiorul curbei.

Dacă pe vectorul echipolent cu v2 se construieşte un vector egal în
 
modul cu v1 , atunci v poate fi scris ca o sumă de doi vectori:

  
v  v1  v2
 
unde v1 reprezintă variaţia vectorului viteză ca direcţie şi v2 - variaţia
vectorului viteză ca modul.

In acest caz:

  
 v v1 v2  
ai  lim  lim  lim  an  at
t 0 t t 0 t t 0 t


unde an se numeşte acceleraţie normală şi provine din variaţia vectorului

viteză ca direcţie; at - acceleraţie tangenţială (provine din variaţia

vectorului viteză ca modul). an este perpendiculară pe traiectorie, în timp ce
 
at este tangentă la traiectorie. Dacă viteza este constantă în modul, at  0 .

21
Figura I.3. Reprezentarea schematică a unei mişcări curbilinii, în care
vectorul viteză variază ca direcţie şi mărime


Pentru a calcula mărimea an , se consideră porţiunea de curbă AB
suficient de mică, astfel încât face parte dintr-un cerc de rază R, cu centrul în
punctul O. Unghiul dintre vectorii de poziţie ai punctelor A şi B îl notăm cu
. Dacă notăm cu S lungimea arcului AB (spaţiul străbătut de mobil între
punctele A şi B), se pot scrie următoarele relaţii:

v1  v1  

S  R  

Prin urmare, folosind aceste două relaţii:

v1 v1  S v12
an  lim  lim 
t0 t t0 R  t R

Acceleraţia normală este direct proporţională cu pătratul vitezei

liniare şi invers porporţională cu raza traiectoriei.

22
 I.1.5. Mişcarea circulară

Mişcarea circulară reprezintă un caz particular al mişcării curbilinii, în care

traiectoria descrisă de punctul material este un cerc.
Reperarea punctului material pe traiectorie se face prin unghiul 
dintre axa orizontală şi vectorul de poziţie OM (Figura I.4). In timpul t,
punctul material se deplasează din punctul M în punctul M’, străbătând arcul
de cerc S, iar raza vectoare descrie un unghi . Se poate scrie:

S  R  

unde R – raza traiectoriei circulare

Figura 1.4. Reprezentarea schematică a mişcării circulare descrise de un

punct material

Impărţind relaţia precedentă prin t şi trecând la limită, se obţine:

S 
lim  R  lim
t 0 t t 0 t

S 
lim se notează cu v şi reprezintă viteza liniară, iar lim   - viteza
t 0 t t  0  t

unghiulară.

23
 Prin urmare:

v R

Viteza unghiulară se defineşte ca unghiul la centru descris de raza

vectoare în unitatea de timp; unitatea de măsură pentru această mărime fizică
este rad/s.

Mişcarea circulară este uniformă (viteza constantă în modul) dacă

unghiul la centru este funcţie liniară de timp:

   t

In mişcarea circulară uniformă, acceleraţia este constantă şi provine

doar din variaţia vectorului viteză ca direcţie. Vectorul viteză este tangent la
traiectorie în orice punct al acesteia, iar acceleraţia este un vector orientat
după raza traiectoriei circulare.
In cazul mişcării curbilinii, s-a demonstrat că acceleraţia normală,
provenită din variaţia vectorului viteză ca direcţie, este dată de relaţia:

an   2  R

Tinând cont de relaţia dintre viteza liniară şi viteza unghiulară, se

obţine expresia acceleraţiei unui mobil ce efectuează o mişcare circulară ca
fiind:
v2
a
R

Timpul după care punctul material trece de două ori succesiv prin
acelaşi punct de pe traiectorie se numeşte perioada mişcării (T). In acest
interval de timp, raza vectoare descrie un unghi egal cu 2 .

24
  2 2
   T
t T 

< T >SI = s

Numărul de rotaţii complete efectuate în unitatea de timp poartă

denumirea de frecvenţă ().

1 
 
T 2

Unitatea de măsură pentru frecvenţă în S.I. se numeşte Hertz (Hz).

1 Hz = 1 s-1.

I.2. Dinamica

Dinamica reprezintă capitolul mecanicii în care se studiază cauzele ce

produc schimbarea stării de repaus sau de mişcare a corpurilor. La baza
dinamicii stau trei principii, şi anume: principiul inerţiei, principiul forţei şi
principiul acţiunii şi reacţiunii.

I.2.1. Principiile dinamicii

1. Principiul inerţiei

Principiul inerţiei este o consecinţă a observaţiilor experimentale.

Acest principiu a fost formulat de către Galileo Galileo şi Newton. Enunţul
principiului inerţiei este următorul:

25
 Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi
uniformă atâta timp cât asupra sa nu acţionează alte corpuri care să-i
schimbe această stare.
Sistemele de referinţă în raport cu care se respectă principiul inerţiei

se numesc sisteme inerţiale. Intr-un astfel de sistem, viteza v a oricărui
punct material liber se reprezintă printr-un vector constant. Dacă punctul
material se află în repaus, modulul vectorului viteză este egal cu zero.
Formularea matematică a principiul inerţiei este următoarea:


dv 
0 sau a 0
dt

2. Principiul forţei (principiul fundamental al dinamicii)

Dacă mobilul a cărui mişcare urmează a fi studiată într-un sistem de referinţă
inerţial este acţionat de corpurile înconjurătoare, viteza sa va fi modificată.
Modificarea în timp a vitezei corpului duce la apariţia unei acceleraţii. Cauza
care provoacă apariţia unei acceleraţii a fost denumită forţă. Acţiunea unei
forţe asupra unui corp duce, deci, la schimbarea stării de mişcare sau de
repaus a acestuia. Experienţa arată că, pentru un corp dat, acceleraţia acestuia
este direct proproţională cu forţa:

 
a  kF

unde k este o constantă de proporţionalitate.

Forma cea mai cunoscută a relaţiei de proporţionalitate dintre

acceleraţie şi forţă este următoarea:

 
F  m a

26
 Factorul de proporţionalitate m este un scalar şi se numeşte masă
inertă a corpului. Aceasta este o mărime specifică corpului dat care, în cadrul
fizicii clasice, nu depinde de viteză. Numeric, masa inertă este egală cu
mărimea forţei care trebuie să acţioneze asupra acelui corp pentru a-i
imprima o acceleraţie egală cu unitatea.
Enunţul celui de al doilea principiu al dinamicii este următorul:
Acceleraţia imprimată unui corp în urma acţiunii unei forţe date este
direct proporţională cu forţa, având direcţia şi sensul forţei, factor de
proporţionalitate fiind masa corpului.
Dimensiunea şi unitatea de măsură pentru forţă:

F   m a  M  L  T 2

 F  SI  m  SI   a  SI  1kg 1m s 2  1N

Din această ecuaţie dimensională, se poate defini unitatea de măsură

pentru forţă: 1 Newton (N) reprezintă forţa care, acţionând asupra unui corp
cu masa de 1 kg, îi imprimă acestuia o acceleraţie de 1 m/s2.

3. Principiul acţiunii şi reacţiunii

Acest principiu a fost formulat de către Newton şi afirmă că:


In cazul interacţiunii dintre două corpuri, forţa F12 cu care unul dintre
corpuri acţionează asupra celui de al doilea este egală şi de sens opus cu

forţa F21 cu care al doilea corp acţionează asupra primului.
Una dintre forţe se numeşte acţiune, iar cealaltă – reacţiune.
Exprimarea matematică a principiul trei al dinamicii este următoarea:

 
F12   F21

27
 I.2.2.Aplicaţii ale principiilor dinamicii
a) Forţa centripetă şi forţa centrifugă
La studiul mişcării circulare uniforme, s-a arătat că aceasta este caracterizată
printr-o acceleraţie normală de modul 2·R. Vectorul acceleraţie normală are
direcţia razei traiectoriei circulare, fiind orientat spre centrul traiectoriei.
Conform principiului doi al dinamicii, această acceleraţie se datorează
acţiunii unei forţe, având aceeaşi direcţie şi sens cu acceleraţia. Această forţă
poartă numele de forţă centripetă:

Fcp  m  an  m   2  R

Dar:
v R

Si, înlocuind în expresia forţei centripete, se obţine:

m  v2
Fcp 
R

Forţa centripetă acţionează asupra corpului aflat în mişcare circulară,

menţinându-l pe traiectorie.
Conform principiului trei al dinamicii, forţei centripete i se opune o
forţă egală în modul şi de sens contrar, numită forţă centrifugă (Fcf). Forţa
centrifugă are punctul de aplicaţie în centrul traiectoriei circulare, fiind
orientată spre exterior, pe direcţia razei (Figura I.5). Modulul acestei forţe:

28
 m  v2
F  m 2  R   Fcp
cf R

Aceste două forţe apar şi dispar simultan.

Fcp

Fcf

Figura I.5. Forţele ce acţionează asupra unui corp care efectuează o mişcare
circulară

Una dintre aplicaţiile practice ale acestor forţe se referă la separarea

prin centrifugare a particulelor dintr-o suspensie.

b) Forţe gravitaţionale
Forţele gravitaţionale explică multe fenomene din natură, precum: atragerea
corpurilor de către Pământ, mişcarea planetelor în jurul Soarelui, mişcarea
sateliţilor naturali şi artificiali ai Pământului etc.
Forţa cu care un corp este atras de către Pământ este cunoscută sub

denumirea de greutate ( G ). Dacă un corp de masă m este lăsat să cadă liber
de la o anumită înălţime, acesta este supus unei acceleraţii constante, numită
acceleraţie gravitaţională ( ). Această acceleraţie are direcţia verticalei şi
sensul orientat către Pământ. Forţa de greutate este dată de relaţia:

29
  
G  mg

Valoarea acceleraţiei gravitaţionale g depinde de latitudine şi de

altitudine. Valoarea ei variază de la 9,78 m/s2 la Ecuator, la 9,83 m/s2 la poli.
La nivelul mării şi la latitudinea de 45º, g = 9,81 m/s2.
Forţa de greutate este un caz particular al forţei de atracţie
universală, conform căreia două corpuri de mase m1 şi m2, aflate la distanţa r
unul faţă de celălalt, se atrag cu o forţă f:

m m
f k 1 2
r2

unde k = 6,67·10-11 m3·kg-1·s-2 reprezintă constanta atracţiei gravitaţionale

Folosind legea atracţiei universale, se poate afla forţa cu care un corp

este atras de către Pământ, adică greutatea acestuia:

M
G  m g  k 
R2

unde: M – masa Pământului; R = 6400·103 m (raza Pământului)

Din relaţia precedentă, se poate determina valoarea masei Pământului:

R 2 9,81 64  1010

2
M  g  11
 6  1024 kg
k 6,67  10

M
La suprafaţa Pământului: g  k 
R2

30
 M
La o înălţime h faţă de suprafaţa Pământului: g '  k 
R  h 2
Pentru valori mici ale înălţimii h în raport cu raza Pământului, variaţia
acceleraţiei gravitaţionale este mică.

c) Variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu

latitudinea

Prin latitudinea unui punct de pe suprafaţa Pământului se înţelege unghiul

format de planul ecuatorial cu dreapta ce trece prin punctul considerat şi prin
centrul Pământului. Presupunem că în punctul A de pe suprafaţa Pământului
se găseşte un corp de masă m care, împreună cu Pământul, efectuează o
mişcare de rotaţie în jurul axei xx’ (Figura I.6). Notăm cu: r – raza cercului
descris de corp; R – raza Pământului.
Asupra corpului respectiv acţionează două forţe:
 G0, cauzată de atracţia de către Pământ
 Fc, forţa centrifugă datorată acceleraţiei la care este supus corpul
aflat în mişcare circulară uniformă

Fc  m   2  R

r
cos   şi, înlocuind în expresia Fc, se obţine:
R
Fc  m   2  R  cos 

31
 X
Ft
r
Fc
G0 Fn
a R

Figura I.6. Forţele care acţionează asupra unui corp care efectuează o mişcare
de rotaţie în jurul axei xx’ a Pământului

Forţa centrifugă se poate descompune în două componente, după două

 
direcţii reciproc perpendiculare: Fn (pe direcţia razei Pământului) şi Ft
(tangentă la suprafaţa Pământului).

Fn  Fc  cos   m   2  R  cos 2 

Ft  Fc  sin   m   2  R  cos   sin 

Valorile acestor două componente depind de valorile unghiului ,

care reprezintă latitudinea. Componenta Fn se scade din greutatea corpului,
ducând la variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu latitudinea. In acest caz,
greutatea corpului (ţinând cont de rotaţia Pământului) va fi:

G  G0  Fn  m  g  m  g0  m   2  R  cos2 

De unde:
g  g0   2  R  cos2 

unde: g0 – acceleraţia gravitaţională în cazul în care Pământul nu ar executa o

mişcare de rotaţie

32
 La Ecuator, unde  = 0: g  g 0   2  R

La poli, unde  = 90º: g  g 0  max

Componenta t nu influenţează acceleraţia gravitaţională, ea

determinând forma turtită a Pământului la poli.

I.2.3. Lucrul mecanic și puterea


Dacă asupra unui corp acționează o forță F care îl obligă să efectueze o

deplasare elementară dl pe o anumită traiectorie (Figura I.7), se definește
noțiunea de lucru mecanic elementar:

 
dL  F  dl  F  dl  cos

unde  este unghiul format între direcția forței F și direcția deplasării

Figura I.7. Componentele forţei care acţionează asupra unui corp, sub un
unghi , determinând deplasarea acestuia după direcţia d

Lucrul mecanic este o mărime fizică scalară, dimensiunea sa în

Sistemul Internațional fiind:

33
 [ L]  [ F ]  [d ]  M  L2  T  2

 L   F    d   kg  m 2 / s 2  1J ( Joule)
SI SI SI

1 Joule reprezintă lucrul mecanic efectuat de o forță egală cu 1 N,

când aceasta determină o deplasare a corpului asupra căruia acționează de
1 m în sensul și în direcția de acțiune a forței.
Conceptul de lucru mecanic este similar cu cel al energiei. In general,
energia este asociată cu un corp, iar lucrul mecanic cu o forţă.
In practică este important de știut nu numai lucrul mecanic efectuat, ci
și timpul în care s-a produs acest lucru mecanic. Pentru aceasta, s-a introdus
noțiunea de putere.
Prin putere se înțelege lucrul mecanic efectuat de o forță în unitatea
de timp:

dL F  dl
P 
dt dt

unde dL reprezintă lucrul mecanic efectuat în intervalul de timp dt;

dl – deplasarea elementară

Ecuația dimensională pentru putere este următoarea:

[ L]
[ P]   M  L2  T  3
[t ]
iar unitatea de măsură:

 P  SI  1J / 1s  1W (Watt )

O forță dezvoltă o putere de 1 W când aceasta efectuează un lucru

mecanic de 1 J în timp de 1 s.

34
 I.2.4. Energia

Prin energie se înțelege capacitatea unui corp sau a unui sistem de corpuri de
a efectua lucru mecanic. Lucrul mecanic se produce atunci când are loc o
variație a energiei.

a) Energia cinetică

Energia cinetică este asociată cu mișcarea unui corp. S-a constatat că acțiunea

unei forțe F asupra unui corp, inițial liber, duce la modificarea vitezei

acestuia. Dacă la începutul acțiunii forței, punctul material avea viteza v1 , iar
 
în final viteza v2 , lucrul mecanic efectuat de forța F va fi dat de relația:

  
  dv 
L12  
1
2 2 2
F  dl   m  a  dl   m 
1 1 dt
2   1

 dl   m  v  dv  m  v 22  v12
1 2


Dacă la începutul acțiunii forței, corpul se afla în repaus (v1 = 0) și

notăm v2 = v, se obține:

1
L m  v2
2

1
Mărimea dată de expresia EC  m  v 2 poartă denumirea de energie
2
cinetică a corpului de masă m, care se deplasează cu viteza v într-un sistem
de referință inerțial.
Lucrul mecanic poate fi, deci, privit ca provenind din variația energiei
cinetice:

L  EC

35
 b) Energia potențială

Energia potențială a unui corp reprezintă capacitatea acestuia de a efectua

un lucru mecanic fie datorită poziției sale față de Pământ, fie datorită poziției
relative a particulelor care alcătuiesc corpul. Când energia potențială a
sistemului scade, el furnizează lucru mecanic în exterior, iar când energia
acestuia crește, i se furnizează lucru mecanic din exterior. Energie cinetică au
doar corpurile aflate în mișcare (v ≠ 0), pe când energie potențială au și
corpurile aflate în repaus.
Energia potențială a unui corp de masă m, situat la înălțimea h fată de
suprafața pământului este dată de relația:

EP  m  g  h  G  h

unde G – greutatea corpului

Prin urmare, energia potențială a unui corp este egală cu lucrul

mecanic pe care l-ar efectua acel corp situat la înălțimea h, dacă ar cădea liber
până la suprafața Pământului.
Energia cinetică și energia potențială au aceași dimeniune și aceași
unitate de măsură ca și lucrul mecanic.

c) Legea conservării energiei

Numeroase fenomene din natură demonstrează faptul că, în sistemele închise,

energia nu se pierde și nici nu se creează, ci se transformă doar dintr-o formă
în alta. Prin sistem închis se înțelege un ansamblu de corpuri care
interacționează numai între ele.
Un caz particular al legii generale a conservării energiei este
conservarea energiei în procesele mecanice, care se enunță în modul

36
următor: Intr-un sistem mecanic închis, suma dintre energia cinetică și
energia potențială este o mărime constantă.
Această lege se poate exemplifica prin căderea liberă a unui corp,
făcând abstracție de forțele de frecare cu aerul. Să considerăm un corp de
masă m, aflat în repaus într-un punct A, situat la înălțimea h față de Pământ
(Figura I.8). In acest punct, corpul are doar energie potențială, energia lui
cinetică fiind nulă. Prin urmare, energia mecanică totală în punctul A va fi:

EA  m  g  h

B Figura I.8. Căderea liberă a unui

corp aflat în punctul A, la înălţimea
h h faţă de suprafaţa Pământului
h1

In cazul în care corpul cade liber, într-un punct B, aflat la înălțimea h1

față de Pământ, acesta va avea atât energie cinetică cât și energie potențială:

m  v B2
EC  E P  m  g  h1
B 2 B

Distanța AB, egală cu h – h1, este parcursă în mișcare uniform

accelerată; prin urmare, legile pentru viteza și distanța parcursă în acest caz
vor fi date de următoarele relații:

37
 vB  g  t

g t2 2h  h1 
h  h1   t și, introducând în relația
2 g
precedentă, se obține:

vB  2g h  h1 

Prin urmare:

 2 g  h  h1   m  g  h  h1 
m
EC 
B 2

Energia mecanică totală în punctul B va fi:

E B  EC  E P  m  g  h  h1   m  g  h1  m  g  h
B B

In punctul C de pe suprafața Pământului, corpul va avea doar energie

cinetică. Viteza cu care corpul ajunge la sol: vC  2gh și energia mecanică
totală în acest punct:

EC  m  g  h

Prin urmare: E A  EB  EC , adică energia mecanică totală a corpului

în cădere liberă este constantă și egală cu mgh.
Acest principiu poate fi extins pentru a estima forțele ce se aplică unui
corp în timpul căderii și în timpul realizării de sărituri. Să considerăm, de
exemplu, cazul unei persoane ce sare de pe un parapet. Este vorba, în acest
caz, despre un process în trei etape, și anume:

38
  o perioadă de cădere liberă, în timpul căreia energia potențială a
corpului se transformă în energei cinetică
 picioarele lovesc suprafața Pământului, apărând o forță de
reacțiune din partea Pământului, forță ce efectuează un lucru
mecanic ce va opri căderea
 energia înmagazinată sub formă de tensiune elastică în oase și
mușchi în timpul procesului de oprire a căderii va fi eliberată,
determinând un efect de recul
Principiul conservării energiei poate fi aplicat din momentul în care
începe căderea liberă până în momentul în care corpul atinge suprafața
Pământului, aflându-se din nou în repaus. Atât la începutul, cât și la sfârșitul
căderii, energia cinetică este nulă. Lucrul mecanic efectuat asupra corpului de
către forța de reacțiune din partea Pământului trebuie, prin urmare, să fie
egală cu energia potențială pe care a pierdut-o corpul în timpul procesului de
cădere.

I.3. Statica

I.3.1. Echilibrul forțelor

Statica este capitolul din mecanică ce se ocupă cu studiul condițiilor de
echilibru al forțelor. Din dinamică se cunoaște că, dacă o forță acționează
asupra unui corp, acesta va căpăta o accelerație proporțională cu acea forță.
Când asupra corpului acționează simultan mai multe forțe, accelerația
imprimată va fi proporțională cu rezultanta forțelor. Dacă rezultanta forțelor
este egală cu zero, atunci și accelerația imprimată va fi nulă. In acest caz, se
spune că forțele își fac echilibrul, iar corpul respectiv își păstrează starea de
repaus sau de mișcare rectilinie și uniformă.
Un exemplu de echilibru al forțelor se întâlnește la căderea unui corp
într-un lichid (ex.: sedimentarea în câmp gravitațional). In acest caz, asupra

39
corpului acționează trei forțe: forța de frecare, forța de greutate și forța
arhimedică. Când rezultanta celor trei forțe devine egală cu zero, corpul
se mișcă rectiliniu și uniform. In această situație, corpul se află în echilibru
dinamic.
Un alt caz de echilibru, se întâlnește în cazul unui corp așezat pe o
suprafață orizontală. Forța de greutate a corpului este echilibrată de forța de
reacțiune a suportului. De data aceasta, avem de-a face cu un echilibru static
(corpul se află în repaus).
Statica se ocupă, pe lângă studiul echilibrului creat de un sistem de
forțe exterioare care acționează asupra unui corp rigid, și cu transformarea
unui sistem de forțe într-un sistem echivalent și cu găsirea condițiilor de
echilibru ale acestor sisteme.

I.3.2. Compunerea forțelor concurente

Prin forțe concurente se înțelege un sistem de forțe având același punct de

aplicație și care acționează asupra unui corp rigid. Efectul forțelor ce
acționează asupra unui astfel de corp poate fi înlocuit cu efectul forței

rezultante. Forța rezultantă R se află cu ajutorul regulilor de compunere a
vectorilor:

 n 
R   Fi
i 1

 
Modulul rezultantei a două forțe ( F1 și F2 ) ce fac între ele un unghi 
(Figura I.9) este dat de relația:

R 2  F12  F22  2F1  F2  cos

40
 In cazul mai multor forțe concurente, rezultanta acestora se află
construind linia poligonală cu toți vectorii componenți, rezultanta fiind
vectorul ce închide acea linie poligonală.

F1

Figura I.9. Compunerea a două

R
a forţe concurente cu ajutorul
regulii paralelogramului
F2

Dacă o forță acționează asupra unui corp rigid care se poate roti în
jurul unui punct O, efectul ei se apreciază cu ajutorul unei mărimi fizice,

denumite momentul forței. Notând cu r vectorul de poziție al punctului de
aplicație al forței față de punctul de rotație (Figura I.10), momentul forței

M se definește prin relația:

  
M  r xF

Modulul acestui vector:

M  r  F  sin 

unde  este unghiul format între direcția vectorului de poziție și direcția

forței

Produsul rsin = b se numește brațul forței și reprezintă normala

dusă de la punctul de rotație la direcția forței.
 
Dacă vectorul de poziție r este paralel cu forța F ( = 0), atunci
momentul forței este egal cu zero.

41
 a F
Figura I.10. Acţiunea unei
forţe asupra unui corp ce se
r poate roti în jurul punctului O
O

Momentul forței imprimă corpului o mișcare de rotație. In mod

convențional, se consideră pozitive momentele forțelor care rotesc corpul în
sensul acelor de ceasornic și negative cele ce rotesc corpul în sens invers.

I.3.3. Compunerea forțelor paralele

Compunerea forțelor paralele reprezintă un caz particular al compunerii

 
forțelor concurente (când unghiul dintre ele este nul). Fie F1 și F2 două forțe
paralele, de același sens, care acționează asupra unui corp rigid (Figura I.11).
Rezultanta acestor forțe va fi paralelă cu forțele și de același sens cu ele, iar
mărimea sa este dată de suma modulelor celor două forțe:

R  F1  F2

Dacă forțele sunt paralele, dar de sensuri opuse, modulul rezultantei

va fiegal cu diferența dintre modulele celor două forțe
(R = F2 – F1), rezultanta având sensul forței mai mari.

42
 d1 d2

F2

F1

Figura I.11. Compunerea a două forţe paralele, de acelaşi sens

Punctul de aplicație al rezultantei se află pe dreapta ce unește punctele


de aplicație ale celor două forțe. Față de acest punct, momentele forțelor F1 și

F2 trebuie să fie egale și de semne contrare:

F1  d1  sin   F2  d 2  sin 

Dacă 1 şi 2 sunt perpendiculare pe d1 şi d2, unghiul  este 90º; în

aceste condiţii:

F1  d1  F2  d 2
și
F1 F2

d 2 d1

Prin urmare, punctul de aplicație al rezultantei împarte segmentul de

dreaptă ce unește punctele de aplicație ale celor două forțe în părți invers
proporționale cu modulele forțelor.
Un caz particular de compunere a forțelor îl constituie un ansamblu
de două forțe paralele, egale și de sens opus (Figura I.12), caz în care este

43
vorba despre un cuplu de forțe. Deși rezultanta cuplului de forțe este nulă, el
imprimă corpului o mișcare de rotație, datorită momentului pe care-l posedă.
Modulul momentului cuplului este dat de relația:

M lF

unde l reprezintă brațul cuplului (distanța dintre punctele de aplicație ale

celor două forțe)

Figura I.12. Cuplul de forţe

Condiţii generale de echilibru al corpurilor

Din cele prezentate anterior, rezultă că – sub acțiunea unor forțe – corpurile
pot efectua mișcări de translație sau de rotație. Condiția ca un corp să nu
efectueze mișcări de translație este ca suma vectorială a tuturor forțelor ce
acționează asupra sa să fie nulă (echilibru de translație):

n 
F
i 1
i 0 (*)

44
 Pe de altă parte, corpul nu va efectua mișcări de rotație, dacă suma
vectorială a tuturor momentelor forțelor ce acționează asupra sa este nulă
(echilibru de rotație):

n 
M
i 1
i 0 (**)

Cele două relații (*) și (**) reprezintă condițiile generale de echilibru

al corpurilor.

I.4. Mișcarea oscilatorie

I.4.1. Ecuaţia mişcării oscilatorii

Mișcarea unui mobil de o parte și de alta a unei poziții de echilibru poartă

denumirea de mișcare oscilatorie. Exemple de astfel de mișcări: mișcarea
unei frunze pe suprafața unei ape cu valuri, deplasarea unui pendul sau a unui
resort etc.
Distanța la care se găsește mobilul față de poziția de echilibru, la un
moment dat, poartă denumirea de elongație (x). Valoarea maximă a
elongației se numește amplitudine (A). Intervalul de timp (T) în care mobilul
efectuează o oscilație completă se numește perioadă. Inversul perioadei
poartă denumirea de frecvență (). Frecvența se mai poate defini ca numărul
de oscilații complete efectuate de către mobil în unitatea de timp. Unitatea de
măsură pentru frecvență, în S.I.:

<>SI = s-1 = Hz (Hertz)

45
 Frecvența unei mișcări oscilatorii este de 1 Hz dacă, în timp de 1 s, se
efectuează o oscilație completă.
Se numește mișcare oscilatorie armonică, mișcarea în care mobilul
ocupă, la intervale de timp egale, aceeași poziție pe traiectorie, având aceeași
viteză ca modul, direcție și sens.
Mișcarea oscilatorie se consideră cunoscută dacă se poate afla, în
fiecare moment, valoarea elongației, ceea ce revine la a determina expresia
funcției x = f(t), cunoscută sub denumirea de ecuația mișcării oscilatorii.
Pentru a stabili dependența x = f(t), se consideră un mobil M, care efectuează
o mișcare circulară uniform, cu viteza unghiulară  (Figura I.13). Dacă se
urmărește proiecția M’ a mobilului M pe diametrul orizontal AA’, în timpul
mișcării, se observă că aceasta se deplasează periodic de o parte și de alta a
punctului O, efectuând o mișcare oscilatorie armonică. Distanța x a punctului
M’ față de punctul O depinde de poziția mobilului M pe circumferință.

Figura I.13. Poziţia mobilului M care efectuează o mişcare circulară şi a

proiecţiei M’ a acestuia pe diametrul AA’, la diferite momente de timp

Dacă se notează cu  = t unghiul descris de raza vectoare OM în

intervalul de timp t1, în triunghiul dreptunghic OM’M, se poate scrie:

x  OM  sin 

46
 Dar OM = A (amplitudinea mișcării) și atunci:

x  A  sin   A  sin   t

Mărimea t se numește faza mișcării, valoarea ei dând informații

asupra poziției mobilului față de punctul de echilibru.
Dacă la momentul inițial (t = 0), mobilul nu se află în poziția de
echilibru, ecuația elongației se scrie:

x  A  sin   t   

unde  este faza inițială a mișcării, care determină poziția mobilului pe

traiectorie la t = 0

Modulul vectorului viteză (v) în mișcarea oscilatorie se determină

derivând elongația în raport cu timpul. Se obține:

v    A  cos   t

Derivând viteza în raport cu timpul, se obține expresia accelerației

(a):
a   2  A  sin   t   2  x

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra variației celor trei

mărimi (x, v, a), se determină valoarea acestora la diferite momente, timp de
o perioadă:

47
 t 0 T/4 T/2 3T/4 T

x 0 A 0 -A 0

v A 0 -A 0 A

a 0 -2A 0 2A 0

Reprezentând grafic variaţia acestor mărimi în timp, se obţine Figura I.14.

Figura I.14. Variaţia în timp de o perioadă a elongaţiei, vitezei şi

acceleraţiei unui corp ce efectuează o mişcare oscilatorie armonică

Se constată că între elongație și viteză există o diferență de fază egală

cu /2, iar între elongație și accelerație – o diferență de fază de  (x și a se
află în opoziție de fază). Viteza este maximă în poziția de echilibru, iar
accelerația trece prin valoarea maximă la extremitatea traiectoriei.

48
 I.4.2. Forța și energia în mișcarea oscilatorie

Accelerația imprimată unui mobil aflat în mișcare oscilatorie este determinată

de acțiunea unei forțe care, conform principiului doi al dinamicii, este dată de
relația:

F  m  a  m   2  x

Deoarece în cazul unei mișcări oscilatorii armonice date, pulsația  și

masa m a corpului sunt mărimi constante, se poate scrie:

F  k  x

In mișcarea oscilatorie, mobilul posedă atât energie cinetică (EC), cât

și energie potențială (EP). Valorile acestor energii variază periodic în timp,
astfel încât suma lor rămâne constantă. In poziția de echilibru, energia
cinetică este maximă, iar energia potențială este nulă. La extremitatea
traiectoriei: EC = 0 și EP = max. Energia totală E va fi:

1
E m   2  A2
2

I.4.3. Compunerea mișcărilor oscilatorii

Un punct material poate fi supus simultan acțiunii a două sau mai multor
mișcări oscilatorii armonice. In acest caz, el va efectua o mișcare a cărei
ecuații vor rezulta din ecuațiile mișcărilor componente. Pentru simplitate,

49
vom considera un punct material supus acțiunii a două mișcări oscilatorii
armonice, caracterizate de aceeași pulsație  și care se efectuează după două
direcții paralele sau perpendiculare.

a) Compunerea mișcărilor oscilatorii paralele

Presupunem că asupra unui punct material acționează două oscilații
armonice, descrise de ecuațiile:

x1  A1  sin  t  1 
și
x2  A2  sin  t   2 

Elongația mișcării rezultante se obține însumând elongațiile celor

două mișcări componente:

x  x1  x2  A1  sin  t  1   A2  sin  t   2 

Utilizând proprietățile funcțiilor trigonometrice, se obține:

x  A  sin   t   

unde    2  1 reprezintă diferența de fază dintre cele două oscilații și

A2  A12  A22  2 A1  A2  cos

Prin urmare, mișcarea rezultantă este tot o mișcare oscilatorie

armonică, iar valoarea amplitudinii depinde de diferența de fază dintre cele
două mișcări.

50
 In acest caz, există două cazuri particulare:
1) Diferența de fază  = 0, 2, 4, ….., 2n (cele două oscilații
sunt în fază), situație în care amplitudinea mișcării rezultante este
maximă (A = A1 + A2)
2) Diferența de fază  = , 3, ….., (2n+1) (cele două oscilații
sunt în opoziție de fază), situație în care amplitudinea mișcării
rezultante este minimă (A = A1 - A2)

Pentru orice alte valori ale lui  , amplitudinea mișcării rezultante

va avea valori cuprinse între valoarea maximă A1 + A2 și valoarea minimă
A1 - A2.

b) Compunerea mișcărilor oscilatorii perpendiculare

Fie un punct material supus acțiuni simultane a două mișcări oscilatorii

armonice, care se efectuează după două direcții reciproc perpendiculare,
descrise de ecuațiile:

x  a  sin   t
și
y  b  sin  t   

Traiectoria descrisă de punctul material se află eliminând timpul din

prima ecuație și înlocuind în cea de-a doua:

x
y  b  cos   b  cos   t  sin 
a

51
 Ridicând la pătrat această ecuație, ținând cont de relația
trigonometrică sin2+cos2=1 și împărțind prin b2, se obține ecuația traiectoriei
punctului material supus la două oscilații perpendiculare:

x 2 y 2 2x  y
 2  cos  sin 2 
a 2
b a b

Această relație reprezintă ecuația unei elipse, a cărei formă depinde de

valoarea diferenței de fază dintre cele două mișcări. Există, în acest caz, mai
multe situații particulare:

1)  = 0, 2, 4, ….., 2n, caz în care ecuația traiectoriei va fi:

a
x y ecuația unei drepte ce trece prin cadranele I și III (Figura I.15)
b

2)  = , 3, ….., (2n+1), caz în care ecuația traiectoriei va fi:

a
x y ecuația unei drepte ce trece prin cadranele II și IV (Figura I.15)
b

3)  = /2, 5/2, ….., (4n+1)/2, caz în care ecuația traiectoriei va fi:

x2 y2
 1 ecuația unei elipse raportate la axele de coordinate (Figura I.15)
a2 b2

52
 4)  = 3/2, 7/2, ….., (4n+3)/2, caz în care ecuația traiectoriei va fi:

x2 y2
  1 ecuația unei elipse raportate la axele de coordinate, elipsa fiind
a2 b2
parcursă în sens invers cazului prezentat la punctul 3

A B

Figura I.15. Reprezentarea

schematică a ecuației traiectoriei
IV I punctului material supus la două
oscilații perpendiculare, pentru
III II
diferite valori ale diferenței de
fază dintre cele două mișcări

D C

Pentru orice alte valori ale diferenței de fază, traiectoria va avea

forma unei elipse înscrise în dreptunghiul ABCD, având drept laturi cele două
amplitudini.

I.5. Unde elastice

I.5.1. Noţiuni generale

Dacă o particulă ce efectuează o mișcare oscilatorie este înconjurată de alte

particule şi interacţionează cu acestea prin forțe de natură elastică, energia și
mișcarea acelei particule se transmit de la o particulă la alta, fiecare dintre
acestea efectuând, succesiv, mișcări oscilatorii. Procesul de propagare a
oscilației de la o particulă la alta printr-un mediu elastic poartă denumirea de

53
undă elastică. De remarcat faptul că, odată cu unda, nu se propagă și
particulele mediului, ele efectuând doar mișcări oscilatorii.
După direcția de oscilație a punctelor materiale, se disting două tipuri
de unde elastice, și anume:
a) unde transversale, în care direcția de oscilație a punctelor materiale
este perpendiculară pe direcția de propagare a undei
b) unde longitudinale, în care direcția pe care oscilează particulele
coincide cu direcția de propagare a undei
Dacă mediul elastic este continuu, atunci undele se propagă în toate
direcțiile. Locul geometric până la care s-a propagat oscilația la un moment
dat se numește front de undă. In funcție de forma suprafeței de undă, se
întâlnesc unde: sferice, plane și cilindrice.
Caracteristicile undelor care se propagă printr-un mediu depind de
proprietățile elastice ale acestuia. Prin substanțe aflate în stare lichidă sau
gazoasă, se propagă numai unde longitudinale, pe când prin solide se pot
propaga ambele tipuri de unde.
Viteza de propagare a undelor depinde de proprietățile elastice ale
mediului de propagare. In cazul undelor longitudinale, viteza de propagare
este dată de relația lui Newton:

E
v


unde E este modulul de elasticitate al lui Young și  - densitatea mediului

Distanța pe care se propagă unda în timp de o perioadă se numește

lungime de undă ():
  v T

unde v – viteza de propagare a undei

Lungimea de undă se mai poate defini ca fiind distanța dintre două

puncte succesive ale mediului, care se află în aceeași fază de oscilație.

54
 I.5.2. Ecuația undei plane

Un fenomen ondulatoriu care se propagă de-a lungul unei drepte se consideră

cunoscut, dacă se poate afla – la fiecare moment de timp t – valoarea y a
elongației pentru orice punct material aflat la distanța d față de punctul de
producere a oscilațiilor. Pentru a stabili relația între aceste trei mărimi, se
alege ca origine a sistemului de coordonate punctul O, care reprezintă centrul
de oscilații (Figura I.16).

Figura I.16. Propagarea undei plane

Presupunem că punctul material din O oscilează conform ecuației:

2
y O  A  sin   t  A  sin t
T

Oscilația care se propagă din punctul O va ajunge într-un punct A,

aflat la distanța d de acesta, după un timp  = d/v, unde v este viteza de
propagare a undei. Astfel, punctul material din A va începe să oscileze cu 
secunde în urma punctului din O, pulsația și amplitudinea mișcării oscilatorii
fiind aceleași cu cele corespunzătoare mișcării oscilatorii a punctului din O:

55
 2  d  t d
y A  A  sin  t     A sin  t    A  sin 2   
T  v T  

Această relație este cunoscută sub denumirea de ecuația undei plane.

Deoarece argumentul funcției sinus depinde de două variabile (t și d),
procesul ondulatoriu este un fenomen dublu periodic (în timp și spațiu).
Un punct material aflat la distanța d față de centrul de oscilații, este
supus unei mișcări oscilatorii descrise de ecuația:

y  A  sin  t   

d
unde   2  reprezintă faza inițială a oscilației în punctul respectiv.


Intre două puncte materiale, aflate la distanța d1 și, respectiv, d2 față

de centrul de oscilații, va exista o diferență de fază:

d 2  d1 
   2   1  2   2 
 

unde  = d2 – d1 reprezintă diferența de drum

Dacă  = , 2, …., n, atunci cele două puncte oscilează în fază.
Dacă  = (2n + 1)/2, punctele se află în opoziție de fază.

56
 I.5.3. Energia undei plane

La propagarea unei unde printr-un mediu, se manifestă forțe de natură

elastică între particulele mediului respectiv. Energia sursei care produce
undele se propagă prin mediu, din aproape în aproape, de la o particulă la
alta. Pentru un punct izolat al mediului de propagare, energia rămâne
constantă, deoarece energia cinetică se transformă în energie potențială și
invers, astfel încât suma lor rămâne constantă în timp. Nu același lucru, însă,
se întâmplă pentru o porțiune a mediului de propagare (lucru ce va fi
demonstrat în cele ce urmează).
Pentru a calcula energia unei unde longitudinale, considerăm că
aceasta se propagă în lungul axei OX. Delimităm o porțiune din mediu, de
lungime l și suprafață transversală S, având volumul V = lS.
Elongația mișcării oscilatorii corespunzătoare unui punct material
aflat la distanța x față de origine este dată de relația:

 x
y  A  sin   t  
 v

Fie vP – viteza unei particule în lungul axei OX. Energia cinetică

(WC) a unei porțiuni din mediul elastic va fi:

1 1
WC  m  v P2    V  v P2
2 2

unde  este densitatea mediului de propagare

57
 Viteza vP se obține prin derivarea elongației y:

dy d   x   x
vP    A sin  t      A  cos t  
dt dt   v   v

Inlocuind expresia vP în relația energiei cinetice, se obține:

1  x
WC    V   2  A 2  cos2  t  
2  v

Energia potențială (WP) a elementului de volum considerat se

calculează cu ajutorul lucrului mecanic efectuat (L) de forțele elastice ( ) ce
se manifestă între particulele mediului:

L  F  l

Deoarece, în timpul oscilației, forța nu este constantă, în expresia

lucrului mecanic se ia valoarea medie a acesteia (adică, jumătate din valoarea
maximă a forței elastice, date de legea lui Hooke):

1 l
F    E  S
2 l

unde E este modulul de elasticitate al lui Young

Prin urmare, energia potențială va fi:

l l 2 1  l 
2
1 1
WP  L   E  S   l   E  S  l  2   E  V   
2 l 2 l 2  l 

58
 In cazul particulelor care oscilează, ca variație relativă a deplasării se
alege:

l dy d   x  A  x
   A sin  t      cos t  
l dx dx   v  v  v

Se obține, în final, energia potențială ca fiind:

1  2  A2  x
WP   E  V   cos2  t  
 v
2
2 v

E
Dar, viteza de propagare a undei longitudinale este: v  și atunci:


1  x
WP     V   2  A 2  cos2  t  
2  v

Energia totală (W) a particulelor din volumul V va fi:

 x
W  WC  WP    V   2  A 2  cos2  t  
 v

Se observă că energia elementului de volum V se modifică

cosinusoidal în timp. Ambele energii (cinetică și potențială) trec simultan
prin valoarea maximă sau minimă.

59
 I.5.4. Interferența undelor

Printr-un mediu elastic se pot propaga, simultan, două sau mai multe unde. In
consecință, punctele mediului vor fi supuse acțiunii simultane a undelor
respective. Fenomenul de suprapunere și compunere a două sau mai multe
unde poartă denumirea de interferență.
Presupunem că, din două surse S1 și S2, se propagă două unde, care se
întâlnesc într-un punct M, aflat la distanța d1 și, respectiv, d2 de cele două
surse (Figura I.17).

S1
Figura I.17. Interferenţa a două
unde emise de sursele S1 şi S2, în
punctul M
S2

Ecuațiile celor două unde sunt date de următoarele relații:

t d 
y1  A1  sin 2   1 
T  
și
t d 
y 2  A2  sin 2   2 
T  

Punctul M va oscila cu o elongație y egală cu suma celor două

elongații componente:

60
 d1  d 2  t d  d2 
y  y1  y 2   A1  A2   cos   sin 2   1 
 T 2 

Deoarece argumentul funcției sinus depinde de timp, rezultă că

punctul M va efectua tot o mișcare oscilatorie. Amplitudinea acestei mișcări
este funcție de diferența de drum ( = d1 - d2) dintre cele două unde care
interferă:

d1  d 2
A   A1  A2   cos


In punctul în care diferența de drum este un număr întreg de lungimi

de undă ( = n), amplitudinea mișcării rezultante va fi maximă (A = A1 +
A2). Dacă diferența de drum este un număr impar de semilungimi de undă (
= (2n+1)/2), amplitudinea rezultantă va fi nulă (A = 0).

I.5.4. Unde staționare

Un caz particular de interferență îl constituie compunerea a două unde cu

amplitudinea (A0) și pulsația () egale, care se propagă pe aceeași direcție,
dar în sensuri opuse. O astfel de situație se întâlnește la suprapunerea undei
incidente cu a celei reflectate de către un obstacol, caz în care iau naștere
unde staționare. Ecuațiile celor două unde sunt:

t d
y1  A0  sin 2    pentru unda directă
T  

și

61
 t d
y 2  A0  sin 2    pentru unda reflectată
T  

Folosind proprietățile funcțiilor trigonometrice, se obține pentru

elongația rezultantă (y) următoarea relație:

d 2
y  y1  y 2  2 A0  cos 2  sin t
 T

Prezența factorului sint demonstrează că punctele mediului

efectuează o mișcare oscilatorie armonică cu perioada T. Primul factor din
relația precedent – 2A0cos2d/ (amplitudinea mișcării rezultante) – arată că
valoarea acesteia nu este constantă, ci depinde de distanța d față de locul de
producere a oscilațiilor. Punctele în care d = k/2, oscilează cu amplitudine
maximă (A = 2A0) (Figura I.18); aceste puncte poartă numele de ventre. In
punctele în care este îndeplinită condiția d = (2k+1)/4, amplitudinea
mișcării va fi nulă (A = 0); astfel de puncte se numesc noduri.

Figura I.18. Noduri şi ventre obţinute la compunerea a două unde staţionare

Intre două noduri successive, punctele materiale se află în aceeași

fază de oscilație, adică toate trec simultan prin poziția de zero sau de maxim.
De o parte și de alta a unui nod, punctele materiale se află în faze de oscilație
opuse.

62
 I.5.6. Sunetul

Sunetul se definește ca fiind o undă elastică care poate fi percepută de

urechea umană. Urechea joacă rolul unui traductor, care converteşte energia
mecanică a undei sonore incidente în energie electrică care va fi transmisă
către creier. In acest context, urechea este asemănătoare unui microfon, care
permite convertirea oscilaţiei mecanice a undei sonore în semnale electrice.
De fapt, urechea umană este un excelent microfon, capabil să se acomodeze
la intensităţi ale sunetului ce diferă printr-un factor de 1012.
Sunetele sunt produse de surse sonore, care produc oscilații ale unor
sisteme materiale. Dacă, în calea unei unde sonore, se interpune o foaie de
hârtie subțire, aceasta începe să vibreze. Această experiență demonstrează
faptul că sunetul exercită o presiune la nivelul foii. Această presiune se
propagă odată cu sunetul (același fenomen apare oricare ar fi poziția foii de
hârtie în lungul traiectoriei undei sonore), punând în mișcare – din aproape în
aproape – diferitele porțiuni ale mediului în care se propagă unda sonoră.
Sunetul nu se poate, deci, propaga în vid, el având nevoie de un suport
material.
Oscilațiile sonore se propagă prin orice mediu elastic (gaz, lichid,
solid), sub forma unor unde care, ajungând la receptorul auditiv, sunt
transformate în senzații sonore. Prin gaze și lichide, sunetul se propagă sub
formă de unde longitudinale, care constă din comprimări și dilatări succesive
ale mediului de propagare.
Viteza de propagare a sunetului depinde de natura mediului pe care îl
străbate și de condițiile în care se află acesta. Experiența a arătat că sunetul se
transmite mai ușor prin lichide decât prin gaze și prin solide mai ușor decât
prin lichide. Astfel, de exemplu, viteza de propagare a sunetului în aer este de
331 m/s, în apă de 1430 m/s și în oțel de 6000 m/s.

63
 In cazul gazelor, viteza de propagare a sunetului se poate calcula cu
ajutorul formulei lui Laplace:

p 0 1    t 
v 
0  d

unde:  este exponentul adiabatic; p0 – presiunea atmosferică normală

(105 Torr);  - coeficientul de dilatare al unui gaz perfect ((1/273)K-1);
t – temperatura; 0 – densitatea aerului în condiții normale de presiune și
temperatură (1,293 kg/m3); d – densitatea gazului în raport cu aerul

Intr-un lichid, viteza de propagare a sunetului este data de relația:

1
v


unde  este coeficientul de compresibilitate și  - densitatea lichidului

Calitățile fiziologice ale sunetului sunt: înălțimea, intensitatea

sonoră și timbrul. In timp ce calitățile fizice ale undelor sonore sunt esențial
obiective și măsurabile, calitățile fiziologice variază de la individ la individ și
nu sunt măsurabile în mod direct.

a) Inălțimea sunetului este calitatea care face ca o senzație

sonoră să fie percepută ca fiind mai mult sau mai puțin gravă sau mai mult
sau mai puțin ascuțită. Această calitate este legată de frecvența undei sonore.
Experiența arată că un sunet este perceput cu atât mai ascuțit cu cât frecvența
sa este mai ridicată.

64
 Un tânăr adult percepe sunete ale căror frecvențe sunt cuprinse în
intervalul 16 Hz și 20000 Hz, în timp ce pentru o persoană în vârstă, limita
superioară nu depășește 12000 Hz. Vibrațiile cu frecvența mai mică de 16 Hz
se numesc infrasunete, iar cele a căror frecvență depășește 20000 Hz –
ultrasunete.
Fie două sunete cu frecvențe apropiate ( și +), caracterizate de
aceeași intensitate.  reprezintă cel mai mic interval între două frecvențe
apropiate, care dau senzații de înălțimi diferite. Pentru o anumită persoană și
pentru o zonă de frecvențe dată, raportul / = const. Valoarea acestui
raport depinde de:
- persoană, putând varia între 1/80 și 1/1000
- frecvență
- intensitatea sunetului
Dacă la două sunete cu frecvențele 1și 2 corespund înălțimile H1 și
H2, se poate scrie relația:

2
H 2  H 1  k  lg
1

unde k este o constantă a cărei valoare depinde de unitățile de măsură alese

b) Intensitatea sonoră este calitatea unei senzații sonore de a fi

mai mult sau mai puțin intensă. Această calitate este legată de energia pe care
o transportă undele sonore. Energia medie ( ) care străbate, în unitatea de
timp (t), o suprafață (S) așezată perpendicular pe direcția de propagare,
având aria egală cu unitatea este dată de relația:

W
 2 2    A 2   2  v
S  t

unde: v este viteza de propagare a sunetului;  - densitatea mediului de

propagare; A – amplitudinea undei sonore;  - frecvența undei sonore

65
 Pentru ca un sunet să dea naștere unei senzații sonore, este necesar ca
intensitatea sa să depășească o anumită valoare minimă, care reprezintă
pragul de audibilitate. Dacă intensitatea sonoră depășește o anumită valoare
maximă, unda sonoră crează în ureche senzația de durere; această intensitate
poartă numele de pragul senzației de durere. Valorile acestor două praguri
depind de frecvența sunetului și se modifică odată cu vârsta. Variația
intensității sonore în funcție de frecvență (Figura I.19) evidențiază faptul că
pragul de audibilitate trece printr-un minim la frecvența de 3000 Hz, având
valoarea de 10-12 W/m2. Pragul senzației de durere trece printr-un maxim la
frecvența de 500 Hz. Pentru ca un sunet să fie perceput în mod convenabil,
trebuie să aibă o frecvență și o intensitate cuprinse între cele două curbe,
regiune ce poartă denumirea de domeniu de audibilitate. Acest grafic,
cunoscut și sub denumirea de curba acustică a lui Fletcher și Munson, a
fost trasat pornind de la valorile medii obținute pe o populație normală.

Figura I.19. Curba acustică a lui Fletcher și Munson

Un sunet din domeniul de audibilitate dă naștere unei senzații sonore,

care are un caracter subiectiv. Senzația sonoră nu este întotdeauna
proporțională cu intensitatea fizică a sunetului. In general, pentru un sunet cu
o frecvență dată, senzația sonoră crește proporțional cu creșterea intensității
sale dar, pe măsură ce ne apropiem de pragul senzației de durere, intensitatea

66
sunetului trebuie să crească mult pentru ca urechea să perceapă o variație a
senzației sonore.
O evaluare aproximativă a senzației sonore este dată de legea psiho-
fizică, formulată de Weber și Fechner. Psihofizica permite investigarea
relaţiilor de legătură dintre mărimile obiective (frecvenţă, concentraţie...) şi
cele subiective (gust, intensitate sonoră...). Conform acestei legi, diferența
dintre senzațiile auditive produse de două sunete este proporțională cu
logaritmul zecimal al raportului intensităților celor două sunete:

I2
S 2  S1  k  lg
I1

Dacă pentru intensitatea pragului de audibilitate I1 = I0 = 10-12 W/m2

se consideră că senzația auditivă este nulă (S1 = S0 = 0), atunci senzația
sonoră produsă de un sunet cu intensitatea I se calculează cu ajutorul
următoarei relații:

I
S  k  lg
I0

In cazul în care k=1, senzația sonoră se măsoară în bel. De obicei,

k=10 și, în acest caz, unitatea de măsură a senzației sonore este dbel.
Decibelul este, de fapt, o măsură a intensităţii relative a unui sunet în raport
cu o intensitate de referinţă I0 = 10-12 W/m2 (cea mai mică intensitate a
sunetului ce poate fi percepută de către urechea umană).

c) Timbrul sunetului
Această calitate a sunetului face ca sunete care au aceeași intensitate și
aceeași frecvență să creeze senzații sonore diferite, dacă provin de la surse

67
diferite. Perceperea diferită a sunetelor cu aceeași intensitate și aceeași
frecvență se datorează faptului că orice sursă de unde sonore emite un sunet
fundamental, care este însoțit de o serie de sunete care au frecvența egală cu
un multiplu întreg al frecvenței corespunzătoare sunetului fundamental.
Aceste sunete poartă denumirea de armonici. Timbrul sunetului este dat de
numărul, intensitatea și frecvența armonicelor care însoțesc sunetul
fundamental.

I.5.7. Efectul Doppler

Dacă două mașini se intersectează claxonând, sunetul perceput de către cei

doi conducători auto este mai ascuțit atunci când cele două vehicule se
apropie unul de celălalt și mai grav când acestea se îndepărtează. Este vorba,
în acest caz, de fenomenul Doppler, descoperit în anul 1842. Acest efect
constă din aceea că frecvența sunetului înregistrat de un observator este
diferită de frecvența sunetului emis de sursă, dacă sursa și/sau observatorul se
află în mișcare [Figura I.20]. Fenomenul poartă numele de efect Doppler în
cazul undelor acustice și Doppler-Fizeau pentru cele luminoase.

Figura I.20. Inregistrarea diferită a frecvenţei sunetului emis în funcţie de

distanţa sursă-observator [http://www.federica.unina.it/medicina-
veterinaria/radiologia-veterinaria-e-medicina-nucleare/ultrasuoni-ecografia-
eco-doppler/]

68
 Pentru a stabili modul în care se modifică frecvența înregistrată de
observator, vom considera cazul general în care sursa și observatorul se
 
deplasează cu viteza u 1 și, respectiv, u 2 (cele două viteze având aceeași
direcție și sensuri opuse) (Figura I.21).

Figura I.21. Poziţii ale sursei şi observatorului în timpul deplasării unul către
celălalt, cu viteze având aceeaşi direcţie, dar sens opus

Presupunem că, la momentul t, sursa (aflată în punctul S) emite o


undă, care se deplasează spre observator cu viteza v . Această undă va ajunge
la observatorul (aflat în punctul O) la momentul t1:

SO
t1  t 
v

Următoarea undă va fi emisă după o perioadă, la timpul t + T, când

sursa se află în punctul S1. Această a doua undă va fi recepționată de către
observatorul (care, între timp, s-a deplasat până în punctul O1) la momentul
t2 :

S1O1
t2  t  T 
v

69
 Distanța S1O1 = SO – SS1 – OO1, unde:

SS1 = u1T reprezintă distanța parcursă de către sursă în timp de o

perioadă

OO1 = u2T’ reprezintă distanța parcursă de observator în intervalul de timp

scurs între recepționarea a două unde succesive

Se obține, astfel:

SO  u1  T  u 2  T '
t2  t  T 
v

unde T’ este intervalul de timp scurs între recepționarea a două unde

succesive de către observatory

Perioada aparentă T’ (perioada undelor înregistrate de observator)

este dată de relația:

T '  t 2  t1

Inlocuind expresiile celor două intervale de timp (t1 și t2) în relația

precedentă, se obține, în final:

v  u1
T' T 
v  u2

Tinând cont de faptul că frecvența este inversul perioadei, frecvența

aparenta ’ va fi:

70
 v  u2
'  
v  u1

Aceste două relații pot fi particularizate pentru următoarele situaţii:

1) Sursa se deplasează (u1 ≠ 0) și observatorul se află în repaus (u2 = 0),
caz în care:

v  u1 v
T' T  și '  
v v  u1

2) Sursa se află în repaus (u1 = 0) și observatorul se deplasează (u2 ≠ 0),

caz în care:

v v  u2
T' T  și '  
v  u2 v

Dacă distanța sursă-observator se mărește, ’ <  (sunetul perceput

este mai grav), iar dacă distanța sursă-observator se micșorează, ’ > 
(sunetul perceput este mai ascuțit).
In cazul în care sursa sau observatorul se deplasează pe o
circumferință ce are centrul în punctul în care se găsește observatorul sau
sursa (aflată în repaus), distanța dintre acestea este constantă și, în consecință,
frecvența sunetului perceput de observator coincide cu frecvența proprie a
sursei (’ = ).
Dacă vitezele 1 și 2 nu sunt îndreptate după dreapta ce unește sursa
cu observatorul (Figura I.22), în formulele obținute anterior trebuie introduse
componentele celor două viteze în lungul acestei drepte.

71
 Figura I.22. Vitezele 1 și

2 fac unghiurile  și 
cu dreapta ce unește sursa
cu observatorul

In aceste condiţii:

v  u1x v  u1  cos
T' T  T 
v  u2 x v  u 2  cos 

v  u2 x v  u 2  cos 
'    
v  u1x v  u1  cos

unde  și  reprezintă unghiurile dintre vitezele u1 și, respectiv, u2 și direcția

dreptei ce unește sursa cu observatorul.

I.5.8. Ultrasunete

Ultrasunetele sunt vibrații ale unui mediu elastic, care au frecvența mai mare
de 20000 Hz. Aceste vibrații nu pot fi percepute de urechea umană, dar există
animale care le pot produce și recepționa. Putem aminti în acest sens că
orientarea liliecilor se bazează pe faptul că aceștia emit semnale ultrasonore
de scurtă durată, cu frecvențe cuprinse între 30 și 60 kHz. Liliacul, în zbor,
emite – în medie – circa 30 semnale pe secundă. O parte din aceste semnale
sunt recepționate de urechile liliacului, sub formă de semnale ecou, după un
timp cu atât mai scurt cu cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura
apropierii de obstacol, liliacul emite din ce în ce mai multe semnale într-o

72
secundă, ajungând ca, de exemplu, la 1 metru de obstacol să emită până la 60
semnale pe secundă. Aceasta permite liliacului să simtă cu precizie poziția
față de obstacole.
Dintre metodele practice de producere a ultrasunetelor, cele mai
importante se bazează pe efectul piezoelectric și pe cel magnetostrictiv.
Efectul piezoelectric se manifestă prin apariția, pe fețele cristalelor
supuse la deformări (de tracțiune sau comprimare) după anumite direcții, a
unor sarcini electrice egale și de semne contrare. Sarcinile își schimbă semnul
după cum se înlocuiește, de exemplu, tracțiunea cu comprimarea și reciproc.
Partea principală a unui generator piezoelectric de ultrasunete constă dintr-o
lamă piezoelectrică (de obicei, din cuarț), pe fețele căreia se găsesc doi
electrozi, legați la o sursă de tensiune alternativă cu o frecvență mai mare de
20000 Hz. Sub acțiunea câmpului electric alternativ, lama începe să vibreze
cu o frecvență egală cu cea a tensiunii aplicate. Vibrațiile lamei sunt
transmise în mediul înconjurător sub formă de ultrasunete.
Efectul magnetostrictiv constă din deformarea corpurilor
feromagnetice (Fe, Ni, Co) sub acțiunea unui câmp magnetic. Un generator
de ultrasunete magnetostrictiv este alcătuit dintr-un mănunchi de fire de Ni
(de exemplu), introdus într-o bobină prin care trece un curent electric
alternativ de frecvență mare (mai mare de 20000 Hz). Intr-o alternanță, bara
de Ni se va scurta, iar în cealaltă se va alungi cu frecvența curentului aplicat,
producând ultrasunete.

Datorită frecvenței înalte pe care o au, ultrasunetele au o serie de

proprietăți, care le deosebesc de celelalte unde sonore. Astfel, de exemplu,
ultrasunetele pot fi emise și se propagă – ca și razele de lumină – sub formă
de fascicule, spre deosebire de sunetele obișnuite, care se împrăștie în toate
direcțiile. De asemenea, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de
difracție în cazul ultrasunetelor nu apare decât pentru obstacole de
dimensiuni foarte mici, în timp ce sunetele obișnuite ocolesc, practic, aproape
orice obstacol întâlnit în cale.

73
 Ultrasunetele suferă reflexie și refracție la suprafața de separație
dintre două medii diferite, la fel ca undele luminoase.
Datorită frecvenței mari pe care o au ultrasunetele și a faptului că
intensitatea undelor sonore este direct proporțională cu pătratul frecvenței
acestora, ultrasunetele transportă cantități mult mai mari de energie în
comparație cu undele sonore de aceeași amplitudine.
Ultrasunetele sunt puternic absorbite de aer, dar se propagă pe
distanțe mari în lichide și solide.

Ca urmare a frecvenței mari și a energiei mari pe care o transportă,

ultrasunetele produc o serie de efecte fizico-chimice, care stau la baza
utilizării acestora într-o serie de aplicații practice în biologie, medicină,
farmacie, industrie, agricultură etc.
* Ultrasunetele produc încălzirea și redistribuirea substanței din
celulele vii, fapt folosit în terapeutică (în cazul unor afecțiuni reumatice),
precum și la conservarea alimentelor și sterilizarea unor instrumente
(ultrasunetele de frecvență și intensitate adecvate distrug microorganismele).
* In farmacie, ultrasunetele se folosesc pentru: măcinarea unor
substanțe solide, formarea de sisteme disperse sub formă de emulsii și
suspensii, amestecarea unor lichide nemiscibile în mod normal.
* Ultrasunetele accelerează creșterea plantelor și scurtează perioada
de germinație a semințelor.
* Aceste unde sonore permit stabilirea unor defecte (fisuri, goluri) în
interiorul unor piese metalice masive.
* In medicină, ultrasunetele se folosesc și pentru realizarea de
ecografii, având în vedere faptul că ultrasunetele nu sunt nici periculoase,
nici ionizante și se propagă ușor prin țesuturile corpului uman.
Tehnicile ecografice aplicate în medicină au fost dezvoltate începând
cu anii 1950 și utilizate frecvent spre începutul anilor 1970. Pentru a emite
ultrasunete, aparatele cu aplicații medicale folosesc ceramici piezoelectrice,
care se deformează când li se aplică un câmp electric și reciproc (furnizează
un semnal electric dacă sunt deformate mecanic). Ultrasunetele pot fi emise

74
și înregistrate de către același captor (aparat electric sau electromagnetic care
folosește la transformarea semnalelor sonore sau optice în semnale electrice).
Acesta are dimensiuni foarte mici (de exemplu, o ceramică ce poate vibra cu
o frecvență de 3 MHz are o grosime de ordinul a 0,75 mm). In medicină,
frecvențele cele mai des utilizate sunt cuprinse între 3 și 10 MHz, ceea ce
corespunde la o lungime de undă a ultrasunetelor de ordinul a 0,5 până la
0,15 mm. La aceste frecvențe, ultrasunetele sunt foarte puternic absorbite de
către aer, astfel încât este necesar ca – între traductor și pielea pacientului –
să se interpună un mediu lichid (apă, ulei, gel...).
Atunci când sonda cu ultrasunete este adusă în contact cu mediul de
studiat, ea emite un semnal ultrasonor, care se propagă în interiorul mediului.
La fiecare interfață întâlnită, o parte din energia ultrasunetelor este reflectată,
ajungând la traductor. Energia pierdută este transformată în căldură.
Absorbţia fasciculului de ultrasunete este dependentă de frecvenţă şi diferă în
funcţie de natura materialului străbătut. In Tabelul I.1 sunt prezentate câteva
valori ale coeficienţilor de absorbţie a ultrasunetelor de către diferite sisteme
biologice.

Tabelul I.1. Absorbţia ultrasunetelor de diferite ţesuturi din organism [Brown

B.H., 2001]

Absorbţia ţesutului (dBcm-1MHz-1)

Sânge 0,18

Grăsimi 0,63

Ficat 1,0

Muşchi 1,3 – 3,3 (mai mare în lungul fibrelor)

Oase 20

Plămân 41

75
 Absorbţia foarte mare care se produce la nivelul oaselor şi al
ţesuturilor plămânilor semnifică faptul că acestea sunt practic opace pentru
ultrasunete, explorarea prin această metodă a structurilor aflate în spatele lor
fiind astfel limitată. Deoarece absorbţia creşte odată cu frecvenţa, există o
adâncime maximă pentru detectarea semnalelor ecou folosind ultrasunete de
o anumită frecvenţă. Frecvenţe de 5–10 MHz pot fi folosite pentru scanarea
ochiului, dar limita maximă pentru abdomen este de 2–3 MHz.
Dintre nenumăratele exemple de aplicații ale aparaturii bazate pe
utilizarea ultrasunetelor în medicină, se pot aminti:
a) Ecografia A sau reprezentarea amplitudine – timp constă din
reprezentarea în funcție de timp (deci, de adâncime) a energiei reflectate de
către discontinuitățile întâlnite de fasciculul de ultrasunete. Această tehnică
este folosită pentru măsurarea distanței dintre două structuri (ex.: structura
corneei, lungimea ochiului, poziția liniei mediene a creierului). Această
tehnică este înlocuită, din ce în ce mai frecvent, prin ecografia
bidimensională.
b) Ecografia timp – mișcare este foarte des utilizată în cardiologie,
pentru a studia deplasarea valvelor cardiace și cinetica pereților ventriculari.
c) Ecografia Doppler. In cadrul acestei tehnici, este utilizată o sondă
Doppler cu ultrasunete, care conține două cristale din cuarț: un cristal
emițător A și un cristal receptor B (pentru detectarea undei reflectate (având
frecvența modificată) pe un obstacol aflat mișcare) (Figura I.23).

Figura I.23. Schema sondei Doppler [Aramă şi colab., 2011]

76
 Dirijând fasciculul de ultrasunete (care se propagă cu viteza ) asupra
unui vas sanguin, se poate obține o reflexie a acestuia pe globulele aflate în
mișcare (cu viteza ) (Figura I.24).

Figura I.24. Reprezentarea schematică a efectului Doppler pe vase

sanguine [http://www.federica.unina.it/medicina-veterinaria/radiologia-
veterinaria-e-medicina-nucleare/ultrasuoni-ecografia-eco-doppler/]

Variația între frecvența undei reflectate și frecvența undei incidente -

datorată efectului Doppler – este proporțională cu viteza particulei pe care s-a
reflectat fasciculul de ultrasunete. Prin urmare, măsurarea variației frecvenței
permite determinarea vitezei globulei respective. Se pot, astfel, pune în
evidență eventualele tromboze sau stenoze ale vaselor sanguine mari.
In timpul înregistrării de ecografii cu ajutorul ultrasunetelor trebuie
ţinut cont de faptul că refracţia fasciculul de ultrasunete la fiecare interfaţă
întâlnită va face ca acesta să fie îndepărtat de la direcţia pe care este orientat
traductorul, divergenţa fasciculului de ultrasunete determinând şi ea energia
primită de către traductor. Semnalele ecou primite de către acesta, folosite
pentru formarea unui scan abdominal tipic poate fi cu 70 dB sub nivelul
semnalului transmis şi semnalele primite de la celulele roşii ale sângelui cu
100–120 dB sub semnalul transmis. Atenuarea depinde proporţional de
frecvenţa ultrasunetelor şi de distanţa pe care acestea se deplasează în
interiorul ţesutului respectiv. De aceea, este de obicei necesară compensarea
atenuării semnalelor odată cu creşterea distanţei prin creşterea amplificării
sistemului în timp a semnalului transmis.

77
 II. STAREA LICHIDĂ

Starea lichidă, stare intermediară între starea solidă și starea gazoasă,

prezintă o importanță deosebită în biologie. Ca și în cazul gazelor, moleculele
de lichid sunt caracterizate de o mișcare de agitație termică, ceea ce explică
faptul că lichidele nu au formă proprie. Spre deosebire de solide, care sunt
caracterizate de o distribuție riguroasă a atomilor, pe distanță mare, lichidele
prezintă o structură ordonată pe distanță scurtă (ordine locală), forțele de
coeziune intermoleculare (în particular, forțe Van der Waals) nefiind
neglijabile; prin urmare, lichidele sunt incompresibile și au volum propriu.
Interacțiunile dintre două molecule de lichid, de rază r0, pot fi
descrise cu ajutorul graficului de variație a energiei potențiale de interacțiune
în funcție de distanța r dintre acestea (Figura II.1).

Figura II.1. Energia potenţială de

interacţiune dintre două molecule
de lichid. Distanţa r = 2r0
corespunde poziţiei de echilibru
stabil [Bouyssy A., 1987]

Două molecule, aflate la distanța r < 2 r0, se resping foarte puternic,

deoarece aceste molecule se comportă ca niște sfere perfect rigide. Dacă
distanța dintre cele două molecule de lichid este r > 2 r0, interacțiunea dintre
acestea este de atracție, dar intensitatea ei scade foarte rapid, pe măsură ce
distanța r crește. Cazul r = 2 r0 corespunde poziției de echilibru stabil pentru
cele două molecule aflate în interacțiune. Aceste trei situații sunt reprezentate
schematic în cele ce urmează (Figura II.2).

78
 Figura II.2. Diferite poziţii posibile a
două molecule de rază r0, situate la
distanţa r una faţă de cealaltă. Aceste
poziţii corespund curbei de energie
potenţială de interacţiune din Figura
II.1 [Bouyssy A., 1987]

Existența forțelor Van der Waals și a legăturilor de hidrogen se află la

originea principalelor proprietăți ale lichidelor, fie că acestea se găsesc în
repaus, fie că sunt în mișcare.

II.1. Hidrostatica

Hidrostatica este capitolul din fizică care se ocupă cu studiul lichidelor

aflate în repaus.

II.1.1. Presiunea în interiorul unui lichid

Să considerăm un lichid aflat în echilibru, supus doar acțiunii forțelor de

greutate, forțele de interacțiune moleculare nefiind – pentru moment – luate
în considerare. Dacă în jurul unui punct M, aflat în interiorul lichidului, se
delimitează un element de suprafață oarecare (dS), lichidul fiind în echilibru,
această suprafață este supusă acțiunii a două forțe normale la ea, egale în
modul și de sensuri opuse ( ) (Figura II.3).

79
 Figura II.3. Forţe ce acţionează
asupra unui punct oarecare M din
interiorul unui lichid aflat în
echilibru [Courrière Ph., 1990]

Prin definiție, presiunea în punctul M va fi:

df
p
dS

Se demonstrează că această presiune are aceeași valoare în toate

punctele unui aceluiași plan orizontal (denumit izobară), ea crescând odată
cu creșterea adâncimii.
In Sistemul Internațional, unitatea de măsură pentru presiune se
numește Pascal (Pa):

1 Pa = 1 N/m2

In medicină, prezintă importanță presiunile diverselor fluide

fiziologice în corpul uman sau, mai exact, raportul în care aceste presiuni se
găsesc cu presiunea atmosferică. Dat fiind ordinul de mărime al acestor
diferențe de presiune, se utilizează – în mod curent – în particular pentru
presiunea arterială și pentru cea venoasă, două alte unități de măsură, și
anume:

80
* Milimetru coloană de mercur (mm Hg), denumit de către fizicieni Torr şi
definit ca fiind presiunea exercitată de o coloană de Hg cu înălţimea de
1 mm:

1 mm Hg = 133,4 Pa

* Centimetru coloană de apă (cm H2O):

1 cm H2O = 98,1 Pa

In Tabelul II.1, sunt prezentaţi câţiva factori de conversie între diferite

unităţi de măsură ale presiunii, frecvent utilizate.

Tabelul II.1. Factori de conversie pentru presiune

Atmosferă Nm-2 (Pa) mmHg mmH2O

1 Atmosferă 1 1,01105 760 10300

1 Nm-2 (Pa) 9,8710-6 1 0,0075 0,102

1 mmHg 0,00132 133 1 13,6

1 mmH2O 9,6810-5 9,81 0,0735 1

Atunci când se măsoară o presiune folosind manometre (de exemplu)

se obţine – de fapt – valoarea presiunii relative în funcţie de presiunea
atmosferică. Presiunea atmosferică, datorată greutății coloanei de aer situate
deasupra unui punct dat, este – în medie – egală cu 1,013 x 105 Pa, la nivelul
mării. O presiune mai mică decât presiunea atmosferică este, în general,
considerată ca fiind o presiune negativă.

81
 II.1.2. Presiunea hidrostatică.
Principiul fundamental al hidrostaticii

Pentru a demonstra principiul fundamental al hidrostaticii, vom considera un

cilindru imaginar, de axă verticală, delimitat dintr-un lichid aflat în echilibru,
având înălțimea h (Figura II.4) și greutatea .

Figura II.4. Forţe ce acţionează pe

verticală asupra unui cilindru imaginar,
delimitat dintr-un lichid aflat în echilibru

Pe suprafața laterală a cilindrului se exercită forțe de presiune

normale la această suprafață, deci situate într-un plan orizontal și a căror
rezultantă este egală cu zero, ca urmare a simetriei cilindrice a sistemului. Pe
cele două suprafețe ce constituie capetele cilindrului imaginar, forțele de
 
presiune F și F ' sunt perpendiculare pe aceste suprafețe și orientate spre
interiorul cilindrului.
Pe axa verticală, echilibrul forțelor va fi descris de următoarea
ecuație:

  
G  F  F'  0

Fie  densitatea lichidului, iar p și p’ – presiunile în punctul M și,

respectiv, M’. Cu aceste notații:

82
 G   hS  g

F  pS

F '  p'S

unde S reprezintă aria secțiunii transversale a cilindrului imaginar de lichid

Inlocuind expresiile acestor trei forțe în condiţia de echilibru, se

obține:

p' p    g  h

Această relație reprezintă principiul fundamental al hidrostaticii,

care permite calculul diferenței de presiune dintre două puncte oarecare ale
unui fluid aflat în echilibru.
Mărimea gh poartă denumirea de presiune hidrostatică, ea luând
naștere ca urmare a apăsării straturilor de lichid unul asupra altuia. Presiunea
hidrostatică într-un lichid are aceeași valoare pentru toate punctele situate la
aceeași adâncime și depinde de densitatea lichidului.

II.1.3. Presiuni în interiorul

organismului uman

Modificarea presiunii odată cu înălţimea coloanei de gaz este mică,

deoarece densitatea gazelor este mică. Distribuţia presiunii hidrostatice este
importantă din punct de vedere clinic doar în raport cu lichidele (în
particular, cu sângele). Stiind faptul că densitatea sângelui este apropiată de

83
cea a apei (1000 kg/m3), este de aşteptat ca presiunea într-un vas sanguin
umplut cu sânge să varieze cu mai mult de 100 mmHg, datorită efectului
presiunii hidrostatice, atunci când persoana respectivă este în picioare.
Presiunea sângelui din vasele de de la nivelul craniului este de aşteptat să fie
cu aproximativ 35 mmHg mai mică decât cea corespunzătoare vaselor de la
nivelul inimii, iar presiunea sângelui din vasele de la nivelul tălpilor – cu
100 mmHg mai mare (Figura II.5). Când cadrul medical doreşte aflarea
tensiunii unui pacient, el plasează manşeta tensiometrului în jurul
antebraţului, aflat aproximativ la nivelul inimii. Deoarece măsurătorile
obişnuite ale presiunii sângelui sunt de ordinul de mărime a 100 mmHg,
efectul hidrostatic este, evident, important. Nu este surprinzător, prin urmare,
ca – atunci când pacientul este slăbit din cauza unui transport redus de sânge
la nivelul creierului – să se simtă ceva mai bine în cazul în care stă în poziţie
orizontală.

Figura II.5. Presiunea

hidrostatică în diferite puncte,
atunci când persoana este în
picioare
[Brown B.H., 2001]

Valori tipice ale presiunilor în diferite puncte din organismul uman

sunt prezentate în Tabelul II.2.

84
 Tabelul II.2. Presiuni în interiorul organismului [Brown B.H, 2001]

Poziţia în organism / condiţii Presiunea (mmHg)

Presiunea arterială Sistolă 100 - 140
Diastolă 60 90
Presiunea sângelui la nivelul Arterială  30
capilarelor Venoasă  10
Presiunea sângelui la nivelul Vene mici 3–7
venelor Vene mari <1
Presiunea cerebrospinală 5 – 12
Presiunea gastrointestinală 10 – 20
Presiunea la nivelul plămânilor In timpul minus 2 - 3
inspiraţiei
In timpul 2-3
expiraţiei
Presiunea la nivelul vezicii 5 - 30
Cavitatea intratoracică minus 10
Articulaţii până la 10 000
Presiunea la nivelul tălpilor Statică până la 1200
Dinamică până la 7500
Ochi 12 – 23
Ureche medie <1

II.1.3.1. Presiunea în sistemul cardiovascular

In sistemul cardiovascular, există două circuite, şi anume: circuitul sistemic şi

circuitul pulmonar. Circuitul sistemic transportă sângele bogat în oxigen către
organele majore, ţesuturi etc. şi face să se întoarcă sângele fără oxigen către
inimă. Circuitul pulmonar transportă sângele fără oxigen către plămâni -
pentru a fi reîncărcat - şi întoarce sângele îmbogăţit cu oxigen, către inimă.

85
Presiunea în fiecare dintre aceste două circuite nu este constantă, ea variind
în timp şi în funcţie de poziţie – variaţie temporală şi spaţială. Presiunea este
generată de către acţiunea musculară a inimii şi este folosită pentru a depăşi
forţele de viscozitate şi alte forţe de rezistenţă. In timpul sistolei, muşchiul
inimii se contractă şi sângele este evacuat în aortă şi în arterele pulmonare. In
timpul diastolei, muşchiul se relaxează şi inima se umple.
Distribuţia presiunii în sistemul cardiovascular este guvernată de
ecuaţiile dinamicii fluidelor. Variaţia spaţială a presiunii este reprezentată de
o scădere de-a lungul arterelor şi venelor pe măsură ce sângele curge în afara
inimii. Presiunea este folosită pentru a depăşi viscozitatea sângelui. Toate
ramificaţiile şi orificiile din sistemul circulator determină scăderi ale
presiunii.
In imediata vecinătate a inimii, există o variaţie temporală
semnificativă a presiunii, pe măsură ce inima bate. Variaţia temporală a
presiunii presupune scăderea acesteia odată cu creşterea distanţei faţă de
inimă, astfel încât atunci când sângele ajunge la vasele cu diametru mic,
pulsatilitatea este foarte mică. Atenuarea pulsatilităţii este atribuită
elasticităţii pereţilor vaselor din sistemul cardiovascular.

II.1.3.2. Presiuni respiratorii

Presiunile la nivelul plămânilor au rol doar pentru mişcarea aerului. Vitezele

respiratorii tipice sunt, în stare de repaus, de aproximativ
12 respiraţii / minut, iar volumul tipic de inspirare este de circa 300 ml. Masa
de aer ce trebuie „mutată” fiind relativ mică şi viscozitatea acestuia – redusă
– este evident că sunt necesare doar presiuni mici pentru realizarea acestui
scop. In general, presiunea la nivelul plămânilor este mai mică cu 5 mmHg
faţă de presiunea atmosferică, în timpul inspiraţiei şi cu 5 mmHg mai mare
decât presiunea atmosferică, la expirarea aerului. Variaţia presiunii este
realizată, în principiu, de mişcarea diafragmei, dar – în acelaşi timp, pentru
realizarea acestui proces – presiunea în cavitatea intratoracică este sub-

86
atmosferică. Prin urmare, plămânii sunt întotdeauna umflaţi în timpul ciclului
de respirare.

II.1.3.3. Presiunea la nivelul tălpilor

La unele spitale, unul dintre serviciile oferite pacienţilor este acela de a

monitoriza, dinamic, presiunea la nivelul tălpilor. Acest lucru poate fi de un
real folos pentru diagnosticarea şi tratamentul problemelor legate de mers,
precum şi pentru evaluarea condiţiilor patologice asociate cu boli precum
diabetul. Pentru un adult sănătos, presiunea maximă la nivelul tălpilor este de
aproximativ 100 kPa în condiţii statice şi de aproximativ cinci ori mai mare
în condiţii dinamice. Valori mai mari ale presiunilor pot indica o tendinţă
spre ulceraţie, ca urmare a unor posibile condiţii neuropatologice.

II.1.3.4. Presiunea oculară şi la nivelul urechii

Globul ocular conţine umoarea apoasă, un fluid ce conţine – în principal –

apă. Acest fluid este produs în mod continuu şi ar trebui drenat pentru
menţinerea unei presiuni normale. Un blocaj în drenarea acestuia determină o
creştere a presiunii (glaucom), putând duce la un aport redus de sânge la
nivelul retinei. In cazuri severe, este posibilă degradarea permanentă. De
aceea, măsurarea presiunii intraoculare reprezintă un indicator privind starea
de bine a ochilor.
Urechea medie ar trebui să funcţioneze la presiune atmosferică,
variaţii mari ale presiunii conducând la stări de disconfort importante. O
astfel de situaţie poate apărea datorită unui blocaj pe termen lung, cauzat de o
răceală puternică, sau datorat unei modificări bruşte a presiunii atmosferice
(de exemplu, în cazul decolării sau aterizării avioanelor).

87
 II.1.4. Principiul lui Arhimede

Principiul lui Arhimede afirmă că un corp cufundat într-un lichid este

împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de lichid
dezlocuit de acel corp.
Pentru a demonstra acest principiu, vom considera un corp de formă
cilindrică, având volumul V, aria secțiunii transversale S și înălțimea h,
cufundat într-un lichid de densitate  (Figura II.6).
Rezultanta forțelor ce acționează asupra corpului, pe direcție
orizontală, este egală cu zero, aceste forțe anulându-se două câte două, din
motive de simetrie.

Figura II.6. Forţe ce acţionează

asupra unui corp cilindric,
introdus într-un lichid aflat în
echilibru

Pe direcție verticală, asupra corpului acționează – din partea lichidului

 
– forțele F1 și F2 , determinate de presiunile hidrostatice exercitate la nivelul
suprafaței superioare și respectiv, inferioare a corpului:

F1  p1  S    g  h1  S

F2  p2  S    g  h2  S

unde h1 și h2 reprezintă adâncimile la care se află suprafața superioară și,

respectiv, inferioară față de suprafața liberă a lichidului

88
 Forța rezultantă cu care lichidul acționează pe direcție verticală asupra
corpului va fi:

FA  F2  F1    g  (h2  h1 )  S    g  h  S    g  V  m  

Forța FA, egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp, se

numește forță Arhimedică. Punctul de aplicație al acestei forțe, numit
centru de presiune, coincide cu centrul de greutate al volumului de lichid
dezlocuit.
Fie ’ – densitatea unui corp cufundat într-un lichid de densitate .
Există următoarele situații particulare:
* Dacă  = ’: corpul este în echilibru la orice adâncime s-ar afla cufundat în
lichid.
* Dacă  > ’: corpul este adus la suprafața lichidului de forța arhimedică,
mișcându-se uniform accelerat. Odată ajuns la suprafață, o parte a corpului
iese la suprafața lichidului, astfel încât partea ce rămâne cufundată
dezlocuiește un volum de lichid, forța arhimedică și greutatea corpului
făcându-și echilibrul. In această situație, corpul plutește.
* Dacă  < ’: corpul se mișcă uniform accelerat pe verticală, în jos, până ce
atinge baza vasului ce conține lichidul.

II.2. Dinamica fluidelor

Capitolul din fizică care se ocupă cu studiul mișcării fluidelor poartă

denumirea de dinamica fluidelor (în cazul, lichidelor – hidrodinamică).
Mișcarea fluidelor se deosebește esențial de cea a corpurilor rigide, prin
faptul că diferitele straturi ale aceluași fluid (lichid sau gaz) se pot deplasa
unele față de altele. Intotdeauna, la deplasarea unor straturi față de altele, apar
forțe de frecare; se spune că fluidul este vîscos. Gradul de viscozitate diferă

89
mult de la un lichid la altul; în schimb, pentru toate gazele, viscozitatea este
puțin importantă.
Se definește fluidul perfect ca fiind un fluid în care nu se exercită
forțe de frecare. Prin urmare, în cursul deplasării unui astfel de fluid, nu
există pierderi de energie mecanică (nu are loc nici o transformare a lucrului
mecanic în căldură) nici în interiorul fluidului, nici pe suprafețele prin care
fluidul este este în contact cu alte medii. Acest caz ideal este, evident, destul
de îndepărtat de realitate. Cu toate acestea, el constituie un model ce permite
obținerea de informații importante referitoare la curgerea fluidelor.
In cele ce urmează, vom considera doar ceea ce se întâmplă în
momentul stabilirii unui regim permanent de curgere, neglijând orice
fenomene tranzitorii ce ar putea avea loc. Cu alte cuvinte, vom considera
doar mărimi independente de timp; astfel, presiunea și viteza fluidului vor
depinde de punctul considerat din volumul fluidului dar – în acel punct – ele
nu se vor schimba în timp.
In al treilea rând, ne vom limita doar la cazul fluidelor
incompresibile, adică al căror volum nu depinde de presiune. Aceasta
înseamnă că legile astfel stabilite nu vor fi valabile decât pentru lichide și nu
și pentru gaze.
In aceste condiții, definim linia de curent ca fiind traiectoria descrisă
de un volum infinitezimal de fluid în timpul curgerii sale. În orice punct,
vectorul viteză a fluidului este tangent la linia de curent ce trece prin punctele
unei curbe ce mărginește o suprafață de arie finită. Două linii de curent nu se
pot intersecta, deoarece intersecția lor ar fi un punct în care viteza
moleculelor ar fi nedeterminată. O astfel de situație, în care liniile de curent
nu se intersectează, caracterizează ceea ce se numește regim laminar;
situația opusă corespunde unui regim turbulent de curgere.
Volumul de fluid (dV) care străbate, în unitatea de timp (dt), o
suprafață transversală a tubului de curent se numește debit volumic (QV). In
același timp, se poate defini și un debit de masă (Qm) ca fiind masa de fluid
(dm) care trece, în unitatea de timp, prin suprafața respectivă.

90
 dV
QV 
dt

dm   dV
Qm      QV
dt dt

unde  reprezintă densitatea fluidului

Dacă un fluid curge printr-un tub cu secțiuni transversale diferite,

viteza de curgere trebuie să varieze invers proporțional cu aria secțiunii
respective (Figura II.7), astfel încât să fie asigurată conservarea debitului prin
acel tub de curgere.

Figura II.7. Vitezele de curgere

în dreptul a două secţiuni
transversale diferite dintr-un
tub de curgere

Notând cu v1, v2, ...., vn vitezele de curgere în diferite puncte în care

ariile secțiunilor transversale sunt S1, SS, .......Sn, conservarea debitului
permite scrierea următoarei ecuații:

S1  v1  S 2  v2  ........ S n  vn  QV
Cu alte cuvinte:

QV  S  v  const

relație ce reprezintă ecuația de continuitate, conform căreia: în cazul unei

curgeri staționare, debitul este constant în orice secțiune transversală a
tubului.

91
 II.2.1. Ecuația lui Bernoulli

Ecuația lui Bernoulli este o lege fizică ce guvernează curgerea unui fluid
perfect, incompresibil.
Considerăm un tub de curent prin care curge un lichid perfect. Notăm
cu SA și SB două secțiuni transversale, de arii diferite, situate în jurul
punctelor A și, respectiv, B. Cele două secțiuni se găsesc la înălțimile hA și,
respectiv, hB față de nivelul de referință (Figura II.8). Fie A și B – vitezele
de curgere ale lichidului în dreptul celor două secțiuni. Suprafețele SA și SB
sunt presupuse suficient de mici, astfel încât modulele vitezelor vA și vB să fie
aceleași în orice punct al suprafeței corespunzătoare.

Figura II.8. Reprezentarea schematică a curgerii unui lichid printr-un tub

înclinat, cu secţiune transversală variabilă

Ariile suprafețelor considerate fiind diferite, înseamnă că și vitezele la

nivelul acestora sunt diferite (conform ecuației de continuitate). Prin urmare,
are loc o variație a energiei cinetice a masei de lichid m care străbate cele
două secțiuni în unitatea de timp (m este aceeași la nivelul ambelor secțiuni,
deoarece lichidul este ideal):

92
 EC  EC  EC
B A

1
2

m  v B2  v A2 

Variația energiei cinetice se datorează lucrurilor mecanice care

acționează asupra sistemului. Lichidul fiind ideal, lucrul mecanic al forțelor
de frecare dintre diferitele straturi de lichid este egal cu zero. In consecință,
variația energiei cinetice provine doar din lucrurile mecanice exterioare.
Lucrul mecanic care se produce ca urmare a diferenței de înălțime la
care se găsesc suprafețele SA și SB este dat de diferența dintre energiile
potențiale corespunzătoare masei de lichid m la înălțimile hA și, respectiv,
hB:

L1  EP  EP  m  g  hA  hB 
A B

Lucrul mecanic datorat diferenței de presiune la nivelul celor două

suprafețe considerate va fi:

L2  LA  LB
unde:
L A  F  l  p  S  l  p  V
A A A A A A A

LB  F  l  p  S  l  p  V
B B B B B B B

unde pA și pB reprezintă presiunile exterioare care se exercită la nivelul

suprafețelor SA și, respectiv, SB

Lichidul fiind incompresibil, înseamnă că VA = VB = V și atunci:

L2  ( p A  pB )  V

93
 Conform principiului conservării energiei, variația energiei cinetice
este egală cu suma lucrurilor mecanice exterioare:

EC  L1  L2

Si, înlocuind expresiile celor trei mărimi implicate, se obține:

1
2
 
m  v B2  v A2  m  g  h A  hB    p A  p B   V

In final, ținând cont de faptul că m = V (unde  este densitatea

fluidului), se obține:

1 1
p A    g  hA    v A2  p B    g  hB    v B2
2 2

Prin urmare, cantitatea (p + gh+v2/2) este aceeași în cele două

puncte (A și B), alese inițial într-un mod oarecare. In consecință, această
cantitate va fi constantă la nivelul oricărei secțiuni transversale dintr-un tub
de curent.
Generalizând, se obține ecuația lui Bernoulli:

1
p   g h   v 2  const
2

unde: p este presiunea exterioară (presiune statică); gh – presiunea

hidrostatică; v2/2 – presiunea dinamică

94
 Ecuația lui Bernoulli conține legea fundamentală a hidrostaticii; în
absența mișcării (v = 0), se obține: p + gh = const. Teorema lui Bernoulli
este, deci, o generalizare a relației fundamentale a staticii fluidelor. Această
teoremă reprezintă conservarea energiei, pentru elementul de masă m, care
se deplasează din punctul A în punctul B. Ea nu se aplică decât în absența
forțelor de frecare internă, nefiind valabilă pentru cazul fluidelor viscoase.
Ecuația lui Bernoulli a fost stabilită pentru cazul fluidelor
incompresibile dar, într-o oarecare măsură, această ecuaţie se poate aplica și
în cazul gazelor aflate în condiții normale de presiune și temperatură, dacă
viteza de curgere a acestora nu este foarte mare.

Aplicaţii ale ecuaţiei lui Bernoulli

Din ecuația de continuitate, rezultă că atunci când secțiunea tubului de

curgere scade, viteza fluidului crește, ceea ce implică creșterea presiunii
dinamice. Acest lucru determină, conform teoremei lui Bernoulli, scăderea
presiunii statice. Pe acest rezultat se bazează o serie de dispozitive utilizate în
domeniul farmaceutic. Dintre acestea, putem aminti: pulverizatorul
(atomizorul), trompa de vid cu apă şi tubul Venturi.
In cazul pulverizatorului (Figura II.9.a, b), prin tubul orizontal T
care se îngustează la capăt, circulă un curent de aer, a cărui viteză se mărește
la extremitatea îngustată. Presiunea statică în dreptul extremităților devine
mai mică decât presiunea atmosferică p0, din care cauză lichidul este aspirat
prin tubul vertical V, fiind antrenat și pulverizat de jetul de aer ce vine prin
tubul T. Cu ajutorul pulverizatorului se pot dispersa substanțe solide sau
lichide într-un mediu gazos. Dintre aplicaţiile farmaceutice se pot aminti:
aerosolii, spray-uri pentru utilizare nazală, cutanată, cosmetică etc.

95
 Figura II.9.a. Reprezentarea
schematică a pulverizatorului

Figura II.9.b. Principiul de funcţionare a pulverizatorului

Trompa de apă este utilizată în cazul în care este necesară o filtrare

rapidă sau o distilare sub presiune redusă. In acest caz un curent de apă
antrenează aerul din balonul din dreapta (Figura II.10). Dacă viteza apei este
mare, creşte presiunea dinamică şi scade presiunea statică în balonul stâng.
Aerul din balonul drept este antrenat şi se obţine astfel, în acest balon, o
presiune mai scăzută faţă de presiunea iniţială.

Figura II.10. Trompa cu apă

96
 Cu ajutorul tubului lui Venturi (Figura II.11), este posibilă
măsurarea presiunilor şi a vitezelor de curgere într-un lichid (debitmetru),
cunoscând densitatea lichidului şi diferenţa de presiune de la capetele tubului.
Acest dispozitiv este utilizat, în particular, pentru determinarea vitezelor de
curgere a sângelui în vasele sanguine. Tubul lui Venturi poate fi folosit şi
pentru amestecarea unui gaz cu un lichid. Lichidul este trimis, sub presiune,
într-un sistem ce prezintă un tub Venturi. Secţiunea îngustată a tubului
Venturi comunică cu un rezervor în care se găseşte gazul. In această
secţiune, viteza lichidului creşte şi antrenează gazul, care este aspirat datorită
diferenţei de presiune. Se realizează astfel amestecarea celor două substanţe.

Figura II.11. Tubul

Venturi

Pe rezultatele ecuţiei lui Bernoulli şi a ecuaţiei de continuitate se

bazează funcţionarea unei serii de alte dispozitive, precum: lampa Bunsen,
injectorul, aspiratoare de apă, sisteme de terapie cu aerosoli sau oxigeno-
terapie, aparate folosite pentru obţinerea spumelor cosmetice şi farmaceutice.
Pe baza principiului lui Bernoulli se poate explica ridicarea de la sol a
unui avion aflat în mişcare. Atunci când viteza avionului creşte, aerul se
deplasează cu o viteză mai mare peste vârful curbat al aripii decât pe
dedesubtul acesteia. Astfel, presiunea ascendentă exercitată de aer sub aripă
este mai mare decât presiunea descendentă, de deasupra aripii, rezultând o
forţă ascendentă net superioară, ceea ce determină ridicarea în aer. Maşinile
de curse utilizează acest principiu pentru a menţine roţile apăsate pe sol
atunci când accelerează. Spoilerul unei maşini de curse - cu o formă
asemănătoare unei aripi întoarse, cu suprafaţa curbată orientată în jos,
produce o forţă netă descendentă.

97
II.2.2. Dinamica fluidelor viscoase (reale)

Se defineşte fluidul real ca fiind fluidul pentru care deplasarea unor straturi
în raport cu altele este însoţită de apariţia unor forţe de frecare (Figura II.12).
Aceste forţe se manifestă deoarece straturile care se mişcă mai rapid le
antrenează pe cele mai lente. Acestea din urmă, la rândul lor, acţionează cu o
forţă egală şi de sens opus, care provoacă frânarea straturilor care se
deplasează mai repede.

Figura II.12. Forţe de frecare

manifestate între diferitele
straturi ale unui lichid real

Să ne imaginăm, pentru simplitate, că lichidul are o structură lamelară,

toate moleculele dintr-un acelaşi plan deplasându-se cu aceeaşi viteză (Figura
II.13.a), adică acest plan se deplasează în ansamblu, în aceeaşi direcţie
(alunecă). Pot exista următoarele situaţii:
- alunecarea unuia dintre straturi nu le antrenează pe celelalte (Figura
II.13.b); prin urmare, nu există frecare între diferitele straturi –
lichidul este neviscos (ideal);
- alunecarea unuia dintre straturi antrenează straturile aflate deasupra şi
sub el, cu viteze inferioare (Figura II.13.c); există, prin urmare, frecări
interne desemnate sub denumirea de viscozitate – lichidul este real.
Dacă diferitele viteze au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens, regimul de
curgere este laminar; în caz contrar, este vorba despre un regim de
curgere turbulent.

98
 Figura II.13. a) Structura lamelară a unui lichid; b) lichid perfect;
c) lichid real [Courrière Ph., 1990]

Mărimea forţelor de frecare care apar la deplasarea straturilor de fluid

real unele faţă de altele depinde de variaţia vitezei între două straturi
învecinate, fiind cu atât mai mare cu cât această variaţie este mai importantă,
precum şi de natura fluidului. Viscozitatea lichidelor este de câteva sute de
ori mai mare decât cea a gazelor şi este dependentă de temperatură.
Fie două straturi învecinate de lichid, de suprafaţă S, care se
deplasează unul faţă de altul cu viteza  = 2 – 1; distanţa dintre straturi
este dx (Figura II.14).

Figura II.14. Reprezentarea

schematică a două straturi
învecinate de lichid, care se
deplasează unul faţă de altul

99
 Forţa dintre cele două suprafeţe va fi:

dv
F    S  relaţia lui Newton
dx

unde  reprezintă coeficientul de viscozitate dinamică, constantă de material,

iar dv/dx – gradientul de viteză

Coeficientul de viscozitate dinamică este mărimea fizică numeric

egală cu forţa de frecare care apare între două straturi paralele de lichid, cu
aria egală cu unitatea şi între care există un gradient de viteză egal cu
unitatea.

<>SI = <F>SI·1/<S>SI·<dx>SI/<dv>SI = kg·m/s2·1/m2·m/m·s=

kg·m-1·s-1=Pa·s

O altă unitate de măsură pentru coeficientul de viscozitate dinamică

este Poise (P).

1P = 0,10 Pa·s

Relaţia lui Newton nu are sens decât dacă  este constant, pentru
condiţii date de presiune şi temperatură.
In unele cazuri, coeficientul de viscozitate dinamică se raportează la
densitate (), obţinându-se coeficientul de viscozitate cinematică (C):


C 


<C>SI = St (Stokes)

100
 In practică, se mai utilizează şi noţiunea de viscozitate relativă (rel),
care este determinată de raportul dintre coeficientul de viscozitate absolută a
lichidului () şi coeficientul de viscozitate absolută a apei (0):


 rel 
0

<rel>SI = 1

Inversul viscozităţii poartă denumirea de fluiditate ():

1



Coeficientul de viscozitate scade odată cu creşterea temperaturii, în

cazul tuturor lichidelor. Dacă valoarea lui este independentă de gradientul de
viteză, lichidul se numeşte newtonian; în caz contrar, este vorba despre un
lichid nenewtonian (de ex., emulsiile, mai puţin cele diluate). Comportarea
unui fluid newtonian este prezentată în Figura II.15.

Figura II.15. Curgerea unui fluid

newtonian. Tensiunea de
forfecare () este reprezentată în
funcţie de gradientul de viteză
[Brown B.H., 2001]

101
 Sunt posibile o serie de alte modele de viscozitate. Câteva alternative
sunt prezentate în Figura II.16. Cel mai simplu model este cel al unui fluid
lipsit de viscozitate, care nu generează tensiune de forfecare la nici o viteză
de deformare; tensiunea de forfecare reprezintă raportul dintre forţa care
acţionează tangeţial la suprafaţa liberă a unui sistem, determinând alunecarea
straturilor acestuia, unele peste altele şi unghiul de forfecare care apare în
urma acţiunii acestei forţe; comportarea fluidelor ideale este caracterizată de
o creştere continuă a unghiului de forfecare atunci când li se aplică o forţă de
forfecare constantă. Acest model conduce la simplificări substanţiale în
ecuaţiile ce guvernează curgerea fluidului respectiv. Un fluid dilatant prezintă
o viscozitate crescută odată cu creşterea tensiunii. Un plastic este caracterizat
de scăderea viscozităţii odată cu creşterea tensiunii. Un plastic Bingham
prezintă un efort de curgere finit, care trebuie depăşit dacă fluidul curge şi,
prin urmare, este vorba despre o dependenţă liniară între tensiune şi viteza de
deformare. Pasta de dinţi este, adesea, citată, drept un exemplu de fluid
Bingham.
Unele materiale îşi schimbă viscozitatea chiar pentru o viteză de
deformare constantă, adică ele devin mai mult sau mai puţin viscoase odată
cu timpul în care se găsesc într-un regim particular de curgere. Un fluid
tixotropic este cel pentru care tensiunea de forfecare scade în timp, sub o
viteză de deformare constantă. Sângele este un sistem caracterizat de această
proprietate.

Figura II.16. Modele de viscozitate [Brown B.H., 2001]

102
 Câteva valori tipice pentru coeficientul de viscozitate dinamică sunt
prezentate în cele ce urmează:

a) pentru gaze, viscozitatea este foarte slabă:

Gazul  (Pa·s) la 20°C

Aerul 1,8 x 10-5
Hidrogenul 9 x 10-6

b) pentru lichide obişnuite:

Lichidul  (Pa·s) la 20°C

Apa 10-3

Mercurul 1,5 x 10-3

Benzenul 6 x 10-4

Eterul 2 x 10-4

c) pentru lichide viscoase

Lichidul  (Pa·s) la 20°C

Glicerina  0,8
Uleiul de ricin  0,7

d) Dacă serul are o viscozitate practic egală cu cea a apei, nu se poate spune
acelaşi lucru şi pentru sânge, caz în care coeficientul de viscozitate dinamică
variază de la 210-3 la 510-3 Pa·s, în funcţie de proporţia de hematii, valoarea
sa modificându-se în urma diferitelor afecţiuni.

103
 II.2.3. Legea lui Poiseuille

Pentru fluidele perfecte (lipsite de viscozitate), s-a demonstrat că – în regim

permanent (staţionar) – curgerea este descrisă cu ajutorul ecuaţiei lui
Bernoulli:

1
p   g h   v 2  const
2

Se pune problema dacă se poate scrie o ecuaţie asemănătoare şi

pentru fluidele viscoase. Să ne reamintim că ecuaţia lui Bernoulli a fost
stabilită, admiţând că lucrul mecanic al forţelor exterioare aplicate volumului
considerat este egal cu variaţia energiei sale cinetice. In cazul în care trebuie
să ţinem cont de forţele disipative de frecare internă, se poate reface acelaşi
raţionament, introducând lucrul mecanic al forţelor de viscozitate. Din punct
de vedere formal, rezultatul va fi următorul: între două puncte A şi B se poate
scrie:

1 1
p A    g  hA    v A2  p B    g  hB    v B2  p
2 2

unde p reprezintă diferenţa între presiunile exercitate în punctele A şi B,

diferenţă ce este datorată doar efectului viscozităţii. Cu alte cuvinte, dacă
vom considera două puncte (A şi B) ale unui aceluiaşi plan orizontal într-un
tub cilindric de secţiune constantă prin care circulă un fluid viscos, presiunea
diferă cu pA – pB = p. p caracterizează ceea ce se numeşte pierdere de
sarcină, definită ca fiind raportul dintre scăderea presiunii într-un tub
cilindric de secţiune constantă şi distanţa l parcursă de fluid într-un plan
orizontal (Figura II.17).

104
Figura II.17. Reprezentarea schematică utilizată pentru determinarea vitezei
de curgere a unui lichid real printr-un tub orizontal. In regim permanent,
vitezele sunt independente de timp şi rezultanta forţelor ce se exercită
asupra unui asemenea cilindru este nulă [Bouyssy A., 1987]

Pentru a calcula pierderea de sarcină într-un tub cilindric în funcţie de

caracteristicile sale geometrice şi de proprietăţile fluidului care curge prin
acesta, vom considera un tub cilindric de rază R, prin care curge un fluid
real; presupunem cazul în care s-a stabilit un regim permanent de curgere.
Considerăm, în interiorul acestui tub cilindric, coaxial cu acesta, un
cilindru imaginar de rază r şi lungime l (Figura II.17). Se poate considera că
este vorba despre un volum de lichid aflat în echilibru, deoarece viteza de
curgere a acestuia, în orice punct, este independentă de timp. Prin urmare, nu
există nici o acceleraţie şi rezultanta forţelor ce acţionează asupra cilindrului
trebuie să fie egală cu zero.
După direcţie orizontală, paralelă cu axa cilindrului, asupra acestuia
acţionează:

* forţele de presiune FP exercitate asupra capetelor cilindrului imaginar, a
căror rezultantă va fi:

FP  FA  FB  p A  S  pB  S   p A  pB     r 2

105
 
* forţele de frecare interne (viscozitate) F f , exercitate de-a lungul suprafeţei
laterale a cilindrului:

dv dv
F f    S   2   r  l 
dr dr

Această forţă este paralelă cu axa cilindrului şi de sens opus curgerii

fluidului.

In regim permanent de curgere, aceste două forţe îşi fac echilibrul:

 
FP  F f  0 FP  F f  0

 p A  p B     r 2  2   r  l  dv  0
dr

p A  pB
 dv   r  dr
2  l

Viteza de curgere a unui fluid real, la nivelul unei secţiuni

transversale a tubului de curgere este diferită în diferite puncte ale secţiunii
respective. Moleculele care se deplasează de-a lungul axului tubului au viteză
maximă, în timp ce pentru celelalte viteza scade treptat pe măsură ce sunt mai
apropiate de peretele tubului, unde viteza este practic egală cu zero. In
consecinţă, limitele între care variază viteza vor fi: v (pe suprafaţa laterală a
cilindrului imaginar) şi zero la peretele tubului cilindric de rază R.

0
p A  pB R
  dv 
2  l r
r  dr
v

106
 De unde, obținem:

p A  pB
v
4  l

 R2  r 2 
Pentru a determina debitul total de lichid prin tubul cilindric de rază
R, vom descompune acest cilindru în cilindri coaxiali, de raze crescătoare, de
la 0 la R (Figura II.18). Intre cilindrii de rază r şi r + dr, unde viteza de
curgere a fluidului este constantă şi egală cu v, în unitatea de timp, curge un
volum de fluid egal cu:

dQ  v  dS  2  r  v  dr

Figura II.18. Debitul într-un tub cilindric se obţine însumând contribuţiile

elementare ale spaţiilor dintre cilindrii coaxiali, având aceeaşi valoare a
vitezei, adică aflându-se la aceeaşi distanţă r faţă de axă [Bouyssy A., 1987]

Debitul total se obţine însumând contribuţiile elementare dQ:

R R
2   p A  p B  R
Q   dQ   2  r  v  dr 
4  l
 
 r  R  r  dr
2 2

0 0 0

După integrare, se obține:

107
    p A  pB   R 4
Q legea lui Poiseuille
8  l

Din legea lui Poiseuille, rezultă că debitul de fluid este direct

proporţional cu puterea a patra a razei tubului (R4) şi cu pierderea de
sarcină (p/l) şi invers proporţional cu coeficientul de viscozitate  al
fluidului.
Legea lui Poiseuille este valabilă doar pentru cazul unei curgeri
laminare, fără vârtejuri, neputându-se aplica pentru un regim turbulent de
curgere. Dar, ce înseamnă un regim turbulent? Este suficient să privim,
toamna, căderea frunzelor. Chiar dacă atmosfera este calmă, o frunză nu va
cădea niciodată urmând verticala coborâtă de la ramura de pe care s-a
desprins, ci va efectua – în general – o mişcare turbionară, mai mult sau mai
puţin complexă, în funcţie de forma sa. Acest fenomen de turbulenţă
intervine, local, într-o manieră foarte importantă, şi pentru anumite lichide
fiziologice.
Ecuaţia lui Poiseuille este uneori re-aranjată pentru a exprima
„rezistenţa la curgere” a unui vas sanguin. Prin analogie cu legea lui Ohm şi
„considerând” debitul asemănător intensităţii unui curent şi gradientul de
presiune asemănător unei diferenţe de tensiune, se poate scrie rezistenţa la
curgere K, ca fiind:

Această ecuaţie ne dă o idee asupra consecinţelor diametrelor arteriale

reduse ca urmare a diferite afecţiuni ale organismului. Astfel, o scădere de
30% a razei unui vas sanguin determină o creştere a rezistenţei la curgere de
400 %, de-a lungul său.

108
 In experienţa lui Reynolds, se trimite – în lungul axei unui tub în care
curge un lichid – un firicel de apă colorată cu permanganat de potasiu. Se
observă că:
- la viteză mică (Figura II.19.a), acest firicel de apă colorată îşi
continuă traseul în lungul axei tubului, fără a se amesteca cu lichidul -
curgerea este laminară;
- la viteză mare, superioară unei anumite valori (numite viteză critică),
firicelul de apă colorată se mişcă dezordonat şi sfârşeşte prin a se
amesteca cu lichidul (Figura II.19.b) – curgerea este turbulentă.

Figura II.19. a) Curgere laminară; b) Curgere turbulentă [Courrière

Ph., 1990]

Trecerea de la un regim la altul, deci valoarea vitezei critice, depinde

de condiţiile experimentale: diametrul tubului de curgere, debitul volumic,
viteza medie de curgere, viscozitatea lichidului. Se defineşte numărul lui
Reynolds, mărimea adimensională R egală cu:

vd
R


unde  reprezintă densitatea fluidului;  - coeficientul de viscozitate al

fluidului; v – viteza medie de curgere a fluidului; d – diametrul tubului de
curgere

109
 Pentru R < 1000, regimul de curgere este întotdeauna laminar, în timp
ce pentru R > 2000, este vorba despre un regim de curgere turbulent. In jurul
valorii RC = 1500 (RC – numărul lui Reynolds critic), există o zonă de
tranziţie, în care regimul de curgere poate avea una dintre cele două
caracteristici, sau un amestec al acestora. In consecinţă – după cum s-a
amintit - pentru curgerea unui fluid printr-un tub de curent se poate defini o
viteză critică vC, ce caracterizează trecerea de la regimul laminar la regimul
turbulent:


vC   RC
 d

Prin urmare, trecerea de la regimul laminar la regimul turbulent

depinde de toate caracteristicile de curgere. Pentru aceleaşi condiţii, regimul
turbulent (care presupune formarea de vârtejuri în timpul curgerii) necesită,
prin comparaţie cu regimul laminar simplu, o cheltuială suplimentară de
energie, datorită existentei turbioanelor, dar şi ca urmare a emisiei de unde
sonore.
Este posibil să se obţină o curgere laminară într-un tub, pentru valori
mari ale numărului lui Reynolds, dar doar în condiţii foarte atent controlate.
De exemplu, folosind apă distilată pură care curge în tuburi de sticlă foarte
netede, având o lungime mult mai mare comparativ cu diametrul, s-a
observat o curgere laminară pentru numere ale lui Reynolds de până la
10000.
In regim laminar, variaţia vitezei de curgere din centrul tubului spre
pereţii acestuia, sau profilul de viteză, are o formă parabolică (Figura
II.20.a): viteza este maximă în lungul axului tubului de curgere şi nulă în
imediata vecinătate a pereţilor. In regim turbulent, profilul de viteză este cel
prezentat în Figura II.20.b.

110
Figura II.20. Profilul de viteză în regim laminar (a) şi în regim
turbulent (b) [Courrière Ph., 1990]

Dacă vom considera un tub de lungime dată şi vom varia diferenţa de

presiune între capetele sale, putem reprezenta variaţia debitului Q în funcţie
de diferenţa de presiune p de la capetele sale conform Figurii II.21.

Figura II.21. Variaţia debitului de curgere a unui lichid real în funcţie de

diferenţa de presiune de la capetele tubului de curgere, pentru diferite
regimuri de curgere

Atâta timp cât regimul este laminar, debitul este proporţional cu p

(conform legii lui Poiseuille). In momentul stabilirii regimului turbulent, este
necesară o diferenţă de presiune p mai mare, pentru a realiza un acelaşi

111
debit ca în regimul laminar. In timp ce curgerea fluidelor viscoase în regim
laminar poate fi descrisă cu ajutorul ecuaţiei lui Poiseuille (de ex.), pentru
curgerea în regim turbulent nu există decât formule semi-empirice care
încearcă să le extrapoleze pe cele valabile în regim laminar.

II.2.4. Viscozitatea sângelui.

Proprietăţi reologice

Din punct de vedere hidrodinamic, sângele – a cărui compoziţie este foarte

complexă – poate fi considerat ca fiind o suspensie de globule într-o soluţie
coloidală, plasma sanguină. Densitatea medie a acestei suspensii este
cuprinsă între 1,055 kg/l (la femei) şi 1,059 kg/l (la bărbaţi). Densitatea
plasmei sanguine variază între 1,025 şi 1,028 kg/l.
Majoritatea componentelor celulare din sânge este reprezentată de
către celulele roşii, sau eritrocite, acestea fiind cea mai importantă
componentă din materialul celular în ceea ce priveşte proprietăţile reologice
ale sângelui. Eritrocitele sunt discuri biconcave, de formă esenţial toroidală
(cu diametrul exterior de 7,5 µm şi diametrul inelului, sau grosimea celulei,
de 2 µm), dar cu mijlocul plin. Deşi aceste celule sunt deformabile şi pot să
treacă prin vase cu diametrul mai mic decât diametrul lor, diametrul celulelor
roşii este aproximativ egal cu cel al capilarelor din sistemul cardiovascular.
Adulţii au aproximativ 5 milioane de celule roşii pe milimetru cub de sânge.
Ceea ce rămâne din materia celulară este compus, în principal, din celule albe
ale sângelui (leucocite) şi trombocite. Leucocitele sunt sferice, cu un
diametru de aproximativ 7 µm, rolul lor major fiind acela de mecanisme de
apărare a organismului. Trombocitele sunt fragmente de megacariocite, fiind
mult mai mici decât celulele roşii sau albe. Ele joacă un rol esenţial în
procesele de coagulare. Leucocitele reprezintă până la doar 0,3 % din

112
volumul sanguin, iar trombocitele – în jur de 0,15 %. Nici una dintre aceste
două componente nu este prezentă în cantitate suficientă pentru a avea un
impact semnificativ asupra reologiei sângelui. Celulele pot fi separate din
plasmă cu ajutorul unei centrifuge. Plasma este - în proporţie de 90 % - apă
şi, atunci când este izolată, se comportă ca un fluid newtonian cu viscozitatea
de 0,0012 Pas.
Datorită compoziţiei bifazice a sângelui, nu este surprinzător că acesta
nu prezintă proprietăţile unui fluid newtonian, în special atunci când curge
prin vase cu diametru mic, în care diametrul unei globule roşii (7,5 µm)
reprezintă o proporţie apreciabilă din diametrul vasului respectiv.
Viscozitatea sângelui depinde de compoziţia sa dar, în acelaşi
timp, şi de viteza sa de curgere, precum şi de dimensiunea vaselor pe
care le parcurge.
Plasma, soluţie coloidală conţinând diferite proteine (albumină,
globuline, fibrinogen etc.) şi săruri minerale, are o viscozitate normală de
1,4010-3 Pa·s (dublul valorii de 0,7010-3 Pa·s, care reprezintă viscozitatea
apei pure la 37°C). Prin urmare, se poate spune că sângele este mai viscos
decât apa, din moment ce chiar şi plasma singură are o viscozitate mai mare
decât cea a apei. Atunci când se adaugă şi celulele sângelui, viscozitatea
aparentă creşte de aproximativ patru ori în raport cu cea a apei, pentru un
gradient de viteză mare şi de aproximativ două ori, atunci când este vorba
despre un gradient de viteză redus.
In ceea ce priveşte sângele total (plasmă + globule), viscozitatea sa
depinde de volumul globulelor roşii în raport cu volumul sanguin total (raport
cunoscut sub denumirea de hematocrit) (Figura II.22). Hematocritul normal
fiind de  45%, rezultă că viscozitatea sângelui total trebuie să fie de
aproximativ 3x10-3 Pa·s. Modificarea hematocritului pentru o serie de
afecţiuni (precum leucemie, deshidratare, poliglobulie) şi dependenţa dintre
coeficientul de viscozitate al sângelui total şi valoarea acestuia face ca
determinarea coeficientului de viscozitate să ofere informaţii asupra stării de
sănătate.

113
 Figura II.22. Variaţia
hematocritului în funcţie de
viscozitatea sângelui

Comportamentul sângelui în timpul curgerii acestuia depinde de

dimensiunea vaselor pe care le străbate.
Există aproximativ 100.000 km de vase de sânge în organismul uman
adult. Diametrul lumenului aortei (primul vas din circuitul sistemic), la
ieşirea din inimă, este de aproximativ 25 mm. Arterele mari au pereţi elastici,
fiind supuse unui debit esenţial pulsatil. Arterele mai mici (musculare) sunt
mai rigide, diametrul acestora fiind cuprins între 0,3 şi 10 mm. Acestea
alimentează arteriolele, al căror diametru este între 0,3 mm şi 10 µm. Cele
mai mici vase de sânge sunt capilarele, cu diametre de circa 8 – 10 µm.
Astfel, pentru vasele sanguine mari (artere, vene etc.) cu diametrul
mai mare de 1 mm, se poate considera că sângele este un lichid newtonian,
regimul său de curgere putând fi laminar sau turbulent. Mai precis, dacă se
calculează numărul lui Reynolds, valoarea acestuia va fi mai mare de 3000 în
artera aortă; prin urmare, curgerea prin această arteră va fi turbulentă, pentru
realizarea acestei curgeri fiind necesar un lucru mecanic suplimentar din
partea inimii.
In cazul venelor, circulaţia sanguină urmează un regim laminar. Cu
toate acestea, ecuaţia lui Poiseuille nu poate fi aplicată nici în acest caz,
deoarece sângele nu este un lichid omogen.
Pentru vasele sanguine de diametru mic (mai mic de 1 mm) –
comparabil cu diametrul celulelor roşii - comportamentul sângelui se
depărtează de cel caracteristic unui lichid newtonian. Diverse cauze provoacă

114
o variaţie a viscozităţii sângelui în funcţie de gradientul de viteză şi, în plus,
apar fenomene legate de capilaritate.
Ecuaţia lui Poiseuille şi cele ce derivă din ea se pot aplica, în special,
pentru curgerea în arterele musculare, pentru alte tipuri de vase sanguine
această ecuaţie necesitând modificări majore.
In afară de caracterul complex al variaţiei viscozităţii sângelui în
funcţie de viteza acestuia şi de locul de curgere, o altă complicaţie ce
intervine se referă la faptul că sângele prezintă şi o anumită elasticitate.
Astfel, sângele nu este un lichid atât de puţin compresibil precum apa: sub
acţiunea unei forţe puternice, sângele este pus în mişcare, dar – în acelaşi
timp – se şi comprimă într-o oarecare măsură, stocând astfel o anumită
cantitate de energie, pe care o va restitui ulterior.
De asemenea, după cum s-a mai amintit, vasele sanguine sunt
caracterizate de elasticitate, raza r a acestora depinzând de presiune,
conform relaţiei empirice:

r  c  pm

unde c este un coeficient ce depinde de dimensiunile geometrice ale vasului

de curgere şi m – o constantă care depinde de elasticitatea vasului

In aceste condiţii, pentru calculul debitului printr-un astfel de vas

elastic se foloseşte o ecuaţie asemănătoare ecuaţiei lui Poiseuille:

  c4
  p1  p2 
4 m 1
Q
8  l

Nici o introducere referitoare la reologia sângelui nu este completă

fără menţionarea numelui lui Virchow. Virchow a afirmat, în secolul XIX
[Brown B.H., 2001], că o serie de procese sunt implicate în fenomenele de

115
hemostază şi tromboză, pentru înţelegerea acestora fiind necesară înţelegerea
interacţiunii – la nivel celular, cu hemodinamică locală - dintre sânge şi vasul
sanguin respectiv. Kroll şi colab. [Kroll M. H., 1996] au afirmat că, pentru un
sistem cardiovascular sănătos, tensiunea de forfecare medie a sângelui este
cuprinsă între 0,1 şi 6 Pa, sugerând că în vasele stenotice aceste valori ar
trebui să fie cu un ordin de mărime mai mare. Ei susţin că alţi autori care
vorbesc despre valori ale tensiunii de forfecare mai mari de 5 Pa, se referă la
modificările morfologice induse de către plasma bogată în trombocite, la
secreţie şi agregare, fenomene ce preced episoadele trombotice. S-a
evidenţiat că liza trombocitelor este minimă pentru tensiuni de forfecare mai
mici de 25 Pa, sugerându-se astfel că activarea trombocitelor este
răspunzătoare pentru aceste procese.

II.3. Sedimentarea în câmp gravitaţional

Se defineşte sistemul dispers ca fiind un ansamblu de particule solide,

distribuite uniform într-un lichid. Asupra unei astfel de particule, de masă m
şi presupusă de formă sferică, care se deplasează prin mediul de dispersie sub
acţiunea propriei greutăţi, acţionează următoarele forţe (Figura II.23):

Figura II.23. Forţele ce acţionează

asupra unei particule ce
sedimentează într-un lichid, sub
acţiunea propriei greutăţi

116
* greutatea

4  r 3
G  m  g   V  g   
3
unde  este densitatea particulei solide; V – volumul şi r – raza particulei

* forţa arhimedică

4  r 3
FA   '  V  g   '  g
3

unde ’ este densitatea lichidului

* forţa de frecare, care se opune deplasării particulei prin lichid (are sens
opus mişcării acesteia)

Ff  6   r  v legea lui Stokes

unde v este viteza de deplasare a particulei în lichid şi  - coeficientul de

viscozitate al lichidului

Dacă  > ’, particula se va deplasa pe verticală în jos, până va ajunge

la baza vasului. Presupunem că, iniţial, particula se află în repaus, la
suprafaţa lichidului. La început, ea se va mişca uniform accelerat, ceea ce va
determina creşterea vitezei de deplasare şi, implicit, a forţei de frecare. In
momentul în care se realizează echilibrul celor trei forţe, particula se va
mişca rectiliniu şi uniform.

  
G  FA  F f  0 G  FA  F f

117
 Inlocuind expresiile celor trei forțe în relația de mai sus, se obține
viteza de deplasare a particulei:

v

2 g r2    '


9 

Fie l – distanţa pe care particula se mişcă rectiliniu uniform până la

baza vasului ce conţine sistemul dispers. Timpul t necesar sedimentării va fi:

l 9  l
t  

v 2 g r    '
2


Deoarece timpul necesar sedimentării este invers proporţional cu

pătratul razei particulei, particule cu raze diferite, aparţinând acesluiaşi
sistem dispers, se vor sedimenta în ordinea descrescătoare a razelor lor.
Pentru ca relaţia precedentă să fie riguros valabilă, trebuie satisfăcute
o serie de condiţii, şi anume:
- raza particulei să fie mult mai mică decât raza vasului ce conţine
sistemul dispers
- viteza de deplasare a particulei să fie suficient de mică, astfel încât
să nu se formeze vârtejuri în timpul sedimentării
- particulele să nu interacţioneze în timpul deplasării

Timpul de sedimentare este cu atât mai mare cu cât raza particulelor

din sistemul dispers este mai mică. De aceea, pentru ca sedimentarea să se
realizeze într-un timp rezonabil, este necesar ca lichidul biologic, sau
suspensiile farmaceutice să fie supuse unui câmp de forţe, care să creeze o
acceleraţie mai mare decât acceleraţia gravitaţională. Acest lucru se
realizează cu ajutorul maşinii centrifuge.

118
 II.4. Mașina centrifugă

Mașina centrifugă este un dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează o

accelerație mai mare decât accelerația gravitațională, în scopul diminuării
timpului de sedimentare a particulelor de dimensiuni mici.
Cuvele care conțin lichidul de centrifugat sunt fixate într-un
dispozitiv special, aflat la capătul unui ax vertical, pus în mișcare de rotație
cu ajutorul unui motor electric. Cuvele trebuie așezate simetric față de axul
de rotație și, în același timp, trebuie să conțină mase riguros egale de lichid;
în caz contrar, centrifuga prezintă zgomote caracteristice, numite bătăi.
In timpul funcționării centrifugei, cuvele cu lichid descriu traiectorii
circulare, ceea ce determină apariția unei forțe centrifuge, care face ca
lichidul să se îndepărteze de axul de rotație, fiind orientat spre baza vasului.
Ca urmare a acestui fapt, particulele dintr-un sistem dispers vor fi – pe
măsură ce creşte durata de centrifugare – depuse la baza cuvei, în funcţie de
raza acestora (Figura II.24).

Figura II.24. Sedimentarea particulelor dintr-un sistem dispers supus

centrifugării, în funcţie de timpul de centrifugare [Courrière Ph., 1990]

119
 Accelerația centripetă imprimată particulelor solide din sistemul
dispers supus centrifugării este dată de relația:

aC   2  R  4 2  2  R

unde  este viteza unghiulară;  - numărul de rotații efectuate în unitatea de

timp; R – raza traiectoriei descrise

Forța centrifugă ce acționează asupra unei particule de masă aparentă

m’ va fi:
F  m'  aC  4 2  2  m'  R

In expresia forţei centrifuge, intervine masa aparentă a particulei

m’=( - ’)·V (unde  - densitatea particulei şi ’ – densitatea lichidului),
deoarece aceasta se găseşte într-un mediu lichid.
Presupunem că particulele din sistemul dispers au formă sferică şi,
prin urmare, volumul V al acestora va fi: 4·r3/3 (unde r – raza particulei). In
consecinţă:

16 3 3
F
3
 
r     '  2  R

Ca urmare a deplasării particulei în lichid, asupra acesteia acţionează

şi o forţă de frecare, a cărei expresie este dată de legea lui Stokes:

dR
F f  6    r  v  6    r 
dt
unde dR este distanţa străbătută de particulă în timpul dt

120
 In cazul unei mişcări uniforme, se realizează echilibrul dintre cele
două forţe:
F  Ff

de unde rezultă:

9 dR
dt  
8  r      
2 2
 '
 2
R

relaţie ce reprezintă ecuaţia diferenţială a mişcării particulei, prin integrarea

căreia se obţine timpul de sedimentare

Presupunem că, la momentul iniţial (t = 0), particula se află la

distanţa R1 faţă de axul de rotaţie şi la momentul t – la distanţa R2 de acesta.
In aceste condiţii:

t R2
9 dR
 dt  8 2 2

 r      '
 2
 
R R
0
1

Din această ecuație diferențială, se obține timpul de sedimentare t al

particulelor dintr-un sistem dispers supus centrifugării:

9 R2
t  ln
8  r      
2 2
 '
 2
R1

121
 Această relaţie permite calculul razei particulelor din sistemul dispers
supus centrifugării, dacă se măsoară timpul de sedimentare pe distanţa
R2 – R1.
Eficacitatea unei centrifuge se apreciază cu ajutorul unui factor G,
care reprezintă raportul dintre acceleraţia realizată cu ajutorul centrifugei (aC)
şi acceleraţia gravitaţională (g):

aC 4 2   2  R
G 
g g

Acest factor poate varia de la 102 (pentru centrifugele obişnuite) până

la 1010 (în cazul ultracentrifugelor), în funcţie de numărul de rotaţii efectuate
în unitatea de timp.
In funcţie de scopul urmărit, ultracentrifugele – folosite pentru
separarea unor particule foarte mici din lichidele biologice – se împart în
două categorii:
a) analitice, folosite pentru determinarea unor proprietăţi fizico-chimice
(raza particulelor, masa moleculară, densitatea...)
b) preparative, folosite pentru separarea componentelor unui sistem
dispers, în vederea studierii proprietăţilor acestora

II.5. Fenomene de suprafaţă

Una dintre proprietăţile ce permit a se face distincţia, la scară microscopică, a

stărilor lichidă şi de vapori ale unei aceleiaşi substanţe este distanţa medie
dintre particulele constituente (atomi sau molecule).
In condiţii date de presiune şi temperatură, pot coexista mai multe
stări ale aceleiaşi substanţe. In acest caz, există suprafeţe de separare între
diferitele faze ale sistemului; o astfel de suprafaţă este denumită, în general,
interfaţă.

122
 Suprafaţa de separare dintre un lichid şi mediul gazos de deasupra sa
se numeşte suprafaţă liberă a lichidului, iar fenomenele ce au loc la
suprafaţa liberă a unui lichid sunt denumite fenomene de suprafaţă.
Fie un lichid omogen, ce prezintă o suprafaţă plană şi orizontală, care
îl separă de gazul de deasupra sa; acesta poate fi constituit din vapori ai
lichidului respectiv, din aer, sau dintr-un amestec al acestora. Oricare ar fi
mediul de deasupra lichidului, în acest caz este vorba despre o stare de
echilibru.
In ambele faze (lichid, gaz), fiecare moleculă este supusă acţiunii
forţelor intermoleculare din partea tuturor celorlalte molecule care o
înconjoară. Considerăm trei molecule, aflate în puncte diferite în raport cu
suprafaţa liberă a unui lichid (Figura II.25).

Figura II.25. Reprezentarea

schematică a forţelor ce
acţionează asupra a trei
molecule, aflate în punctul: A
(vapori), B (lichid, în vecinătatea
suprafeţei libere a acestuia) şi C
(lichid, în interiorul acestuia)

Oricare ar fi poziţia moleculei, aceasta este caracterizată de o sferă de

acţiune moleculară, care reprezintă o sferă imaginară, delimitată în jurul
acesteia, în care se găsesc toate moleculele a căror acţiune se face simţită
asupra moleculei considerate.
Rezultanta forţei ce acţionează asupra moleculei A (asupra căreia se
manifestă doar forţe de interacţiune din partea moleculelor de gaz ce o
înconjoară) şi asupra moleculei C (asupra căreia acţionează doar forţe de

123
interacţiune din partea moleculelor de lichid) este egală cu zero (forţele,
distribuite simetric în jurul moleculei considerate, se anulează două câte
două) (Figura II.25). In schimb, asupra moleculei B, acţionează atât forţe de
interacţiune din partea moleculelor de lichid aflate în sfera ei de acţiune
moleculară, cât şi forţe de interacţiune din partea moleculelor de gaz de
deasupra lichidului. Forţele de interacţiune lichid-lichid fiind mult mai mari
decât forţele de interacţiune lichid-gaz (datorită densităţii mult mai mari a
unui lichid în raport cu densitatea unui gaz), rezultanta forţelor ce acţionează
asupra moleculei B este diferită de zero, fiind orientată spre interiorul
lichidului. In această situaţie se găsesc toate moleculele aflate faţă de
suprafaţa liberă a lichidului la o distanţă mai mică decât raza sferei de acţiune
moleculară. Din punct de vedere microscopic, moleculele aflate în
vecinătatea interfeţei lichid-vapori au tendinţa de a se îndepărta de aceasta,
locul lor fiind luat de molecule din interiorul lichidului, care se apropie de
suprafaţa liberă. Din punct de vedere macroscopic, nu există mişcare de
ansamblu a lichidului, acesta fiind în echilibru.
Presiunea exercitată de către stratul superficial asupra lichidului,
presiune denumită presiune internă (moleculară), este de ordinul a
104 atmosfere, valoare ce justifică faptul că lichidele sunt practic
incompresibile.
Forţele ce acţionează între moleculele de lichid din stratul superficial
se numesc forţe de tensiune superficială. Aceste forţe sunt tangente la
suprafaţă şi perpendiculare pe contur, fiind orientate spre interiorul acestuia.
Forţele de tensiune superficială depind de lungimea l a conturului stratului
superficial şi de natura lichidului, conform relaţiei:

F   l

unde  este coeficientul de tensiune superficială, mărime fizică scalară

egală cu forţa de tensiune superficială ce se manifestă pe unitatea de lungime
a conturului stratului superficial. Unitatea de măsură în SI pentru coeficientul
de tensiune superficială este N/m (Newton/metru).

124
 Pentru a obţine un alt mod de definire a coeficientului de tensiune
superficială, vom considera un cadru metalic, care are o latură mobilă ab, de
lungime l (Figura II.26). Se introduce acest cadru într-un lichid (ex.: soluţie
de apă cu glicerină). La scoaterea cadrului din lichid, se observă că în
interiorul acestuia s-a format o peliculă persistentă de lichid.

Figura II.26. Schema dispozitivului experimental utilizat pentru definirea

coeficientului de tensiune superficială

Notăm cu , rezultanta forţelor de tensiune superficială, al cărei punct

de aplicaţie este la mijlocul laturii mobile (din motive de simetrie). Prin
deplasarea pe distanţa l a laturii mobile ab (ca urmare a acţiunii forţei ),
lichidul efectuează lucrul mecanic:

L  F  l    l  l    S

unde S este suprafaţa conturului delimitat de cele două poziţii ale laturii
mobile

Prin urmare, coeficientul de tensiune superficială mai poate fi

definit ca fiind mărimea fizică scalară numeric egală cu energia necesară

125
pentru a varia suprafaţa liberă a lichidului cu o unitate. Conform acestei
definiţii:

<  >SI = J / m2 (Joule pe metru pătrat)

Coeficientul de tensiune superficială este o mărime caracteristică

fiecărui lichid în parte, valoarea acestuia micşorându-se la creşterea
temperaturii.
Câteva valori ale coeficientului de tensiune superficială pentru o serie
de lichide, aflate în prezenţa aerului sunt prezentate în Tabelul II.3.

Tabelul II.3. Coeficientul de tensiune superficială a unor lichide, în contact

cu aerul

Lichidul  (N/m)
Apă, la 20°C 7,27 x 10-2
Apă, la 37°C 7 x 10-2
Glicerol, la 20°C 6,3 x 10-2
Etanol, la 20°C 2,2 x 10-2
Plasmă sanguină, la 37°C 7,3 x 10-2
Mercur, la 20°C 0,436

De menţionat faptul că valoarea coeficientului de tensiune

superficială la lichidele biologice se micşorează în cazul unor afecţiuni ale
organismului, determinarea acestuia permiţând aprecierea stării de sănătate a
pacientului.

126
 II.6. Presiunea creată de suprafeţe curbe de lichid.
Legea lui Laplace

In cazul în care un lichid se află într-un vas cu diametru relativ mare, cu

excepţia zonelor de lângă peretele vasului, suprafaţa liberă a lichidului va fi
plană şi orizontală. Dacă, însă, lichidul este introdus într-un vas cu diametru
suficient de mic, suprafaţa liberă a acestuia va fi sferică (concavă sau
convexă, după cum lichidul udă sau nu udă suprafaţa vasului). Sub o
suprafaţă curbă, presiunea este diferită de presiunea exercitată la suprafaţa
lichidului din exterior. Expresia acestei presiuni a fost determinată, în anul
1807, de către Laplace.
Să considerăm o suprafaţa curbă de lichid, de formă oarecare, din care
delimităm un dreptunghi curbiliniu, cu laturile ab = a’b’ = dx şi aa’ = bb’ =
dy (Figura II.27).

Figura II.27. Forţe de tensiune superficială ce acţionează asupra laturilor unui

dreptunghi imaginar delimitat dintr-un lichid

127
 Fie ON – normala la această suprafaţă, dusă în centrul O al
dreptunghiului. La această suprafaţă, se pot duce o infinitate de plane
reciproc perpendiculare, care se intersectează după normala ON. Aceste plane
vor delimita pe suprafaţa dată două curbe (AA’ şi BB’), având razele de
curbură R1 şi, respectiv, R2.
Asupra laturilor aa’ şi bb’ va acţiona câte o forţă de tensiune
superficială:
dFx    aa'    bb'    dy

Forţa de tensiune superficială ce se exercită asupra laturilor ab şi a’b’

va fi:

dFy    ab    a'b'    dx
Aceste forţe se pot descompune în câte două componente: una
orizontală şi una verticală (Figura II.28). Vom considera, în cele ce urmează,
cazul forţelor dFx ce acţionează asupra laturilor aa’ şi bb’. Datorită simetriei,
componentele orizontale se anulează, iar componentele verticale – având
aceeaşi direcţie şi acelaşi sens – se însumează.

dx/2
A A’

Figura II.28. Descompunerea forţelor de tensiune superficială ce

acţionează asupra unei laturi dx, în două componente

128
 dFx  dFx  sin 1
2

COA’ poate fi aproximat cu un triunghi dreptunghic (dacă curbura lui

AA’ este suficient de mică). In aceste condiţii:

OA' dx
sin 1  '
 ceea ce implică:
CA 2 R1

dx  dy
dFx  
2 2 R1
Analog:

dx  dy
dFy  
2 2 R2

Pe întregul contur al dreptunghiului aa’b’b, va acţiona – după direcţie

verticală şi orientată spre interiorul curburii – forţa:

 1 1 
dF  2dFx  2dFy    dx  dy    
2 2  R1 R2 

Această forţă rezultantă va da naştere unei presiuni suplimentare pS:

 1 1 
p S       formula lui Laplace
 R1 R2 

129
 Această relaţie este valabilă atât pentru cazul unei picături de lichid
aflate într-un gaz, cât şi pentru cazul unei bule de gaz aflate într-un lichid.
Presiunea suplimentară va avea aceeaşi valoare pentru o picătură de rouă în
aer şi pentru o bulă de aer în apă, dacă aceste două sfere au aceleaşi
dimensiuni.
Din formula lui Laplace, rezultă că presiunea suplimentară creată de o
suprafaţă curbă de lichid depinde de natura lichidului (prin valoarea
coeficientului de tensiune superficială) şi de razele de curbură ale suprafeţei.
In cazul suprafeţelor convexe, presiunea suplimentară are acelaşi sens
cu presiunea internă, iar în cazul celor concave, este orientată în sens invers
faţă de presiunea internă.
Plecând de la formula generală a lui Laplace, se poate stabili expresia
presiunii suplimentare pentru câteva cazuri particulare:
a) suprafeţe sferice (R1 = R2 = R), caz în care pS = 2 / R
b) suprafeţe cilindrice (R1 = R; R2 = ∞), când pS =  / R
c) suprafeţe plane (R1 = R2 = ∞), când pS = 0

II.7. Fenomene de contact lichid-solid

Majoritatea lichidelor aderă la suprafața corpurilor solide cu care se află în

contact. In general, se definește aderența ca fiind fenomenul care se
manifestă la contactul dintre două corpuri alcătuite din substanțe diferite,
datorită forțelor de atracție dintre moleculele suprafețelor care vin în contact.
Aderența dintre lichid și solid este evidențiată prin fenomenul de udare.
Dacă forțele de adeziune dintre moleculele de lichid și de solid sunt
mai mari decât forțele de coeziune dintre moleculele lichidului, forța
rezultantă ce acționează asupra unei molecule de lichid, aflate la suprafața
acestuia, lângă peretele vasului ce conține lichidul respectiv, va fi orientată
spre exterior (Figura II.29). Suprafața liberă a lichidului fiind normală la forța

130
rezultantă, ea va avea formă concavă în vecinătatea peretelui. Se spune că
lichidul udă corpul solid, sau că solidul este liofil (hidrofil, dacă lichidul
este apa). Se definește unghiul de racordare (de contact) () ca fiind
unghiul format de suprafață solidă, presupusă plană, și planul tangent la
suprafața liberă a lichidului, în punctul lor de intersecție, măsurat spre
interiorul lichidului. In cazul unui lichid care udă suprafața solidă, unghiul de
contact este mai mic de 90 grade (Figura 30).
Dacă forțele de coeziune sunt mai mari decât cele de adeziune,
rezultanta lor va fi orientată spre interiorul lichidului, iar suprafața liberă a
lichidului va fi convexă în apropierea peretelui (Figura II.31). In acest caz, se
spune că lichidul nu udă solidul, sau că solidul este liofob (hidrofob, dacă
lichidul este apa). Unghiul de contact, în această situație, este mai mare de 90
grade (Figura II.32).
Unghiul de contact dintre un lichid și un solid poate varia de la 0 la
180 grade. Dacă  = 0°, lichidul udă complet corpul solid (ex.: alcool, eter,
benzen etc pe sticlă curată). Dacă  = 180°, lichidul nu udă deloc corpul solid
(ex.: mercur pe sticlă).
In Tabelul II.4, sunt prezentate diferitele situaţii ce pot fi întâlnite în
cazul interacţiunilor solid / lichid şi lichid / lichid.

Figura II.29. Reprezentarea schematică a Figura II.30. Unghiul de contact în

forţelor de adeziune şi de coeziune în cazul cazul unui lichid care udă vasul
unui solid udat de către lichidul cu care vine
în contact

131
Figura II.31. Reprezentarea schematică a Figura II.32. Unghiul de contact în
forţelor de adeziune şi de coeziune în cazul cazul unui lichid care nu udă vasul
unui solid neudat de către lichidul cu care
vine în contact

Tabelul II.4. Tăria interacţiunilor solid / lichid şi lichid / lichid pentru diferite
unghiuri de contact corespunzătoare diferitelor grade de udare [Johnson R.E.,
1993]

Unghi de Grad de udare Tăria interacţiunilor

contact
Solid / Lichid Lichid / Lichid

θ=0 udare perfectă puternică slabă

puternică puternică
0 < θ < 90° înalt
slabă slabă

90° ≤ θ < 180° slab slabă puternică

θ = 180° nu udă deloc slabă puternică

132
 II.8. Capilaritate. Legea lui Jurin

Să ne reamintim faptul că, dacă suprafața liberă a unui lichid este o suprafață
curbă, sub ea se exercită o presiune suplimentară, care poate avea același
sens, sau sens opus cu presiunea internă, după cum suprafața este convexă,
sau concavă. Existența acestei presiuni, determinată de forțele de tensiune
superficială, conduce la efecte vizibile în cazul tuburilor capilare (cu
diametrul mai mic de 1 mm).
Astfel, în cazul unui lichid care udă vasul (ex.: apă/sticlă), se
formează un menisc concav, iar presiunea suplimentară – orientată în sens
opus presiunii interne – va determina ascensiunea lichidului în tubul capilar
(Figura II.33). In cazul în care lichidul nu udă vasul (ex.: mercur/sticlă),
suprafața liberă este convexă și presiunea suplimentară are același sens cu
presiunea internă, făcând ca nivelul lichidului să coboare într-un tub capilar.

Figura II.33. Ascensiunea şi

depresiunea capilară în cazul
lichidelor care udă şi, respectiv,
care nu udă pereţii vasului

In cazul unui lichid care udă vasul, ascensiunea acestuia în tubul

capilar se face până când presiunea suplimentară este echilibrată de presiunea
hidrostatică exercitată de coloana de lichid din capilar. In Figura II.34 sunt
reprezentate presiunile care acţionează în interiorul şi în exteriorul unui
capilar introdus într-un lichid care udă vasul.

133
 Figura II.34. Presiunile care
acţionează în interiorul şi în
exteriorul unui capilar udat de
lichid

Presiunile exercitate în punctele A şi B sunt egale, cele două puncte

aflându-se pe aceeaşi orizontală:

(1)

(2)

unde: H – presiunea hidrostatică; pi – presiunea internă determinată de stratul

superficial; gh – presiunea hidrostatică exercitată de către stratul de lichid
de înălţime h; pS – presiunea suplimentară exercitată sub suprafaţa curbă de
lichid

Inlocuind ecuaţiile (2) în relaţia (1), se obţine:

134
 Dar, conform ecuaţiei lui Laplace, presiunea suplimentară pentru o
suprafaţă sferică este dată de relaţia:

unde R – raza suprafeţei sferice

Din relaţiile anterioare, se obţine pentru înălţimea la care urcă lichidul

în tubul capilar, următoarea relaţie:

Dar, conform Figurii II.34, se poate scrie:

unde  este unghiul de racordare şi r – raza tubului capilar

Inlocuind în relaţia anterioară, se obţine legea lui Jurin:

Dacă lichidul udă complet pereţii capilarului ( = 0), legea lui

Jurin devine:

135
 Conform legii lui Jurin, se poate aprecia că lichidul urcă cu atât mai
sus, cu cât raza capilarului este mai mică.
Numeric, în cazul apei în contact cu o suprafaţă din sticlă foarte
curată (  0,073 N/m, la 20°C), se obţin următoarele valori pentru
ascensiunea capilară:

Pentru: r = 1 cm  h = 1,5 mm
r = 1 mm  h = 1,5 cm
r = 0,1 mm  h = 15 cm
etc.

Fenomenele de capilaritate se manifestă nu doar în tuburi cilindrice,

ci ori de câte ori distanţa dintre pereţii vasului ce conţine lichidul respectiv
este suficient de mică (ex.: între două plăci paralele din sticlă, sau două plăci
care fac un unghi mic între ele).

II.9. Fenomene superficiale la contactul

dintre trei medii

Să considerăm trei medii diferite, care se află în contact două câte două (de
exemplu, cazul a două lichide nemiscibile (apă (1) şi ulei (2)), în contact cu
aerul (3)) (Figura II.35).

Figura II.35. Forţe de tensiune

interfacială la contactul dintre
medii diferite

136
 Intre cele trei fluide, luate două câte două, se manifestă forţe ce
caracterizează tensiunile interfaciale. Notăm cu 12, 13, 23 – coeficienţii de
tensiune interfacială pentru fiecare din perechile de medii date. In orice punct
de contact al celor trei medii (ex., punctul A), se realizează un echilibru al
forţelor ce acţionează asupra unui element de lungime dl al conturului
interfeţei:

unde: ; ;

Tinând cont de orientările celor trei forţe şi aplicând teoria lui

Pitagora generalizată, echilibrul forţelor implică:

De unde:

unde  reprezintă unghiul de racordare (Figura II.36)

Figura II.36. Orientarea forţelor de

tensiune interfacială ce acţionează
la contactul dintre trei medii
diferite

137
 Deoarece aerul influenţează în mică măsură energia de suprafaţă a
mediilor cu care vine în contact, se pot face următoarele aproximaţii:

şi

In aceste condiţii, relaţia precedentă devine:

Dacă cele trei medii aflate în contact sunt astfel încât  = 0, lichidul 2
se întinde la suprafaţa lichidului 1, sub forma unei pelicule subţiri,
monomoleculare, iar relaţia pentru coeficientul de tensiune superficială
devine:

De unde:

Relaţia este cunoscută sub denumirea de regula lui Antonov,

conform căreia: tensiunea interfacială dintre două lichide nemiscibile este
egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale ale lichidelor aflate în
contact.

138
 Dacă mediul 1 este un corp solid şi peste el se depune o picătură de
lichid (2) (Figura II.37), condiţia de echilibru al forţelor este:

F13 = F23x + F12

Figura II.37. Forţe de tensiune

interfacială care acţionează la
contactul dintre un solid şi o
picătură de lichid

F13 = F23 · cos + F12

ceea ce se reduce la:

1 = 12 + 2 · cos

Se obţine, în acest caz, unghiul de contact  ca fiind:

cos = (1 - 12) / 2

In cazul contactului dintre o picătură de lichid şi o suprafaţă solidă, se

disting următoarele cazuri particulare:
 dacă  = 0, lichidul udă complet suprafaţa solidă (ex.: apă
pură pe o suprafaţă de sticlă foarte curată)
 dacă  < /2, lichidul udă suprafaţa solidă (ex.: apă pe o
suprafaţă din sticlă, formamidă pe o suprafaţă de
polipropilenă)
 dacă  > /2, lichidul nu udă suprafaţa solidă (ex.: apă pe o
suprafaţă din sticlă cu impurităţi, apă pe o suprafaţă din
polipropilenă)

139
 II.10. Soluţii

Printr-o soluţie se înţelege un amestec omogen, constituit dintr-o singura

fază, având două sau mai multe componente. Orice soluţie este constituită
dintr-un dizolvant (solvent) şi o substanţă dizolvată (solvit). Solventul este
cel care se găseşte în cantitate mai mare în soluţie.
Soluţiile lichide pot rezulta prin dizolvarea unei substanţe gazoase,
lichide sau solide într-un dizolvant lichid. O soluţie se poate caracteriza prin
concentraţia sa, care se poate exprima prin concentraţie: molară, molală, sau
masică. De obicei, concentraţia se exprimă în procente (%).
Clasificarea soluţiilor se poate face după mai multe criterii:
a) După starea de agregare a componenţilor înainte de
amestecare:
 Soluţii gaz în gaz
 Soluţii gaz în lichid
 Soluţii lichid în lichid
 Soluţii solid în lichid
 Soluţii gaz în solid
 Soluţii solid în solid

b) După natura componenţilor:

 Soluţii de neelectroliţi, sau soluţii moleculare
 Soluţii de electroliţi
 Soluţii de polimeri
 Soluţii metalice

c) După tipul interacţiunilor ce au loc între particulele

componente ale soluţiei:
 Soluţii apă–alcool, acetonă–benzen, amestecuri de
metale topite)
 Soluţii eterodinamice – în care interacţiunile
moleculare între componenţi sunt de diferite tipuri,
deoarece componeţii sunt structural diferiţi. Ca
exemple, se pot aminti soluţiile apă–electroliţi, în care

140
 sunt prezente atât interacţiuni dipol–dipol, cât şi forţe
electrostatice între ioni

d)După proprietăţile termodinamice (în particular după

forma potenţialului chimic):

 Soluţii ideale (proprietăţile lor sunt exprimate prin

mărimi fizice şi chimice, controlate de concentraţie şi
independente de natura chimică a componenţilor)
 Soluţii reale (manifestă abateri de la comportarea
ideală, proprietăţile lor fiind dependente de natura
componenţilor, de interacţiile între particulele
substanţei dizolvate şi de intensitatea acestora)

Prin analogie cu noţiunea de gaz ideal, s-a acceptat noţiunea de

soluţii ideale pentru acele soluţii la care nu se manifestă interacţiuni între
componenţi şi nu apar variaţii de volum şi entalpie la prepararea lor. Prin
definiţie, la formarea unei soluţii ideale, nu se degajă şi nu se consumă
energie, căldura de dizolvare fiind zero. De asemenea, nu se degajă sau nu se
consumă căldura, la diluarea unei soluţii ideale cu acelaşi solvent.
Practic, asemenea soluţii ideale nu există. Deoarece între moleculele
dizolvantului şi cele ale substanţei dizolvate există interacţiuni destul de
puternice, toate soluţiile pe care le întâlnim în realitate au fost denumite
soluţii reale (soluţiile de zahăr, glucoză, uree în apă).
Soluţiile reale au proprietăţi asemănătoare cu proprietăţile soluţiilor
ideale când sunt aduse la diluţii foarte mari (diluţii infinite). Legile soluţiilor
ideale pentru diferite fenomene se pot aplica şi soluţiilor reale, cu o oarecare
aproximaţie şi pot fi considerate legi limită către care tind soluţiile reale
odată cu creşterea diluţiei.
Dintre fenomenele caracteristice soluţiilor ideale, se pot aminti:
osmoza, scăderea punctului de congelare şi creşterea punctului de fierbere,
precum şi scăderea presiunii de vapori a soluţiei faţă de solventul pur.

141
 II.10.1. Soluţii lichid-gaz

Moleculele unui gaz execută o mişcare dezordonată, iar atunci când sunt în
apropierea suprafeţei libere a unui lichid pot interacţiona cu moleculele
acestuia. Astfel, o parte din moleculele de gaz pătrund în faza lichidă, în timp
ce alte molecule ies din soluţie. Echilibrul sistemului se realizează atunci
când numărul de molecule care intră în faza lichidă este egal cu cel al
moleculelor ce ies din soluţie. Acest echilibru se produce la o anumită
concentraţie a gazului în lichid. Aceasta conccentraţie depinde de natura
perechii gaz / lichid, de temperatură şi de presiune.
La creşterea temperaturii, solubilitatea gazelor în lichide scade; gazele
dizolvate se elimină din soluţie la anumite temperaturi. La temperatură
constantă, cantitatea de gaz dizolvată este proporţională cu presiunea,
fenomen stabilit experimental de către William Henry.
Dintre soluţiile lichid-gaz de mare importanţă practică, se poate
aminti cazul aerului dizolvat în apa mărilor şi lacurilor, necesar vieţii
subacvatice.

II.10.2. Soluţii lichid-lichid

Unele lichide se dizolvă - în orice proporţie – unele în altele; de exemplu:

apă-alcool, apă-glicerină etc.
In cazul altor perechi de lichide, cum este cazul soluţiilor apă-eter,
apă-ulei, apă-mercur, are loc numai o dizolvare parţială la interfaţă. Aceste
lichide se numesc nemiscibile, ele aşezându-se în straturi, în funcţie de
densitatea lor.
Solubilitatea a două lichide se poate analiza pe baza unor diagrame, în
care pe abscisă se reprezintă concentraţiile celor două lichide, iar pe ordonată
temperatura (Figura II.38.a).

142
 a b c

Figura II.38. Solubilitatea reciprocă a două lichide

Regiunea marcată reprezintă domeniul de solubilitate reciprocă a

componentelor amestecului. Curba care delimitează aceste domenii
reprezintă limita de solubilitate. Punctele de pe curbă reprezintă
concentraţiile maxime pentru care cele două componente nu se mai dizolvă
reciproc, acestea corespunzând saturaţiei; în acest caz, soluţiile se numesc
saturate.
Pentru un punct oarecare din aria colorată, soluţia obţinută nu este
omogenă, producându-se separarea în faze. Cele două lichide se aşază în
straturi: unul dintre straturi este o soluţie saturată a componentei 2 în 1, iar
celălalt strat o soluţie saturată a componentei 1 în 2.
In plus, solubilitatea reciprocă a lichidelor depinde de temperatură. De
exemplu, la o anumită temperatură T1, o soluţie omogenă pentru o pereche de
lichide se poate forma până la o anumită concentraţie c1. La o temperatură
T2>T1, acest fapt se produce numai până la o concentraţie limită c2 >c1.
La creşterea temperaturii, solubilitatea reciprocă a celor două lichide
creşte iar - de la o anumită temperatură - lichidele se amestecă indiferent de
concentraţie; această temperatură corespunzătoare perechii de lichide se
numeşte temperatură critică de amestec, iar punctul K de pe diagramă se
numeşte punct critic de amestec.

143
 In anumite cazuri, punctul critic este situat în partea inferioară a
domeniului de solubilitate (Figura II.38. b). Anumite perechi de lichide au
câte două temperaturi critice de amestec (Figura II.38. c).
De asemenea, dizolvarea unor lichide poate avea loc şi prin
intermediul unui gaz. Intr-o incintă închisă, se pot plasa două vase ce conţin
două lichide miscibile. După un timp, în vase se formează amestecuri cu
concentraţii egale, fenomen ce are loc prin intermediul evaporării lichidelor
şi a difuziei vaporilor formaţi.

II.10.3. Soluţii lichid – solid

Solubilitatea unei soluţii lichid – solid depinde de temperatură şi de natura

chimică a substanţelor care se dizolvă. Pentru ca o substanţă solidă să se
dizolve într-una lichidă, este necesar să se consume o anumită cantitate de
energie, pentru descompunerea moleculelor substanţei solide şi îndepărtarea
moleculelor de lichid. Pentru a apropia apoi moleculele de lichid de cele ale
solidului, se eliberează o cantitate de energie.
Studiul soluţiilor diluate solid-lichid a fost realizat de către fizicianul
şi chimistul francez F. M. Raoult. Acesta a pus în evidenţă următoarele
fenomene:
a) Scăderea presiunii vaporilor saturanţi ai solventului deasupra unei
soluţii, deoarece numărul moleculelor de solvent de la suprafaţă
este mai mic în urma diluţiei.
b) Creşterea temperaturii de fierbere a unei soluţii faţă de punctul de
fierbere a solventului pur. Soluţia va fierbe când presiunea
vaporilor saturanţi de deasupra suprafeţei libere este egală cu
presiunea atmosferică. Deoarece soluţia prezintă o presiune de
vapori mai mică, va fi necesară o creştere mai pronunţată a
temperaturii pentru ca aceasta să fiarbă. Creşterea temperaturii de
fierbere (în cazul unei soluţii diluate şi neelectrolitice) este direct

144
 proporţională cu concentraţia sa masică şi invers proporţională cu
masa moleculară a substanţei dizolvate.
c) Coborârea punctului de solidificare ( ) a soluţiei (t) faţă
de punctul de solidificare a solventului pur (t0), pentru o aceeaşi
presiune. Această coborâre este proporţională cu concentraţia
soluţiei şi invers proporţională cu masa moleculară a substanţei
dizolvate, conform legii lui Raoult:

unde cm reprezintă concentraţia moleculară; k - constantă crioscopică, care

depinde de natura solventului

Dintre aplicaţiile practice ale soluţiilor lichid/solid sau lichid/lichid, se

pot aminti aerosolii - preparate farmaceutice sub formă de particule fine,
dispersate în aer sau într-un alt gaz, destinate pentru administrarea la nivelul
căilor respiratorii, pe piele sau mucoase, în vederea acţiunii locale sau
sistemice. Aceste preparate sunt introduse într-un recipient sub presiune,
medicamentul fiind expulzat printr-o valvă, cu ajutorul căreia se realizează o
dispersare omogenă a substanţei active, pe baza principiului lui Bernoulli şi a
funcţionării pulverizatorului.

II.10.4.Determinarea punctului de solidificare

şi a punctului de fierbere pentru soluţii

a) Determinarea punctului de congelare prin

crioscopie

Crioscopia este una dintre cele mai simple metode de obţinere de informaţii
asupra proprietăţilor osmotice ale soluţiilor, de exemplu în cazul mediilor
utilizate pentru soluţii injectabile sau culturi de celule, urmărindu-se dacă

145
acestea sunt izotone cu mediul cu care urmează a veni în contact. Măsurarea
coborârii punctului de congelare al unei soluţii (t) permite determinarea
concentraţiei diferitelor medii biologice.
Trecerea unei substanţe pure din stare lichidă în stare solidă se
realizează la o temperatură bine determinată, ce poartă denumirea de
temperatură de solidificare şi care rămâne constantă în timpul întregului
proces de solidificare. Coborârea temperaturii de solidificare în cazul
soluţiilor este proporţională cu cantitatea de substanţă dizolvată în lichid.
În ceea ce priveşte natura particulelor în crioscopie:
- în cazul moleculelor nedisociate şi neasociate, fiecare moleculă
reprezintă o particulă (ex.: soluţii de glucoză, uree, zaharoză etc.);
- în cazul moleculelor parţial disociate, particulele sunt ionii formaţi
şi moleculele rămase nedisociate (soluţii apoase de COOH, CaCl2);
- pentru moleculele total disociate, vor exista tot atâtea particule câţi
ioni sunt (de ex., acid acetic în benzen).
Paralel cu scăderea temperaturii de solidificare, se constată modificări şi în
modul de desfăşurare a procesului de solidificare. Astfel, la un lichid pur sau
la o soluţie saturată, solidificarea se produce simultan în toată masa
substanţei. In cazul soluţiilor nesaturate, la o anumită temperatură începe
solidificarea solventului, iar solvitul rămâne în solventul încă nesolidificat.
Rezultă că, pe măsura solidificării solventului, soluţia devine mai concentrată
şi temperatura ei se micşorează. Din momentul în care soluţia devine
saturată, temperatura rămâne constantă, până ce se termină solidificarea
întregii soluţii.
Temperatura la care începe solidificarea soluţiei se numeşte punct
crioscopic, iar cea la care se termină acest proces – punct criohidratic.
Pentru soluţiile saturate şi lichidele pure, aceste două temperaturi sunt
identice.
In cazul soluţiilor nesaturate, prezintă importanţă determinarea
temperaturii la care începe solidificarea, deci a punctului crioscopic.

146
 Se constată experimental că soluţii ale aceluiaşi solvent, care conţin
un număr egal de molecule în unitatea de volum, au acelaşi punct crioscopic,
indiferent de natura substanţelor dizolvate.
Pe baza legii lui Raoult, se poate determina masa moleculară M a
substanţei dizolvate:

c
t  k 
M

unde c reprezintă concentraţia procentuală a soluţiei

Fenomenul de solidificare este însoţit de degajare de căldură. Din

această cauză, într-o soluţie a cărei temperatură se micşorează cu viteză
constantă, la apariţia primelor cristale de substanţă solidă, degajarea de
căldură produsă prin solidificare are drept efect micşorarea vitezei de răcire a
soluţiei. Determinarea punctului crioscopic pe baza micşorării vitezei de
răcire a soluţiei nu este suficient de precisă, deoarece este dificil de sesizat
momentul în care se produce modificarea vitezei de răcire a soluţiei.
O determinare mult mai precisă a punctului crioscopic se realizează
atunci când lichidul este adus în stare de suprafuziune. Suprafuziunea
reprezintă acea stare în care un lichid se află la o temperatură inferioară
temperaturii de solidificare, fără ca aceasta să fie în stare solidă. Această stare
se poate realiza printr-o agitare continuă a lichidului, în timpul răcirii. Fiind o
stare instabilă a substanţei, starea de suprafuziune încetează la acţiunea unui
agent perturbator extern, cum ar fi, de exemplu, un cristal al substanţei
respective, introdus în soluţia de analizat, în timpul răcirii acesteia. Lichidul
se solidifică brusc, iar căldura degajată în acest proces face ca temperatura să
crească până la valoarea punctului crioscopic al soluţiei.

147
 b) Determinarea punctului de fierbere prin
ebulioscopie

O consecinţă a scăderii presiunii vaporilor saturanţi deasupra soluţiei

este creşterea punctului de fierbere a soluţiei faţă de punctul de fierbere a
solventului în stare pură.
După cum se ştie, punctul de fierbere al unui lichid reprezintă
temperatura la care presiunea vaporilor săi saturanţi devine egală cu
presiunea exterioară, de deasupra lichidului. Deoarece presiunea vaporilor
saturanţi deasupra unei soluţii este mai mică decât cea de deasupra
solventului pur (în aceleaşi condiţii), înseamnă că pentru a fierbe, soluţia va
trebui încălzită până la o temperatură mai ridicată pentru ca presiunea
vaporilor săi saturanţi să devină egală cu presiunea exterioară.
Relaţia matematică care exprimă legătura dintre variaţia temperaturii
de fiebere a unei soluţii şi concentraţia acelei soluţii este asemănătoare cu
relaţia valabilă pentru coborârea punctului de congelare. Prin urmare,
creşterea temperaturii de fierbere a unei soluţii – diluate şi neelectrolitice -
este direct proporţională cu concentraţia sa masică şi invers proporţională cu
masa molară a substanţei dizolvate, conform relaţiei:

c
t  E 
M
în care E reprezintă constanta ebulioscopică, caracteristică solvitului cu
masa molară M

Acest efect de creştere a temperaturii de fierbere, la creşterea

presiunii, stă la baza funcţionării vaselor de fiert sub presiune.
Măsurătorile ebulioscopice sunt asemănătoare celor crioscopice. Dacă
într-un lichid lipsesc bulele de gaz care să mijlocească fierberea, lichidul
poate să nu fiarbă, chiar dacă este încălzit până la temperatura sa

148
caracteristică de fiebere. Un astfel de lichid se mai numeşte supraîncălzit. In
acest caz evaporarea are loc numai la suprafaţa lichidului. Dacă într-un lichid
supraîncălzit se introduc mici particule solide conţinând bule de aer, lichidul
începe să fiarbă imediat, iar temperatura lui coboară până la temperatura de
fierbere.

II.10.5. Tensiunea superficială a unor soluţii

Tensiunea superficială a soluţiilor () este, în general, diferită de cea a
solventului pur (0). Sunt posibile trei situaţii distincte:

a)  = 0, caz în care substanţa dizolvată nu modifică tensiunea

superficială a solventului. Este o situaţie mai rar întâlnită, de exemplu
la soluţiile apoase de zahăr
b)  > 0, situaţie în care substanţa dizolvată determină creşterea
tensiunii superficiale a solventului (exemplu: soluţii apoase de
electroliţi) (Figura II.39)

Figura II.39. Creşterea

tensiunii superficiale a
solventului în cazul
adăugării unei substanţe
tensioinactive

c)  < 0: substanţa dizolvată determină scăderea tensiunii superficiale a

solventului (cazul soluţiilor apoase ale unor substanţe organice polare:
alcool, săpun, tween...) (Figura II.40)

149
 Figura II.40. Scăderea tensiunii
superficiale a solventului în cazul
adăugării unei substanţe
tensioactive (oleat de sodiu)

In cazurile a) şi b), substanţele se numesc tensioinactive; în cazul c),

este vorba despre substanţe tensioactive. Scăderea coeficientului de tensiune
superficială la adăugarea unor substanţe tensioactive se datorează
concentrării moleculelor acestor substanţe în stratul superficial, fenomen
cunoscut sub denumirea de adsorbţie; este un caz diferit de cel al
substanţelor tensioinactive, care prezintă concentraţie mai mare în interiorul
soluţiei în care sunt dizolvate, în raport cu concentraţia lor la suprafaţa
acesteia. La creşterea concentraţiei de substanţă tensioactivă, tensiunea
superficială scade până când stratul superficial se saturează în molecule ale
substanţei respective. Substanţele tensioactive prezintă interes din punct de
vedere farmaceutic, deoarece permit realizarea amestecurilor a două lichide
care, în mod normal, nu sunt miscibile, prin micşorarea tensiunii superficiale
(de exemplu, în cazul preparării emulsiilor).

Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor biologice din

organismul uman este în general mai mic decât cel corespunzător apei, ceea
ce demonstrează că moleculele de interes biologic sunt agenţi tensioactivi. In
acest sens, se poate aminti că organismul uman dispune de două mari
categorii de agenţi tensioactivi [Teren O., 2009], şi anume:
1. Substanţe care acţionează în mod secundar ca agenţi
tensioactivi. In această categorie intră majoritatea substanţelor metabolizate
de către organism, ajunse în stadiul de acizi organici. Este vorba în special de

150
lipidele şi glucidele care, pe măsură ce sunt oxidate trec prin stadiul de
cataboliţi acizi, substanţe care joacă un rol tensioactiv. Astfel scad tensiunea
superficială a mediilor în care se află şi favorizează procesele de
permeabilitate.
2. Substanţe care au ca rol principal în organism scăderea
tensiunii superficiale a lichidelor biologice. În această categorie intră acizii
biliari, acidul glicocolic şi taurocolic, care formează cu ionii metalelor
alcaline săruri solubile în apă (glicocolat de Na, taurocolat de Na), substanţe
puternic tensioactive.
Alveolele pulmonare pot fi asimilate cu nişte sfere mici, de raze
diferite, în funcţie de faza respiratorie; conform expresiei presiunii
suplimentare create de o suprafaţă sferică de lichid ( - a se revedea
legea lui Laplace, particularizată pentru cazul unei suprafeţe sferice),
alveolele de dimensiuni mai mici ar trebui să se “golească” în cele mai mari,
provocând astfel probleme respiratorii.
In realitate, tensiunea superficială a peretelui alveolar intern poate
varia datorită prezenţei unui agent tensioactiv (lecitinele), în funcţie de starea
alveolei, şi anume: ea se micşorează în timpul expiraţiei şi creşte în timpul
inspiraţiei, astfel încât se menţine constant raportul 2 / R, oricare ar fi raza
alveolară. Dispariţia acestei proprietăţi a surfactantului determină probleme
respiratorii, care ar putea provoca moartea nou-născuţilor.

II.11. Măsurarea temperaturii

Dispozitivul care permite măsurarea temperaturii se numeşte termometru.
Determinarea temperaturii se bazează pe principiul echilibrului termic. Prin
definiţie, corpurile aflate în echilibru termic au aceeaşi temperatură. Corpul a
cărui temperatură vrem să o determinăm este adus în contact termic cu
termometrul, după un anumit interval de timp ajungându-se la echilibru
termic şi temperaturile egalizându-se. Temperatura indicată de termometru
coincide cu cea a corpului.

151
 Există o serie de proprietăţi măsurabile care variază atunci când
temperatura variază. Dintre aceste mărimi, putem aminti: volumul unui
lichid, lungimea unei bare, rezistenţa electrică a unui conductor, presiunea
unui gaz menţinut la volum constant, energia luminoasă emisă de un filament
incandescent etc. Oricare dintre aceste proprietăţi poate fi folosită pentru
construirea unui termometru, adică pentru stabilirea unei scări particulare
(empirice) de temperatură.

II.11.1. Scări de temperatură

O scară a temperaturilor poate fi stabilită prin alegerea unei substanţe
termometrice particulare şi a unei proprietăţi termometrice particulare
acelei substanţe. Se defineşte apoi scara temperaturilor, presupunând o relaţie
liniară între proprietatea termometrică şi temperatura măsurată pe această
scară particulară. Pentru etalonarea unui termometru, se aleg două stări fizice,
perfect reproductibile şi uşor de recunoscut, cărora li se atribuie – prin
convenţie – anumite temperaturi, numite temperaturi de reper. Unitatea de
temperatură se obţine divizând intervalul ales într-un număr întreg de
diviziuni.

a) Scara Kelvin

Scara Kelvin de temperatură, sau scara normală de temperatură,

prezintă ca stare de referinţă starea în care gheaţa, apa lichidă şi vaporii de
apă sunt în stare de echilibru, stare numită punct triplu. Temperatura
punctului triplu al apei reprezintă punctul fix, standard al termometriei.
Această stare este unic determinată, poate fi reprodusă cu exactitate şi i s-a
atribuit temperatura de 273,15 K.
Prin K (Kelvin) s-a notat intervalul de temperatură ales ca unitate, el
reprezentând intervalul de temperatură egal cu 1/100 din intervalul de

152
temperatură cuprins între temperatura apei care fierbe la presiune normală şi
temperatura de topire a gheţii la presiune normală.

b) Scara Celsius

In scara Celsius, ca interval standard s-a ales intervalul de

temperatură cuprins între temperatura de topire a gheţii pure şi temperatura
de fierbere a apei, la presiune normală, temperaturi cărora li s-au atribuit
valorile de 0 şi, respectiv, 100°C. In scara fundamentală, cele două valori au
– respectiv - 273,15 K şi 373,15 K. A suta parte din acest interval de
temperatură reprezintă gradul Celsius, iar scara astfel definită se numeşte
scara Celsius.
Intervalul de temperatură unitate este egal cu intervalul de
temperatură din scara Kelvin, prin urmare unei temperaturi t exprimate în
scara Celsius îi corespunde o valoare T în scara Kelvin, dată de relaţia:

T = t + 273,15

c) Scara Fahrenheit

In aceasta scară, temperatura de topire a gheţii este egală cu 32°F, iar

temperatura de fierbere a apei este 212°F. Echivalenţa între valorile unei
temperaturi care sunt determinate în scările Fahrenheit, respectiv Celsius este
dată de relaţia:

9
t F  t  32
5

In Figura II.41, sunt prezentate, prin comparaţie, cele 3 scări de

temperatură amintite mai sus.

153
Figura II.41. Corespondenţa între cele trei scări de temperatură (Kelvin,
Celsius, Fahrenheit)

II.11.2. Termometre

Cele mai uzuale termometre se bazează pe fenomenul de dilatare, în special a

lichidelor, deoarece dilatarea în volum a acestora este de aproximativ 10 ori
mai mare decât cea a solidelor, pentru aceeaşi variaţie de temperatură. Dintre
lichide, drept substanţă termometrică este preferat mercurul, din următoarele
motive:
- Nu udă sticla
- Are un coeficient de dilatare practic constant pe tot intervalul pe care
este utilizat (de la -40°C până la 357°C, valori care reprezintă
temperaturile de solidificare şi, respectiv, de fierbere ale mercurului);
dacă în termometrul cu mercur se introduc gaze sub presiune,
utilizarea acestuia poate avea loc şi în afara acestor limite. Pentru
măsurarea unor temperaturi mai scăzute, se folosesc diferite substanţe
organice: acetonă, etanol, propan, care permit utilizarea

154
 termometrelor până la, respectiv: -80°C, -110°C, -185°C. Pentru
măsurarea temperaturilor mai mari, se poate introduce în tubul
termometrului un gaz la presiune ridicată, care va împiedica
vaporizarea mercurului.
- Este un bun conducător de căldură, mercurul ajungând rapid la
echilibru termic cu sistemul cu care este în contact termic.
- Datorită căldurii sale specifice mici, mercurul absoarbe o cantitate
mică de căldură şi, în consecinţă, nu influenţează sensibil temperatura
corpului cu care vine în contact.
- Opacitatea sa îl face uşor vizibil într-un tub capilar.

Pentru ca un termometru să fie competitiv, trebuie ca el să satisfacă

două condiţii, şi anume:
* Să fie precis
* Să fie sensibil (să indice în timp cât mai scurt, temperatura) şi să
o influenţeze cât mai puţin
Prima condiţie este realizată dacă volumul rezervorului termometrului
este cât mai mare şi diametrul secţiunii transversale a capilarului cât mai mic.
Pe de altă parte, pentru ca un termometru să fie cât mai sensibil şi să
influenţeze cât mai puţin temperatura ce urmează a se măsura, ar trebui ca
volumul rezervorului să fie cât mai mic. Prin urmare, un termometru nu poate
îndeplini simultan ambele condiţii, în funcţie de scopul urmărit, alegându-se
varianta potrivită.
Un termometru este caracterizat de precizia sa (p), definită ca fiind
raportul între lungimea Δl a unei diviziuni şi intervalul Δt de temperatură
măsurat:

l
p
t

155
 Un termometru special, de precizie foarte ridicată (0,01 – 0,005°C),
este termometrul Beckmann. Acest termometru este indicat pentru
măsurarea variaţiilor de temperatură, cuprinse într-un interval de 5 până la
maxim 10 grade. Termometrul Beckmann conţine două rezervoare cu
mercur, unul superior şi unul inferior, unite între ele printr-un tub capilar
(Figura II.42). Termometrele Beckmann modernizate au nişte rezervoare
intermediare, pentru a uşura operaţiunea de reglare.

Figura II.42. Termometrul Detaliu rezervor superior

Beckmann termometru Beckmann

Rezervorul inferior funcţionează ca şi în cazul unui termometru

obişnuit, în timp ce rezervorul superior foloseşte la reglarea cantităţii de
mercur din rezervorul inferior, pentru a putea măsura temperatura în
intervalul dorit. Reglarea temperaturii se realizează prin aducerea de mercur
din rezervorul superior în cel inferior (dacă temperaturile ce trebuie măsurate
sunt coborâte), sau invers, din rezervorul inferior în cel superior (dacă se
măsoară temperaturi coborâte), după care coloana de mercur între cele două
rezervoare se fragmentează printr-un şoc mecanic, astfel încât capătul ei să
rămână în dreptul scalei divizate.
Cu ajutorul unui astfel de termometru se pot determina temperaturile
de solidificare sau de fierbere ale unor lichide pure, sau ale unor soluţii ale
acestor lichide.

156
 II.11.3. Dilatarea

Dupa cum s-a amintit, funcţionarea celor mai multe termometre se bazează
pe fenomenul de dilatare, care reprezintă creşterea dimensiunilor unui sistem
odată cu creşterea temperaturii. Dilatarea poate fi de trei tipuri:
* liniară, când una dintre dimensiunile corpului este mult mai mare decât
celelalte două
* în suprafaţă (două dintre dimensiunile corpului este mult mai mare decât
cea de-a treia)
* în volum (toate cele trei dimensiuni ale corpului au acelaşi ordin de
mărime)

Fenomenul de dilatare se caracterizează cu ajutorul unui coeficient de

dilatare, care poate fi liniar, în suprafaţă, sau în volum.
Coeficientul de dilatare liniar () se defineşte ca fiind variaţia
relativă a lungimii atunci când temperatura variază cu un grad:

unde: l0 reprezintă lungimea iniţială (la 0°C); l – lungimea finală (la

temperatura t); l = l – l0 – alungirea; t – intervalul în care a variat
temperatura

Valoarea lui  depinde de natura materialului şi de temperatură.

Aceste variaţii cu temperatura sunt, în general, mici, la majoritatea
substanţelor. Pentru intervale restrânse de temperatură, însă, se poate neglija
variaţia coeficientului de dilatare cu temperatura.
Coeficientul de dilatare în suprafaţă () reprezintă variaţia relativă
a suprafeţei atunci când temperatura variază cu un grad:

157
unde: S0 reprezintă suprafaţa iniţială (la 0°C); S – suprafaţa finală (la
temperatura t); S = S–S0; t – intervalul în care a variat temperatura

Pentru corpurile izotrope:   2.

Coeficientul de dilatare în volum (), definit ca variaţia relativă a

volumului la creşterea temperaturii cu un grad, este dat de următoarea relaţie:

unde: V0 reprezintă volumul iniţial (la 0°C); V – volumul final (la temperatura
t); V = V–V0; t – intervalul în care a variat temperatura

Pentru corpurile izotrope:   3.

In cazul lichidelor care, neavând formă proprie, se păstrează în

diferite recipiente, trebuie ţinut cont de faptul că – la creşterea temperaturii –
odată cu lichidul, se dilată şi vasul care-l conţine. Pentru a caracteriza
dilatarea lichidelor, se introduce noţiunea de coeficient de dilatare aparentă
(a).

unde Va = Vlichid - Vvas; Vlichid, Vvas – variaţia volumului de lichid şi,
respectiv, a volumului vasului ce-l conţine, atunci când temperatura variază
cu t grade

158
 Se mai poate scrie:

Pentru un sistem dat, masa fiind constantă, odată cu modificarea

volumului, are loc şi modificarea densităţii, conform următoarelor relaţii:

* In cazul lichidelor şi solidelor:

unde 0 – densitatea la 0°C;  - densitatea la temperatura t;  - coeficientul de

dilatare în volum

* In cazul gazelor, densitatea depinde atât de temperatura, cât şi de presiunea

la care se află gazul:

unde p0, T0 reprezintă presiunea şi temperatura gazului aflat în condiţii

normale; p, T – presiunea şi temperatura gazului într-o anumită stare

Prin urmare, densitatea scade odată cu creşterea temperaturii, oricare

ar fi starea de agregare a sistemului. Există, însă, unele excepţii, ca de
exemplu în cazul apei, când se poate discuta despre aşa-numita anomalie a
apei. In această situaţie, de la 0 la 4°C, apa se contractă, prin urmare
densitatea creşte, atinge un maxim la temperatura de 4°C, după care –
crescând, în continuare, temperatura – volumul apei creşte şi, în consecinţă,
densitatea scade (Figura II.43).

159
 Figura II.43. Variaţia densităţii apei cu temperatura

II.11.4. Reglarea temperaturii

In anumite situaţii, ca de exemplu pentru conservarea medicamentelor, a unor

produse biologice, sau în timpul desfăşurării unor experimente, este necesară
menţinerea constantă a temperaturii. Dispozitivele utilizate în acest scop se
numesc termostate. Un termostat este alcătuit din două circuite: un circuit de
comandă şi un circuit comandat (Figura II.44).

em

Figura II.44. Reprezentarea schematică a unui termostat

160
 Circuitul A este alcătuit dintr-o sursă de tensiune electromotoare E,
care are câţiva volţi (2 – 12 V), un termometru de precizie T şi un
electromagnet (em). Capătul înfăşurării electromagnetului pătrunde în
capilarul termometrului, printr-un fir foarte subţire de platină. Circuitul B este
alcătuit dintr-o rezistenţă electrică R, o sursă de tensiune şi un întrerupător
format dintr-o lamelă elastică (L) şi un contact foarte fin, sub forma unui ac.
Fiecare dintre aceste două circuite poate să joace rol de circuit de
comandă sau de circuit comandat, deoarece rolurile pe care le au se schimbă
periodic.
Presupunem că, iniţial, circuitul A este întrerupt (firul de platină nu
atinge nivelul mercurului din termometru), iar circuitul B este în funcţiune.
Această situaţie determină încălzirea ansamblului, cu ajutorul rezistorului R.
Temperatura creşte, coloana de mercur urcând în capilarul termometrului. La
un moment dat, coloana de mercur atinge firul de platină, moment în care
circuitul A se închide, adică prin el circulă un curent electric determinat de
sursa de tensiune E. Electromagnetul se magnetizează şi atrage lamela
elastică L, întrerupând astfel circuitul B. In consecinţă, temperatura începe să
scadă, coloana de mercur coboară în capilar şi circuitul A se întrerupe.
Electromagnetul se demagnetizează şi lasă liberă lamela L, restabilind astfel
curentul în circuitul B. Fenomenul se repetă periodic şi temperatura este
menţinută constantă între limitele permise de instalaţia respectivă.
Termometrul şi rezistenţa se află cufundate într-un lichid, care face
posibil schimbul de căldură între acestea. Pentru a avea o temperatură
omogenă în toată masa lichidului, acesta este pus în mişcare cu ajutorul unui
agitator. Ca lichide de lucru, se poate folosi: apa distilată, uleiul mineral,
glicerina etc., în funcţie de temperatura pe care vrem să o realizăm.
Precizia reglării temperaturii depinde de precizia cu care este construit
termometrul. Reglarea temperaturii dorite se realizează deplasând firul de
platină în interiorul capilarului termometrului, prin rotirea magnetului M.

161
 II.11.5. Importanţa temperaturii în
practica farmaceutică

Unul dintre cei mai importanţi factori externi care pot influenţa conservarea
preparatelor farmaceutice este temperatura, dintre ceilalţi factori putând
aminti: radiaţiile luminoase, umiditatea aerului, tipul ambalajului etc.
Temperaturile ridicate determină creşterea vitezei reacţiilor chimice de
descompunere, sau pot produce modificări de natură fizică ale preparatelor.
Indicaţiile privind respectarea unor anumite condiţii de temperatură la
păstrarea medicamentelor sunt prevăzute în Farmacopeea Română. Astfel:
 “la rece” înseamnă păstrarea la temperaturi cuprinse între 0
şi 6°C
 “la loc răcoros” semnifică păstrarea la 6-15°C
 “la temperatură obişnuită” înseamnă conservarea între 15 şi
25°C
Pentru aprecierea stabilităţii medicamentelor, se realizează teste de
îmbătrânire accelerată. Menţinerea medicamentelor la temperaturi ridicate şi
urmărirea vitezei de degradare permit extrapolarea rezultatelor la temperaturi
mai scăzute.
In cazul metodelor rapide de îmbătrânire, temperatura la care sunt
menţinute medicamentele este cuprinsă între 25 şi 50°C, timpul de urmărire
al proprietăţilor acestora fiind de 1, 3, 6, sau maxim 12 luni.
In cazul metodelor foarte rapide, se folosesc temperaturi de 50-70°C,
timp de câteva ore sau zile. Aceste metode constituie, de obicei, încercări
preliminare în alegerea adjuvanţilor, sau în studiul unor incompatibilităţi.

162
 II.12. Fenomene de transport

Fenomenele de transport sunt cauzate de o mişcare de agitaţie aleatoare.

Atunci când spunem “transport”, ne gândim la faptul că o anumită cantitate
este “transportată” în timp, dintr-un punct în altul. Această cantitate
transportată poate fi reprezentată fie de un flux de molecule, fie de o cantitate
de energie, fie de un flux de sarcini electrice, ceea ce va corespunde,
respectiv, difuziei moleculare, conductivităţii termice şi conductivităţii
electrice.
Aceste fenomene se produc în mod spontan, fără consum de energie
din exterior şi au loc în sensul anihilării condiţiilor de disimetrie (de presiune,
de concentraţie, de densitate etc.) care le produc, deci spre o stare de
echilibru.
Dintre fenomenele de transport cele mai importante şi care se
manifestă şi la nivelul materiei vii fac parte osmoza şi difuziunea.

II.12.1. Osmoza

La dizolvarea unei substanţe într-un solvent, moleculele acesteia se mişcă

liber printre moleculele solventului. Să considerăm, pentru exemplificare, o
soluţie de apă îndulcită, diluată. Moleculele de zahăr se găsesc la distanţe
mari unele de altele şi, prin urmare, energia lor potenţială de interacţiune este
mică şi cu atât mai neglijabilă cu cât soluţia este mai diluată. In consecinţă,
pentru o soluţie diluată pot fi găsite legi analoge celor ce caracterizează un
gaz perfect.
In realitate, analogia dintre un gaz perfect şi o soluţie diluată trebuie
să fie privită cu precauţie. Indeosebi, deoarece dacă ciocnirile dintre
moleculele de solvit sunt rare, există totuşi schimburi de energie datorate
numeroaselor ciocniri dintre moleculele solvitului şi cele ale solventului (ex.:

163
ciocniri între moleculele de apă şi cele de zahăr). Cu toate acestea, în primă
aproximaţie, putem considera mişcarea moleculelor de solvit dintr-o soluţie
diluată ca fiind asemănătoare mişcării moleculelor unui gaz ideal. Moleculele
substanţei dizolvate vor exercita o presiune suplimentară asupra pereţilor
vasului ce conţine soluţia respectivă, presiune ce poartă denumirea de
presiune osmotică.
Vom defini membranele semipermeabile ca fiind acele membrane
ce selecţionează moleculele în funcţie de dimensiunea şi de forma acestora. O
membrană semipermeabilă va lăsa să treacă, de exemplu, moleculele de apă,
dar nu şi pe cele de zahăr şi nici proteinele. Celofanul aproximează, în bună,
măsură, o astfel de membrană.
Transportul de substanţă prin membrane poate fi de două feluri: pasiv
şi activ.
Transportul pasiv este determinat de diferenţa de concentraţie a
ionilor de cele două părţi ale membranei şi se face în sensul micşorării acestei
diferenţe de concentraţie.
Transportul activ prin unele membrane biologice se realizează
împotriva gradientului de concentraţie, datorită energiei dezvoltate la nivelul
membranei prin procese metabolice.
In cele ce urmează ne vom referi doar la transportul pasiv.
Fenomenul de trecere a moleculelor solventului printr-o membrană
semipermeabilă poartă numele de osmoză, acest fenomen fiiind extrem de
important pentru înţelegerea a numeroase procese biologice.
Să considerăm, de exemplu, cazul unei celule vii, care conţine – în
particular – un lichid compus esenţial din apă sărată, cu o concentraţie de
clorură de sodiu de ordinul a 7 g/l. In funcţie de concentraţia de sare a soluţiei
în care se introduce această celulă, aceasta se contractă (Figura II.45.a), sau
se umflă (Figura II.45.c).

164
 Conservare

a b c

Figura II.45. Efectul fenomenului de osmoză asupra unei celule vii

introduse în diferite medii

Dacă se introduce celula în apă pură, aceasta din urmă va pătrunde în

interiorul celulei, care se umflă şi, eventual, se sparge. Dacă celula se
introduce în apă foarte sărată, cu o concentraţie de sare mai mare de 7g/l, apa
din celulă va ieşi prin pereţii acesteia şi ea se va contracta. In ambele situaţii,
doar moleculele de apă trec prin peretele semipermeabil al celulei, într-un
sens sau altul, în timp ce moleculele de NaCl (disociate în ioni Na+ şi Cl-)
sunt oprite de către peretele semipermeabil.
Există, prin urmare, în cazul umflării celulei, o suprapresiune  în
interiorul acesteia, care se numeşte presiune osmotică şi care poate fi
interpretată în modul următor, conform Figurii II.46.
Moleculele de apă trec cu uşurinţă prin peretele celulei, fie că provin
din interiorul, fie din exteriorul celulei. Moleculele de NaCl, din contră, se
ciocnesc de peretele celulei, ca şi cum ar fi vorba despre moleculele unui gaz
perfect aflat în interiorul unui recipient şi exercită, în consecinţă, o presiune
asupra peretelui, care determină umflarea celulei.

165
Figura II.46. Presiuni exercitate din interiorul şi din exteriorul unei
celule vii, introduse în apă pură [Bouyssy A., 1987]

Presiunea din interiorul celulei este egală cu suma presiunilor

datorate, pe de o parte, moleculelor de apă şi, pe de altă parte, moleculelor de
NaCl:

pi = pi (H2O) + p (NaCl)

Presiunea în exteriorul celulei se datorează doar moleculelor de apă

(cazul prezentat în Figura II.45.c):

pe = pe (H2O)

Presiunea osmotică () reprezintă diferenţa dintre cele două presiuni,

când se atinge echilibrul:

166
 Fluxul de molecule de apă prin membrana semipermeabilă încetând
atunci când presiunea exercitată de apă din interiorul şi, respectiv, din
exteriorul celulei se egalează, obţinem:

In cazul în care celula se introduce într-o soluţie cu o concentraţie de

sare mai mare decât cea a apei din interiorul său (Figura II.45.a), presiunea
exterioară datorată moleculelor de NaCl este mai mare decât presiunea
interioară şi, în consecinţă, celula se contractă.
Este important de reţinut că mărirea sau micşorarea dimensiunilor
celulei nu se datorează moleculelor de apă, ci ciocnirilor moleculelor de
NaCl, provenind din interiorul sau exteriorul celulei, cu pereţii acesteia.
Vom considera, în cele ce urmează, un recipient împărţit în două
compartimente (A şi B), separate printr-o membrană semipermeabilă.
Presupunem că, la momentul iniţial, concentraţia de solvit din
compartimentul B este mai mică decât cea corespunzătoare compartimentului
A, energiile libere corespunzătoare fiind, deci, diferite. Deoarece totul se
petrece ca şi când membrana nu ar exista pentru moleculele de solvent, se va
creea o situaţie de dezechilibru (Figura II.47.a), deoarece fluxul de solvent
dinspre B spre A este diferit de cel de la A la B. Trecerea solventului prin
membrana semipermeabilă va avea loc până la instaurarea unui nou echilibru
(caracterizat de o energie liberă minimă) (atunci când concentraţiile de solvit
din A şi B devin egale). Va exista, astfel, o diferenţă de nivel între cele două
compartimente (Figura II.47.b) şi, deci, o diferenţă de presiune p = pA – pB,
denumită presiune osmotică şi care este legată de diferenţa dintre energiile
libere ale soluţiilor din cele două compartimente.
Dacă modelul utilizat este corect, moleculele de NaCl din celulă sau,
mai general, moleculele de solvit dintr-o soluţie diluată se comportă
asemănător moleculelor unui gaz ideal. In acest caz, presiunea osmotică
trebuie să satisfacă o ecuaţie de stare asemănătoare celei corespunzătoare

167
gazelor perfecte. Presiunea osmotică se poate măsura, atunci, cu ajutorul
următorului experiment.

Figura II.47. Variaţia nivelului de lichid din două compartimente

separate printr-o membrană semipermeabilă, în care concentraţia
moleculelor de solvit este, iniţial, diferită [Bouyssy A., 1987]

Se consideră un tub, închis la capătul inferior printr-o membrană

semipermeabilă, imersat parţial într-un recipient ce conţine apă pură. Se
introduce apă sărată în tub, astfel încât nivelul lichidului în cele două vase să
fie identic. Se constată că nivelul lichidului din tubul subţire începe să urce
treptat, până se stabilizează la o anumită înălţime h (Figura II.48).

Figura II.48. Reprezentarea

schematică a unui osmometru
Dutrochet [Bouyssy A., 1987]

Această denivelare se explică prin diferenţa între concentraţiile

moleculelor de apă de cele două părţi ale membranei. Membrana

168
semipermeabilă permite trecerea moleculelor de apă dinspre vasul exterior
spre cel interior, până la stabilirea unui echilibru. Această denivelare (h) se
poate calcula uşor:

Dar
reprezintă presiunea atmosferică

Rezultă:

- presiunea hidrostatică ( - densitatea soluţiei)

In consecinţă:

Măsurând denivelarea h, se determină astfel presiunea osmotică . Un

astfel de dispozitiv, utilizat pentru măsurarea presiunii osmotice, poartă
denumirea de osmometru Dutrochet.
Pentru soluţiile diluate, se poate demonstra că presiunea osmotică 
este proporţională cu concentraţia soluţiei şi cu temperatura absolută.
Constanta de proporţionalitate este independentă de soluţie şi de solvent şi
este egală cu constanta universală (R) a gazelor perfecte. Se regăseşte, astfel,
o ecuaţie de stare asemănătoare celei a gazelor perfecte:

unde reprezintă numărul de moli de solvit dintr-un volum V

169
Ecuaţia mai poate fi scrisă sub forma:

unde: C este concentraţia (numărul de molecule pe unitatea de volum);

k – constanta lui Boltzmann

Ecuaţia precedentă este cunoscută sub denumirea de legea Van’t

Hoff, conform căreia: diferenţa între presiunea exercitată de către o soluţie
diluată ce conţine un anumit număr de moli de solvit într-un volum dat şi
presiunea exercitată de către solventul pur este egală cu presiunea pe care
ar exercita-o un gaz perfect ce conţine acelaşi număr de moli în acelaşi
volum.
Dintre două soluţii de concentraţii diferite, cea cu concentraţie mai
mare va avea o presiune osmotică mai mare. Soluţiile care au aceeaşi
presiune osmotică se numesc soluţii izotonice. Dintre două soluţii, cea care
are presiunea osmotică mai mare se numeşte hipertonică, iar cea cu
presiunea osmotică mai mică – hipotonică. Deoarece soluţiile cu concentraţii
diferite tind să-şi egalizeze concentraţiile, fluxul de solvent prin membrana
care le separă se va face de la soluţia hipotonică la cea hipertonică.
Fenomenul de osmoză prezintă un interes deosebit pentru organismele
vii şi plante, pentru care celulele ce conţin soluţii complexe sunt înconjurate
de fluide care sunt, în general, la rândul lor, soluţii complexe.
Celulele introduse într-un mediu hipotonic încep să se umfle, din
cauza apei care pătrunde în interior prin membrana celulară. Acest fenomen
se numeşte turgescenţă. Hematiile introduse într-un mediu hipoton se umflă
până ce membrana lor se rupe, fenomen numit hemoliză (Figura II.49). Dacă
celulele sunt introduse într-un mediu hiperton, ele îşi micşorează
dimensiunile, ca urmare a trecerii apei în mediul exterior. Acest fenomen se
numeşte ratatinare, iar în cazul hematiilor – plasmoliză. In ambele cazuri,
celulele au de suferit din cauza transportului de apă ce are loc la nivelul

170
membranei. Pentru a asigura păstrarea formei şi dimensiunii celulelor, în
scopul conservării acestora, ele trebuie introduse într-un mediu care să aibă
aceeaşi presiune osmotică cu cea a lichidului intracelular.

Figura II.49. Efectul fenomenului de osmoză asupra hematiilor introduse în

diferite medii

Din cele discutate anterior, rezultă necesitatea ca toate soluţiile

introduse în organism prin injecţii intravenoase să aibă aceeaşi presiune
osmotică cu presiunea serului sanguin. Această operaţie poartă denumirea de
izotonizare a soluţiilor medicamentoase. Serul sanguin dezvoltă o presiune
osmotică egală cu cea a unei soluţii de NaCl 9 g°/°°, sau cu cea a unei soluţii
de glucoză cu concentraţia de 47 g°/°°. Aceste două soluţii – oficializate în FR
X - pot fi considerate ca fiind izotone cu serul sanguin.
Deoarece, datorită proceselor fiziologice, presiunea osmotică are
valoare constantă pentru o serie de lichide biologice din organismele vii
superioare, modificarea acesteia poate oferi informaţii asupra stării de
sănătate a organismului respectiv.

171
 II.12.2. Fenomenul de difuzie

Difuzia se defineşte ca fiind fenomenul de pătrundere a moleculelor unei

substanţe printre moleculele altei substanţe, fără acţiunea unor cauze externe.
Acest fenomen se produce, cu viteze diferite, în toate stările de agregare şi se
explică prin mişcarea termică a moleculelor. Acest fenomen este pus în
evidenţă ca urmare a unor diferenţe de densitate sau de concentraţie între cele
două substanţe. La echilibru, difuzia persistă, dar transportul net de substanţă
este nul.
Să considerăm un cilindru orizontal în care se găseşte o soluţie a cărei
concentraţie variază într-o singură direcţie; soluţia prezintă un gradient de
concentraţie dC/dx în direcţia x (Figura II.50).

Figura II.50. Difuzia unei soluţii printr-un cilindru orizontal

Fie dQ – numărul de molecule ce străbat o secţiune transversală dS a

cilindrului, în timpul dt. Se defineşte fluxul de materie transportată (j), la
un moment dat, printr-o secţiune dată, conform relaţiei:

172
 Este evident că acest flux este cu atât mai important cu cât diferenţa
de concentraţie între cele două zone este mai mare. Prin urmare, se poate
scrie prima lege a lui Fick:

unde D reprezintă coeficientul de difuzie, mărime ce depinde de natura

substanţei, de viscozitatea acesteia şi de temperatură, conform relaţiei:

unde: r – raza particulelor care difuzează şi k – constanta lui Boltzmann

Semnul minus din prima lege a lui Fick semnifică faptul că

transportul de materie se efectuează în sens invers gradientului de
concentraţie, în sensul stabilirii echilibrului.
Pentru a obţine o altă exprimare a primei legi a lui Fick, se foloseşte
relaţie de definiţie a fluxului de materie transportată, obţinându-se
următoarea relaţie:

De unde:

173
 Conform acestei ultime relaţii, se poate aprecia că numărul de
molecule ce difuzează normal printr-o suprafaţă este proporţional cu aria
suprafeţei (dS), cu gradientul de concentraţie (C/x) şi cu timpul de difuzie
dt.
In general, concentraţia variind în timp şi spaţiu, C = C(x, t), fluxul de
materie transportată va varia în funcţie de zona considerată şi de timp, adică
j = j(t, x). Conform principiului de conservare a materiei, numărul de
molecule transportate trebuind să rămână constant, se demonstrează că:

Dar:

De unde, se obţine:

ecuaţie cunoscută sub denumirea de a doua lege a lui Fick, relaţie ce descrie
propagarea materiei în timpul difuziei.

In cazul în care concentraţia este independentă de timp (C/t = 0),

se obţine:

şi

174
 In acest caz, fluxul molecular j este acelaşi în toate punctele mediului
de difuzie, unde nu se produce nici acumulare, nici dispariţie a materiei. Se
spune că regimul de transport este staţionar.

Legea lui Fick în cazul difuziei în stare lichidă are forma:

unde: C1 , C2 reprezintă concentraţiile celor două soluţii;

dS – suprafaţa membranei prin care se produce difuzia; dm – masa de solvent
difuzată; P – coeficientul de permeabilitate al membranei. Condiţia de
realizare a difuziei în acest caz este ca membrana să fie udată de solvent.

Aplicaţiile fenomenului de difuzie sunt numeroase şi importante, de la

purificarea substanţelor, până la solubilizarea principiilor active ale
medicamentelor şi disponibilizarea lor în organism.

175
 III. STUDIUL GAZELOR
III.1. Gaze perfecte
III.1.1. Ecuaţia de stare

Starea gazoasă perfectă este o stare limită (deci, ideală) spre care tind toate
gazele, atunci când tendinţa lor spre expansiune şi dezordine este singura care
se manifestă. In aceste condiţii, între moleculele gazului nu există interacţiuni
(forţele Van der Waals nu se iau în considerare) şi volumul lor propriu este
neglijabil în raport cu volumul recipientului ce conţine gazul respectiv.
Fie o masă m constantă de gaz perfect, ce ocupă un volum V, sub
presiunea p şi la temperatura T. p, V şi T reprezintă parametrii ce definesc
starea acestei mase de gaz. Aceste variabile verifică o serie de legi, şi anume:

- la temperatură constantă, legea Boyle-Mariotte, conform căreia

presiunea p variază invers proporţional cu volumul V ocupat de gaz
(Figura III.1):

Figura III.1. Graficul unei

transformări izoterme în
coordonate (p, V)

176
 - la presiune constantă, legea Gay-Lussac:

sau

unde V0 – volumul gazului la zero grade Celsius

Conform acestei legi, volumul gazului variază direct proporţional cu

temperatura absolută (Figura III.2).

Figura III.2. Graficul unei

transformări izobare în coordonate
(V, T)

Dependenţa liniară a volumului de temperatură, cu un coeficient 

constant, este o caracteristică a gazelor, neaplicându-se în cazul solidelor sau
al lichidelor. Dacă temperatura unui gaz real scade, la un moment dat are loc
o variaţie “abruptă” a volumului acestuia, pentru o temperatură constantă,
denumită temperatură de lichefiere.
Putem defini gazul perfect ca fiind un gaz ideal care ascultă de
legile Boyle-Mariotte şi Gay-Lussac. Acest gaz perfect este, deci, un sistem

177
de molecule care nu se lichefiază şi al cărui volum scade liniar odată cu
creşterea temperaturii, până ce atinge valoarea V = 0. In realitate, această
definiţie este pur formală, deoarece legea Gay-Lussac nu poate fi extrapolată
până la temperatura pentru care V = 0 (adică până la ) fără ca
gazul să sfârşească prin a se lichefia. Prin urmare, un gaz este cu atât mai
perfect cu cât se îndepărtează de condiţiile în care acesta se lichefiază.
Temperatura t = -273,15°C reprezintă temperatura de zero absolut,
existând obişnuinţa de a repera toate celelalte temperaturi în raport cu acest
zero absolut. Se defineşte atunci:

unde: T reprezintă temperatura absolută exprimată în grade Kelvin şi t –

temperatura exprimată în grade Celsius

Astfel, apa pură se solidifică la 273,15 K şi se vaporizează la

373,15 K, sub presiune atmosferică normală.
Dacă temperatura se exprimă în grade Celsius, legea Gay-Lussac are
forma:

- la volum constant, legea lui Charles:

sau

unde p0 – presiunea gazului la zero grade Celsius

178
 Conform acestei legi, presiunea gazului variază direct proporţional
cu temperatura absolută (Figura III.3).

Figura III.3. Graficul unei

transformări izocore în coordonate
(p, T)

Aceste trei legi poartă denumirea de legile transformărilor simple

ale gazului ideal, transformări în care variază un singur parametru de stare.
Un gaz perfect ascultă de aceste legi în orice condiţii de presiune şi
temperatură.

III.1.2. Legea transformării

generale a gazului ideal

Fie 1 mol de gaz perfect, ce suferă o transformare între două stări: A,

caracterizată de parametrii p0, V0, T0 şi starea C, caracterizată de parametrii p,
V, T. Considerând o stare intermediară B, caracterizată de parametrii p0, V’, T
şi scriind legile transformărilor simple ale gazului ideal (de la starea A la B şi
de la B la C), se obţine în final legea transformării generale a unui gaz
perfect (transformare în care variază toţi parametrii de stare):

179
 Oricare ar fi natura gazului, în condiţii normale de presiune şi
temperatură (T0 = 273,15 K; p0 = 101 325 Pa), 1 mol de gaz ocupă acelaşi
volum V0 = 22,410-3 m3. Această afirmaţie este cunoscută sub denumirea de
legea lui Avogadro-Ampère.

; R reprezintă constanta universală a

gazelor perfecte

Ecuaţia de stare a gazelor perfecte va fi:

pentru 1 mol de gaz

pentru  moli de gaz

III.1.3. Amestec de gaze perfecte.

Legea lui Dalton

O aplicaţie directă a ecuaţiei de stare a gazelor perfecte se referă la un

amestec de mai multe gaze, suficient de diluate (de exemplu, cazul aerului
care conţine N2, O2...).
Să considerăm două gaze perfecte, cu 1 şi 2 moli, aflate la aceeaşi
presiune p şi aceeaşi temperatură T, dar ocupând două volume diferite (V1 şi
V2) (Figura III.4.a). Dacă se pun în legătură volumele V1 şi V2, fiecare gaz va
ocupa întregul volum V1 + V2 (Figura III.4.b).

180
Presupunem că fiecare gaz se comportă ca şi când celălalt nu ar fi prezent. Se
defineşte presiunea parţială a unui component dintr-un amestec de gaze
perfecte ca fiind presiunea (fictivă) pe care ar avea-o acel gaz dacă ar ocupa
singur întregul volum în care se găseşte amestecul.

a b

Figura III.4. Parametrii de stare corespunzători a două gaze aflate în

două compartimente diferite ale unui recipient (a) şi în urma
îndepărtării peretelui despărţitor (b)

Ecuaţiile de stare pentru cele două gaze din amestec, în urma

înlăturării peretelui despărţitor (Figura III.4.b):

unde p1 şi p2 reprezintă presiunile parţiale ale celor două gaze din amestec

Adunând cele două relaţii, se obţine:

181
 Generalizând, se obţine legea lui Dalton, conform căreia presiunea
totală a unui amestec de gaze perfecte este egală cu suma presiunilor
parţiale ale constituenţilor amestecului:

unde  reprezintă numărul total de moli din amestec şi p – presiunea totală a

amestecului

III.1.4. Descrierea microscopică

a gazului ideal

Din punct de vedere microscoscopic, se defineşte gazul ideal cu ajutorul

următoarelor ipoteze:
- gazul constă din particule identice (molecule) considerate a fi puncte
materiale
- moleculele se află într-o mişcare dezordonată, aleatoare (mişcare ce
respectă legile mecanicii newtoniene)
- numărul total de molecule este foarte mare; direcţia şi viteza mişcării
acestora se schimbă permanent, ca urmare a ciocnirilor cu pereţii incintei sau
cu celelalte molecule
- volumul moleculelor constituie o fracţiune mică, neglijabilă, din volumul
ocupat de gaz
- asupra moleculelor nu acţionează forţe apreciabile decât în timpul ciocnirii.
Se presupune că raza de acţiune a forţelor moleculare este comparabilă cu
dimensiunile moleculare. Intre două ciocniri succesive, moleculele se mişcă
cu viteze constante
- ciocnirile sunt elastice şi durează un timp neglijabil. In timpul acestor
procese se conservă impulsul şi energia cinetică

182
 III.1.5. Calculul cinetic al presiunii
gazului ideal (formula fundamentală
a teoriei cinetico-moleculare)

Se defineşte presiunea unui gaz ca fiind forţa exercitată pe unitatea de

suprafaţă de către moleculele gazului respectiv. Vom calcula, în cele ce
urmează, presiunea exercitată de moleculele unui gaz ideal, pe baza teoriei
cinetice.
Considerăm un gaz ideal aflat într-un vas de formă cubică, cu latura
l. Notăm cu n – numărul total de molecule şi cu n0 – numărul de molecule
din unitatea de volum. Se vor lua în considerare doar ciocnirile frontale ale
moleculelor cu pereţii incintei.
Considerăm o moleculă de masă m, ce se mişcă cu viteza 1 după
axa OX. Dacă această moleculă se ciocneşte frontal cu peretele A1, ea va fi
reflectată, după direcţia OX, cu viteza – 1 (viteză egală în modul, având
aceeaşi direcţie, dar sens opus vitezei iniţiale 1, dat fiind faptul că ciocnirea
dintre moleculă şi perete este o ciocnire elastică şi nu se pierde energie în
timpul ciocnirii) (Figura III.5).

Figura III.5. Reprezentarea

schematică a impulsului unei
molecule de gaz ideal aflat într-
un recipient cubic, în urma
ciocnirii frontale cu peretele
incintei

183
 Variaţia impulsului moleculei  molec în urma ciocnirii cu peretele
va fi:

Sistemul moleculă – perete fiind izolat, se poate scrie:

De unde:

Această variaţie a impulsului este determinată de forţa medie cu care

molecula ciocneşte peretele:

Forţa nu acţionează asupra peretelui decât în intervalul de timp

foarte scurt cât durează ciocnirea. Pentru a calcula forţa medie, se admite că
acest timp este intervalul în care molecula loveşte de două ori, succesiv,
acelaşi perete. Presupunând că molecula, reflectată de peretele A1, ajunge la
peretele A2 fără să ciocnească altă particulă în drumul său, este reflectată de
A2 (viteza schimbându-şi, din nou, sensul) şi se întoarce la A1 fără a suferi
ciocniri cu alte molecule, drumul dus-întors va fi parcurs în intervalul de
timp:

184
 Inlocuind în expresia forţei medii, se obţine:

Pentru o a doua moleculă, ce se mişcă cu viteza 2 în lungul axei OX,

forţa medie cu care aceasta ciocneşte peretele va fi:

ş.a.m.d.....................

Forţa medie cu care toate moleculele de gaz din incinta de formă

cubică lovesc peretele va fi:

In relaţia precedentă, apare factorul 1/3, deoarece particulele gazului

se mişcă dezordonat, neexistând nici o preferinţă pentru molecule de a se
mişca de-a lungul uneia dintre cele trei axe (OX, OY şi OZ). Se presupune,
atunci, că moleculele se mişcă – în mod egal – după fiecare din aceste trei
direcţii.
Se notează:

viteza pătratică medie

185
 Se obţine, în aceste condiţii:

Pentru a determina presiunea exercitată de toate moleculele gazului

asupra peretelui incintei, se va raporta această forţă medie la suprafaţa
peretelui:

Această ecuaţie poartă denumirea de formula fundamentală a

teoriei cinetico-moleculare, ea legând între ei un parametru macroscopic
(presiunea) si o serie de parametrii macroscopici (numărul de molecule din
unitatea de volum, masa unei molecule, viteza pătratică medie).

III.2. Gaze reale

III.2.1. Ecuaţia Van der Waals

Comportarea unui gaz real este apropiată de cea a unui gaz ideal în cazul unei
presiuni scăzute (numărul de molecule pe unitatea de volum este mic, deci
interacţiunile moleculare sunt neglijabile) şi a unei temperaturi ridicate.
Intr-un sistem de coordonate Amagat - pV = f (p) – pentru un gaz
perfect care ascultă de legea Boyle-Mariotte, se obţine o dreaptă orizontală.
Când presiunea creşte, experienţa arată că un gaz real se poate comporta fie
ca hidrogenul, fie ca oxigenul; cu alte cuvinte, pentru o valoare dată a
presiunii (p), pot exista următoarele situaţii (Figura III.6):

186
- pVR1 > pVp: gazul este mai puţin compresibil decât este prevăzut prin
legea Boyle-Mariotte (situaţie întâlnită în cazul hidrogenului)
- pVR2 < pVp: gazul real este mai compresibil (cazul oxigenului)

Figura III.6. Izotermele trasate pentru o serie de gaze reale în raport

cu un gaz perfect, în coordonate Amagat [Courrière Ph., 1990]

Când presiunea creşte, numărul de molecule pe unitatea de volum

creşte, distanţa dintre acestea scăzând şi, prin urmare, forţele de interacţiune
Van der Waals nu mai pot fi neglijate. In plus, volumul molecular nu mai este
neglijabil în raport cu volumul total ocupat de către gaz.
Pentru a ţine cont de aceste noi condiţii experimentale, Van der Waals
a propus scrierea ecuaţiei de stare pentru un gaz real sub forma:

Această relaţie, cu caracter empiric, este cunoscută sub denumirea de

ecuaţia Van der Waals (pentru 1 mol de gaz real). a şi b sunt constantele
Van der Waals, ale căror valori depind de natura gazului. In Tabelul III.1,
sunt trecute câteva valori ale acestor două constante, pentru gaze diferite.

187
Tabelul III.1. Constante Van der Waals pentru câteva gaze reale [Courrière
Ph., 1990]

Gazul a [(m3)2Pa/mol2] b10-3 (m3/mol)

H2 0,0244 0,02661
O2 0,136 0,03183
CH4 0,225 0,04278

Termenul de corecţie a/V2 din ecuaţia Van der Waals, adus presiunii,
ţine cont de forţele de interacţiune; în cazul gazului real, ciocnirile
intermoleculare nu mai sunt elastice. Termenul pi = a/V2 se numeşte
presiune internă, ea fiind orientată spre interiorul gazului şi determinând
comprimarea acestuia. Presiunea internă apare ca urmare a forţelor de atracţie
dintre molecule, care se manifestă pentru distanţe relativ mari între acestea.
Termenul de corecţie adus volumului – b (covolum) – ţine cont de
faptul că, volumul molecular nemaifiind neglijabil, totul se petrece ca şi când
fiecare moleculă nu mai are la dispoziţie decât volumul V–b. Covolumul b nu
este egal cu volumul geometric al moleculelor, el fiind de 3-4 ori mai mare
decât acesta. Această diferenţă este legată de faptul că, în urma comprimării
gazului, moleculele nu pot intra în contact direct una cu cealaltă, datorită
forţelor de respingere ce apar la distanţe mici între acestea. Când presiunea
tinde la infinit, volumul gazului tinde la covolum.
Ecuaţia Van der Waals poate fi scrisă şi sub forma:

Din această ultimă relaţie, rezultă că, atunci când presiunea scade
foarte mult, volumul creşte, ceea ce determină ca rapoartele [V / (V-b)]  1
şi (a / RTV)  0. Prin urmare, ; adică, cu alte cuvinte, la o creştere

188
pronunţată a presiunii, se obţine ecuaţia de stare a gazelor perfecte (un gaz
real se comportă asemănător unui gaz ideal).

Dacă se reprezintă legea transformării izoterme pentru un gaz real,

în coordonate (p, V), se obţine un grafic de forma celui prezentat în Figura
III.7.

Figura III.7. Graficul teoretic al

transformării izoterme pentru un
gaz real, în coordonate (p, V)

Pe măsură ce volumul scade, presiunea creşte, trece

printr-un maxim, după care scade, atinge o valoare minimă şi apoi creşte
nelimitat. Pe măsură ce temperatura creşte, diferenţa – măsurată pe verticală -
între valoarea maximă şi minimă a presiunii se micşorează, pentru o anumită
temperatură ea reducându-se la un punct de inflexiune.

189
 III.2.2. Izotermele Andrews

Andrews a încercat să traseze aceste izoterme, folosind drept gaz real –

dioxidul de carbon. In locul maximelor şi minimelor din izotermele teoretice,
el a constatat existenţa unui palier (valori constante ale presiunii pentru
diferite valori ale volumului) (Figura III.8).

Figura III.8. Izotermele Andrews experimentale trasate pentru CO2

Pentru temperaturi relativ mici (< 31°C, în cazul CO2), se observă că

– odată cu micşorarea volumului, presiunea creşte iniţial – comportare
asemănătoare cu cea a gazului ideal (porţiunea AB pe graficul din Figura
III.8). In punctul B, gazul începe să se lichefieze; se observă că presiunea
rămâne constantă, cu toate că volumul se micşorează în continuare (palierul
BC). Pe această porţiune, sistemul se găseşte în stare de vapori saturanţi şi
lichid, aflaţi în echilibru dinamic. In punctul C, lichefierea este terminată
(întreg gazul a fost transformat în lichid). Comprimând, în continuare,
sistemul, se observă că variaţii mici ale volumului determină variaţii foarte

190
mari de presiune (porţiunea CD). Panta porţiunii CD este mult mai mare
decât panta porţiunii AB, dat fiind că lichidele sunt practic incompresibile.
Pentru izoterme trasate la temperaturi mai mari, palierul BC se
micşorează, pentru o anumită valoare a temperaturii, acesta reducându-se la
un punct, numit punct critic. Parametrii corespunzători acestui punct se
numesc parametrii critici (presiune, volum şi, respectiv, temperatură
critică).
Unind punctul critic cu extremităţile porţiunilor orizontale ale
izotermelor, se obţine curba de saturaţie care, înpreună cu izoterma critică,
împarte spaţiul în patru regiuni. In interiorul curbei de saturaţie, sistemul se
află în stare de vapori saturanţi şi lichid; deasupra izotermei critice, sistemul
este în stare de gaz, între porţiunea dreaptă a curbei de saturaţie şi sub
izoterma critică – vapori, iar între porţiunea stângă a curbei de saturaţie şi sub
izoterma critică – lichid.
Pentru temperaturi mai mari decât temperatura critică, gazul real se
comportă ca un gaz ideal, curba obţinută în cazul comprimării izoterme fiind
un arc de hiperbolă, ca şi în cazul gazului ideal. La aceste temperaturi, gazul
real nu mai poate fi lichefiat, indiferent de presiunea aplicată.

191
 Bibliografie

Aramă Efim, Gheorghiţă Eugen, Untilă Pantelei, Untilă Maria, Metode fizice
de determinare a vitezei circulaţiei sângelui, Fizica şi Tehnologiile Moderne
9 (1-2), 2011.

Bouyssy A., Davier M., Gatty B., Physique pour les sciences de la vie. 2. La
matière, Collections DIA Université, Belin, Paris, 1987.

Brown B.H., Smallwood R.H., Barber D.C., Lawford P.V., Hose D.R.,
Physics and Biomedical Engineering, Institute of Physics Publishing, Bristol
and Philadelphia, 2001.

Courrière Ph., Physique et biophysique pharmaceutiques, Paris, Masson,

1990

Gafiţanu E., Forme Farmaceutice – Sisteme Disperse Eterogene – Vol. I,

Editura Cermi, Iaşi, 2000.

Georgescu V., Sorohan M., Fizică Moleculară, Ed. Universităţii “Al. I.

Cuza”, Iaşi, 1996.

http://www.federica.unina.it/medicina-veterinaria/radiologia-veterinaria-e-
medicina-nucleare/ultrasuoni-ecografia-eco-doppler/

Johnson, Rulon E. in Wettability, Ed. Berg, J.C. New York: Marcel Dekker,
Inc., 1993.

Keller F. J. K., Gettys W. E. G., Skove M. J., Physics, Classical and Moderrn, 2-nd
edition, New York: McGraw-Hill, 1993

192
Kroll M.H., Hellums J.D., McIntire L.V., Schafer A.I., Moake J.L., Platelets
and shear stress, Blood J. Am. Soc. Haematology 88: 1525-1541, 1996.

Mîndreci I., Curs de Fizică Farmaceutică, Litografia IMF Iaşi, 1983.

Rusu M., Fizică Moleculară, Vol I, II, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,
1988.

Rusu V., Dicţionar Medical, ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Editura

Medicală, Bucureşti, 2010.

Teren Ovidiu, Petcu Lucian Cristian, Vasile Monica; Lucrări pracice de Biofizică
Medicală, Univ. Ovidius Constanţa, University Press, 2009.

White F.M., Fluid Mechanics, 3-rd edition, New York: McGraw-Hill, 1994.

193