Gimnastica medicală a fost practicată în scop profilactic şi curativ din cele mai vechi

timpuri. Unitatea sa de bază - exerciţiul fizic - s-a perfecţionat în urma unor îndelungate
experienţe, ajungându-se astăzi la complexe de exerciţii şi procedee cu aplicaţii specifice şi
diferenţiate. Unitatea funcţională de bază a kinoterapiei este exerciţiul fizic. Exerciţiul fizic oferă
efecte-complexe profilactice şi terapeutice. Exerciţiile fizice folosite în kinetoterapie pot fi
sistematizate după cinci criterii. Primul criteriu folosit este de natură tehnică, grupând exerciţiile
fizice in exerciţii statice care cuprind poziţiile şi contracţiile izometrice şi exerciţiile dinamice
care cuprind mişcări pasive, active libere şi cu rezistenţă externă. Al doilea criteriu de
sistematizare este criteriul metodic. După acest criteriu, exerciţiile se împart în statice şi
dinamice. Al treilea criteriu grupează exerciţiile fizice, procedeele şi metodele de kinetoterapie
după efectele pe care le au asupra aparatelor şi sistemelor. Astfel sunt constituite metode proprii
pentru aparatul locomotor, gimnastica articulară, gimnastica respiratorie, pentru aparatul cardio
vascular, aparatul digestiv şi sistemul nervos. A patra grupă o constituie exerciţiile aplicative
prin care se reeducă deprinderile motrice de bază, mers, alergare, târâre, căţărare. A cincea grupă
o constitue mecanoterapia şi gimnastica electrică. Ling, creatorul gimnasticii suedeze a împărţit
gimnastica în patru ramuri:
 educativă sau pedagogică;
 militară;
 estetică;
 medicală.
Conţinutul şi forma exerciţiului fizic Exerciţiul fizic are conţinut şi formă, care îi
determină deosebirile faţă de alte manifestări din natură şi societate. Elementele care definesc
conţinutul exerciţiului fizic sunt:
 Mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia.
 Efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate, frecvenţă şi
complexitate).
 Efortul psihic (voliţional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice
solicitate).
Aprecierea formei se face în funcţie de următoarele elemente:

1. poziţia iniţială şi finală a corpului

2. direcţia de efectuare a mişcărilor
3. amplitudinea mişcării
4. relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor
5. tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor

În sinovita de sold se folosesc exerciţii de gimnastică articulară; în kinoterapia articulară

predomină preocuparea de a exercita, întări sau mobiliza metodic articulaţiile în limitele formei
şi funcţiilor lor normale. În timpul exerciţiilor articulare are loc mobilizarea articulaţiei dar şi
stimularea funcţiilor musculare şi nervoase. Metoda de lucru folosită în gimnastica articulară
presupune:
 cunoaşterea datelor anatomice şi funcţionale ale articulaţiei
 cercetarea metodică a mobilităţii articulare
 executarea exerciţiilor pasive, active libere şi active cu rezistenţă.
 Executarea corectă a kinoterapiei articulare presupune folosirea corectă a prizei şi a
contraprizei. Mişcările pasive se execută lent, fără a brusca, dar ferm şi de mai multe ori in
acelaşi sens. Pacientul trebuie să aibe muşchii relaxaţi şi să nu opună nici o rezistenţă activă sau
reflexă. Articulaţia şoldului permite un mare număr de mişcări: flexie, extensie, abducţie-
adducţie, rotaţia internă, externă, circumducţie.Flexia se poate efectua cu genunchiul întins sau
cu genunchiul flectat. Cu genunchiul flectat, unghiul este mai mare. Abducţia sau depărtarea
membrelor inferioare se poate face cu genunchii întinşi sau cu ei îndoiţi. Abducţia este mai
amplă dacă se execută cu articulaţiile coxofemurale în flexie. Adducţia sau apropierea
membrelor inferioare este o revenire din abducţie, mişcarea poate fi continuată dincolo de linia
mediană prin incrucişarea membrelor. Rotaţia internă şi externă a şoldurilor se execută mai bine
cu articulaţiile şoldurilor şi genunchilor la unghi drept. In rotaţie internă, piciorul de duce în
afară, iar în rotaţie externă se duce înăuntru. Circumducţia se execută cu genunchii întinşi sau cu
ei îndoiţi. Din poziţia culcat ventral, se poate executa extensia cu genunchii întinşi şi îndoiţi. Din
aceeaşi poziţie cu genunchii îndoiţi (gambele verticale) se execută depărtarea şi apropierea
picioarelor, care este de fapt o rotaţie internă şi externă a şoldurilor.
GIMNASTICA ARTICULARA
soldul posttraumatic – În ultimul timp, la nivelul soldului se dezvoltă o nouă
categorie de „leziuni traumatice” si anume soldul operat. Cresterea vertiginoasă a numărului de
interventii ortopedo – chirurgicale a făcut ca după fracturi să aibă cea mai mare incidentă.
Însă oricare ar fi sechela posttraumatică, ea se exprimă clinic prin următorele semne clinice
capitale: durere; deficit de stabilitate; deficit de mobilitate, deficit de locomotie. 154

Acestea reprezintă de altfel si obiectivele recuperării soldului posttraumatic, în

ordinea enumerată:
1.Combaterea durerii: este obligatorie, deoarece face imposibil ortostatismul si mersul,
alături de care poate duce la instalarea unor pozitii vicioase, în special coxa flexa dar si
atitudini scolioze si implicit afectarea mai mult sau mai puŃin a coloanei vertebrale. La nivelul
soldului, durerea poate avea origini multiple, de la os (prin hiperemia de stază), articulatie
(prin cresterea presiunii intraarticulare) si până la afectări periarticulare prin tensiunea
edemului posttraumatic si a hematoamelor musculare sau prin lezarea periostului, etc.
Putem interveni pentru a combate durerea prin: medicatie antiinflamatorie, antalgică si
sedativă; infiltratii periarticulare; electroterapie antalgică (diadinamici, Trabert, medie frecventă,
joasă frecventă); masaj după termoterapie (parafină, solux, Bioptron,); kinetoterapie initial fără
încărcare cu repaus la pat, gimnastica Bürger, tractiuni în ax continue sau discontinue
pentru a scădea presiunea intraarticulară.
Pentru a combate edemul ne folosim de posturi antideclive, mobilizări active ale
piciorului si genunchiului si pasive ale soldului, curenti excitomotori, masaj, ciorapi si
mansete pneumatice pentru gambă si coapsă;
2.Stabilitatea membrului inferior, este asigurată de factori ososi, factori ligamentari
(în special ligamentul iliofemural) si factori musculari care asigură atât stabilitatea pasivă (mai
ales posterioară), cât si pe cea dinamică din timpul mersului sau alergatului. Recâstigarea
stabilitătii soldului se face prin: tehnici anakinetice si tehnici FNP folosiind : posturi libere
(pentru combaterea flexumului, a derotatiei externe, etc.), posturi fixate (montaje cu
scripeti sau contragreutăti, atele schimbate progresiv); manipulările mai ales prin tractiune;
mobilizările active; diagonalele H. Kabat si miscările pasive prin suspensoterapie sau Terapie
Masters etc., corectarea pozitiei trunchiului si bazinului (tonifierea musculaturii abdominale
si paravertebrale); cresterea fortei musculaturii pelvitrohanterienilor, a fesierului mijlociu si a
cvadricepsului;
3.Mobilitatea soldului este importantă de câstigat mai ales pe unghiurile functionale
minime (52° pe miscările de flexie – extensie, 12° pentru abductie – adductie si 14° pe
rotatie internă – rotatie externă). Limitarea mobilitătii soldului poate fi dată de factori
inreductibili (pensare articulară, calus vicios, imperfectiuni de congruentă articulară, etc.)
sau reductibili (contracturi musculare, retractură limitat capsulară, edem organizat între
palnurile de alunecare, etc.).
În ceea ce privesc mijloacele pentru recuperarea mobilitătii soldului, acestea trebuie
utilizate încă din perioada de imobilizare si constau în: posturarea membrului afectat
pentru a evita instalarea atitudinilor vicioase si pentru a facilita circulatia de întoarcere;
posturarea alternantă a trunchiului pentru a asigura drenajul bronsic, a evita aparitia
escarelor; masajul general si al membrului afectat pentru activare circulatorie,
decontracturare, sedare , etc.; mentinerea troficitătii si fortei musculaturii soldului si coapsei prin
contractii izometrice, curenti excitomotori, masaj.
După perioada de imobilizare se recurge la mobilizări pasive prin suspensoterapie,
activo–pasive, hidrokinetoterapie, mobilizări active libere pe toate directiile de miscare,
exercitii de facilitare, exercitii de pedalaj, terapie ocupatională.
4.Reeducarea mersului este bine să se facă în bazine initial cu scăderea nivelului
apei treptat si recerea la variante de mers cu diferite aparate ajutătoare finalizând cu mers liber
la început cu spatele si lateral pentru evitarea schiopatării si urcat - coborât scări.
Soldul posttraumatic – În ultimul timp, la nivelul soldului se dezvoltă o nouă
categorie de „leziuni traumatice” si anume soldul operat. Cresterea vertiginoasă a numărului de
interventii ortopedo –chirurgicale a făcut ca după fracturi să aibă cea mai mare incidentă.
Însă oricare ar fi sechela

posttraumatică, ea se exprimă clinic prin următorele semne clinice capitale: durere;

deficit de stabilitate; deficit de mobilitate, deficit de locomotie.

Acestea reprezintă de altfel si obiectivele recuperării soldului posttraumatic, în

ordinea enumerată:

1.Combaterea durerii: este obligatorie, deoarece face imposibil ortostatismul si mersul,

alături de care poate duce la instalarea unor pozitii vicioase, în special coxa flexa dar
si atitudini scolioze si implicit afectarea mai mult sau mai putin a coloanei vertebrale. La
nivelul soldului, durerea poate avea origini multiple, de la os (prin hiperemia de stază),
articulatie (prin cresterea presiunii intraarticulare) si până la afectări periarticulare prin
tensiunea edemului posttraumatic si a hematoamelor musculare sau prin lezarea periostului,
etc.

Putem interveni pentru a combate durerea prin: medicatie antiinflamatorie, antalgică si

sedativă; infiltratii periarticulare; electroterapie antalgică (diadinamici, Trabert, medie frecventă,
joasă frecventă); masaj după termoterapie (parafină, solux, Bioptron,); kinetoterapie initial fără
încărcare cu repaus la pat, gimnastica Bürger, tractiuni în ax continue sau discontinue
pentru a scădea presiunea intraarticulară. Pentru a combate edemul ne folosim de posturi
antideclive, mobilizări active ale piciorului si genunchiului si pasive ale soldului, curenti
excitomotori, masaj, ciorapi si mansete pneumatice pentru gambă si coapsă;

2.Stabilitatea membrului inferior, este asigurată de factori ososi, factori ligamentari

(în special ligamentul iliofemural) si factori musculari care asigură atât stabilitatea pasivă (mai
ales posterioară), cât si pe cea dinamică din timpul mersului sau alergatului. Recâstigarea
stabilitătii soldului se face prin: tehnici anakinetice si tehnici FNP folosiind : posturi libere
(pentru combaterea flexumului, a derotatiei externe, etc.), posturi fixate (montaje cu scripeti
sau contragreutăti, atele schimbate progresiv); manipulările mai ales prin tractiune;
mobilizările active; diagonalele H. Kabat si miscările pasive prin suspensoterapie sau
Terapie Masters etc., corectarea pozitiei trunchiului si bazinului (tonifierea musculaturii
abdominale si paravertebrale); cresterea fortei musculaturii pelvitrohanterienilor, a fesierului
mijlociu si a cvadricepsului;

3.Mobilitatea soldului este importantă de câstigat mai ales pe unghiurile functionale

minime (52° pe miscările de flexie – extensie, 12° pentru abductie – adductie si 14° pe
rotatie internă – rotatie externă). Limitarea mobilitătii soldului poate fi dată de factori
irreductibili (pensare articulară, calus vicios, imperfectiuni de congruentă articulară, etc.)
sau reductibili (contracturi musculare, retractură limitat capsulară, edem organizat între
palnurile de alunecare, etc.).

În ceea ce privesc mijloacele pentru recuperarea mobilităŃii soldului, acestea trebuie

utilizate încă din perioada de imobilizare si constau în: posturarea membrului afectat
pentru a evita instalarea atitudinilor vicioase si pentru a facilita circulaŃia de întoarcere;
posturarea alternantă a trunchiului pentru a asigura drenajul bronsic, a evita apariŃia
escarelor; masajul general si al membrului afectat pentru activare circulatorie,
decontracturare, sedare , etc.; mentinerea troficitătii si fortei musculaturii soldului si coapsei prin
contractii izometrice, curenti excitomotori, masaj.

După perioada de imobilizare se recurge la mobilizări pasive prin suspensoterapie,

activo–pasive, hidrokinetoterapie, mobilizări active libere pe toate directiile de miscare,
exercitii de facilitare, exercitii de pedalaj, terapie ocupatională.
 4.Reeducarea mersului este bine să se facă în bazine initial cu scăderea nivelului
apei treptat si trecerea la variante de mers cu diferite aparate ajutătoare finalizând cu mers liber
la început cu spatele si lateral pentru evitarea schiopatării si urcat - coborât scări.

BIBLIOGRAFIE

*** Educatia fizica speciala pentru scutitii medicali.

Fascicula a IV-a Afectiunile Aparatului
Locomotor, Timisoara, 1974;

Brătucu, S. L., Uţiu, I., Uţiu, C., Anatomie funcţională, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1998

Burghele, Th. Patologie Chirurgicala

Cordun, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti

1999;

Hahoiu, Zaharie Fracturile colului femoral, Editura Medicala,

Bucuresti 1990;

Proca, E. Tratat de patologie chirurgicala vol III,

Editura Medicala, Bucuresti
1988 ;

Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei,

Editura Medicală, Bucureşti,1999;
Sbenghe, T. Kinetologie profilactică terapeutică şi de
recuperare, Editura Medicală, Bucureşti
1987;
Sbenghe, T. Recuperarea medicală la domiciliul
bolnavului, Editura Medicală, Bucureşti
1996;
Zamora, E., Brătucu,S., Anatomie funcţională, aparatul locomotor,
Volumul II (artrologie şi biomecanică),
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2001;