România

Ministerul Educației Naționale

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umanistice Economice și
Inginerești

Referat

Tema: ASPECTE GENERALE LEGATE DE PROBLEMATICA HANDICAPULUI

Elaborat:Mortean Vladimir,gr.II
Coordonator științific:Triboi Vasile,prof.dr.

Chișinău,2020
 Cuprins:
Introducere............................................................................3
1.1 Perspectivă istorică asupra handicapului…………...4-7
2.1 Deficienţă, incapacitate, handicap………………….7-10
3.1 Definirea handicapului motor………………………10-14
Bibliografie

2
 INTRODUCERE

Fără a fi neglijate dimensiunile medicale, psihologice ale handicapului, acesta este cu

precădere un fenomen social, întrucât se manifestă la nivelul interacţiunilor sociale. Reacţiile
societăţii faţă de problematica persoanelor cu diferite deficienţe senzoriale, fizice ori mintale,
caracterizate de o mare diversitate, tind a fi sistematizate la nivelul reglementărilor domeniului
specific al politicilor sociale. Astfel, handicapul devine tot mai mult o categorie administrativă,
utilizată în procesul redistribuirii, în scopul asigurării bunăstării. Cu toate acestea, sensurile
conceptului nu sunt întotdeauna suficient de bine precizate, ceea ce creează posibilitatea
confuziei, risipei inutile de resurse, sau chiar a inechităţii.
Problematica persoanelor cu deficienţe a devenit una de interes public odată cu afirmarea
valorilor şi principiilor societăţii capitaliste, evidenţiate sintetic prin formulări variate ale
diferiţilor sociologi: raţionalism şi birocraţie (M. Weber), diviziune a muncii, solidaritate
organică (E. Durkheim), standardizare, specializare, sincronizare, concentrare, maximizare,
centralizare (A. Toffler). în noile condiţii au devenit tot mai evidente tensiunile dintre cele două
tipuri de sisteme distributive: cel bazat pe muncă şi cel bazat pe nevoie. Accesul în sistemul
bazat pe nevoie trebuia reglementat prin utilizarea unui instrument eficace de control social şi
acest rol a fost asumat de medicină. De aici, a rezultat o tendinţă de „medicalizare” a tuturor
problemelor cu care se confruntă persoanele cu deficienţe; deşi intr-o viziune integralistă, se
poate considera că asemenea probleme se află în strânsă legătură cu starea de sănătate, unele
depăşesc cu mult această sferă (educaţia, munca, integrarea socială etc.) necesitând un altfel de
răspuns decât tratamentul medical.
În calitatea sa de fenomen preponderent social, pentru a fi corect abordat, „handicapul”
impune explorarea unor perspective ale teoriilor, para-digmelor sau conceptelor sociologice.
Astfel, handicapul poate fi văzut ca o abatere de la „normal”, de la trăsăturile cele mai
frecvente ale membrilor unei colectivităţi; în mod obişnuit, se tinde spre atribuirea de
semnificaţii negative abaterilor respective. însă acest clivaj - „normal” - anormal - are un caracter
reductivist întrucât nu permite surprinderea diversităţii fiinţelor umane. Mai mult, nu pot exista
criterii şi instrumente suficient de elaborate, cu putere totală de discriminare în privinţa celor
două categorii.

3
 1.1Perspectivă istorică asupra handicapului

Instituţiile şi serviciile sociale care au tangenţă cu situaţia acestei categorii de persoane

apar ca produsul dezvoltării specifice a fiecărei ţări, cu rădăcini adânci în istorie.
Dacă deficienţele fizice, senzoriale şi psihice sunt caracteristice întregii evoluţii a
umanităţii, în perspectiva istorică s-au înregistrat diferite răspunsuri ale societăţii faţă de
problemele persoanelor cu handicap: caritate, patemalism, represiune, segregare, mutualism,
panificare.
Există mărturii că, din cele mai vechi timpuri, oamenii, în mod individual sau colectiv, au
manifestat grijă faţă de ceilalţi, încercând să trateze insecuritatea sau nevoia umană, să ajute pe
cei care se dovedeau incapabili a-şi satisface minimul de cerinţe ale traiului. Astfel, chiar şi în
antichitate exista o varietate de moduri de alinare a suferinţei, de ajutorare a celor aflaţi în
nevoie; printre altele, existau practici ca alocaţiile zilnice şi pensiile pentru invalizi (Trattner, W.,
1979). Ulterior, legea religioasă a devenit mai explicită şi mai imperioasă; spre exemplu,
doctrina creştină, de la bun început propovăduia îndatorirea de a da, de a oferi şi dreptul de a
primii în cazul celor aflaţi în nevoie (de altfel toate religiile, într-un fel sau altul, postulează
datoria de caritate faţă de cei defavorizaţi).
Începând cu secolul al Vl-lea, mănăstirile au devenit agenţii de bază în alinarea
suferinţelor. Treptat, spitalul a devenit o sursă importantă în ajutorarea celor aflaţi în nevoie în
timpul evului mediu; el nu furniza doar îngrijire medicală celor bolnavi, ci şi pelerinilor,
orfanilor, vârstnicilor, săracilor. Primele spitale au apărut de-a lungul principalelor drumuri,
ataşate mănăstirilor şi doar ulterior ele au fost înfiinţate şi în oraşe, fiind luate în grija
autorităţilor municipale.
Deficienţele fizice ori psihice par caracteristici individuale ale căror incidenţe pot sau nu să
se traducă în respingerea persoanelor respective de către mediul social, în funcţie de normele şi
constrângerile pe care acesta le impune. Gradul de toleranţă a variat mult şi unele societăţi au
onorat handicapul, în special cel mintal, atribuindu-i un rol eminent.
Aşa cum considera M. Foucault într-o analiză a relaţiei dintre maladia mintală şi cultura
occidentală, „boala nu are realitatea sa şi valoarea sa de boală decât în interiorul unei culturi care
o recunoaşte ca atare” (1996 b). Analizând spitalele într-o perspectivă istorică, el a arătat că
4
acestea nu au avut la început nici o vocaţie medicală; cei internaţi în astfel de aşezăminte nu
ajungeau acolo pentru a fi îngrijiţi, ci pentru că nu mai puteau face parte din societate, ori era
necesar să nu mai facă parte din ea. De pildă, internarea bolnavului psihic nu se realiza datorită
legăturii acestei afecţiuni cu boala în sens general, ci datorită raporturilor societăţii cu ea însăşi.
Categoria comună care grupa pe toţi cei care rezidau in astfel de instituţii era
incapacitatea în care ei se aflau de a lua parte la producerea, circulaţia sau acumularea de
bunuri. Excluziunea de care ei erau atinşi era măsura acestei incapacităţi, indicând o
restructurare controlată a spaţiului social.
În decursul timpului, deficienţei psihice - „nebuniei” - i-au fost atribuite diferite
accepţiuni, fiind considerată de către unii „viciu”, de către alţii - „greşeală sau nesăbuinţă”,
ori „stare provocată de împrejurările vieţii sau chiar de regimul instituţional”. Pe baza acestor
accepţiuni se conturau atitudini corespunzătoare: de la recluziunea în absenţa asistentei
medicale, la cea asociată cu asistenta me- dicală; de la internarea pentru acordarea de
asistenţă medicală, la acordarea de asistenţă fară internare.
Dacă în antichitate, medicina greacă şi cea romană considerau bolnavul mintal ca fiind
atins de afecţiuni cerebrale, necesitând tratament special, odată cu trecerea în Evul Mediu
boala psihică, nebunia capătă semnificaţia de viciu, fapt care va influenţa pentru multă vreme
mentalitătile. De aici, conturarea a două căi de suprimare a libertăţii individuale a bolnavului
mintal: prin închidere şi prin constrângere la tratamente medicale.
În general, până în secolul trecut, handicapul era considerat ca o fatalitate şi suscita din
partea comunităţii o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea în instituţii viza izolarea
celui afectat, pentru a nu perturba desfăşurarea vieţii sociale. Treptat, datorită iniţiativei
private, au apărut primele servicii pentru invalizi, sub forma operelor de binefacere, vizând
uneori şi stabilimentele şcolare.
Problema tehnică cea mai importantă şi complexă de rezolvat era definirea şi evaluarea
invalidităţii, care condiţiona accesul la prestaţii, asigurând eligibilitatea beneficiarilor. în aproape
toate regimurile de asigurări, dreptul la prestaţii este subordonat existenţei unui grad minim de
invaliditate, adesea exprimat sub forma procentajelor, care variază mult de la o ţară la alta (între
15% şi 66%). Evaluarea se fondează pe starea fizică şi/sau mintală a solicitantului în momentul
considerat, atestată de viciile medicale, care au în vedere o serie de criterii de specialitate, uneori
şi evoluţia posibilă a urii de sănătate în ipoteza continuării activităţii profesionale. însă, criteriile
medicale nu sunt ulii icnte, fiind necesară asprecierea posibilităţilor de readaptare, cunoaşterea
solicitărilor profesionale şi problemelor legate de locul de muncă.

5
 Numărul mare de invalizi în urma războaielor a creat o problemă de natură să suscite o
intensificare a preocupărilor societăţii pentru această categorie. Pe lângă unele prestaţii băneşti
(alocaţii, pensii) sau în natură (proteze), treptat, au apărut preocupări de rrabilitare funcţională,
de formare profesională pecială şi de muncă protejată. Astfel, la încheierea primului război
mondial s-a resimţit necesitatea unor dispoziţii speciale pentru crearea diferitelor sisteme care să
permită utilizarea capacităţii restante de muncă a invalizilor, cum ar fi:
 sisteme de încadrare obligatorie a persoanelor cu invalidităţi;
 programe de formare profesională, organizate şi luate în sarcină de autorităţile publice;
 dispoziţii legislative privind readaptarea piol'esională a invalizilor (primele fiind cele
adoptate in S.U.A. în anul 1919);
 diverse sisteme de muncă protejată.
La problemele invalidităţii de război s-a adăugat una: constatarea existenţei diferitelor
grade de invaliditate la tinerii scutiţi de serviciul militar pe motive medicale, fapt care a furnizat
o primă mlbrmaţie clară asupra procentajului de invaliditate iu cadrul populaţiei totale.
Cel de-al doilea război mondial a multiplicat numărul invalizilor, ceea ce a stimulat
adoptarea unor măsuri legislative mult mai extinse, pentru asigurarea readaptării lor profesionale
şi plasarea pe locuri de muncă potrivite. Astfel, ca o tendinţă importantă poate fi observată
deplasarea accentului de la protecţie, la reintegrarea în viaţa activă, avându-se în vedere şi lipsa
forţei de muncă în anii de după încheierea ostilităţilor.
După 1945, o serie de factori contribuie la conturarea concepţiei moderne privind
readaptarea psofesională şi integrarea socială a persoanelor cu incapacităţi;
a) progresul ştiinţei medicale, creşterea lon-gevităţii şi noua tendinţă de a considera
bolnavul ca o persoană şi nu ca un caz;
b) politica de utilizare deplină a forţei de muncă în ţările occidentale;
c) elaborarea şi adoptarea în numeroase ţări a unei legislaţii de ansamblu privind munca
invalizilor;
d) presiunea influenţei exercitate de ONU, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, UNESCO, UNICEF şi de alte organizaţii internaţionale în favoarea
creşterii nivelului economic şi social al populaţiilor în lume;
e) eforturile şi influenţa organizaţiilor benevole naţionale şi internaţionale care activează în
acest domeniu.
În esenţă păreau a se contura două mari direcţii de acţiune în favoarea persoanelor cu
handicap:
1) readaptarea profesională, reabilitarea, în scopul ocupării şi păstrării unor locuri de
muncă, obişnuite mi protejate;
6
 2) crearea de instituţii care să acorde sprijun celor aflaţi în imposibilitatea de a ocupa un
loc de muncă şi de a duce o existenţă în cadrul comunităţii.
Situaţia persoanelor cu handicap din majoritatea mior nu poate fi apreciată corect în afara
contextului conceptual şi de acţiune generat şi stimulat de iniţiativele luate la nivel internaţional.
Astfel, au fost adoptate documente, s-au creat diferite organisme şi agenţii care au avut o
incidenţă semnificativă asupra modalităţilor de abordare ale acestei categorii de persoane.
Printre momentele semnificative care au marcat evoluţia cadrului de abordare teoretică şi
practică a emblematicii specifice persoanelor cu handicap, ar putea fi amintite următoarele:
 Recomandarea 99 din 1955 a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii
privind adaptarea şi readaptarea profesională;
 Declaraţia privind drepturile persoanelor handicapate, adoptată de Adunarea Generală a
ONU în anul 1975;
 Adoptarea de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 1980 a Manualului privind
clasificarea internaţională a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor;
 Declararea anului 1981 ca An internaţional al persoanelor handicapate, cu deviza
„participare deplină şi egalitate”;
 Adoptarea de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în anul 1982 a Programului
Mondial de Acţiune în legătură cu Persoanele cu Handicap;
 Adoptarea de către Organizaţia Internaţională a Muncii în anul 1983 a Convenţiei 159 şi
a Recomandării 168 privind readaptarea profesională şi încadrarea în muncă a
persoanelor handicapate;
 Declararea de către Adunarea Generală a O.N.U. a perioadei 1983-1992 ca Deceniul per-
soanelor cu handicap şi adoptarea unui program special de acţiune;
 Adoptarea de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în anul 1993 a Regulilor
standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap.
Anii ’70 au impus o nouă abordare a problemelor sociale „critice”, care ating comunitatea
şi viaţa în general. Pe măsură ce calitatea vieţii a devenit un domeniu de interes public,
intervenţiile în caz de criză s-au afirmat drept componentele esenţiale ale răspunsului comunitar
la suferinţa umană generată de diferite handicapuri fizice sau psihice. Sintetizând această nouă
concepţie, Declaraţia din anul 1975 a Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor handicapate
sublinia că acestea au dreptul la o securitate economică şi socială şi la un nivel de viaţă decent.
Ele au dreptul, conform propriilor capacităţi, să-şi asigure şi să păstreze un loc de muncă, să se
angajeze într-o ocupaţie utilă, remunerată, ca şi dreptul de a se asocia sindicatelor.

7
 2.1Deficienţă, incapacitate, handicap

Din punct de vedere etimologic, termenul „handicap” îşi are originea în limba engleză,
desemnând iniţial un tip de joc de noroc, în care două persoane participau la un pariu punând
drept miză câte una din posesiunile lor, a căror valoare în bani era apreciată de către un arbitru.
Ulterior, cei doi concurenţi împreună cu arbitrul introduceau câte o mână şi banii puşi ca
miză într-o căciulă; la semnalul dat de arbitru, cei doi competitori trebuiau să-şi retragă rapid
mâinile, indicând astfel acordul sau dezacordul de a continua jocul. In cazul în care ambii aveau
aceeaşi poziţie, în favoarea ori împotriva continuării jocului, arbitrul era cel care îşi însuşea
miza; dacă erau în dezacord, aceasta revenea celui care s-a exprimat pentru continuarea jocului.
Denumirea jocului a fost dată de ascunderea mâinilor în căciulă - „hand in cap”. In secolul
al XVIII-lea termenul a început a fi aplicat unui tip de întrecere între doi cai, situaţie în care un
arbitru decidea asupra gradului de dezavantaj impus unui cal superior; proprietarii cailor indicau
dacă erau ori nu de acord cu hotărârea arbitrului, ducând sau îndepărtând mâna de la pălărie. O
astfel de întrecere era numită „cursă cu handicap”. Mai târziu, în secolul al XlX-lea sfera noţiunii
a fost lărgită, incluzând orice tip de întrecere în care inegalităţile sunt în mod artificial nivelate,
prin impunerea unui dezavantaj concurenţilor su pcriori (Ayto. J., „Dictionary of World
Origins”, 1994). Prin urmare, la originea sa, noţiunea de „handicap” a aparţinut limbajului
comun, unde, desemnând evidenţele cotidiene, avea un sens suficient tic exact şi doar în ultimele
decenii (după anii ’50) şi pătruns în terminologia legislativă şi administrativă. Până atunci,
termenul utilizat pe scară largă pentru desemnarea unei persoane cu deficienţă era cel de
„infirm”, iar starea respectivă era considerată „infirmitate”. Ulterior, s-au înregistrat numeroase
demersuri de precizare a conţinutului şi sferei conceptului, însă, deşi poate părea frapant, încă nu
există o definiţie exactă, o accepţiune clară a acestuia. De aici, rezultă o serie de implicaţii în
identificarea riguroasă a populaţiilor cu handicap.
În accepţiunea tradiţională, sfera noţiunii de „persoană handicapată” era sinonimă celei de
„infirm”, cuprinzând pe cei care, datorită unor deficienţe senzoriale, motorii sau intelectuale,
dispuneau în mod permanent ori pe durate însemnate de posibilităţi inferioare de a acţiona,
comparativ cu cele ale populaţiei numite „normală”. Prin urmare, se opera cu conceptele de
„normalitate” şi „diferenţă”; în mod frecvent, „normalul” se identifică, se confundă cu ceea ce
este comun, obişnuit, având frecvenţa cea mai mare în colectivitate, în societate.
La acest nivel apare şi punctul cel mai sensibil al acestei abordări: pe de o parte, există
mari diferenţe intre criteriile folosite de colectivităţi în a identifica „normalitatea”, iar pe de altă
parte, o mare varietate tle reacţii sociale faţă de ceea ce se percepe a fi diferit.

8
 De regulă, acele persoane care nu se conformează trăsăturilor „medii” ca frecvenţă în
colectivitate, nu mai sunt considerate „normale”. Criteriile invocate pot viza înfăţişarea, funcţia
(rolul în colectivitate), comportamentul, credinţele etc., nefiind absolut necesar ca un individ să
afişeze o deficienţă pentru a fi considerat „cu handicap”.
În esenţă, se face apel la o aşa-numită metodă comparativă: un anumit individ este raportat
la seturi de criterii socialmente stabilite, mai mult sau mai puţin precizate, a căror trăsătură
definitorie ţine în primul rând de frecvenţa cea mai mare a lor în cadrul colectivităţii. „A
compara este modul obişnuit de a gândi. Nimic nu este mai natural decât a considera oameni,
idei sau instituţii în relaţie cu alţi oameni, alte idei sau alte instituţii. Cunoaştem prin relaţii, prin
referinţe. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită, chiar dacă cere unelte intelectuale mai
sofisticate. Comparăm pentru a evalua mai obiectiv situaţia noastră ca indivizi, comunităţi sau
naţiuni” (Dogan, M., Pelassy, D., 1993). S-ar putea spune că acest demers se înscrie pe linia
controlului social, încercând să promoveze trăsăturile cele mai comune ale membrilor grupului
social, ale colectivităţii sau societăţii.
Rezultatul indus prin utilizarea abordării com-paratiste constă în dihotomia „normal” - „han-
dicapat”, stabilită pe baza unor criterii mai mult sau mai puţin elaborate. Astfel, în mod simplist,
umanitatea complexă este împărţită în două categorii, însă, dihotomia reduce totul, întrucât
niciodată două categorii, nu vor putea fi atât de precise în puterea lor discriminatorie, pentru a
deveni operaţionale.
Pe scurt, abordarea comparatistă operează cu următoarele elemente:
 postulatul unei relaţii de cauzalitate între un deficit (de ordin fizic, psihic) şi posibilităţile de
a acţiona;
 sistemul de referinţă constituit din ansamblul trăsăturilor cele mai frecvente în cadrul
colectivităţii, considerate ca „medii”;
 comparaţia caracteristicilor individuale cu cele „medii”.
Această conceptualizare îşi arată limitele în faţa complexităţii multor situaţii ale
persoanelor cu han-dicap. Abordarea comparatistă are ca rezultat conturarea dihotomiei, a
clivajului dintre „normal”şi „handicap”, pe baza unor criterii mai mult sau mai puţin precizate,
mai mult sau mai puţin discutabile. Orice dihotomie este reducţionistă, mai ales atunci când este
aplicată fiinţelor umane. Postulatul esenţial al acestei abordări consideră o legătură de cauzalitate
între anumite deficienţe şi posibilităţile de a acţiona; însă, recurgerea la această semnificaţie pare
a nu fi de mare utilitate în încercarea de a aprecia situaţia celor cu afecţiuni cronice congenitale
având mani-festări episodice (ex.: epilepsia), sau a celor cu afecţiuni cronice caracterizate printr-
o apariţie insidioasă şi o evoluţie pe termen lung (ex.: bolile cardio-vasculare, renale, articulare).

9
 Chiar dacă astfel de persoane sunt în mod uzual desemnate ca aparţinând categoriei
bolnavilor cu afecţiuni cronice, ele se confruntă cu serioase probleme de inserţie- dezinserţie
socială. In aceeaşi situaţie se află şi bolnavii mintal. în mod similar, persoanele vârstnice nu sunt
incluse în imaginea existentă privind persoanele handicapate, datorită perceperii ca „normală” a
apariţiei unor deficienţe fizice, psihice, a reducerii funcţionalităţii organismului uman odată cu
înaintarea în vârstă; banalitatea deficitelor legate de îmbătrânire tinde să conducă la perceperea
ca ineluctabile a consecinţelor lor în materie de excluziune socială.
În plus, limitele unei asemenea abordări rezultă din faptul că noţiunea de „normal” nu este
neutră din punct de vedere axiologic, fiind înalt valorizată: ceea ce este comun pare a fi şi de
valoare, iar ceea ce este neobişnuit, „anormal” provoacă prejudiciul, în mod frecvent, mai mult
sau mai puţin explicit, există tendinţa de a se asocia „normalul” cu ceea ce este corect, dezirabil,
prin simplul fapt că aparţine marii majorităţi a membrilor colectivităţi. „Normalul implică ceea
ce este mediu în cadrul oricărei structuri sociale. Cei care nu se conformează la ceea ce este
mediu în termeni de aparenţă, funcţie, comportament sau credinţă nu mai sunt consideraţi a fi
„normali”. Măsura în care ei se abat de la medie indică pe o scală, gradul în care vor fi lipsiţi de
încredere, gradul în care ceilalţi vor manifesta temeri faţă de ei, şi în cele din urmă, gradul în
care îi vor respinge. Ei sunt altcineva... Ei nu aparţin colectivităţii deoarece nu mai reprezintă
valorile colective ale acesteia...” (Morris, J., 1993, p. 17).
în spiritul acestei conceptualizări tradiţionale, imaginea persoanelor handicapate tinde a fi
dominată de aspectele legate de neputinţă (absenţă a puterii fizice, psihice, economice,
profesionale, relaţionale, civice ele.) şi în această penumbră se produce o totali/arc care tinde să
discrediteze, să prejudicieze oi u c individ cu o anumită deficienţă. Mecanismele miei asemenea
utilizări sociale a noţiunii de „handi- i ap” .111 fost evidenţiate de E. Goffman intr-o lucrare
drvrnita de referinţă (Goffman, E., 1990); el a definit handicapul ca un stigmat, ca relaţia dintre
un atribut i un prejudiciu pe care acesta îl declanşează la tir • Iul persoanei; în acest mod,
persoana cu atributul h ipi-iiiv ajunge a fi discreditată. La baza repre-
¦ ni,II II «it mir .1 handicapului, după Goffman, s-ar mia pir.iulatul paralelismului dintre
„fizic”, iuiMi.it mm,îl rare determină o tendinţă de a d< In un unumit deficit, la o incapacitate
sau u mici mi u.iir p.rueiala In consecinţă, o deficientă p.uin ul.ii'a c tiansforma iuti un stigmat,
marcând mliiMf.i personalitate şi diseteditând-o. Focalizarea .f.upia deficienţei, a incapacităţii
face ca incom- pleiitmlinea sub aspect fizic sau intelectual să fie apreciata ca atributul definitoriu
al persoanelor cu handicap, neglijându-se calităţile pozitive şi potenţialul lor, ajungându-sc
implicit la plasarea pe un plan secundar a altor obiective ale protecţiei decât 11 .mslei uri Ic
economice dinspre societate către ele.

10
 3.1 Definirea handicapului motor

Definiţiile adoptate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii - căutarea unei definiţii a

persoanelor handicapate, care sa fie în acelaşi timp riguroasă a constituit obiectul preocupărilor
unui număr mare de cercetători. Printre aceştia s-a remarcat P. Wood care a formulat propuneri
de reconceptualizare acceptate ulterior prin consens de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (World
Health Organization, 1980); inovaţia sa constă în înlocuirea cuvântului „handicap”, insuficient
delimitat, prin trei concepte distincte:
 infirmitatea sau deficienţa („impairment”) cuprinzând orice pierdere, anomalie sau dereglare
a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice ori psihice. Ea descrie perturbarea la
nivelul organului, vizând deficite ale membrelor, organelor sau ale altor structuri ale
organismului, ca şi deficite ale funcţiei mintale. Conceptul este operaţional la nivelul
sistemului „organism”. Formulări ca „lipsa vederii”, „ambliopia”, „surzenia”, „mutismul”,
„paraliziile membrelor”, „amputaţii ale membrelor”, „întârzierea mintală”, „deficienţa de
vorbire” etc. au fost utilizate în realizările recensămintelor şi cercetărilor pe bază de eşantion
(Nations Unies, 1992);
 incapacitatea sau dizabilitatea („disability”), înglobând orice reducere, lipsă ori pierdere
(rezultând dintr-o infirmitate sau deficienţă) a aptitudinii de a desfăşura o activitate în
condiţiile considerate normale pentru o fiinţă umană. Incapacităţile sunt descrieri ale
perturbărilor la nivelul persoanei, al personalităţii; ele ilustrează limitarea funcţională sau
restricţia în activitate (de durată), cauzate de o deficienţă. în cadrul recensămintelor şi
studiilor speciale au fost urmărite diferite tipuri de incapacităţi formulate ca dificultăţi: „de
vedere”, „de auz”, „de deplasare”, „de urcare a scărilor”, „de autoservire” (spălat, îmbrăcat,
preparare şi asimilare a hranei etc.);
 handicapul („handicap”), definit ca orice dezavantaj de care suferă o anumită persoană ca
urmare a unei infirmităţi sau incapacităţi care o împiedică să satisfacă total ori parţial
sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, sexul şi cu diferiţi factori sociali
şi culturali). Noţiunea de handicap descrie rolul social atribuit persoanei cu deficienţă sau
incapacitate, rol care o plasează ca dezavantajată comparativ cu alte persoane. Dezavantajele
apar şi se manifestă în cadrul interacţiunii dintre persoană cu mediul ei social şi cultural
specific. Recensămintele, studiile şi diferitele înregistrări speciale utilizează formulări ale
handicapului de tipul: „imobilizat la pat”, „limitat la domiciliu”, „inapt de a utiliza
transportul în comun”, „inapt de muncă”, „izolat social” etc. În acest mod, handicapul tinde

11
 să capete accepţiunea unei probleme sociale, aceea a respingerii sau excluderii persoanei cu
deficienţă.
Aceste definiţii au făcut posibilă elaborarea Clasificării Internationale a Deficientelor,
Incapacităţilor şi Handicapurilor, (ICIDH-1), adoptată ca document de lucru de către Organizaţia
Mondială a Sănătătii în anul 1980.
În virtutea acestor delimitări conceptuale trebuie reţinut că nu orice persoană atinsă de o
infirmitate poate fi considerată în mod automat ca fiind handicapată. Spre exemplu, după cum
arată A. La- bregere (1990), pierderea auricularului de la mâna stângă constituie o deficienţă
fizică, însă are efecte deosebite în funcţie de caracteristicile socio-pro- fesionale ale celui afectat:
dacă un funcţionar la care intervine o asemenea deficienţă îşi poate păstra locul
Spre exemplu, după cum arată A. La- bregere (1990), pierderea auricularului de la mâna
stângă constituie o deficienţă fizică, însă are efecte deosebite în funcţie de caracteristicile socio-
profesionale ale celui afectat: dacă un funcţionar la care intervine o asemenea deficienţă îşi poate
păstra locul de muncă, resursele, inserţia sa socială, un violonist atins de aceeaşi infirmitate riscă
să le piardă pe toate. Rezultă că în definirea handicapului intervin întotdeauna corectivele
sociale. în mod similar, la stabilirea gradului şi duratei incapacităţii (de către serviciile medico-
sociale) se au în vedere aspecte complexe ce ţin de natura acesteia, starea generală, vârsta,
restantul morfo-funcţional, calificarea profesională, solicitările profesionale etc. Raporturile
dintre conceptele de „deficienţă”, „incapacitate” şi „handicap” pot fi reprezentate astfel:

Factori de risc

CAUZE

Sistemele organice Capacități Factori de mediu

DEFICIENȚE INCAPACITĂȚI OBSTACOLE

Interacțiuni

Obiceiuri ale vieții

SITUAȚII DE HANDICAP

12
 În esenţă este vorba de trei sisteme luate drept cadre de referinţă: organismul, persoana
(per-sonalitatea), la care se adaugă seturile de statusuri şi roluri sociale. Deficienţele sau
incapacităţile se transformă în handicapuri atunci şi numai atunci când se constituie ca predictori
negativi ai sistemului statusurilor şi rolurile sociale aparţinând unui anumit individ (altfel spus,
când devin „status dominant” şi „rol dominant”). Am arătat deja că pot exista deficienţe
(infirmităţi) ori incapacităţi care nu determină în mod necesar handicapuri. În mod grafic,
relaţiile dintre deficienţă, incapacitate şi handicap la nivelurile corespunzătoare celor trei sisteme
de referinţă ar putea fi reprezentate astfel:

SISTEM – ORGANISM – PERSOANA – STATUSURI ŞI ROLURI SOCIALE

Atunci când incapacitatea vizează posibilitatea ,de a munci a unei persoane de vârstă
activă, aceasta este definită ca invaliditate şi tratată specific în sistemele de securitate socială.
Handicapul este o funcţie a relaţiei dintre persoanele cu incapacităţi şi mediul lor. El apare când
persoanele se confrunta cu bariere culturale, sau sociale care le împiedică accesul la ,diferitele
sisteme ale societăţii, sisteme disponibile altor cetăţeni.
Dacă la începutul anilor ’80 aceste definiţii funcţionale acceptate de O.M.S. păreau a
întruni consensul specialiştilor, ulterior s-a remarcat că problema nu este încă soluţionată, fapt
relevat de numeroasele critici aduse din diferite perspective.
Principala critică vizează faptul că definiţiile respective localizează cauzele incapacităţii,
ale invalidităţii la nivelul individului, fiind mult prea legate de clasificările medicale. întrucât
deficienţa este privită ca o stare de anormalitate, se ajunge la o anumită reificare a ideii de
normalitate, ignorându-se ceea ce este aceasta de fapt. în plus, definiţiile respective par a nu
asigura comparabilitatea în raport cu marea relativitate situaţională şi culturală.

13
 Perspectiva definiţiilor funcţionale tratează mediul ca pe ceva dat, ca variabilă
independentă, chiar dacă handicapul nu mai este considerat a fi integral o caracteristică internă a
individului. însă, întrucât mediul înseamnă într-o bună măsură seturi de roluri sociale care sunt
considerate normale, doar incapacitatea unui anumit individ de a satisface cerinţele lor este aceea
care îl plasează în poziţie defavorizată şi astfel se creează handicapul. în acest raţionament,
paradigma implicită ţine de abordarea medicală (concepţia clinică) deoarece, în mod
predominant, se consideră că apariţia handicapului ar fi determinată de caracteristicile
individuale; de aici, orientarea politicilor şi programelor de protecţie specială mai mult asupra
individului decât asupra mediului, de cele mai multe ori invalidul fiind desemnat şi ca obiect
pasiv al intervenţiei, tratamentului şi reabilitării.
Definiţiile O.M.S. consideră invaliditatea, handicapul ca pe ceva static, nu ţin seama de
componentele experienţei personale şi de cele situaţionale, fapt care a impus consolidarea abor-
dărilor medicale şi administrative ale fenomenului.
O altă critică a definiţiilor normativ-funcţionale ţine de faptul că multe dintre ele au fost
impuse de persoane care nu au avut o experienţă proprie a problemelor cotidiene ale invalidităţii,
ceea ce a afectat soluţiile, măsurile de protecţie socială, servind la perpetuarea discriminării, ca şi
la risipa de resurse.
Clasificarea iniţială adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii urmărea să atragă atenţia
asupra variaţiilor din cadrul condiţiilor individuale de sănătate care sunt dorite de fiecare
persoană, fară a se lua în considerare factorii de mediu. Spre deosebire de aceasta, Clasificarea
Internaţională a Deficienţelor, Activităţilor şi Participării ia în considerare în mod explicit faptul
că invaliditatea este un proces care se manifestă în două planuri generale: cel al mediului şi cel al
persoanei.
Factorii de mediu sunt consideraţi extrinseci individului (incluzând atitudinile sociale,
sistemele de reglementări, condiţiile arhitecturale), în timp ce factorii personali pot include
condiţiile de sănătate, vârsta, sexul, bunăstarea psihică şi alte caracteristici. Aceşti factori
personali diferă de cei ai mediului, dar au un impact considerabil asupra modului în care este
resimţită invaliditatea. Categoriile „deficienţă”, „incapacitate” şi „handicap” nu sunt imuabile şi
absolute; ele au fost şi sunt definite într-o mare varietate de moduri de-a lungul istoriei, în
interiorul unor societăţi particulare şi în anumite contexte sociale date. „Faptul că definiţiile
invalidităţii sunt mai degrabă relative decât absolute a determinat ca unii sociologi să ajungă la
concluzia că aceasta ar putea fi corect înţeleasă numai ca un construct social” (Swain, J.,
Finkelstein, V„ French, S., Oliver, M., 1993, p. 49).

14
 Bibliografie

1. COSMOVICI, A., Psihologie generală, Polirom , Iaşi, 1996.

2. Constantin Stoenescu, Liviu Teodorescu, Ovidiu Mihaescu, Sistemul de protecţie
specială a persoanelor cu handicap, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003.
3. Declaraţia de la Madrid în cadrul CONGRESUL EUROPEAN CU PRIVIRE LA
PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI, 20 -23 martie 2002 preluat la data de I februarie
2008.
4. Antrenament și competiție în sportul adaptat: (curs universitar) / Vasile Triboi. -
Chişinău: USEFS, 2019.

15