2.1.

TEHNICI
Clasificarea tehnicilor kinetologice pleaca de la recunosterea celor trei proprietati sau
caracteristici fundamentale ale aparatului locomotor :
activitatea motrice a lui
capacitatea de a putea fi miscat pasiv
starea de repaus
Pe baza acestor caracteristici; Legrand-Lambling considera ca exista doua capitole
fundamentale ale kinetologiei : kinezia si anakinezia.
TEHNICI ANAKINETICE
Desigur ca in contextul unei lucrari despre kinetologie termenul de anakinezie sau
akinezie poate sa disoneze. Repausul este in general considerat ca antonimul miscarii, dar in
realitate el conserva inca o activitate psihosenzoriala sau neurovegetativa, iar aparatul
locomotor ramine legat de sistemul nervos,catre care proprioceptia trimite continuu
informatii. Deci, anakinezia ramine legata strict doar de ideea suprimarii miscarii articulare si
a contractiei voluntare.
Aceasta precizare indeparteaza orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca si de
contractia izometrica, care, asa cum se va vedea, este o tehnica de kinezie statica.
Imobilizarea - Este o tehnica anakinetica ce se caracterizeaza prin mentinerea, mai mult
sau mai putin prelungita, a corpului in intregime sau doar a unei parti in nemiscare, cu sau
fara ajutorul unor instalatii sau aparate.
Imobilizarea suspenda, in primul rind, miscarea articulara, ca si contractia voluntara, dar
conserva contractia tonostatica.
Din punctul de vedere al scopului imobilizarii, exista:
1. Imobilizarea de punere in repaus, utilizata pentru:
a) boli grave cardiopulmonare (infarct etc), arsuri intinse, traumatisme
craniocerebrale, medulare, toracice etc.; in aceste cazuri imobilizarea este
generala, dar desigur nu completa;
b) procese inflamatorii localizate artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc., ca
si alte procese care determina algii intense de mobilizare. Imobilizarea se face
pentru segmentul respectiv si se realizeaza pe pat, pe suporturi speciale, in esarfe
etc.
2. Imobilizarea de contentie, care blocheaza un segment sau o parte dintr-un segment
intr-un sistem de fixatie externa (aparat gipsat, atela, plastice termomaleabile, orteze, corsete
etc). Tehnica este utilizata pentru consolidarea fracturilor, in luxatii, entorse, artrite specifice,
discopatii etc.
Precizam ca aceasta imobilizare va bloca cel putin o articulatie, caci un aparat de fixatie
externa pentru fractura unui os lung nu intra in discutie in cazul acestei tehnici de anakinezie.
3. Imobilizarea de corectie, care se realizeaza cu aceleasi sisteme ca si cea de contentie.
Deosebirea consta in scopul urmarit. Segmentul se aseaza in postura corijata sau
hipercorijata si se imobilizeaza astfel prin aparataj exterior.
Nu pot fi corectate decit posturile defectuoase, care tin de tesuturi moi (capsula, tendon,
muschi etc.) si niciodata de os. Doar cind osul este in crestere, anumite tipuri de imobilizare
pot influenta forma sa (de exemplu, formarea corpului vertebral la copii si adolescenti in
crestere cu deviatii de coloana se asigura prin imobilizarea in corset a trunchiului). Iata citeva
indicatii pentru imobilizarea de corectie : scolioze, devieri articulare prin retracturi, paralizii,
rupturi tenomusculare etc. Atit imobilizarea de contentie, cit si cea de corectie urmeaza in

general unor manevre si tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie kinetologice (tractiuni,

manipulari, miscari pasive sub anestezie etc), despre care se va discuta in alte subcapitole.
Exista o scrie de reguli de care trebuie sa se tina seama cind se face o imobilizare, mai
ales in aparate de contentie :

aparatul sa nu jeneze circulatia si sa nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri

sa nu permita jocul liber al segmentelor imobilizate (sa fie bine mulat) ;

segmentele sa fie pozitionate in timpul imobilizarii in pozitii functionale ;

sub aparat, sa se mentina tonusul musculaturii prin contractii izometrice.

Dezavantajele imobilizarii, mai ales cind se prelungeste, sunt :

induce hipotrofii musculare de inactivitate ;

determina redori articulare, uneori greu reductibile ;

tulbura circulatia de intoarcere, aparind edeme si tromboze venoase ;

determina tulburari trofice de tipul escarelor ;

creeaza disconfort fizic si psihic pacientului.

Posturile (pozitionarile)
Reprezinta atitudini impuse corpului intreg sau doar unor parti ale lui, in scop terapeutic
sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statica si pozitii vicioase
sau pentru a facilita un proces fiziologic. Durata posturarii este variabila, dar ca regula
generala ea trebuie repetata cu perseverenta, pina la obtinerea rezultatului scontat. Nu trebuie
sa se confunde aceste posturi cu posturile initiale si finale ale oricarui exercitiu fizic.
1. Posturile corective sunt cele mai utilizate in kinetologia terapeutica sau de recuperare.
in multe cazuri se recomanda preventiv in boli a caror evolutie este previzibila, determinand
mari disfunctionalitati (de exemplu spondilita ankilopoietica). Mentinerea posturilor corective poate fi:

libera (postura autocorectiva),

liber-ajutata (prin suluri, perne, chingi etc.)

fixata (postura exterocorectiva) cu ajutorul unor aparate sau instalatii. Oricum ar fi

realizata pozitionarea , ea nu trebuie sa provoace dureri care pot la randul lor , sa
genereze noi contracturi.
Din patologie amintim cateva afectiuni in care posturarea reprezinta o tehnica de baza a
kinetoterapiei : reumatismul inflamator cronic si in general artritele, indiferent de etiologie,
coxartroza, lombosacralgia cronica de cauza mecanica, paraliziile de cauza centrala sau
periferica, deviatiile de coloana sau ale altor segmente etc.
Posturile corective se adreseaza, desigur, doar partilor moi, al caror tesut conjunctiv poate
fi influentat. Corectarea devierilor osoase nu este posibila decat la copii si adolescenti in
crestere.
Uneori, se recomanda ca postura (mai ales cea libera) sa fie adoptata dupa o incalzire
prealabila a respectivei zone sau, eventual, sa fie aplicata in apa calda.
De un mare interes in recuperarea functionala sant posturile seriate care se fixeaza cu
orteze amovibile, pe masura ce se cistiga din deficitul de corectat. Se considera ca noaptea
este cel mai potrivit interval pentru posturi-imobilizari in diverse aparate, in scop corectiv sau
de pastrare a amplitudinilor de miscare castigate prin kinetoterapia din timpul zilei.
2. Posturile de facilitare. In vederea facilitarii unui proces fiziologic perturbat de boala,
pozitionarea corpului intr-o astfel de postura poate reprezenta un tratament de mare valoare.
Dintre cele mai cunoscute si utilizate posturi de acest fel amintim :

Posturile de drenaj bronsic

Posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulatiei de

intoarcere
Posturile facilitatorii respiratorii sau cardiace
Posturile de drenaj biliar

TEHNICI KINETICE
In toate aceste tehnici elementul definitoriu il constituie miscarea' si/sau contractia
musculara'.
Tehnici kinetice dinamice
Dupa cum le recomanda si denumirea, aceste tehnici au la baza miscarea sub toate
formele ei. Acest subcapitol acopera, de fapt, peste 90% din tehnicile kinetologiei. Tehnicile
dinamice se realizeaza cu sau fara contractie musculara, ceea ce transeaza de la inceput
diferenta dintre tehnicile active si cele pasive.
A. Mobilizarea pasiva. Exista de foarte multa vreme o vesnica disputa asupra valorii
kinetoterapiei pasive, desi ea continua de secole sa se perfectioneze.
De la afirmatia lui Merle D'Aubigne ca intreaga metoda de reeducare pur pasiva este nu
numai inutila, dar si daunatoare, singura indicatie a ei fiind intretinerea mobilizarii
articulatiilor ai caror muschi sint complet paralizati', pina la aceea a lui Bennett, potrivit
careia importanta mobilizarii pasive este atat de mare, incat, daca nu am avea de utilizat
decit o singura tehnica pentru fiecare bolnav, in mod cert mobilizarea pasiva ar fi aceea pe
care ar trebui sa o alegem', au fost exprimate toate opiniile posibile. Credem ca aceasta
controversa este complet inutila si nefondata, deoarece tehnicile pasive si cele active ale
kinetologiei nu se opun unele altora, ci se completeaza, defectele unora fiind corectate de
celelalte, contraindicatiile unora lasand cimp liber de actiune celorlalte.
Miscarea pasiva ca tehnica de lucru nu este utilizata decit in kinetologia terapeutica si de
recuperare, in rest neavand desigur nici un rost ca exercitiu fizic.
Definind miscarile pasive, D. Gardiner arata ca acestea se fac cu ajutorul unei forte
exterioare in momentul inactivitatii musculare totale - determinata de boala - sau al unui
maxim de inactivitate musculara - determinata voluntar. Deci, subiectul nu face travaliu
muscular.
Efectele miscarilor pasive se repercuteaza :
a) asupra aparatului locomotor :
mentin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor articulare (prin
stimularea circulatiei locale, a secretiei, repartitiei si propretatilor reologice ale
lichidului sinovial , prin evitarea degenerarii cartilajului) in cazul paraliziilor
segmentului respectiv;

cresc
amplitudinea
articulara
prin
asuplizarea structurilor capsuloligamentare, prin intinderea tendomusculara, a tesutului cutanat si subcutanat, prin
ruperea aderentelor la planurile de alunecare ;

mentin sau chiar cresc excitabilitatea musculara (legea lui Vekskul: ,.excitabilitatea
unui muschi creste cu gradul de intindere');

pot diminua contractura-retractura musculara prin intinderea prelungita a

muschiului (reactia de alungire' Kabat);

declanseaza stretch-reflex-ul'
prin miscarea pasiva de intindere brusca a
muschiului, care determina contractie musculara;
b) asupra sistemului nervos si a tonusului psihic :
mentin memoria kinestezica' pentru segmentul
respectiv, prin informatia
proprioceptiva pornita de la receptorii articulari si periarticulari (in segmentele
paralizate, miscarea pasiva si partial posturile reprezinta singura posibilitate de
pastrare a schemei corporale' si a schemei spatiale' pentru membrele paralizate).

c)

d)

facand necesara prezenta kinetoterapeutului linga pacient, au un rol important in

mentinerea moralului acestuia. Astfel, increderea intr-o evolutie favorabila la un
paraplegic, de exemplu,
este
mentinuta- prin vizualizarea posibilitatii,
deocamdata pasive, a mobilizarii articulatiilor lui pe toata amplitudinea de miscare;
asupra aparatului circulator :
ritmate, miscarile pasive au efectele mecanice ale unul pompaj' asupra vaselor mici
musculare si asupra circulatiei venolimfatice de intoarcere;
previn sau elimina edemele de imobilizare ;
pe cale reflexa pornita de la receptorii senzitivi articulari si musculari, declanseaza,
prin raspuns neurovegetativ, o hiperemie locala.
asupra altor aparate si sisteme :
mentin troficitatea tesuturilor - de la piele la os - ale segmentelor imobilizate;
maresc schimburile gazoase la nivel pulmonar si tisular;
cresc tranzitul intestinal si usureaza evacuarea vezicii urinare;
este posibil sa influenteze si unele relee endocrine.

Efectele multiple pe care le poate avea mobilizarea pasiva dovedesc ca aceasta ramane o
tehnica la care nu se poate renunta, mai ales in recuperarea bolnavilor neurologici si, in al
doliea rand, a bolnavilor posttraumatici si reumatici. De asemenea, miscarile pasive
reprezinta o tehnica de baza in gimnastica sugarului si copilului mic sanatos, ca si,
bineinteles, in reeducarea functionala a lui, cind prezinta o afectiune locomotorie.
Din insiruirea efectelor mobilizarii pasive, pot fi usor deduse scopurile pentru care este
utilizata aceasta tehnica.
Conditiile de realizare a miscarilor pasive sunt urmatoarele :
a) Cunoasterea foarte exacta a suferintelor pacientului, a diagnosticului bolii sale si a
celui functional (pe baza bilanturilor articular si muscular), precum si a starii
morfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate.
b) Mobilizarea pasiva trebuie executata de cadre bine antrenate in aceasta tehnica. Lipsa
de profesionalism a kinetoterapeutului este o contra indicatie pentru utilizarea
miscarilor pasive.
c) Ne vom asigura de colaborarea si intelegerea bolnavului asupra manevrelor care
urmeaza sa i se execute.
d) Pacientul va fi pozitionat in asa fel, incit sa ofere un maximum de confort tehnic de
lucru pentru kinetoterapeut, dar si pentru el insusi. Pe cat posibil, pozitia trebuie sa-i
permita pacientului sa priveasca spre segmentele mobilizate pasiv, mai ales daca
este vorba de un bolnav neurologic. Este de preferat ca segmentul ce urmeaza a fi
supus mobilizarii pasive sa fie descoperit, fara imbracaminte.
e) Miscarea se executa pe directiile fiziologice, cu amplitudine maxima, de
preferinta asociind pozitii sau miscari de facilitare. Spre exemplu, mobilizarea
bratului pe abductie este facilitata daca este pus si in rotatie externa.
f) Prizele kinetoterapeutului au o importanta particulara si trebuie sa respecte unele
indicatii generale :

intre mainile kinetoterapeutului nu trebuie sa existe decit articulatia de mobilizat,

deoarece o articulatie nu se mobilizeaza prin intermediul altei articulatii ;

prizele trebuie sa utilizeze cel mai mare brat al pirghiei mobilizate (exista si
exceptii) ; contrapriza, in schimb, este in apropierea articulatiei;

locul de aplicare a prizei constituie un mod de facilitare sau inhibitie a unui grup
muscular.

g) Mobilizarea pasiva este o tehnica pur analitica, deci va antrena succesiv articulatie
dupa articulatie si tot succesiv se va executa pentru fiecare directie de miscare
h) Nu trebuie sa provoace durere, pentru a nu declansa reflexe de aparare musculara,
care ar limita mai mult mobilitatea articulara. Uneori, se forteaza miscarea pentru
intinderea tesuturilor, asigurandu-ne insa de suportabilitatea pacientului.
i) Mobilizarea pasiva are ca parametri de executie forta, viteza, durata, frecventa, care se
adapteaza starii clinice locale si scopului urmarit.
j) Mobilizarea pasiva este indicat sa fie pregatita prin aplicatii de caldura, masaj sau
electroterapie antialgica.
Modalitati tehnice ale mobilizarii pasive
1. Tractiunile reprezinta un grup de tehnici pasive care ar putea fi incorporate si la
tehnicile de imobilizare.
Prin definitie, tractiunea trebuie sa se faca in axul segmentului sau articulatiei, putinduse executa manual sau prin diverse instalatii.
a) Tractiunile continue (extensii continue) se executa numai prin instalatii cu
contragreutati, arcuri, scripeti, plan inclinat etc, Sint utilizate mai ales in serviciile de
ortopedie, pentru realinierea osului fracturat sau pentru deplasari ale capetelor articulare, iar
in serviciile de recuperare, pentru corectari ale articulatiilor blocate si deviate in flexie,,
extensie etc. De un real folos sint aceste tractiuni pentru obtinerea decoaptarii articulare. Presiunea crescuta intraarticular este generatoare de durere. Instalarea unei tractiuni continue
reduce durerea, intinde muschii, decontractindu-i.
Tractiunea continua are ca elemente de dozare forta si durata. Forta se apreciaza in functie
de marimea segmentului, de masa musculo-tisulara ce trebuie invinsa, de pragul de durere.
Durata este si ea variabila, in general de ordinul zilelor (termenul de ,,continuu' fiind ambiguu
din acest punct de vedere).
Aplicarea tractiunii continue se face fie prin brose transosoase, fie prin benzi adezive la
piele, fie prin corsete de fixatie, mansoane, ghete etc. Aceste ultime modalitati sint metodele
obisnuite in serviciile de recuperare medicala.
b) Tractiunile discontinue se pot executa atit cu mina, de catre kinetoterapeut, cat si cu
ajutorul unor instalatii, intocmai ca cele continue. Sint indicate in special in cazul
articulatiilor cu redori ce nu ating pozitia anatomica si in cazul articulatiilor dureroase cu
contractura musculara. Procesele inflamatorii articulare pot beneficia si ele de astfel de
tractiuni cu forta moderata, care au si rolul de a imobiliza.
Tractiunile vertebrale recomandate in discopatii fac parte din aceeasi categorie a
tractiunilor discontinue.
c) Tractiunile fixatii alternante sint mai mult o varianta a tehnicii de posturare
corectiva, dar se mentin pe perioade mai lungi. Tehnica se aseamana si cu ortezele progresive.
Tractiunea de fapt nu se executa in ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulatiei.
Sistemul de tractionare este realizat prin tije cu surub sau alte sisteme de tractionare treptata,
prinse in aparate rigide amovibile, confectionate din plastic, piele sau chiar gips, care imbraca
segmentele respective.
Reglajele progresive de tractiune cresc la un interval de cca 48 de ore. Tehnica este
utilizata pentru corectia devierilor determinate de cicatricele retractile sau redorile articulare
generate de retracturi ale tesuturilor moi.
2. Mobilizarea fortata sub anestezie este o tehnica executata in general de catre
specialistul ortoped. Prin anestezie generala se realizeaza o buna relaxare musculara, care
permite, fara opozitie, fortarea redorilor articulare, cu ruperea aderentelor din partile moi.
Mult utilizata in trecut, mobilizarea sub anestezie este privita azi cu destula reticenta.
Ruperea brutala a aderentelor determina de multe ori o agravare ulterioara a procesului

aderential. Pentru a se sconta pe un rezultat pozitiv, aceasta tehnica se executa in etape

succesive, la citeva zile interval, fiecare etapa fiind urmata de fixarea unei atele gipsate
pentru mentinerea nivelului de amplitudine cistigat.
Exista mobilizari fortate sub anestezie regionala sau locala, dar mai putin utilizate pentru
articulatiile mari si in general asociate cu o medicatie miorelaxanta.
Mobilizarile sub anestezie comporta destule riscuri (in afara de insuccese), ca fracturi de
epifize - mai ales la copii -, smulgeri de ligamente si chiar rupturi cutanate, motiv pentru care
ortopedul care le executa trebuie sa cunoasca foarte bine tehnica de lucru.
Odata facuta mobilizarea sub anestezie si articulatia fixata in pozitia maximii
obtinuta, dupa circa 48 de ore se va incepe mobilizarea activo-pasiva. In aceste 48 de ore se
va combate edemul local articular ou comprese resorbtive, antiinflamatorii, antialgice. Dupa
cateva zile de kinetoterapie intensa se poate practica o noua imobilizare fortata.
3. Mobilizarea pasiva pura asistata este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare pasiva
executata de mainile kinetoterapeutului, in timp ce pacientul isi relaxeaza voluntar
musculatura.
Prin aceasta tehnica se realizeaza totalitatea efectelor mobilizarii pasive descrise mai
inainte. Ea trebuie sa respecte toate conditiile de realizare a miscarii pasive, de asemenea
discutate mai sus.
Parametrii acestei tehnici sunt :

pozitia pacientului si a kinetoterapeutului;

prizele si contraprizele;

mobilizarea segmentelor;

forta si ritmul de mobilizare.

a) Pozitia pacientului este importanta atit pentru a permite confortul si relaxarea sa, cat si
pentru o cat mai buna abordare a segmentului de mobilizat. Pacientul este pozitionat in
decubit dorsal, decubit ventral sau in sezind.

Din decubit dorsal se mobilizeaza : umarul ( toate miscarile, cu exceptia

retropulsiei); cotul (toate miscarile); pumnul-mina (toate miscarile); soldul (toate
miscarile, cu exceptia extensiei); genunchiul (toate miscarile, daca soldul e liber);
glezna-degetele (toate miscarile); rahisul (flexie - inclinari laterale - rotatii).

Din decubit ventral se mobilizeaza : umarul (retropulsie); soldul (extensie);

genunchiul (daca soldul este blocat); glezna (cu genunchiul flectat la 90c); rahisul
(extensie).

Din sezind se mobilizeaza : umarul (toate miscarile); cotul (toate miscarile);

pumnul-mina (toate miscarile); genunchiul (toate miscarile); rahisul (toate
miscarile).
In ceea ce priveste pozitia kinetoterapeutului, ea se schimba in functie de articulatie,
pentru a nu fi modificata cea a bolnavului, dar trebuie sa fie comoda, neobositoare, pentru a
permite un maximum de tehnicitate.
b) Prizele si contra prizele respectiv pozitia manii pe segmentul care va fi mobilizat si
pozitia celeilalte maini care va fixa segmentul imediat proximal acestuia au o mare
importanta.
Priza in general este distantata de articulatia de mobilizat, pentru a crea un brat de pirghie
mai lung. Exista si exceptii. Contrapriza este facuta insa cat mai aproape de aceasta
articulatie, pentru o mai buna fixare, in cazul sprijinului pe un plan dur al segmentului
proximal contrapriza poate fi abandonata sau facuta doar partial.
Deoarece segmentul care urmeaza sa fie mobilizat trebuie perfect relaxat si suspendat,
priza cere destula forta din partea kinetoterapeutului, mai ales pentru trunchi si segmentele
grele. De aceea se recomanda suspendarea in chingi a segmentului si executarea mobilizarii
pasive din aceasta situatie. Se va vedea, la tehnicile de facilitare, ca prizele mainile

kinetoterapeutului reprezinta prin ele insele tehnici FNP (facilitare neuroproprioceptiva)

fundamentale.
c) Mobilizarea segmentelor
De obicei se recurge la miscarea lenta, progresiva, pe toate amplitudinile posibile, cu
insistare si cresterea presiunii la capetele excursiei de miscare.
Alteori, se lucreaza doar la nivelul de redoare, unde se executa mici, dar repetate fortari
pentru depasirea acestui nivel. De multe ori, mai ales pentru articulatiile mai mici, se
combina miscarea pe diferite directii cu tractiunea in ax, care decoapteaza suprafetele
articulare permitind un nivel mai mare de miscare. Tractiunea in ax se poate asocia cu
incercarea de translare sau rotare in ax in ambele sensuri.
Un tip mai deosebit de mobilizare pasiva este scuturarea' cu scop de relaxare
segmentara. Kinetoterapeutul prinde extremitatea distala a segmentului, imprimind acestuia
scuturaturi de mica amplitudine, repetate. Uneori, se executa pe un membru suspendat in
chinga.
Forta aplicata de catre kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este de obicei
dozata in functie de aparitia durerii, dar si de experienta acestuia in cazurile unor
pacienti cu praguri la durere fie prea inalte, fie prea coborate.
Viteza imprimata miscarii este in functie si de scopul urmarit: miscarea lenta si
insistenta scade tonusul muscular, pe cand miscarea rapida creste acest tonus.
Ritmul miscarii poate fi simplu, pendular (in doi timpi) sau in 4 timpi, la capetele
cursei mentinandu-se intinderea.
Durata unei miscari este de aproximativ 1-2 secunde, iar mentinerea intinderii la
capatul excursiei, de 10-15 secunde.
O sedinta de mobilizare pasiva a unei articulatii dureaza maximum 10 minute, in functie
si de suportabilitatea bolnavului. Sedinta este bine sa se repete de 2-3 ori pe zi.
Este indicat ca, inainte de inceperea mobilizarii pasive, regiunea de mobilizat sa fie
pregatita prin caldura, masaj, electroterapie antialgica, eventual prin infiltratii locale. De
asemenea, in timpul executarii miscarilor pasive poate fi continuata aplicarea de caldura si,
din cind in cind, oprita miscarea pentru un masaj de 1-2 minute.
4. Mobilizarea autopasiva. Pacientul insusi poate fi instruit sa-si mobilizeze un segment
cu ajutorul altei parti a corpului, direct sau prin intermediul unor instalatii (de obicei cu
scripeti: scripetele reciproc). Aceasta autoasistenta este o buna metoda de aplicat de bolnav
la domiciliu sau in intervalele dintre sedintele organizate de kinetoterapie la sala. Iata cateva
modalitati de mobilizari autopasive :

prin presiunea corpului (sau a unui segment al corpului) de exemplu: in redorile

de genunchi se forteaza flexia prin genuflexiune; in cazul unui picior echin, prin
apasarea cu greutatea corpului pe piciorul posterior etc.;

prin actiunea membrului sanatos de exemplu : intr-o hemiplegie, pacientul, cu

mana sanatoasa, va mobiliza mana paralizata;

prin intermediul unei instalatii scripete reciproc' de exemplu : mobilizarea

bratului in redori de umar cu mina opusa, care trage de o coarda legata la o chinga
de prins bratul si trecuta peste un scripete;

prin intermediul unei instalatii de mecanoterapie mobilizata prin manivela, leviere

sau roata de catre insusi pacient.
In cazul redorilor dureroase mobilizarea autopasiva este mai usor de suportat de pacient,
putindu-se doza cu usurinta in functie de pragul durerii.
5. Mobilizarea pasiva mecanica. Utilizarea diverselor sisteme mecanice de mobilizare
tip Zender adaptate pentru fiecare articulatie si tip de miscare in parte, este azi mai putin
raspandita ca in trecut. Aceste aparate permit miscarea autopasiva, cum s-a aratat mai sus. In

prezent, mobilizarea pasiva mecanica se efectueaza cu ajutorul unor atele motorizate numite
artromotoare. Mobilizarea pasiva mecanica comporta unele riscuri.
6. Mobilizarea, pasivo-activa, denumita si mobilizare pasiva asistata activ' de bolnav,
pentru a o diferentia de mobilizarea activa ajutata', sau pe scurt, ,,mobilizarea activo-pasiva',
care va fi prezentata in cadrul mobilizarii active.
In cazul unei forte musculare sub 2, cind muschiul se contracta fara sa poata deplasa
segmentul, eventual doar in afara gravitatiei, mobilizarea pasivo-activa se indica pentru a
ajuta efectuarea unei miscari sau a intregii amplitudini de miscare, conservand capacitatea de
contractie pentru un numar mai mare de repetitii.
Metoda este desigur utilizata nu pentru asuplizari articulare, ci pentru reeducarea fortei
musculare, ca si pentru reeducarea unui muschi transplantat, in vederea perfectionarii noului
rol pe care il va detine in lantul kinetic.
7. Manipularea, in principiu, este o forma pasiva de mobilizare, dar prin particularitatile
de manevrare, de tehnica, este considerata ca facind parte din grupul metodelor si tehnicilor
kinetologice speciale.
B. Mobilizarea activa. Ceea ce defineste aceasta miscare este implicarea contractiei
musculare proprii segmentului ce se mobilizeaza.. Dar, deoarece contractia musculara poate fi
reflexa (involuntara) sau voluntara, se vor deosebi o mobilizare activa reflexa si o mobilizare
activa voluntara.
1. Mobilizarea activa reflexa este realizata de contractii musculare reflexe necontrolate
si necomandate voluntar de pacient, aparand de fapt ca raspuns la un stimul senzorial in
cadrul arcurilor reflexe motorii. Desigur ca individul realizeaza ca s-au produs in organismul
lui aceste contractii, desi el nu le-a comandat. Aceasta activitate motorie reflexa poate fi
stimulata in mod dirijat si utilizata in scop kinetoterapeutic, pentru facilitarea sau ameliorarea
unei miscari sau posturi. Exista citeva metode de a provoca contractia reflexa prin :
a) Reflexul de intindere (stretch-reflex'): intinderea brusca a unui muschi inervat
determina contractia acestuia pentru echilibrarea fortei de intindere. Daca se aplica o forta
rezistiva contra efectului (miscarii) acestei contractii, se realizeaza o tensiune crescuta in
muschi, o contractie de calitate mai buna. Concomitent, muschii antagonisti sint inhibati
pentru a permite miscarea determinata de contractie.Reflexul de intindere se datoreaza
stimularii fusurilor musculare.
b)Reactiile de echilibrare reprezinta o suita de reflexe ce se declanseaza in vederea
restabilirii echilibrului corpului, cand acesta se pierde prin interventia unei forte exterioare.
Pentru evitarea caderii corpului se produc o serie de miscari complexe, menite sa-1 readuca
in stare de echilibru. Aceste miscari sunt reflexe, involuntare.
c)Reflexele, de pozitie. Pozitia ortostatica este mentinuta printr-un joc continuu de
contractii musculare declansate involuntar pe baza unor reflexe cu punct de plecare in
muschi, labirint, structuri articulare, ca si in perceptia cutanata (a talpilor).
In procesul de dezvoltare neuromotorie a copilului, un rol esential il joaca aceste reflexe
de postura, cum ar fi : reflexul cervical tonic simetric si asimetric, reflexul labirintic tonic
simetric si asimetric, reactiile de indreptare (aliniere) etc. Toate aceste reflexe declanseaza
contractii musculare si miscari involuntare, concomitent cu relaxari ale grupelor musculare
antagoniste. Pe aceste reflexe posturale se bazeaza o serie de metode de recuperare
neuramusculara, cum ar fi spre exemplu metoda Bobath.
Mobilizarea activa reflexa reprezinta un mijloc de stimulare neuro-museulara in cazurile
in care efortul voluntar (mobilizarea activa voluntara) este ineficient. Realizarea in cazul
parezelor a acestui gen de miscare va asigura extensibilitatea muschilor, va intretine
vascularizatia si troficitatea lor, va reduce spasticitatile pe baza inervatiei reciproce si va dezvolta stereotipuri.

2. Mobilizarea activa voluntara reprezinta dintotdeauna fondul oricarui program

kinetologic profilactic, terapeutic sau de recuperare si, bineinteles, sta la baza intregii noastre
existente.
Caracteristica acestei tehnici este deci miscarea voluntara, comandata, ce se realizeaza
prin contractie musculara, prin consum energetic. In miscarea voluntara contractia este
izotona, dinamica, muschiul modificandu-si lungimea, capetele de insertie apropiindu-se prin
deplasarea segmentului.
Aceasta tehnica este reprezentata de tipul de miscare fiziologica a segmentului luat in
considerare.
Efectele mobilizarii active voluntare se suprapun, de fapt, peste cele descrise la
mobilizarea pasiva cu mentiunea insa ca rezultatele obtinute sunt mult mai importante si apar
intr-un interval de timp mai scurt.
In mod deosebit, obiectivele urmarite prin mobilizarea activa voluntara sunt:

Cresterea sau mentinerea amplitudinii miscarii unei articulatii;

Cresterea sau mentinerea fortei musculare;
Recapatarea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare;
La aceste trei mari obiective se pot adauga :
Mentinerea unei circulatii normale sau cresterea fluxului circulator
Mentinerea sau cresterea ventilatiei pulmonare
Ameliorarea conditiei psihice
Mentinerea echilibrului neuroendocrin, etc.
Mobilizarea activa voluntara trebuie inteleasa fie ca o tehnica localizata, segmentara sau
specifica, fie ca o tehnica generala, care antreneaza intregul corp sau cea mai mare parte a lui.
Aceasta diferentiere este de fapt un concept care se evidentiaza in tehnicile exercitiului fizic'
(exercitii specifice - localizate, exercitii generale).
Modalitati tehnice de mobilizare activa voluntara
Ca si in cazul mobilizarii pasive, si mobilizarea activa se realizeaza prin tehnici variate :
a) Mobilizarea libera (activa pura)
Miscarea este executata fara nici o interventie facilitatoare sau opozanta exterioara, in
afara, eventual, a gravitatiei. Miscarea se desfasoara dupa o serie de reguli dictate de scopul
urmarit, avind ca parametri : directia de miscare, amplitudinea, ritmul, forta, durata, ca si
pozitia in care se executa.
b) Mobilizarea activo-pasiva (activa asistata)
Cand forta musculara are o valoare intre coeficientii 2-3, miscarea activa va fi ajutata.
Acest ajutor poate sa fie acordat pentru protejarea fortei musculare a pacientului necesara
unui exercitiu dat, pentru o corecta directionare pe toata
amplitudinea unei miscari, pentru a sustine si pozitiona segmentul mobilizat sau a realiza
concomitent o miscare combinata, complexa.
Aceasta tehnica mai este utilizata si cand se urmareste refacerea completa a mobilitatii
unei articulatii, nu numai in conditiile unei forte musculare slabe.
Mobilizarea activa asistata are unele cerinte de baza:
- Forta exterioara, indiferent cum este aplicata, sa nu se substituie fortei proprii, ci doar sa o
ajute; in caz contrar miscarea devine pasiva.
- Forta exterioara va fi aplicata pe directia actiunii muschiului asistat.
- De obicei forta de asistare nu este aceeasi pe toata amplitudinea miscarii ci este mai mare
la inceputul ei (invingerea inertiei) si la sfarsitul excursiei (pentru a mari aceasta
amplitudine).
- Asistarea miscarii active trebuie sa elimine orice alt travaliu muscular, in afara de cel
necesar realizarii miscarii dorite.
Forta exterioara din mobilizarea activa asistata poate fi realizata prin:

corzi elastice sau contragreutatile instalatiilor cu scripeti; este o modalitate practica,

utilizata mai ales la patul bolnavului sau la domiciliu, putand fi frecvent repetata, dar greu
de adaptat tuturor necesitatilor pacientului;
autoasistare, utilizand o instalatie cu scripete, un baston (pentru mobilizarea unui brat cu
ajutorul, celeilalte maini) sau, direct, chiar membrul sanatos etc.(aceasta metoda este
practicata pentru ameliorarea rectorilor articulare si mai putin pentru ameliorarea fortei
musculare);
suspendarea in chingi a unui membru (in acest caz elementul de asistare este reprezentat
de anihilarea gravitatiei);
executarea in apa a miscarii active, in asa fel, incat sa se beneficieze de forta de facilitare
a apei (impingerea de jos in sus pe baza principiul lui Arhimede).
Mobilizarea activa asistata, indiferent de metoda, necesita sub raport tehnic o buna
stabilitate a corpului, o buna pozitie de pornire, neangrenand musculatura antagonista si de
asemenea sprijinind segmentul in miscare pe toata amplitudinea acestei miscari.
Executarea unei mobilizari active asistate se face lent. cu miscare continua, fara bruscari,
de obicei la comanda, cu repetitii frecvente sau nu, dupa cum se doreste obtinerea sau
evitarea instalarii oboselii musculare.
c) Mobilizarea activa cu rezistenta. Spre deosebire de mobilizarea activa asistata, in care
o forta exterioara intervenea ajutand-o, in cazul acesta forta exterioara se opune partial fortei
mobilizatoare proprii. In acest fel, musculatura va dezvolta un travaliu mai crescut decit ar
cere-o miscarea segmentului. Tensiunea in muschi este marita si drept urmare forta acestuia
va creste odata cu hipertrofierea lui, proces in directa corelare cu valoarea cresterii tensiunii
musculare.
Tehnica mobilizarii active cu rezistenta are ca principal obiectiv cresterea fortei si/sau
rezistentei musculare; uneori mai este utilizata pentru o mai buna dirijare a miscarii.
In aplicarea unei rezistente fata de miscarea activa este de recomandat respectarea unor
reguli aproape general valabile in aceasta tehnica de kinetologie:
- Rezistenta se aplica pe tot parcursul miscarii active (exista si unele exceptii).
- Valoarea rezistentei este mai mica decit forta muschilor ce se contracta pentru
realizarea miscarii. In acelasi timp rezistenta nu trebuie sa aiba repercusiuni negative
asupra coordonarii miscarii. O rezistenta egala cu forta musculara transforma
aceasta tehnica de kinezie dinamica intr-una de kinezie statica (izometrie).
(Ideal ar fi ca rezistenta sa diminue treptat de la inceputul spre sfarsitul miscarii. In acest
fel raportul intre forta externa si forta proprie a muschiului s-ar mentine neschimbat, caci se
stie din fiziologie ca muschiul are o forta maxima cand este complet intins si o forta minima
cand este maxim scurtat. Aceasta este o regula generala, caci se pare ca forta maxima a unui
muschi se exercita in zona maximei lui utilizari in activitatea zilnica profesionala sau
neprofesionala.)
Daca este posibil, rezistenta sa fie aplicata pe directia de miscare a segmentului, pentru asi exercita aici presiunea, influentand exteroceptorii, care vor stimula miscarea (un
exemplu: pentru flexia antebratului, rezistenta se va aplica pe fata anterioara a acestuia).
Dupa fiecare miscare cu rezistenta se va introduce o foarte scurta perioada de
relaxare.
Ritmul miscarilor active cu rezistenta este in functie de valoarea rezistentei, conform
regulii : ,,rezistenta mare - ritm rar; rezistenta mica - ritm crescut'. Desigur ca ritmul va
fi fixat de catre kinetoterapeut, in functie de obiectivele urmarite, dar si de alti parametri
care tin de pacient (varsta, boli asociate, grad de antrenament etc).
Stabilizarea segmentului pe care isi are originea muschiul ce se contracta in respectiva
miscare este de prima importanta. Daca stabilizarea nu poate fi realizata complet de

musculatura stabilizatoare, se va recurge la mijloace de fixare suplimentare (presiune

manuala, chinga etc.)
Pozitia de start a miscarilor are si ea un rol in crearea unei bune stabilizari, ca si a unui
model adecvat de miscare.
Mobilizarea activa contra unei rezistente are o serie de variante tehnice, determinate de
modalitatile de realizare a rezistentei:
Rezistenta prin scripete cu greutati. Se poate utiliza in principiu pentru aproape toate
grupele musculare principale, inclusiv ale trunchiului; de obicei insa beneficiaza de aceasta
metoda, in special, segmentele mari ale membrelor superioare si inferioare.
Rezistenta prin greutati. Este cea mai simpla si cea mai utilizata tehnica din metodologia
de tonifiere musculara. Ca si precedenta, este folosita pentru musculatura membrelor.
Se intrebuinteaza o gama foarte larga de greutati: saci de nisip, discuri metalice, bile de
plumb, gantere, mingi medicinale etc.
In functie de pozitia corpului, acest gen de rezistenta nu ramane constanta pe parcursul
miscarii. In pozitia sezand sau in ortostatism rezistenta creste cand miscarea se face de la
planul vertical spre cel orizontal ( + 90). Spre exemplu, extensia genunchiului din sezand, cu
o greutate prinsa de picior, se face cu solicitare crescanda pentru cvadriceps, caci bratul fortei
creste mereu.
Daca pozitia este de decubit, rezistenta va scadea de la start pina la terminarea miscarii
(de la planul orizontal la cel vertical - 90), adica invers in comparatie cu situatia de mai sus.
Spre exemplu, forta necesara flexorilor antebratului sa ridice mana care poarta o greutate spre
verticala scade, treptat pe masura ce antebratul devine tot mai vertical (corpul in decubit
dorsal).
Este indicat ca, indiferent de tipul lor, greutatile sa fie cantarite si valoarea respectiva
inscrisa pe ele, pentru a se aprecia mai exact progresiunea in cresterea fortei musculare.
Tehnica mobilizarii active cu rezistenta prin greutati sta la baza a numeroase metode de
crestere a fortei musculare (De Lorme, Zinovieff, McQueen, culturism etc.).
Rezistenta prin arcuri sau materiale elastice, desi mult utilizata in gimnastica generala de
intretinere si sportiva, este mai putin recomandata in kinetologia terapeutica sau de
recuperare, deoarece este foarte greu de adaptat rezistenta arcului sau elasticului la valoarea
muschiului. Pe de alta parte, forta de rezistenta a arcului creste pe masura ce este intins, deci
se comporta invers decit am vazut ca evolueaza forta fiziologica a muschiului.
Totusi, instalatiile cu arcuri sau cordoane elastice pot fi deosebit de utile, atat pentru
tonifierea musculara prin tractiune sau opunere la revenire, cat si pentru facilitarea unor
miscari pe directia strangerii arcului.
Forta arcului este in functie de imaterialul din care este confectionat, grosimea sirmei,
diametrul buclei etc. O serie de intreprinderi de specialitate au standardizat aceste arcuri sub
raportul fortei, masurata in kg (4,5 ; 9 ; 13,5 ; 18 kg), forta calculata la nivelul maxim de
intindere. Daca sunt necesare forte mai mari, se pun 23 arcuri in paralel, ceea ce dubleaza
sau tripleaza valoarea unui arc.
Trebuie sa se acorde o grija deosebita modului in care se instaleaza un montaj cu arcuri,
urmarind cu atentie: pozitia pacientului, lungimea arcului, lungimea corzii care leaga arcul de
punctul de fixare, forta arcului etc.
Tot pentru realizarea miscarii active cu rezistenta se mai utilizeaza si o serie de mici
aparate cu arcuri sau elastice, mai ales pentru recuperarea fortei si mobilitatii miinii sau
piciorului. De asemenea, pentru ameliorarea fortei de prehensiune se folosesc curent inele de
cauciuc, bureti, pere de cauciuc etc.
Rezistenta prin materiale maleabile. O serie de materiale cu mare plasticitate - cum ar
fi lutul, chitul, plastilina, ceara, parafango, nisipul ud etc. necesita o anumita forta pentru a fi

deformate. Sint utilizate pentru recuperarea manii, a degetelor care fac si refac mereu diverse
forme din aceste materiale maleabile.
Rezistenta prin apa: Rezistenta opusa de apa unei miscari este cu atat mai mare, cu cat
suprafata corpului care se misca este mai mare si ritmul (viteza) de deplasare a corpului este
mai rapid. Directia in care se executa miscarea are o mare importanta, caci daca ea este pe
verticala, de jos in sus, se pierde o mare parte din aceasta rezistenta, datorita fortei ascendente
a apei.
Pentru marirea suprafetei se aplica pe membrul respectiv diverse palete, flotoare, scuturi.
In acest fel, pentru a se misca, acest membru va deplasa un volum mai mare de apa, ceea ce
va creste rezistenta opusa de fluid.
Marind viteza de miscare in apa a membrului, creste de asemenea rezistenta, deoarece se
produce turbulenta miscarii fluidului (apa), cu aparitia unei presiuni pozitive pe directia
miscarii si a uneia negative indaratul membrului care se misca. Daca am creste viscozitatea
apei prin adaosul unor substante, am creste si rezistenta opusa de acest fluid. Astfel,
miscarilor executate intr-un bazin cu namol semifluid li s-ar opune o rezistenta mult mai mare
decit intr-un bazin cu apa.
Rezistenta realizata de kinetoterapeut este cea mai valoroasa tehnica, deoarece se poate
grada in functie de forta (muschiului in sine si de forta acestuia la diverse niveluri pe sectorul
de miscare. Cind forta muschiului este foarte slaba, aceasta tehnica este singura care poate da
rezultate. Mana kinetoterapeutului va inregistra, in fiecare moment, valoarea fortei dezvoltate
de pacient. De preferat ca asistentul sa se aseze pe directia miscarii.
La valori mai mari de forta musculara aceasta tehnica nu mai este indicata, devenind prea
obositoare pentru asistent.
Rezistenta executata de pacient (autorezistenta). Cu membrul sanatos sau utilizand
propria greutate a corpului, pacientul insusi opune o rezistenta dozata. Cand se recurge la cea
de- a doua alternativa, muschiul lucreaza cu origine si insertie inverse, incercand sa miste
trunchiul contra extremitatii. Tehnica este, de fapt limitata doar la cateva miscari din
articulatii (umar, cot, pumn, genunchi si glezna) in plus, petru a ne asigura de o executie cat
mai corecta, este necesar un instructaj foarte amanuntit al pacientului.
Asadar, mobilizarea activa cu rezistenta are standardizate 7 posibilitati tehnice de
realizare. Pot fi folosite separat, in diferite momente ale programului kinetologic, sau asociate
2-3 din ele in aceeasi perioada. Alegerea lor este in functie de o serie de considerente: starea
fortei musculare, starea generala a pacientului, capacitatea lui de intelegere si cooperare,
dotarile existente, locul unde se executa exercitiile, obiectivele urmarite etc.
Tehnici kinetice statice
Teoretic, exista doua posibilitati tehnice de executare a kineziei statice: contractia
izometrica ('cresterea tonusului muscular) si relaxarea musculara (scaderea tonusului
muscular).
1. Contractia izometrica. Forta pe care o dezvolta un muschi care cauta sa deplaseze un
obiect imobil este denumita forta izometrica' in timpul acestui travaliu, muschiul nu si-a
schimbat lungimea (sau foarte putin), fibra musculara si-a crescut tensiunea, fara sa se
scurteze. Contractia izometrica apare deci in cazul in care muschiul lucreaza contra unei
rezistente care depaseste forta actuala a sa.
Se stie ca, pe masura ce rezistenta opusa unui muschi creste, un numar tot mai mare de
unitati motorii sunt recrutate in efortul de a invinge aceasta rezistenta. Cum in contractia
izometrica rezistenta este maxima, vor fi puse in tensiune toate fibrele musculare. Tensiunea
musculara este maxima, ceea ce va conduce la cresterea fortei musculare. Spre deosebire de
contractia izotonica, in care muschiul isi modifica lungimea fibrei, fara importante schimbari
in tensiunea de contractie, in cea izometrica, din contra, creste tensiunea de contractie la
aceeasi lungime a muschiului.

Introducerea contractiei statice (izometrice) in tehnologia kinetologica se datoreaza lui

Hettinger si Muller (1953), care dovedesc valoarea deosebita a acestei tehnici in cresterea
fortei si rezistentei musculare. Tot ei au demonstrat ca prin izometrie se obtine o rapida
hipertrofiere a masei musculare. Contractia izometrica nu poate fi mentinuta mult timp, este
obositoare, ea suspendand circulatia singelui din muschi.
2. Relaxarea musculara. Un muschi se relaxeaza atunci cand tensiunea de contractie
scade. De fapt, un muschi pastreaza intotdeauna o tensiune de contractie, chiar cind se afla
intr-o stare de maxima relaxare. Aceasta tensiune este denumita tonus muscular si este
mentinuta de activitatea permanenta a fibrelor intra-fuzale, in timp ce fibrele extrafuzale sunt
relaxate.
Tonusul muscular este variabil in functie de grupele musculare. La nivelul musculaturii
antigravitationale (posturala), tonusul muscular realizeaza tonusul postural'.
O serie de cauze, printre care starea psihica, au o mare importanta, facand ca grupe
importante musculare sa nu se relaxeze complet odata cu incetarea unei activitati motorii si
nici chiar in asa-zisa ,,stare de repaus', cind corpul, teoretic, ar trebui sa pastreze doar tonusul
muscular de repaus.
In afara de aceste stari de tonus muscular crescut, nedatorat vreunei boli a aparatului
locomotor, exista si situatii patologice, in care apar cresteri importante de tonus muscular ce
determina contracturi musculare localizate sau generale, spasticitati.
Relaxarea musculara constituie un obiectiv kinetologic de mare importanta. Ea este
executata dupa o serie de metode complexe. Relaxarea musculara, ca proces invers
contractiei, trebuie incadrata in terminologia de baza, in abecedarul' kinetologiei, ca o
tehnica kinetica statica'.
In general, vorbim de o relaxare generala a intregului corp proces in strinsa legatura cu
relaxarea psihica si de o relaxare locala. care se refera la un grup muscular, un segment
sau un membru.
Pentru o mai buna intelegere a relaxarii ca tehnica kinetica statica, in continuare va fi
prezentata numai relaxarea locala.
BAZELE PROCEDURALE ALE EXERCITIULUI FIZIC
Bazele sau unitatile procedurale ale exercitiului fizic, indiferent de finalitatea lui, am
vazut ca se structureaza in trei parti, : 'activitiesu, techniques', elements', dupa scoala din
Boston.
POZITIA SI MISCAREA
Orice exercitiu incepe prin pozitionarea corpului si a segmentelor sale. Din aceasta
pozitie de start' se va derula miscarea, care se va termina tot in pozitia initiala, desi teoretic
scopul exercitiului poate fi atins cind miscarea a deplasat corpul sau segmentele si intr-o alta
pozitie decit cea initiala. Intre postura si miscare exista deci in permanenta o relatie
individuala. Dupa cum spunea Sherrington, ,postura urmeaza miscarea ca o umbra, dar si
reciproca acestei asertiuni este la fel de valabila. In aplicarea corecta a acestei probleme'
procedurale (pozitie si miscare pozitionala), kinetoterapeutul, cunoscand obiectivul terapeutic
urmarit, ca si capacitatea anatomofunctionala a pacientului, va trebui sa tina seama si sa
rezolve in cadrul exercitiului urmatoarele aspecte :
1.
Suprafata bazei de sustinere a corpului in timpul exercitiului: cu cat aceasta va fi
mai mare, cu atit pozitia va fi mai stabila si nu va implica reactii de mentinere a
echilibrului.
2.
Distanta dintre centrul de greutate al corpului si suprafata de sustinere: cu cit
distanta este mai mica, stabilitatea va fi mai mare; in plus, cu cit perpendiculara

din centrul de greutate cade mai in centrul suprafetei de sprijin, cu atit stabilitatea
posturii este mai mare.
3.
Numarul de articulatii care vor intra in schema de miscare, dar si numarul de
articulatii
care
suporta
greutatea corpului influenteaza echilibrul si
stabilitatea.
4.
Lungimea bratului pirghiei in miscarea comandata.
5.
Modificarile de tonus muscular in anumite grupe musculare pe care le
induc reflex postura si miscarea respectiva. in functie de necesitati se va urmari
promovarea sau, din contra, inhibarea acestor reflexe. Astfel:
a) Reflexele medulare.
b) Reflexele tonice (idem) devin importante atunci cind musculatura este foarte slaba
sau exista pacienti cu disfunctii ale SNC (de exemplu, utilizarea reflexelor
tonice ale extremitatilor la pozitia capului).
c) Reactiile proprioceptive si de echilibru, ca raspuns la schimbarile de
pozitie ale corpului, pentru mentinerea proiectiei centrului de greutate in interiorul
suprafetei de sprijin.
6.
Rezistenta care se va opune miscarii, respectiv contractiei musculare: fara
gravitatie, cu gravitatie, cu gravitatie asistata (cu alte cuvinte, cu o rezistenta
suplimentara gravitatiei). Reamintim ca rezistenta opusa muschiului in contractie
creste feed-back-ul proprioceptiv al fusului muscular si al buclei gama.
7.
Nivelul de lungime in care muschiul este pus in actiune (in zona scurtata medie
alungita). Pentru muschii tonici (posturali) este preferata pozitionarea in zona
de lungime medie spre scurtata. Pentru un muschi cu fibre in majoritate tonice, cu
forta slaba, rezistenta (in izometrie) se face cel mai bine in pozitie scurtata, caci
reflexul de intindere este facilitat la acest nivel. Rezistenta aplicata la un astfel de
muschi, cind este in zona alungita, va declansa influentele inhibitorii ale aferentelor secundare (fibrele Ha) venite de la receptorii Ruffini, iar capacitatea
muschiului tonic de a se contracta scade foarte mult.
Muschii fazici vor fi lucrati in zona alungita spre zona medie. Influenta reflexului
miotatic la acesti muschi prin mentinerea intinderii fusului este facilitatorie pentru contractie,
si nu inhibitorie.
8.
Pozitia si miscarea pozitionala vor tine seama de tipul contractiei musculare
solicitate (izometrica concentrica excentrica), despre care se va vorbi mai
departe.
9.
Exista diferente de posturare in vederea unei contractii izometrice sau izotonice.
Pentru contractiile izoimetrice se prefera pozitii care incarca articulatia (prin
greutatea corpului) sau permit kinetoterapeutului compresiunea in axa a
segmentelor. Pentru contractiile izototonice se vor lua pozitii care lasa
articulatiile libere si permit chiar tractiuni usoare in ax ale segmentelor. Miscarea
membrelor va tine seama de cele trei modalitati de performare

cu articulatia mijlocie imobila

cu articulatia mijlocie flectandu-se

cu articulatia mijlocie extinzandu-se

Se realizeaza astfel scheme de miscare de complexitate diferita. Prezenta durerilor
sau a altui disconfort obliga la alegerea unei pozitii si miscari care sa nu evidentieze
disconfortul.
Planurile fundamentale ale corpului
Pozitia neutra a corpului, de neutralitare conventionala (momentul 0-zero-de unde
porneste orice miscare, chiar pentru realizarea unei pozitii), este descrisa astfel:

Stand, cu membrele superioare intinse langa corp, palmele orintate spre coapse, capul sI
gatul in rectitudine (drepte), membrele inferioare apropiate, cu varfurile picioarelor orientale
oblic inainte.
Planurile fundamentale ale corpului sunt:
1.
Planul frontal - imparte corpul intr-o parte anterioara (ventrala) si o parte posterioara
(dorsala).
2.
Planul antero-posterior (median) imparte corpul intr-o jumatate stanga si una
dreapta.
3.
Planul orizontal - imparte corpul intr-o parte superioara (craniala) si una inferioara
(caudala).
Axele principale in jurul carora se efectueaza miscarile
1.
Axul transversal, in jurul caruia se executa miscarile de flexie si extensie. In jurul
axului transversal, miscarea se executa in plan antero-posterior.
2.
Axul sagial, in jurul caruia se executa miscarile de lateralitate: inclinare, indoire
laterala, adductie si abductie. In jurul axului sagital, miscarea se executa in plan
frontal.
3.
Axul longitudinal, in jurul caruia se executa miscarile de rotatie si rasucire. In jurul
axului longitudinal, miscarea se executa in plan orizontal.
* Circumductia este o miscare care se executa cu trecere prin toate planurile de miscare.
Dupa numarul axelor si planurilor in care se executa miscarile in diferite articulatii,
deosebim:
1.
Articulatii uniaxiale - permit miscari opuse, intr-un singur plan, ca: flexia-extensia
(=articulatii trohleene: articulatia humeroulnara, articulatiile interfalangiene; =
articulatiile condiliene, in care, in mod secundar, sunt posibile si miscari limitate in
alte planuri: articulatia genunchiului) sau rotatia (articulatiile trohoide: articulatiile
radio-ulnare proximala si distala, articulatia atlantoaxoidiana mediana).
2.
Articulatii biaxiale - prezinta doua axe de miscare perpendiculare unul pe altul
(=articulatiile elipsoidale: articulatia radiocarpiana, articulatiile metacarpofalangiene;=
articulatiile in sa: articulatia carpometacarpiana a policelui sau trapezometacarpiana).
3.
Articulatii triaxiale permit miscari in toate planurile spatiului(=articulatii sferoidale
sau cotilice - : articulatia umarului, articulatia soldului).
Un mod simplu de definire a miscarilor
Flexia miscarea prin care doua segmente ale unei regiuni se aproprie intre ele.
Extensia - miscarea prin care doua segmente ale unei regiuni se departeaza intre ele.
Abductia miscarea datorita caruia un membru sau un segment de membru se departeaza
de planul median al corpului.
Adductia - miscarea datorita caruia un membru sau un segment de membru se aproprie de
planul median al corpului.
Circumductia rezulta din executarea succesiva a celor 4 miscari; cand un membru sau
un segment de membru executa o astfel de miscare descrie un trunchi de con cu varful la
nivelul articulatiei.
Pronatia este miscarea de rotatie a membrului, prin care halucele sau policele se
aproprie de corp.
Supinatia - este miscarea de rotatie a membrului, prin care halucele sau policele se
departeaza de corp.
Pozitii fundamentale si derivate
Orice exercitiu incepe prin pozitionarea corpului si segmentelor sale. Din aceasta pozitie
de start, sau pozitie initiala, se va derula miscarea. Pe parcursul executarii unui exercitiu
se trece printr-o serie de pozitii intermediare, iar la sfarsit se incheie cu o pozitie finala.

Indiferent ca sunt initiale, intermediare sau finale, se clasifica in pozitii fundamentale si

pozitii derivate.
A.Pozitii fundamentale sunt: stand (pozitie ortostatica), sezand (sau asezat), pe genunchi,
culcat (decubit) si atarnat.
Pozitia stand (ortosattica) corpul vertical si relaxat; barbia la orizontala orientata spre
inainte; umerii coborati; membrele superioare atarnand pe langa corp cu palmele orientate
spre coapse, degetele usor flectate ; genunchii intinsi, picioarele orientate cu varfurile spre
inainte si usor departate. Ca varianta: calcaiele se ating, varfurile se departeaza la un unghi
sub 450 .
Are cea mai mica baza de sustinere, centrul de greutate in pozitia cea mai inalta din acest
motiv fiind cea mai instabila pozitie. Mentinerea acestei pozitii necesita un bun echilibru al
musculaturii posturale si a reflexelor de postura. Faptul ca membrele superioare sunt libere,
permite executarea miscarilor cu amplitudine mare, promoveaza contractiile izotonice, in
timp ce membrele inferioare fiind fixate, promoveaza contractiile izometrice.
Pozitia sezand (asezat) partea superioara a corpului, ca la pozitia stand; subiectul este
asezat pe sol, in sprijin pe ischioane si pe toata partea posterioara a coapselor, gambelor si
calcaiului; varfurile picioarelor sunt orientate spre in sus; membrele superioare atarna pe
langa corp, palmele se spijina pe sol, in dreptul soldurilor. Ca varianta subiectul este asezat pe
un scaun a carei inaltime se regleaza in asa fel incat sa se asigure unghiuri de 900 la nivelul
soldurilor, genunchiurilor si gleznelor; genunchii sunt usor de departati, picioarele in sprijin
pe podea, orientate cu varfurile spre inainte; capul, trunchiul si membrele superioare, ca la
pozitia stand.
Este o pozitie mai avansata, in care baza de sustinere este ceva mai mare si centrul de
greutate este situat ceva mai jos (fiind astfel mai stabila), care se utilizeaza pentru antrenarea
functiilor vitale (respiratie, circulatie) ca si pentru ameliorarea posibilitatilor de a desfasura
activitati uzuale zilnice, in cazul bolnavilor. Din aceasta pozitie se pot executa miscari ale
capului si gatului, trunchiului, membrelor superioare. Pentru a mari stabilitatea se pot sprijini
talpile si palmele pe sol si palmele (in cazul pozitiei asezat pe scaun) palmele pe scaun.
Pozitia pe genunchi pana la nivelul genunchilor, descrierea pozitia coincide cu cea de la
pozitia stand; corpul se spijina pe genunchi, care sunt usor departati, partea anterioara a
gambelor si picioarelor (acestea fiind in flexie plantara maxima). Ca varianta: pozitia pe
genunchi cu picioarele in afara suprafetei de sprijin, cand acestea se afla in pozitie
intermediara (pe genunchi cu picioarele la marginea patului).
Pozitia pe genunchi cere un bun control al echilibrului, baza de sustinere fiind mica si
centrul de greutate oarecum ridicat. Aproape toata greutatea corpului se sprijina pe tendonul
patelar (rotulian), cvadricepsul fiind intins. Din aceasta pozitie se pot executa usor miscari la
nivelul trunchiului inferior si a bazinului.
Pozitia culcat (decubit) ca pozitie fundamentala este considerata pozitia de culcat dorsal
(decubit dorsal), in care intregul corp ia contact cu solul pe partea sa posterioara; membrele
superioare sunt intinse pe langa corp, cu palmele orientate spre coapse sau pe suprafata de
spijin; membrele inferioare sunt intinse, picioarele orientate cu varful in sus. Ca variante:
pozitia de culcat facial (decubit ventral), culcat lateral (decubit lateral, laterocubit).
Este cea mai stabila pozitie deoarece are baza de sustinere cea mai mare si centrul de
greutate cel mai jos.
Pozitia atarnat - intregul corp este intins, in pozitie verticala; mainile apuca o bara
membrele superioare sunt complet intinse si sustin greutatea intregului corp; picioarele sunt
in flexie plantara si nu ating solul sau alta bara. Exista doua variante: atarnat dorsal (cu
spatele la aparat) si atarnat ventral (cu fata la aparat). Se lucreaza in general la scara fixa; este
o pozitie dificila, deoarece necesita forta destul de mare la nivelul membrelor superioare si,

prin faptul ca fixeaza centura scapulohumerala si toracele, ingreuiaza respiratia. Este necesara
dozarea sa foarte atenta.
B. Pozitiile derivate se obtin prin schimbarea pozitiei segmentelor fata de pozitia
fundamentala si a unora fata de altele. Din toate combinatiile care se pot face, rezulta peste
100 de pozitii derivate; din acest motiv vom prezenta doar posibilitatilor de obtinere a
pozitiilor derivate din fiecare pozitie fundamentala, astfel:
In kinetoterapia moderna, orientala de legile neurofiziologiei miscarii, care utilizeaza
aceste legi in scop facilitar sau inhibitor, pozitiile au un rol decisiv. Din acest motiv, in cadrul
metodelor de facilitare , ele sunt descrise in amanunt si sunt justificate teoretic pe baze
neurofiziologoce, musculare si biomecanice. O parte din aceste propozitii, care reprezinta de
fapt variante ale propozitiilor fundamentale, dar mai ales pozitii derivate, sunt:
Decubit lateral (la care frecvent se asociaza rostogolirea laterala), este o pozitie
importanta, folosita in reeducarea marilor handicapati motori, pregatindu-i pentru
activitatile uzuale (imbracat, miscari libere in pat) ca si trecerea la pozitii mai avansate
(sezand etc.). Pozitia permite rasucirile de trunchi si mobilizarea membrelor superioare si
inferioare in diverse scheme de facilitare, precum si punerea in valoare a unor reflexe
tonice favorabile recuperarii.
Decubit ventral cu sprijin pe antebrate, este o pozitie cu mare suprafata de sprijin si cu
centrul de greutate jos situat. Asupra capului, gatului si umerilor actioneaza forta
gravitatiei, solicitand reflexe de postura; musculatura cefei, acenturei scapulare si a partii
superioare a spatelui este in tensiune, ceea ce faciliteaza tonifierea grupelor musculare
interesate in mentinerea acestei pozitii. Este mai des utilizata la copii decat la adulti,
deoarece presupune o hiperextensie a coloanei lombare.
Pozitia patrupeda, este o pozitie derivata din pozitia pe genunchi, numita in gimnastica
de baza si pozitia pe genunchi cu sprijin pe palme. Are suprafata de sprijin mare,
centrul de greutate mai ridicat decat in cazul pozitilor anterioare, prezentand astfel o
stabilitate relativa. In mentinerea acestei pozitii sunt angrenate toate articulatiile
trunchiului si membrelor. Faptul ca coloana vertebrala este eliberata de incarcatura pe
care o prezinta greutatea corpului, face ca ea sa poata fi mobilizata cu usurinta, din acest
mitiv fiind foarte mult folosita pentru corectarea deviatilor coloanei vertebrale. In
mentinerea pozitiei sunt foarte mult solicitate reflexele de echilibru.
Se mai descriu si pozitii de lucru ca: pozitia cavaler servant (semiingenunchiat),
pozitia decubit dorsal cu bazinul rotat, podul, pozitia plantigrada
TIPURI DE CONTRACTII MUSCULARE
Muschii scheletici realizeaza atat contractia cat si relaxarea. Muschii se contracta cand
sunt stimulati si se relaxeaza cand contractiile inceteaza. Exista trei tipuri de contractii:
izotonice, izometrice si izocinetice.
Termenul de izotonic (dinamic) compus din cuvintele grecesti isos (egal) si tonikos
(tensiune) desemneaza cel mai obisnuit tip de contractie musculara. In timpul unei
contractii izotonice, tensiunea trebuie sa fie aceeasi pe parcursul intregului interval al
miscarii. Cele doua tipuri de contractii izometrice sunt: concentrice si excentrice. Termenul
de concentric de la latinescul com- + centrum, avand un centru comun se refera la
contractiile in care lungimea muschiului se diminueaza. Contractiile concentrice sunt posibile
numai atunci cand rezistenta (incarcatura - R) incepe de la un nivel aflat sub potentialul
maxim al fortei (F).
Contractiile excentrice sau negative reprezinta procesul invers al actiunii concentrice.
Mai simplu spus, o contractie excentrica readuce muschiul la punctul original de pornire. In
timpul unei contractii excentrice, muschii cedeaza fie fortei de gravitatie, fie tractiunii unui

aparat (in recuperare, rezistentei manuale). In aceste conditii, muschiul se lungeste pe masura
ce unghiul articulatiei creste eliberand o tensiune controlata.
Termenul de izometric (static) din cuvintele grecesti isos (egal) si meter (unitate) de
masura) indica pe parcursul acestui tip de contractie, o aplicare a fortei contra unui obiect
imobil, care determina dezvoltarea unei mari tensiuni in muschi, fara a-i modifica lungimea.
De fapt, tensiunea dezvoltata prin acest tip de contractie este adesea mai mare decat cea
obtinuta la o contractie izotonica.
Termenul izocinetic (izokinetic) din cuvintele grecesti isos (egal) si kinetic (miscare)
indica o contractie de viteza constanta pe toata desfasurarea miscarii. Lucrul izocinetic
necesita un echipament special proiectat pentru a permite viteza constanta de contractie,
indiferent de incarcatura. In timpul miscarii, sunt efectuate atat contractii concentrice cat si
excentrice, aparatul asigurand o rezistenta egala cu forta generata. Aceasta solicitare permite
muschiului sa lucreze la maximum pe toata amplitudinea miscarii, eliminand punctul de
blocare sau momentul de slabiciune prezent in orice exercitiu de miscare.
Atunci cand este deplasat un obiect sau un corp in spatiu, totdeauna sunt prezente doua
forte:
F.M. = forta motrica = forta care actioneaza, care pune in miscare
F.R. = forta rezistenta = forta care trebuie invinsa
Daca cele doua forte sunt egale, nu exista deplasare = absenta deplasarii.
Miscarile corpului uman pot fi produse printr-un lucru muscular care este rezultatul
contractiei musculare. In acest caz:
F.M. sau forta care pune in miscare = forta musculara Fm
F.R. sau forta care trebuie invinsa = gravitatia sau alta forta
Alte forte care pot interveni ca F.R. sunt:
o greutate atasata direct segmentului sau prin intermediul unui sistem scripete-greutate;
un resort;

redoare articulara;

retractie musculara;

frecare;

alta persoana = rezistenta manuala a kinetoterapeutului; apa; greutatea segmentului

de mobilizat.
Gravitatia poate deveni F.M. si muschiul F.R.. Daca muschiul este F.R., o alta forta va
trebui sa intervina ca F.M., de exemplu:
gravitatia (greutatea membrului);
greutatea;
un resort;
alta persoana, kinetoterapeutul.
Forte ca frecarea sau redoarea articulara nu pot intra in joc niciodata ca F.M..
Pentru toate miscarile corpului uman, corespund doua grupe musculare: grupa agonista si
grupa antagonista
Lucrul muscular:
Lucrul muscular este rezultatul contractiei musculare. Se disting doua tipuri de contractii
musculare:
- contractiile musculare dinamice sau izotonice (energie cinetica) si
- contractiile musculare statice sau izometrice (energie potentiala)
In fiziologie, se estimeaza ca orice muschi care se contracta efectueaza un travaliu
muscular in urma caruia se elibereaza intotdeauna energie, chiar daca acesta pare imobil.
In fizica, acest travaliu (lucru mecanic) este definit ca fiind deplasarea unei forte pe o
anumita distanta: T = F x D

In travaliul muscular dinamic, se produce un travaliu in sensul fizic al termenului: exista

o deplasare a segmentului pe o anumita distanta.
In travaliul muscular static, nu va mai fi un travaliu fizic deoarece nu mai exista
deplasare. Nu exista decat o modificare a tensiunii musculare. Se poate deci vorbi de un
travaliu fiziologic: se considera ca forta este mobilizata pe parcursul unei oarecare unitati de
timp: T = F x timp
Observatie: Atunci cand un grup muscular intra in joc, trebuie sub-inteles rolul de franare,
de fixare, de directionare, de antagonism, de actiune tonica a celorlalte grupe musculare.
Lucrul muscular dinamic sau izotonic
A. Definitie - Lucrul muscular dinamic sau isotonic reprezinta travaliul muschiului care
se contracta modificandu-si lungimea:
- fie ca muschiul isi apropie insertiile = contractie concentrica
- fie ca muschiul se opune indepartarii insertiilor sale = contractie excentrica
Din punct de vedere biomecanic, se vorbeste de lucru dinamic atunci cand exista un
dezechilibru intre F.M. si F.R.:
ex.: daca F.M. > F.R. : lucru muscular concentric
daca F.R. > F.M. : lucru muscular excentric
B. Lucrul muscular dinamic concentric sau lucrul muscular pozitiv
Contractia musculara dinamica concentrica provoaca o apropiere a punctelor de insertie a
muschiului. Muschiul se scurteaza.
Apropierea punctelor de insertie poate sa aiba loc simultan, cele doua puncte de insertie
apropiindu-se de centrul muschiului, sau prin deplasarea doar a unuia dintre punctele de
insertie a muschiului fata de celalalt.
De exemplu: pozitia stand ducerea mainii la umar:
F.M.: contractie dinamica concentrica a flexorilor cotului
F.R.: greutatea segmentului (gravitatia)
Forta musculara va invinge o rezistenta.
C. Lucrul muscular dinamic excentric sau lucrul muscular negativ
In timpul contractiei musculare excentrice, punctele de insertie ale muschiului se
indeparteaza desi acesta se contracta. Muschiul rezista unei forte care provoaca miscarea.
Muschiul se alungeste franand indepartarea insertiilor sale.
Indepartarea punctelor de insertie se poate realiza prin deplasarea unuia sau altuia dintre
cele doua puncte de insertie ale muschiului sau chiar prin deplasarea simultana a celor doua
puncte de insertie fata de centrul muschiului.
Exemplu de lucru muscular excentric:
- Se intalnesc contractii dinamice excentrice atunci cand un subiect executa o miscare ce
are ca rezultat o deplasare de sus in jos:
ex.: coborarea unei scari
controlul coborarii membrului superior.
- Contractiile dinamice excentrice se produc in timp ce se realizeaza o miscare noua.
Daca miscarea realizata este necunoscuta, subiectul va controla lucrul muscular
concentric al agonistului printr-o activitate dinamica excentrica a muschilor
antagonisti. Aceasta supraveghere musculara, impiedica realizarea gesturilor
periculoase pentru articulatii sau sistemul musculo-tendinos.
Pe parcurs ce subiectul va cunoaste gestul, aceasta activitate de aparare va diminua si
contractia antagonista va fi regasita doar la finalul miscarii pentru a frana sau opri gestul.
- Lucrul muscular excentric se intalneste atunci cand un subiect rezista unei forte mai
mari decat a lui, de exemplu forta musculara a altei persoane.
D.
Avantajele lucrului muscular dinamic
- Lucrul dinamic este un mijloc de recuperare sau intretinere a amplitudinilor articulare.

Lucrul dinamic permite intretinerea, activarea sau cresterea fortei musculare.

Mobilizarea permite cercetarea intregii curse musculare de la intinderea completa
pana la scurtarea totala si deci de intretinere a schemei corporale in ansamblul sau,
precum si a schemei spatiale a subiectului.
Deci, miscarea stimuleaza proprioreceptorii articulari, musculari si tendinosi care
informeaza subiectul asupra schemei corporale si asupra pozitiei segmentelor in spatiu.
In reeducare:
- Realizarea contractiilor dinamice este in general mai buna decat realizarea
contractiilor statice care nu permit raportarea la un gest cunoscut.
- Kinetoterapeutul va alege intre contractia dinamica concentrica sau excentrica in
functie de specificitatea muschiului de reeducat. Deci, unii muschi au o activitate mai
mult excentrica decat concentrica. Kinetoterapeutul va trebui sa tina cont de acest
lucru.
- Se pare ca in timpul contractiei excentrice recrutarea unitatilor
motorii este
mai importanta decat in contractia concentrica, ceea ce permite pacientului sa lucreze
cu incarcare mai mare.
E.
Dezavantajele lucrului muscular dinamic
- Frecarile in compresie a celor doua suprafete articulare pot fi incompatibile cu o
patologie in care suprafetele articulare sunt uzate, frecarile in compresie provocand
durere si agravand uzura.
- Nu se va lucra doar dinamic un muschi care lucreaza in mod obisnuit static. Trebuie
tinut cont de specificitatea muschiului in alegerea tipului de lucru.
- Se pare ca lucrul muscular dinamic nu solicita muschiul sa lucreze la posibilitatile
sale maxime deoarece incarcarea impusa de lucrul dinamic este inferioara aceleia
impuse de lucrul static.
Lucrul muscular static sau izometric
A. Definitie - Lucrul musccular static sau izometric este acela pe care muschiul il produce
fara sa-si modifice lungimea initiala.
In travaliul static: F.M. = F.R.
Aceasta egalitate face sa nu existe miscare.
B. Situatiile in care este utilizat lucru muscular static
- In viata curenta, lucrul muscular static este modul de functionare cvasi permanent al
unor muschi al caror rol este de mentinere a unei posturi:
ex: muschii cefei pentru mentinerea capului; muschii paravertebrali pentru
mentinerea trunchiului; muschii membrelor inferioare si ai trunchiului pentru
asigurarea pozitiei stand.
Contractia acestor muschi este de maniera discontinua si intervine de fiecare data cand b
trebuie sa corecteze cel mai mic dezechilibru.
- Contractia musculara statica este utilizata deasemenea pentru mentinerea unei
atitudini, de exemplu mentinerea unui binoclu la ochi necesita contractia izometrica a
muschilor umarului.
- Lucrul muscular static se intalneste deasemenea la muschii care trebuie sa sustina o
greutate; contractia izometrica este in acest caz continua deoarece muschii trebuie sa
se opuna gravitatiei sau unei forte exterioare.
- Lucrul muscular static al unor muschi este asociat cu lucrul dinamic al altor muschi
in scopul fixarii punctelor de insertie ale muschilor care lucreaza dinamic.
- Travaliul muscular static este asociat cu cel dinamic in scopul mentinerii sau fixarii
unei articulatii intr-o anumita postura in timp ce mobilizam alta.

Travaliul muscular static poate fi utilizat si in scop de crestere a fortei musculare

deoarece solicita un numar mare de unitati motorii. Acesta permite deasemenea sa
luptam contra atrofiei musculare in cazul in care imobilizarea este impusa. Metoda
exercitiilor izometrice scurte utilizeaza lucrul muscular static contra rezistentei
maximale pentru cresterea fortei musculare.
C. Modalitati de executie a contractiei statice
- In travaliul muscular static, forta musculara este echilibrata de o forta rezistenta:
F.M. = F.R.
Rezistenta poate fi:

gravitatia sau forta gravitationala: greutatea segmentului

rezistenta manuala a asistentului a carei forta o echilibreaza pe cea a pacientului

autorezistenta

sinergia musculara de fixare

fenomenul de cocontractie
- Contractia statica a unui muschi poate fi obtinuta in orice pozitie de alungire sau
scurtare a muschiului.
- Forta maximala izometrica dezvoltata a fost masurata la lungimi diferite. S-a pus in
evidenta o forta maximala dezvoltata la o lungime medie a fibrelor.
Alegerea pozitiei se va face in functie de obiectivul propus. ex.:
- daca un muschi este plasat intr-o pozitie defavorabila activitatii sale, acesta este
obligat sa recruteze un maximum de unitati motorii pentru a rezista la incarcatura.
- se va tine cont de lungimea obisnuita de lucru a muschiului numita specificitate
lineara a muschiului (exemplu: muschiul mijlociul fesier lucreaza indeosebi la
lungimea medie).
- Timpul de mentinere a unei contractii izometrice este invers proportional fortei
dezvoltate. Timpul de mentinere este cu atat mai mic cu cat forta dezvoltata este mai
apropiata de forta maximala pe care o poate dezvolta muschiul. Metodele de crestere a
fortei musculare statice sunt bazate pe aceste date.
D. Efectele contractiei statice
In contractia statica intensa, exista o intrerupere a aportului sanguin spre muschi
datorita vasoconstrictiei arteriolare. Impiedicarea circulatiei sanguine depinde de intensitatea
fortei contractile dezvoltate si de timpul cat aceasta este mentinuta.
F. Avantajele contractiei izometrice
- Permite obtinerea unei activitati musculare chiar si atunci cand deplasarea
articulara este interzisa. De exemplu: contractia izometrica sub gips.
- Permite activitatea musculara evitand aparitia problemelor articulare.
De exemplu: in cazul unui cartilagiu dureros, lucrul static evita frecarile datorate
deplasarilor segmentelor.
- Contractia izometrica pune in joc schema neuromusculara de comanda chiar
daca miscarea este imposibila.
- Punerea sub tensiune a muschiului in timpul contractiei izometrice permite o
mobilizare a elementelor musculare, in special a elementelor tendinoase in
raport cu tecile in care ele aluneca in mod obisnuit.
G. Dezavantajele contractiei izometrice
- Nu intretine alunecarea suprafetelor articulare.
- Nu intretine schema spatiala care este in relatia cu deplasarea segmentelor in
spatiu.
- Este dificil de inteles pentru unii pacienti modul de realizare a acestui tip de
contractie. Este mai usor de inteles un gest sau o miscare care trebuie executata
decat contractia unui muschi sau a unei grupe musculare.

Promovarea miscarilor sau controlul motor

Alegerea posturilor de lucru este determinata de starea functionala a pacientului, ca si de
miscarile care urmeaza sa fie realizate.
Cand vorbim de promovarea miscarilor sau reeducarea functionala a lor trebuie sa avem
intotdeauna prezente in minte etapele controlului motor. Aceste etape reprezinta insasi
momentele decisive ale dezvoltarii neuromotorii a copilului dupa nastere, ca si
progresivitatea logica a refacerii functiei motorii pierdute de un bolnav cu leziuni ale SNC.
Evident ca si alte cauze pot afecta capacitatea motorie intr-un grad mai mare sau mai redus si
in functie de gravitatea acestei afectari ne vom plasa exercitiile de promovare a miscarilor
intr-o etapa sau alta.
Aici vom prezenta suita completa a etapelor de control motor.
1.
Mobilitatea. Prin acest termen intelegem abilitatea de a initia o miscare, ca si de a
executa miscarea pe toata amplitudinea ei fiziologica. Deficitul de mobilitate poate
avea drept cauze: hipertonia (spasticitatea), hipotonia, dezechilibrul tonic, redoarea
articulara sau periarticulara. Reeducarea mobilitatii va implica deci fie recastigarea
amplitudinii articulare, fie a fortei musculare (cel putin pina la o anumita valoare),
fie refacerea ambelor.
2.
Stabilitatea este capacitatea de a mentine posturile gravitationale si
antigravitationale, ca si pozitiile mediane ale corpului. Poate fi definita ca
posibilitatea realizarii unei contractii normale simultane a muschilor din jurul
articulatiei (cocontractie). De fapt, stabilitatea este realizata prin doua procese :
- integritatea reflexelor tonice posturale de a mentine o contractie in zona de
scurtare a muschiului contra gravitatiei sau contra unei rezistente manuale
aplicate de catre kietoterapeut ;
- cocontractia, adica contractia simultana a muschilor din jurul unei articulatii,
ceea ce creeaza stabilitatea in posturile de incarcare si face posibila mentinerea
corpului in pozitie dreapta.
3.
Mobilitatea controlata reprezinta abilitatea de a executa miscari in timpul oricarei
posturi, de incarcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate sau de a
rota capul si trunchiul in jurul axului longitudinal in timpul acestor posturi.
Mobilitatea controlata necesita :
- obtinerea unei forte musculare in limita disponibila de miscare ;
- promovarea unor reactii de echilibru in balans ;
- dezvoltarea unei abilitati de utilizare a amplitudinii functionale de miscare atat
in articulatiile proxim ale, cit si in cele distale.
4.
Abilitatea este ultimul nivel al controlului motor - cel mai inalt -, putand fi
definita ca manipularea si explorarea mediului inconjurator'. In timp ce radacinile
membrelor prezinta o stabilitate dinamica care ghideaza membrul, partea distala
(mina, piciorul) are o mare libertate, de miscare si actiune
2.2. Exerciiul fizic (clasificare, efecte, descriere ATE)
Activitatea fizica reprezinta ansamblul de acte motrice repetate in mod constient si
sistematic in scopul cresterii potentialului biologic alomului. Mijlocul de baza al activitatii
fzice il reprezinta exercitiul fizic.
Acesta are oserie de caracteristici :
se realizeaza totdeauna cu consum energetic ( efort), necesar efectuarii contractiilor
musculare sub controlul sistemului nervos
este conceput pentru realizarea scopului propus (perfectionare fzica, dezvoltare a unei
atitudini sau defcient fzice, recuperare dupa accident sau boala)
se efectueaza sistematic, dupa reguli metodice precise

are certe efecte si in plan psihic ( prin stimularea proceselor fundamentalede excitatie
a gandirii, memoriei, imaginatiei), in plan intellectual ( largirea fondului de
cunostinte), ca si in plan moral si estetic.
Exercitiul fzic este caracterizat de continut si de forma. Continutul este determinat de
totalitatea elementelor care compun un exercitiu fzic, si anume : miscarile efectuate de
segmentele corpului sau decatre acesta in totalitate, efortul fzic incorporat, efortul psihic
(concretizat prin memorie, atentie, imaginatie). Forma exercitiului este data de modul in care
sunt dispuse si executate elementele acestuia si se concretizeaza prin: pozitia corpului in
diverse momente ale executarii exercitiului, directia si sensul miscarilor corpului,
amplitudinea miscarii, tempoul sau frecventa miscarilor, ritmul sau modul de alternare a
fazelor unei miscare.
Clasifcarea exercitiilor fizice este nelimitata, oferind numeroase criteriide efectuare.
Dintre criteriile de clasifcare, se evidentiaza:
dupa ponderea asupra dezvoltarii unor segmente ale corpului, distingem exercitii
pentru gat, cap, trunchi, membre superioare, member inferioare.
dupa ponderea asupra dezvoltarii unor grupe musculare: exercitii pentru extensorii
antebratului, pentru dreptii abdominali, etc
dupa raportul cu materialul utilizat: libere, cu obiecte, cu aparate.
dupa caracterul succesiunii miscarilor: exercitii ciclice, aciclice si combinate.
dupa influenta asupra calitatilor motrice: pentru dezvoltarea vitezei, a fortei, a
rezistentei.
dupa natura contractiilor musculare: statice, dinamice sau izotonice, de cedare in
raport cu rezistenta si exercitii mixte.
dupa factorii antrenamentului carora li se adreseaza in mod preponderant: exercitii
pentru pregatirea fzica, tehnica, tactica, psihologica.
dupa gradul de solicitare a organismului: cu intensitate mica, medie, submaximala,
maximala, supramaximala.
dupa fortele care actioneaza: forte pasive, active si pasivo-active
dupa efecte: specializate si cu efect combinat
Efectele practicarii exercitiilor fizice se manifesta pe multiple planuri :in cresterea si
dezvoltarea organismului, in mentinerea si intarirea starii de sanatate, in dezvoltarea
organismului, in mentinerea si intarirea starii desanatate, in dezvoltarea calitatilor motrice, in
perfectionarea tehnicii de executie a diferitelor acte si actiuni motrice :
efecte directe asupra cresterii si dezvoltarii organismului uman: efecte morfoplastice
si morfogenetice, care vizeaza forma corpului si a segmentelor acestuia, structura
interna a tesuturilor , forma si structura organelor, etc; efecte fziologice - care vizeaza
cresterea capacitatii functionale a organelor, aparatelor si sistemelor organismului
uman; efecte psihice - vizand starea proceselor nervoase fundamentale, memoriei,
imaginatiei.
efecte asupra perfectionarii fintei umane: in plan biologic ( de ordin somatic,
functional), in plan educativ ( formarea si dezvoltarea personalitatii, cultivarea
trasaturilor morale si de caracter), in plan economic ( cresterea capacitatii de munca,
prelungirea duratei vietii active)
efecte considerate dupa criterii metodice: locale si generalizate, imediate si tardive,
specifce si nespecifce. efectele practicarii exercitiilor fzice pot fi amplifcate prin
asocierea cu factorii naturali de calire ( apa, soarele, aerul) si conditiile igienice.
Desfasurarea activitatii fzice in aer liber, in conditii atmosferice diverse, solicita
functia de termoreglare a temperaturii corporale, contribuiela fixarea calciului in oase,
la cresterea functiei hematopoetice . Conditiile igienice in care se desfasoara

activitatea contribuie la sporirea efectelor exercitiilor fizice. Ele cuprind atat igiena
alimentatiei si a odihnei, cat si curatenia bazelor sportive, aerisirea salilor de sport, etc
Un exerciiu fizic terapeutic este structural format din trei pri :
1. Poziia de start i micrile efectuate n cadrul acestei posturi
2. Tipul de contracie muscular (concentric, excentric, izometric) necesar ncadrul
exerciiului
3. Elementele declanatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de facilitare sau inhibare a
rspunsului.
Aceste trei pri ale exerciiului fizic nu au nc o terminologie preci zat. coala
dekinetoterapie de la Boston denumete prima parte activitate", pe cea de-a doua tehnic " i
pe ultima elemente", consider ndu-le ntr-un sistem unitar ATE.
In acest fel, orice exerciiu fizic terapeutic poate fi descris prin sistemul ATE
A: eznd, extensia genunchiului
T: contracie concentric (eventual i excentric)
E: rezistena gravitaiei + presiunea mainii kinetoterapeutului pentru tonifierea
cvadricepsului
2.3. Tehnici de facilitare neuro-proprioceptiv (FNP)
Facilitarea neuromuscular proprioceptiv (FNP) reprezint uurarea, ncurajarea sau
accelerarea rspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor (din muchi,
tendoane, articulaii) i a extero-, intero- i telereceptorilor.
Tehnicile FNP pot fi: generale i specific.
Tehnici FNP generale
Inversarea lent i inversarea lent cu opunere (IL i ILO)
Contraciile repetate (CR)
Secvenialitatea pentru ntrire (SI)
Inversarea agonistic (IA)
Tehnici FNP specifice
1. Tehnici pentru promovarea mobilitii
Iniierea ritmic (IR)
Rotaia ritmic (RR)
Micarea activ de relaxare-opunere (MARO)
Relaxare - opunere (RO)
Relaxare - contracie (RC)
Stabilizare ritmic (SR)
2. Tehnici pentru promovarea stabilitii
Contracie izometric n zona scurtat (CIS)
Izometrie alternant (IZA)
Stabilizarea ritmic (SR)
3. Tehnici pentru promovarea mobilitii controlate
IL, ILO, CR, SI, IA
4. Tehnici pentru promovarea abilitii
Progresia cu rezisten (PR)
Secvenialitatea normal (SN)
In cazul musculaturii hipotone ne folosim de urmatoarele mecanisme
neurofiziologice in efectuarea tehnicilor FNP:
- legea 'inductiei succesive' a lui Sherrington: 'o miscare este facilitata de contractia
imediat precedenta a antagonistului ei';

- muschii hipotoni (agonistii) se intind progresiv in timpul contractiei antagonistului,

si ca urmare, la finalul miscarii (cand sunt maxim intinsi) vor fi facilitati prin impulsuri
provenite de la nivelul fusului muscular (de la receptorul secundar Ruffini).
- in timpul contractiei izotone cu rezistenta maximala si izometrice, este facilitat
sistemului gama si ca urmare aferentele primare ale fusului vor conduce la recrutari de
motoneuroni alfa si gama suplimentari; Astfel, fusul neuromuscular va continua trimiterea
unor influxuri nervoase cu caracter predominant facilitator.
- in timpul intinderilor rapide, repetate se declanseaza reflexul miotatic ce are efect
facilitator; comenzile verbale pot avea rol facilitator marind raspunsul prin sistemul reticular
activator.
- in timpul contractiei izometrice ai musculaturii puternice-normale, apare fenomenul
iradierii de la nivelul motoneuronilor activati ai acestei musculaturi (superimpuls creat de
izometrie), spre motoneuronii musculaturii slabe;
- contractia excentrica, promoveaza si intinderea extrafusala si pe cea intrafusala ceea ce mareste influxul aferentelor fusale;
- atunci cand contractia izometrica se executa in zona scurtata apare fenomenul de
coactivare (facilitarea simultana a motoneuronilor alfa si gama);
- cocontractia determina facilitarea motoneuronilor alfa si gama; creste recrutarea de
unitati motorii sub contractiile izometrice aplicate pe fiecare parte a articulatiilor.
In cazul musculaturii hipertone ne folosim de urmatoarele mecanisme
neurofiziologice: izometria pe muschii care realizeaza miscarea limitata determina un efect
de inhibitie reciproca pentru antagonist (muschiul hiperton, care limiteaza miscarea);
rezistenta la miscare determina o influenta inhibitorie a reflexului Golgi asupra
motoneuronului muschiului care se contracta si faciliteaza prin actiune reciproca agonistul; in
timpul contractiei muschiului hiperton, descarcarile celulelor Renshow scad activitatea
motoneuronilor alfa ai muschiului respectiv, deci au o actiune inhibitorie; cortexul, influentat
de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului muscular al musculaturii
hipertone; receptorii articulari excitati de miscarea de rotatie, au rol inhibitor pentru
motoneuronii alfa (rotatia are efect de relaxare pentru muschii periarticulari); izometria
antagonistului miscarii limitate (muschii contracturati) duce la oboseala unitatilor motorii la
placa neuromotorie si ca urmare tensiunea muschiului scade;
2.4. Metode
KABAT
Herman Kabat a dezvoltat o metodologie de recuperare neuromotorie, pornind de la
studiile neurofiziologice ale miscarii, comportamentului motor si invatarii motorii. Metoda se
numeste 'de facilitare neuroproprioceptiva' si se aplica in: leziuni de neuron motor periferic,
recuperarea insuficientei motorii cerebrale, leziuni de neuron motor central. Ea se bazeaza pe
urmatoarele observatii:
excitatia subliminala necesara executarii unei miscari, poate fi intarita cu stimuli din
alte surse, care la randul lor intensifica raspunsul motor;
facilitarea maxima se obtine prin exercitiu intens, cu maximum de efort, sub
rezistenta;
majoritatea miscarilor umane se fac in diagonala si spirala, chiar si insertiile
musculare si ligamentare fiind dispuse in diagonala si spirala.
Metoda foloseste scheme de miscare globala, plecand de la axioma: 'Creierul ignora
actiunea proprie muschiului, el recunoaste numai miscarea'. Principiile metodei Kabat sunt
urmatoarele:

Dezvoltarea neuromotorie normala se face in sens cranio-caudal si proximo-distal;

Dezvoltarea fetala este caracterizata de raspunsurile reflexe secventiale la stimuli
exteroceptivi (flexia gatului precede extensia, adductia umarului precede abductia,
rotatia interna o precede pe cea externa, apucarea obiectului precede lasarea lui, flexia
plantara precede dorsiflexia, etc);
- Dezvoltarea comportamentului motor este legata de dezvoltarea receptorilor senzitivi,
vizuali, auditivi,etc;
- Intregul comportament motor este caracterizat de miscari ritmice, reversibile,
executate in amplitudini complete de flexie si extensie;
- Dezvoltarea motorie implica miscarea combinata ale membrelor bilateral simetric,
homolateral, bilateral asimetric, alternativ reciproc, diagonal reciproc;
- Dezvoltarea motorie include si inversarea rapida dintre functiile antagoniste, cu
predominanta flexei sau extensiei;
- Dezvoltarea motorie reflecta si directia miscarii: de la verticala, la orizontala si apoi la
oblica sau diagonala.
In comportament motor al adultului, postura si miscarile combinate devin automate, pe
masura dezvoltarii performantelor motorii. Kabat face urmatoarele precizari, considerate
esentiale pentru miscarea voluntara complexa:
1. Folosirea schemelor de miscare in spirala si diagonala.
2. Miscarea activa se deruleaza de la distal spre proximal in timp ce stabilitatea articulara
recunoaste sensul invers.
3. Folosirea rezistentei maximale in scopul obtinerii iradierii in cadrul schemei de miscare
sau in grupele musculare ale schemei heterolaterale.
4. Utilizarea de tehnici si elemente ce faciliteaza dezvoltarea miscarii sau a posturii
(pozitionare, contact manual, intinderi musculare, presiuni articulare, rezistenta la
miscare etc). Procedeele de facilitare folosite sunt urmatoarele:
- rezistenta maxima pana la anularea miscarii active;
- intinderea, ce poate activa un muschi paretic sau plegic daca i se opune si o rezistenta;
- schemele globale ale miscarii, care sunt de obicei mai eficace in ceea ce priveste
facilitarea (fenomenul de 'iradiere');
- alternarea antagonistilor, ce se bazeaza pe faptul ca dupa provocarea reflexului de
flexie, excitabilitatea reflexului de extensie este mai marita. Modalitatile de alternare
ale antagonistilor sunt: inversarea lenta (IL), inversarea lenta cu efort static (ILO),
inversare agonistica (IA), stabilizarea ritmica (SR), inversare lenta-relaxare
(contractie-relaxare-contractie), inversare lenta cu efort static si relaxare (ILO +
relaxare), combinarea stabilizarii ritmice (SR) cu inversarea lenta-relaxare.
Prin pozitionarea bolnavului se cauta utilizarea influentei reflexului tonic labirintic pentru
intarirea efortului de asistare necesar sau pentru asistarea miscarii solicitate. Pe schemele
(diagonalele) Kabat se lucreaza tehnici FNP pentru obtinerea unui rezultat optim de cresterea
fortei musculare. Aceste scheme de facilitare sunt efectuate pasiv doar pentru determinarea
limitelor amplitudinii de miscare sau pentru intelegerea /acomodarea pacientului.
Sincronizarea normala include contractia muschilor in secvente, ce decurg din miscarile
coordonate in asa fel incat sa fie realizate cursiv, fara acrosari. Initial se executa miscari
intentionale controlate de la proximal spre distal si se trece apoi la miscari pornind dinspre
distal.
Daca sincronizarea nu este realizata corect se vor efectua scheme de miscare fragmentate,
initial distal si apoi proximal; primul si ultimul timp' al schemelor de miscare il va constitui
rotatia in articulatia de unde incepe, respectiv se termina, schema de miscare.
Daca componenta distala este prea slaba rezistenta se va opune proximal pana se obtine
forta de contractie suficienta in partea distala a extremitatii. Daca este mai slaba componenta

proximala rezistenta se aplica distal. Daca si in zona proximala si distala forta de contractie
este la fel de slaba se vor executa contractii izometrice in pozitii de scurtare pornind de la
distal spre proximal. Dupa ce sa obtinut raspunsul muscular in pozitia de scurtare, se trece la
exersarea aceluiasi raspuns in pozitia de alungire.
Lucrul sub rezistenta comporta un efort deosebit din partea kinetoterapeutului si de aceea
la adult metoda nu poate fi folosita decat de catre kinetoterapeutii robusti.
Margaret Knott si Dorothy Voss au aprofundat tehnica terapeutica imaginata de Kabat si
au extins-o la tratamentul unei game mai largi de afectiuni neurologice soldate cu dezordini
de activitate motorie. Principiile de tratament sunt:
1. Toate fiintele umane au potentiale care nu au fost complet dezvoltate .
2. Deprinderile motorii precoce sunt caracterizate prin miscari spontane care oscileaza
intre extrema flexie si extensie. Aceste miscari sunt ritmice si au un caracter
ireversibil. In tratament se va lucra pe ambele directii de miscare.
3. Dezvoltarea deprinderilor motorii are tendinta la ciclitate asa cum se poate evidentia
prin trecerea de la dominanta flexorilor la cea a extensorilor. Obiectivul este
stabilirea unei balante intre antagonisti. Mai intai se observa unde exista un
dezechilibru, apoi se va facilita partea slaba. Echilibrul si controlul postural trebuie
obtinute inainte de a incepe miscarile din aceste posturi. Tratamentul va urmari
succesiunea: control postural - echilibru - miscari din anumite posturi.
4. Etapele dezvoltarii motorii au o succesiune ordonata, dar exista suprapunere intre
ele. Copilul nu isi incheie dezvoltarea unei etape inainte de a trece la urmatoarea
etapa (o activitate mai avansata).
Miscarile se executa activ, pe diagonala si in spirala, pornind de la pozitia in care
muschiul de facilitat este in intindere maxima si ajunge in pozitia de maxima scurtare. Se au
in vedere toate actiunile grupului muscular vizat, pozitionarea facandu-se in functie de
actiunea principala si de actiunile secundare ale acestuia. Astfel, fiecare muschi va avea o
pozitie proprie de facilitare. O miscare oarecare nu este efectuata niciodata de un singur
muschi, iar deficitul produs de lipsa activitatii unui muschi se traduce printr-o scadere de
forta si coordonare a respectivei scheme de miscare.
Muschii care actioneaza pe o anumita schema sunt legati functional si actioneaza intr-un
lant kinetic in cele mai bune conditii de la pozitia de alungire completa la pozitia de scurtare
completa. Fiecare muschi privit sub acest aspect al lantului kinetic va putea fi facilitat de o
anumita pozitie a muschilor din lantul respectiv. Aceasta pozitie de facilitare se obtine printro pozitionare a segmentelor ce participa la acea schema, pozitionarea incepand de la proximal
spre distal in urmatoarea ordine: componentele de flexie sau extensie, apoi cele de abductie
sau adductie si in final componentele de rotatie interna sau externa. Schemele de miscare
(dus-intors) cuprind toate cele 6 directii de miscare, bine determinate 3 cate 3, avand o
anumita succesiune de intrare in actiune, in care cate una este dominanta la un moment dat.
Schema de miscare se va initia si incheia cu o miscare de rotatie (desurubarea/insurubarea).
Fiecare schema se bazeaza pe 'o componenta musculara principala', formata dintr-un numar
de muschi inruditi prin aliniamentul lor fata de schelet si care realizeaza in principal miscarile
cuprinse in acea schema. Exista si o 'componenta musculara secundara', reprezentata de
muschi care isi exercita actiunile pe doua scheme (un fel de 'incalecare' de actiuni) in cadrul
secventelor comune ale acestora.
BOBATH
Berta si Karel Bobath spun ca: baza tratamentului este inhibitia miscarilor exagerate
si facilitarea miscarilor fiziologice voluntare'.
Fundamentarea stiintifica a conceptului Bobath:

1. Creierul este un organ al perceptiei si integrarii, adica el preia informatii, senzatii din
mediu si din propriul corp, prelucrandu-le, reactionand si raspunzand la ele. Acest
mecanism la om, este influentat de calitatile psiho-intelectuale, educationale de
moment ale pacientului.
2. Creierul functioneaza ca un intreg, o unitate. Partile creierului sunt aliniate ierarhic'
(dupa dinamica dezvoltarii). Etajele superioare (mai tarziu formate) inhiba activitatea
etajelor inferioare, deci inhibitia este o actiune activa'.
3. Creierul este capabil sa invete' pe tot parcursul vietii datorita plasticitatii lui. Are
posibilitatea sa se reorganizeze si astfel sa refaca functii senzitivo-motorii pierdute.
Acesta isi gaseste explicatia in posibilitatea de formare de noi sinapse intre neuronii
centrali nefolositi' pana in momentul accidentului.
4. Miscarea (raspunsul motor la un stimul senzitiv), dupa Bobath, nu este o contractie
izolata a unei grupe musculare, ci este declansarea unei engrame tipice omului
(atingere, prehensiune, mers, ridicare, aruncare etc).
5. Miscarea unui segment al corpului este influentata de postura si tonusul muschilor
segmentelor adiacente. Totodata, miscarile corpului in spatiu depind indisolubil de
pozitia initiala a acestuia. Postura si tonusul muscular sunt premisa unei miscari
functionale executate cu maxima economie energetica.
6. Un organism sanatos se poate adapta oricarei senzatii primite din periferie. La om,
efectul fortei gravitationale asupra controlului postural este de o importanta majora.
7. Mecanismul de control postural normal functioneaza datorita reflexelor spinale,
reflexelor tonice, reflexelor labirintice, reactiilor de redresare si reactiilor de echilibru.
8. Pentru un raspuns motor corespunzator, pe langa o cale motorie functionala,
fiziologica trebuie sa existe si o cale senzitiva intacta.
9. Senzitivul si motricitatea se influenteaza reciproc atat de puternic incat se poate vorbi
doar de senzoriomotoric. In actul de insusire a unei miscari se invata senzatia ei, si, la
declansarea unei miscari activ-voluntare, se face apel la senzatiile de feed-back
primite in timpul miscarii anterioare.
10. Sistemul telereceptiv (vizual, auditiv, gustativ, olfactiv), actioneaza concomitent cu
proprioceptia ocupand un rol important pentru orientarea in spatiu si recunoasterea
propriului corp sau a mediului inconjurator.
11. Inhibarea sau, dupa P. Davis, suprimarea inhibitiei reflexe, este generatoare de
hipertonie', dar prin utilizarea miscarilor sau posturilor reflex-inhibitorii se suprima
sau reduce reactiile posturale anormale si se faciliteaza in acelasi timp miscarile active
constiente, voluntare si automate.
12. Un alt principiu obligatoriu de realizat este schimbarea pattern-urilor (engramelor,
schemelor de miscare) anormale, deoarece este imposibil sa se suprapuna o schema de
miscare normala peste una anormala.
13. Miscarile anormale se datoreaza eliberarii reflexelor tonice de sub control nervos
superior. Datorita leziunii centrilor nervosi reflexele tonice posturale care sunt
integrate de la un nivel inferior al S.N.C. devin eliberate si supraactive. Acest lucru
produce postura incoordonata, incorecta, anormala, tonusul muscular crescut, anormal
si putinele modalitati primitive de miscare in postura si pozitie.
14. Orice miscare din corpul omenesc are ca scop o atitudine. Atitudinea este rezultanta
unui raport intre forta musculara a omului si forta gravitationala. De la nastere si in tot
timpul vietii trebuie sa ne cream si apoi sa ne mentinem diverse atitudini, in lupta cu
gravitatia. Acest lucru este realizat prin facilitarea integrarii reactiilor superioare de
ridicare, redresare si echilibru, in secventa dezvoltarii lor prin stimularea unor miscari
de raspuns spontan si controlat intr-o postura reflex-inhibitorie.

15. Redresarea, indreptarea. Ontogenetic, reactiile de redresare apar primele. Astfel

copilul mic nu are nici o atitudine formata, adica el inca nu are mijloace de a lupta
contra gravitatiei. Treptat apar reactiile de redresare: incepe prin a-si tine capul, invata
sa se rostogoleasca etc.
16. Reactiile de echilibrare apar dupa ce o atitudine este obtinuta si trebuie mentinuta.
Acest lucru se realizeaza prin reflexele (mecanismele) de echilibrare. Deoarece la
copilul cu encefalopatie sechelara infantila aceste mecanisme sunt deficitare, ele
trebuie stimulate. Aceasta este etapa a doua a tehnicii Bobath, exercitii de formare,
obtinere si mentinere a echilibrului. In cadrul tratamentului Bobath foloseste mingea
mare si balansoarul pentru stimulare vestibular si proprioceptiva.
Conceptul Bobath a fost la inceput aplicat copilului diagnosticat cu encefalopatie
sechelara infantila si apoi dezvoltat pentru tratamentul adultului hemiplegic. Hemiplegicul
trebuie sa reinvete senzatia miscarilor (daca tulburarile propioceptive nu sunt foarte grave),
fara control vizual. Atat informatiile senzitive, cat si cele senzoriale trebuie sa fie trimise de
catre kinetoterapeut intotdeauna dinspre partea hemiplegica. Stimulii externi si interni pentru
o actiune motrica, trebuie sa fie cat mai apropiati calitativ de cei din cadrul actului senzoriomotor fiziologic.
Activitatile motorii, care depasesc stadiul neuromotor de moment al pacientului (dificile,
complicate) sau care sunt executate pe un fond de oboseala musculara sau psihica, vor fi
evitate pentru a nu creste tonusul muscular patologic pe lantul muscular al schemei motrice
sinergice.
Intreaga activitate de recuperare a hemiplegicului are scopul final de recastigare a
simetriei corporale. Numarul de repetitii in cadrul unei sedinte, dozarea concreta nu poate fi
planificata, deoarece depinde de starea de moment a pacientului.
Activitatile motorii in majoritatea cazurilor (aproape mereu) trebuie sa fie cu scop bine
determinat (Ex: sa sedem, sa vorbim, sa mergem spre toaleta, etc). Comenzile pot fi verbale,
nonverbale, gestuale si combinate (verbal + gestual) in functie de cognitia pacientului
(determinat de tipul lezional).
Raspunsul motor voluntar la orice stimul (senzitiv, senzorial) trebuie asteptat deoarece
atat prelucrarea informatiilor, comenzilor, cat si raspunsul motor sunt perturbate in sensul
intarzierii lor.
Informatia nonverbala se adreseaza proprioceptorilor si exteroceptorilor din regiunea
interesata in activitatea motrica. Ea are si menirea sa corecteze feed-back-ul sensitiv al
miscarii, fapt care pretinde o corectitudine maxima informationala.
Comanda verbala sa fie simpla si concreta, sa cuprinda doar informatii putine, exacte,
necesare, deoarece abundenta ei scade calitatea actului motor (atentia distributiva a
pacientului poate fi si ea afectata).
Obiectivul principal al management-ului terapeutic, dupa Bobath, este de a facilita
activitatea motrica controlata si a inhiba simptomele patologice ale hemiplegiei cum sunt:
spasticitatea, reactiile asociate, miscarii in masa. Din pacate nu se poate vorbi despre o
inhibare totala si irevocabila a schemelor de miscare patologice, ele fiind expresia leziunilor
cerebrale evidente si sunt imposibil de sters' total. Orice stimul de intensitate supraliminala
poate trezi' un semn clinic al unei leziuni de SNC.
KLAPP
Metoda Rudolf Klapp foloseste pozitia patrupeda pentru activarea musculara in
conditia unei coloane orizontale, neincarcate. Principii de executie:
- relaxare in pozitia initiala (sprijin pe genunchi / patrupedie), cu mentinerea acesteia pe
tot parcursul executiei;

ritmul de executie al exercitiului (scurtarea sau prelungirea unui timp) se adapteaza

obiectivului urmarit in momentul aplicarii (intindere axiala>-mobilizare>realiniere; 'stretch-reflex' cu rol facilitator pentru travaliul necesar tonifierii
musculare, urmand mentinerea pozitiei finale corective);
deplasarea MS precede in general deplasarea genunchiului; pentru a crea spatiu si
pentru a evita tasarea,
capul este totdeauna in extensie axiala, iar coloana cervicala este delordozata (in
barbie dubla);
pentru solicitare optima, in pozitia finala se lucreaza la limita echilibrului, de aceea
coapsa de sprijin va fi aproape verticala (fara a depasi verticala);
varful piciorului nu va pierde contactul cu solul; ridicarea lui, in cele mai bune cazuri
inseamna o puternica coaptare a articulatiilor lombare, adesea o basculare a uneia
asupra alteia;
se verifica permanent echilibrul intre tractiunea exercitata asupra coloanei de
greutatea capului si contratractiunea pelvi-podala, ceea ce asigura (o decoaptare), o
intindere axiala maxima;
centurile revin obligatoriu la orizontala, cu exceptia exercitiilor de derotare a
centurilor.
toate exercitiile se executa intotdeauna in linie dreapta, pentru a permite deplasarea
corecta a segmentelor corpului.

FRENKEL
Aceasta metoda este specifica tratamentului pacientilor cu afectiuni ale cerebelului,
respectiv ataxicilor. Jacob A. Frenkel Autorul a observat ca proprioceptia pierduta poate fi in
mare masura inlocuita prin input-ul vizual si feed-back vizual. Metoda se bazeaza pe o serie
de tehnici si exercitii cu control vizual, aplicand legea progresiunii performantei si preciziei.
Legea progresiunii, in cadrul metodei, sufera doua derogari: pacientul executa mai intai
miscarea amplu si rapid, ceea ce este mai usor de efectuat, trecand treptat la miscari de
amplitudine mai mica, mai precise, executate intr-un ritm mai lent, coordonat. Pe parcursul
recuperarii se trece la cresterea treptata a complexitatii si dificultatii, nu si in intensitate.
Exercitiile se executa individual, in mod obligatoriu, de doua sau mai multe ori pe zi.
Gruparea exercitiilor arata astfel:
Exercitii din decubit (cu capul mai ridicat, pe un spatar sau pe perna, astfel incat
sa poata urmari executia) pentru MI si MS. Exercitiile sunt asimetrice si autorul
prezinta de un tablou de aproape 100 de exercitii.
Exercitiile din pozitia asezat se deruleaza astfel:
- la inceput, membrele superioare sprijinite cu mainile;
- dupa aceea, fara sprijin;
- in final, executia se desfasoara cu ochii legati.
Exercitii in ortostatism. In aceasta pozitie se executa reeducarea mersului care se
realizeaza pe diagrame (latime 22 cm, si este impartita longitudinal, in pasi de cate 68
cm). Fiecare pas este impartit in mod vizibil in jumatati si sferturi, desenate pe podea
sau o plansa de lemn

Reeducarea incepe cu mersul lateral care este considerat (ontogenetic el apare mai
repede), pacientul fiind ajutat de corpului. Se incepe cu jumatate de pas, miscand un picior
apoi aducandu-l pe celalalt langa primul. Se trece la sferturi de pas si dupa aceea la pasul
intreg. La fel se procedeaza si la educarea inainte si inapoi.

Intr-un stadiu mai avansat pacientul este invatat sa urce coboare scari si sa execute
intoarceri. Intoarcerile se invata tot diagrama in forma de cerc desenat pe podea. Pacientul
invata sa intoarca mutand picior langa picior cate un sfert din rotatia astfel incat el
sa poataexecuta o intoarcere de 180 din doi pasi.
BRUNNSTROM
Signe Brunnstrom, isi denumeste metoda ca o abordare a tratamentului hemiplegiei.
In vederea recuperarii, ea se bazeaza pe folosirea patern-urilor motorii disponibile ale
pacientului.
Sinergiile, reflexele si celelalte miscari anormale sunt vazute ca o parte normala a
procesului de recuperare prin care pacientul trebuie sa treaca pana la aparitia miscarilor
voluntare. Miscarile sinergice sunt folosite si de persoanele normale dar acestea le
controleaza, apar intr-o varietate de patern-uri si pot fi modificate sau oprite voluntar.
Brunngstrom sustine ca sinergiile constituie o etapa intermediara necesara pentru viitoarea
recuperare. Astfel, in timpul stadiilor initiale ale recuperarii (stadiul 1 - 3, vezi tabelul nr. 1),
pacientul trebuie ajutat sa castige controlul sinergiilor membrelor iar stimulii aferenti
(proveniti din reflexele tonice ale gatului, reflexele tonice labirintice, stimulii cutanati,
reflexele miotatice, reflexele asociate) pot fi un avantaj in initierea si castigarea controlului
miscarii. Odata ce sinergiile pot fi executate voluntar, ele sunt modificate si se executa
miscari combinatorii, de la simplu la complex (stadiile 4 si 5) cu deviere de la stereotipia
pattern-urilor sinergice de flexie si extensie.
Executarea miscarilor sinergice, reflex sau voluntar, sunt influentate de mecanismele
reflexe posturale primitive. Cand pacientul executa sinergia, componentele cu cel mai mare
grad de spasticitate determina cea mai vizibila miscare putand chiar inlocui miscarea in
pattern-ul respectiv.
In procesul recuperarii motorii este respectata succesiunea ontogenetica, respectiv de
la proximal spre distal asa incat miscarile umarului sunt asteptate inaintea miscarilor mainii.
Pattern-urile de flexie apar inaintea pattern-urilor de extensie la MS iar pattern-urile de
miscari grosiere pot fi executate inaintea miscarilor izolate, selective. Recuperarea functiei
mainii prezinta o mai mare variabilitate si poate sa nu parcurga stadiile recuperarii in paralel
cu recuperarea membrului superior.
bductia humerusului in relatie cu scapula trebuie evitata (predispune capul humeral la
o subluxatie inferioara). In manevrarea pacientului tractiunea membrului afectat trebuie
evitata. Pacientul este instruit in a-si folosi mana sanatoasa pentru a misca membrul afectat.
Membrul afectat este plasat aproape de trunchi si pacientul se rostogoleste peste acesta.
Rostogolirea inspre partea neafectata cere un efort muscular al membrului afectat. Bratul
neafectat poate fi folosit pentru a ridica bratul afectat la verticala cu umarul in flexie de 8090 cu cotul extins complet.
Pacientul se intoarce prin balansul membrului superior si al genunchiului afectat peste
trunchi spre partea neafectata. Miscarile membrelor insotesc rostogolirea trunchiului superior
si a pelvisului. Odata cu imbunatatirea controlului, pacientul va putea sa execute aceste
manevre independent, de a se intoarce (rostogoli) din decubit dorsal in decubit lateral pe
partea neafectata.
Rotatia trunchiului este incurajata, pacientul leganand bratul afectat ritmic dintr-o
parte in alta pentru a castiga abductia si adductia umarului alternativa.
Pentru mentinerea-castigarea unei amplitudini de miscare nedureroase in articulatia
gleno-humerala se contraindica miscarile fortate, pasive (pot produce o intindere a muschilor
spastici periarticulari, contribuind la cresterea durerilor; odata ce pacientul a experimentat
durerea, anticiparea durerii va creste tensiunea musculara ce va duce la scaderea mobilitatii

articulare). Miscarea de flexie se obtine prin flexia progresiva a trunchiului, in timp ce

kinetoterapeutul mentine bratul sub cot. Miscarea de abductie se va face nu in planul normal
al abductiei, care poate fi dureros, ci intr-un plan oblic intre abductie si flexie. Antebratul se
va supina cand bratul se ridica si se va prona cand se coboara. Activarea muschilor rotatori
este necesara pentru prevenirea subluxatiei.
In timpul stadiilor 1 si 2 se folosesc diferite facilitari, reactii asociate si reflexe tonice
pentru a influenta tonusul muscular si pentru aparitia unor miscari reflexe. Miscarea pasiva pe
sinergiile de flexie si extensie provoaca pacientului feed-back-uri proprioceptive si vizuale
pentru dezvoltarea ulterioara a patern-urilor. In stadiul 3 se efectueaza voluntar sinergiile pe
toata amplitudinea, la inceput cu asistenta si facilitare din partea kinetoterapeutului, apoi fara
facilitare, in final executandu-se componentele sinergiilor (de la proximal spre distal) la
inceput cu, apoi fara facilitari. In stadiile 4 si 5 se executa miscari prin combinarea
componentelor sinergiilor si cresterea complexitatii miscarilor. In stadiile 5, 6 se incearca
performarea unor miscari mai complexe, a miscarilor izolate si cresterea vitezei de executie.
WILLIAMS
Dr. Paul Williams a publicat pentru prima data programul sau pentru pacientii cu
lombalgie cronica de natura discartrozica Exercitiile au fost concepute pentru barbati de sub
50 si femei de sub 40 de ani, care au o hiperlordoza lombara, a caror radiografie arata o
scadere a spatiului interarticular din segmentul lombar.
Scopul acestor exercitii era de reducere a durerii si asigurarea unei stabilitati a
trunchiului inferior prin dezvoltarea activa a muschilor abdominali, fesier mare si
ischiogambieri, in paralel cu intinderea pasiva a flexorilor soldului si a muschilor
sacrospinali.
Williams afirma: 'Omul, fortand corpul sau sa stea in pozitie erecta, isi deformeaza
coloana, redistribuind greutatea corpului pa partile posterioare ale discurilor intervertebrale,
atat in zona lombara, cat si in cea cervicala'
In perioada acuta se recomanda pozitii de flexie lombara (imobilizarea in pat gipsat
Williams).
In faza subacuta se trece la efectuarea programului exercitiilor pe flexie. Faza I a
programului cuprinde 6 exercitii, din care primele 5 sunt efectuate din decubit dorsal, iar
ultimul din asezat; ele urmaresc asuplizarea trunchiului inferior, tonifierea musculaturii
abdominale si intinderea structurilor posterioare ale coapsei si coloanei lombosacrate; fiecare
exercitiu al acestei faze se executa de 3-5 ori, de 2-3 ori pe zi. Dupa aproximativ 2 saptamani,
in partea a doua a stadiului subacut, exercitiile devin mai complexe, adaugandu-li-se cele din
faza a II-a a programului Williams; acestea cuprind inca 5 exercitii din pozitii libere, la care
se adaugau exercitii din atarnat la scara fixa - exercitii de ridicare, ridicare + rasucire si
pendulare a MI.
In faza cronica se instituie faza a III-a a programului Williams, in care se pune
accentul pe bascularea bazinului, intinderea flexorilor soldului si tonifierea musculaturii
trunchiului, respectiv a musculaturii abdominale, fesiere si extensoare lombare cu scopul
mentinerii unei pozitii neutre a pelvisului si de creare a unei presiuni abdominale care sa fie
capabila sa preia o parte din presiunea la care sunt supuse discurile intervertebrale.
MARGARET ROOD
M. Rood prezinta tehnici si exercitii de obtinere a relaxarii (prin leganare, miscari lente etc.),
de dezvoltare a functiei motorii - gandind in modele de postura si miscare complexa. In

paralel autoarea pune accent deosebit pe dezvoltarea functiilor vitale si senzoriale. Ideile
fundamentale ale metodei sunt:
- normalizarea tonusului muscular si raspunsul muscular dorit este obtinut folosind
stimuli senzitivi adecvati;
- fiecare miscare ce se executa trebuie sa aiba un scop precis si o finalizare prestabilita;
- ghidajul senzitivo-senzorial este foarte important;
- numarul mare de repetitii a raspunsului motor corect constituie o conditie esentiala a
procesului de invatare motorie.
Metoda se bazeaza pe dezvoltarea secventiala, in patru etape, a functiei motorii.
1. Mobilitatea - asemanatoare etapei dezvoltarii copilului de la 0-3 ani, cuprinde:
- modelul flexiunii dorsale (modelul suptului), integreaza sub control central reflexele
tonice cervicale si labirintice, permitand eliberarea miscarilor bilaterale ale
extremitatilor superioare;
- modelul extensiei totale, postura papusii inalte';
- modelul primei forme de deplasare in jurul axului central rostogolirea laterala.
2. Stabilitatea - se refera la mentinerea pozitiei corpului sau segmentelor sale in posturi
stabile, cum ar fi patrupedia, in genunchi si ortostatism.
3. Mobilitatea controlata - integrarea miscarilor si activitatilor complexe in spatiu, care
presupune echilibru, coordonare si dezvoltarea simturilor de orientare in spatiu, toate din
pozitii de stabilitate.
4. Abilitatea-indemanarea - cuprinde etapa miscarilor perfectionate, stimularea reactiilor de
echilibru, formele de facilitare pentru obtinerea trecerii de la o postura si miscare la alta, cat
mai usor.
Ca originalitate in cadrul metodei, M. Rood a evidentiat importanta stimularilor
senzitivo-senzoriale in tratamentul disfunctiilor. Astfel se disting:

Stimulari la nivelul tegumentului: pensularea, stimulari cu cuburi de gheata,

mangaierea usoara (3 minute pe ceafa pentru activare parasimpatica - relaxare),
apasarea articulara (compresie pe sold in axul femural, stabilizare in patru labe,
compresie pe calcaneu, apasare in axul lung al capului). Aceasta metoda de recuperare
neuro-motorie se bazeaza in mod distinctiv, pe utilizarea excesiva a stimularii
cutanate, in dorinta de a controla tonusul si contractia grupului muscular subiacent.
Mijloace ajutatoare pentru integrarea miscarilor:
vibratia, aplicata cazurilor hipotone,
intinderea unor materiale elastice, (inele de cauciuc, elastic etc.) pentru stabilizare si
cresterea tonusului la diferite nivele;
prehensiunea este facilitata prin mingi mici, pompe de cauciuc cu aer, pistoale cu apa,
bucata de franghie, rulou de aluat.
Alte stimulari speciale: ciocanirea calcaiului si a altor repere, indoirea' (lenta sau
rapida), miscari active ritmice lente.

METODE SPECIALE
Sub aceasta denumire sunt cuprinse toate metodele cu tehnologii mai deosebite, in
general care utilizeaza diverse instalatii sau complexe de exercitii fizice speciale. In aceasta
categorie intra scripetoterapia, hidrokinetoterapia, terapia ocupationala, sportul terapeutic,
etc.
1 Scripetoterapia

Mecanoterapia reprezint un mod particular de gimnastic medical care utilizeaz

aparate mecanice bazate pe sistemul prghiilor. Aceste aparate pot fi acionate de fora
muscular a pacientului sau de o for exterioar (contragreuti, for aplicat de
kinetoterapeut). ntr-o accepiune mai larg, clinicienii au inclus n noiunea de
mecanoterapie toate metodele care utilizeaz diferite instalaii i aparate mai simple sau mai
complexe, precum instalaiile de scripei, arcurile, cutile Rocher, mesele speciale de
kinetoterapie, bicicletele ergometrice.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete reciproc.
Sistemul scripete greutate faciliteaz manipularea unor greuti, avnd i avantajul de
a modifica direcia unei forte, fr vreo schimbare a mrimii acestei fore. Acest sistem
realizeaz rezistena unei micri printr-o greutate aplicat la captul unei corzi reflectate
peste un scripete i prins la cellalt capt de segmentul n micare. Sistemul permite, prin
acelai montaj, dar cu micarea efectuat n sensul opus, facilitarea acestei micri, pn la
realizarea micrii pasive. Sistemul scripete greutate este des utilizat n special n exerciiile
kinetice ale membrelor.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor micri autopasive, n special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sntos (care reprezint braul forei), pacientul
tracioneaz coarda scripetelui, care este prins la cellalt capt de segmentul care urmeaz a
fi mobilizat pasiv (braul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasiv simetric (montajul
realizeaz micarea ambelor membre, sntos i bolnav n acelai sens) i autopasiv
asimetric (montajul realizeaz micrile celor dou membre n sensuri opuse).
Manipulrile coloanei vertebrale i ale membrelor n scop terapeutic au fost utilizate
i grupate sub forma unei metode cu tehnic i indicaii exacte, numit metoda osteopatic.
Recent, aceast metod a fost simplificat, dar i se adaug chiropractica sau chiropraxia. n
practica kinetologic, att manipulrile vertebrale ct i cele ale articulaiilor periferice
beneficiaz de tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezint o mobilizare forat care deplaseaz elementele unei articulaii
peste limita lor obinuit i voluntar de micare, pn la limita jocului anatomic posibil, fr
s depeasc aceast limit anatomic. Noiunile de manipulare i mobilizare nu sunt
sinonime.
Manipularea este considerat un gest precis, care necesit un diagnostic corect,
presupune lipsa durerii la execuie i se supune regulii micrii contrare, avnd n vedere
faptul c se utilizeaz direcia de mobilizare n sensul opus direciei blocate i dureroase.
Manipularea trebuie s fie precedat de testarea tuturor direciilor de micare ale
segmentului vertebral interesat. n concordan cu principiile de nondoloritate i micare
contrat ale manipulrii, nu se va manipula un segment care are toate direciile de micare
blocate i dureroase.
Specialitii n domeniu au imaginat o schem ca o stea cu 6 brae, reprezentnd
direciile de micare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare a micrii sau intensitatea
durerii pe fiecare direcie de micare. Manipularea se va executa pe direciile care nu sunt
notate, deoarece cele notate reprezint contraindicaii ale manipulrii. De obicei, trebuie s
existe cel puin trei direcii de micare libere, pentru ca manipularea s aib toate ansele de
reuit.
Manipulrile articulaiilor membrelor sunt mai puin spectaculoase i importante n
comparaie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazeaz pe ideea conform creia
micrile care nu se pot executa activ pot fi totui realizate sub aspect fiziologic. Micrile se
blocheaz ca urmare a unor suferine articulare sau din cauza contracturii i/sau retracturii
musculare
periarticulare.
Articulaiile
interesate
pot
fi:
interfalangienele,

metacarpofalangienele, metatarsofalangienele, articulaia pumnului, genunchii, coatele etc.

Micrile care pot fi realizate pasiv din articulaii sunt: cele de lateralitate, de rotaie, de
alunecare anteroposterioar, de decopatare.
Traciunile vertebrale sau elongaiile constau ntr-o traciune n ax a diferitelor regiuni
ale coloanei vertebrale, cu scopul de a ndeprta vertebrele ntre ele. Studiile de specialitate
au demonstrat faptul c traciunea exercitat cu fore corespunztoare, conduce la distanri
intervertebrale. n acel moment se produce vid intratisular. Traciunea se execut cu diferite
aparate, dispozitive sau instalaii. Ameliorrile obinute chiar la aplicarea unor fore mai mici
sunt datorate, probabil, ntinderilor esuturilor musculotendinoase.
Traciunea vertebral necesit supravegherea continu a pacienilor pe parcursul
edinelor, pentru a identifica apariia oricrui fenomen nedorit, precum paresteziile, durerile,
ameelile, senzaia de lipotimie, hipoesteziile etc.
Avantajele acestei metode constau n: solicitarea unei fore musculare reduse n vederea
mobilizrii articulare, creterea capacitii de relaxare muscular pentru postura ortostatic i
mers, scderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare, Rezistena opus
micrii poate fi reglat prin utilizarea flotoarelor.
Scripetele este o main simpl de tipul prghiei, care const intr-un disc metalic ce se
poate roti n jurul axei proprii, prevzut la periferie cu un an prin care trece un cablu.
Permite realizarea unei economii de for, sau schimb sensul acesteia pentru echilibrarea
unei fore rezistente.
Se deosebesc scripei fix-i si mobili:
Scripetele fix are punctul de sprijin n axa roii, care este fix. Asupra scripetelui
acioneaz trei fore: fora activ (F), fora rezistent (R) i fora de sprijin (S). Aceste for e se
compun vectorial, forele activ i cea rezistent fiind egale ca mrime, iar fora de sprijin
fiind n acest caz egal cu diagonala paralelogramului.
Dac cele trei fore sunt paralele, de exemplu la ridicarea unei greuti, for a activ este egal
cu greutatea ridicat, iar fora de sprijin este egal cu dublul greutii ridicate.
Scripetele mobil are punctul de sprijin la unul din capetele cablului. Asupra scripetelui
acioneaz de asemenea cele trei fore:cea activ (F),cea rezistent (R) i cea de sprijin (S).
Aceste fore se compun tot vectorial, de data asta forele activ i cea de sprijin fiind egale
ca mrime, iar fora rezistent fiind n acest caz egal cu diagonala paralelogramului.
Dac cele trei fore sunt paralele, de exemplu la ridicarea unei greuti, for a activ este egal
cu cea de sprijin, ambele fiind doar jumtate din greutatea ridicat.

2 Suspensoterapia
Suspendarea intregului corp sau doar a membrelor poate fi considerata ca metoda
kinetologica
din momentul in care Guthrie Smith (1952) i-a stabilit reguli si principii mecanice si
fiziologice,
ca si aplicatii terapeutice. Principala realizare a acestei metode este de a scoate corpul sau
membrul
de sub influenta gravitatiei.
Exista mai multe tipuri de suspendare :

Suspendarea pendulara sau verticala, in care cordonul de suspendare merge' vertical in

sus, prinzandu-se chiar deasupra chingii care sustine segmentul. O astfel de suspendare
permite ca membrul suspendat sa oscileze ca un pendul de o parte si de alta a pozitiei de
repaus, descriind un arc de cerc intr-un plan vertical.
Suspendarea axiala, in care chinga se fixeaza la extremitatea distala a membrului, iar
cordonul se acroseaza deasupra articulatiei de mobilizat. In acest fel cordonul va avea
directia oblica, iar membrul se va misca descriind un arc de cerc in plan orizontal.
Suspendarea excentrica, cand punctul de acrosaj se gaseste oriunde in afara proiectiei
membrului suspendat. In acest caz extremitatea membrului tinde sa se deplaseze spre
verticala din punctul de acrosaj. Capacitatea de miscare a membrului este net redusa.
Din punct de vedere mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de suspendare
in raport cu pivotul articular are o mare importanta pentru fortele care se stabilesc. Iata
principalele trei situatii mecanice cu valoare de principii :
1 Cu cat directia de tractiune a corzii va face un unghi mai obtuz cu vectorul gravitatiei,
cu atat tractiunea va fi mai mica. Deci, cu cat punctul de acrosaj se indeparteaza de
pivotul articular, apropiindu-se de chinga de sustinere, forta de tractiune scade. Cand
cei doi vectori sunt in prelungire, se vor anihila: membrul suspendat va fi in echilibru,
decontracturat.
2 Daca punctul de acrosaj se deplaseaza spre pivotul articular, forta rezultanta (intre forta
de tractiune a corzii si forta gravitatiei) va detenmina o presiune crescuta de-a lungul
membrului spre articulatie, marind presiunea de coaptare' articulara.
3 Daca avem un tip de suspendare excentrica, rezultanta fortelor va fi centrifuga si va
contribui la decoaptarea articulara.
Aceste principii mecanice au rasunet kinetoterapeutic, motiv pentru care metoda
suspendarii este deosebit de agreata de imuilti kinetologi, dupa cum urmaresc un obiectiv sau
altul :
Suspendarea unui membru face posibila scoaterea din activitate a musculaturii
centurii respective (cu scop de fixare), permitand actiuni exclusiv de mobilizare activa
analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus. Acest fapt este deosebit de
important pentru pacienti slabiti, cardiopulmonari sau cu forte musculare ale
membrului respectiv minime.

Alegerea tipului de suspendare (pendulara, axiala sau excentrica) se va face tinand

seama de actiunea celor trei forte : de tractiune a corzii de suspendare, de gravitatie si
de rezultanta combinarii primelor doua in cadrul paralelogramului fortelor.
Cea mai utilizata ramane suspendarea axiala, care da posibilitatea efectuarii celei
mai mari amplitudini de miscare, avand suficienta actiune de depoaptere, ceea ce o
indica in redorile articulare dureroase. In aceste leziuni articulare dureroase, de obicei,
recuperarea se incepe cu exercitii in suspendare axiala, pentru a se continua, cand
durerea a diminuat, cu exercitii in sistem scripete-greutate'.
Suspendarea axiala in unele montaje lucreaza si asupra ligamentelor,
capsulei, tesuturilor moi periarticulare, in general, realizand unele corectii ale
dezaxarilor (de exemplu, valgus, varus, flexum).
Din suspendare se poate face un testing muscular mult mai real decat cel cu cotatie 50. Acest test, denumit test RM' - al rezistentei maxime , a fost preconizat de Ch.
Rocher si se executa cu un aparat foarte asemanator cu cantarele de mana cu arc.
Tehnica este urmatoarea : intr-un montaj de suspendare (pendulara sau axiala) se
fixeaza tester-ul in functie de muschiul de testat; se executa la rand trei miscari
de intensiltate maxima ; valorile (in kg) sunt aditionate si suma impartita la trei
pentru a obtine valoarea RM, care va fi apoi urmarita in timp in cadrul programului

de recuperare. Valoarea RM testata este importanta pentru a se putea aprecia corect

greutatile utilizate in sistemul scripete-greutate'.
Suspendarea membrelor superioare este o metoda auxiliara deosebit de importanta in
terapia ocupationala. Suspendarea pendulara a antebratelor deasupra mesei de lucru
elibereaza mainile care executa activitati ergoterapeutice in cazurile severe de
deficite functionale musculare.
3 Terapia ocupaional

Terapia ocupationala are drept scop ajutorarea oameniilor sa isi recastige independenta
in majoritatea ariilor de existenta; aceasta terapie imbunatateste abilitatile cognitive, fizice si
motrice ale persoanelor cu dizabilitati si contribuie la cresterea increderii de sine si la
reintregrarea sociala a unui individ.
Principalele ocupatii ale unui copil sunt joaca si invatatul. Terapeutii vor evalua
abilitatile copiilor de a se juca, performantele scolare si activitatile de zi cu zi pentru a le
analiza comparativ cu standardele adecvate grupelor de varsta ale acestora.
Conform Asociatiei Americane de Terapie Ocupationala, specialistii analizeaza si
actioneaza asupra factorilor psihologici, sociali si de mediu care pot afecta in diverse moduri
viata unei persoane. Aceasta abordare, considera terapia ocupationala drept o componenta
importanta pentru mentinerea sanatatii unui copil.
Recuperarea prin terapie ocupationala imbraca mai multe forme: terapia prin invatare,
ludoterapia si ergoterapia.
Ergoterapia sau activitatile de tip lucrative sunt un mijloc de exprimare, permitand
persoanei sa creeze in realitate ceea ce a vazut, trait sau imaginat.
Activitatile ergoterapeutice implica gandire, planificare, presupunere si alegere, pentru
ca la finalul activitatii, persoana cu handicap sa fie mandra ca a creat o jucarie, un panou
decorativ, sau un obiect util. Acest lucru le da un sentiment revigorant si le confera un simt
al realizarii si increderii in sine, contribuind la structurarea statutului si rolului persoanei,
recunoscute din punct de vedere social.
Copiii care ar putea avea nevoie de terapie ocupationala prezinta urmatoarele
caracteristici:
1 au leziuni la nastere sau malformatii congenitale;
2 manifesta tulburari senzoriale;
3 au leziuni traumatice la nivelul creierului sau al maduvei spinarii;
4 dificultati de a invata cititul si scrisul;
5 sufera de autism sau de alte tulburari de dezvoltare;
6 au artrita reumatoida juvenila;
7 sufera de tulburari comportamentale sau de sanatate mentala;
8 au oase rupte sau alte leziuni ortopedice;
9 au suportat recent interventii chirurgicale;
10 au arsuri ale pielii din diverse cauze;
11 sufera de spina bifida;
12 li s-a confirmat diagnosticul de cancer;
13 amputatii traumatice;
14 sufera de screloza multipla, paralizie cerebrala si alte boli cronice.
Terapia ocupationala poate fi o parte important n construirea structurii zilei ntr-o
instituie, deorece folosete i adapteaz o serie de activiti pentru a antrena diferite abiliti
necesare n viaa de zi cu zi. Majoritatea oamenilor care se afl ntr-o criz serioas sunt
auto-absorbii, se retrag din lumea exterioar n interior cu gndurile lor. Pentru a facilita
entuziasmul lor i a-i ncuraja s-i confrunte viaa, este util un plan pentru fiecare

zi/sptmn. Ceva care s fie ateptat cu nerbdare sau poate chiar ceva amenintor, dar
altceva dect imaginile obsedante ale oamenilor care sufer de tulburri psihotice sau
ruminaiile chinuitoare ale utilizatorilor care sufer de tulburri depresive.
Folosirea artelor i artizanatelor n Terapia Ocupaional ofer efecte secundare
adiionale, mai ales datorit procesului creativ care permite posibilitatea de a te percepe ntrun mod diferit, s trieti experiene care se pot transfera i n alte situaii. i mai mult,
materiale diferite ofer experiene care antreneaz toate simurile iar tehnicile de artizanat
necesit abiliti diferite care se pot instrui i nva.
4 Tractiuni
Traciunile au efect antalgic decontracturant, cresc mobilitatea i refac alinierea. Ele pot fi
impartite astfel:
manuale executate n axul membrului inferior la sfritul edinelor de masaj; se
execut succesiv traciuni (moderate) i compresiuni corelate cu ritmul respirator
(favorizeaz circulaia i troficitatea);
mecanice - prin traciuni la nivelul gleznei, practicate zilnic, cu greuti de cca. 3 kg
pe membru, perioade lungi de timp, cu efect de reducere a presiunii intraarticulare i
decontracturant.
5 Hidrokinetoterapia
Reprezint executarea exerciiilor fizice n ap, fiind o metod care folosete apa
simpl, apa termal sau apa de mare. Se poate aplica n dou moduri:

parial: imersia doar a unui segment de corp,

general: imersia ntregului corp.

Hidrokinetoterapia parial este utilizat pentru creterea mobilitii articulare,

efectundu-se diferite tipuri de micri (pasive, pasivo-active, active) n ap cald, aceasta
determinnd relaxarea muscular i diminuarea durerilor. Se aplic n bazine individuale,
pentru imersie parial, n scopul recuperrii extremitilor (mini, picioare); se pot efectua
bi calde sau alternante (bi reci 18 grade C alternate cu imersia n baie cald peste 38
grade C cu creterea vasomotricitii).
Hidrokinetoterapia general se realizeaz prin imersia ntregului corp n bazine
individuale, bazine colective sau piscine. Orice micare n sensul flotrii, adic de jos n sus,
va fi executat cu mai mult uurin, fora muscular necesar fiind foarte slab; la micrile
de sus n jos sau laterale apare rezistena opus de ap, se ngreuneaz micarea, determinnd
creterea forei i a rezistenei musculare. Apa din bazinele de recuperare trebuie meninut la
35-36 grade C, temperatur la care se produc efecte antialgice (scade sensibilitatea periferic,
cu modificarea percepiei dureroase), scderea tonusului muscular general i vasodilataia
periferic cu scderea tensiunii arteriale. Baia rece sub 26 grade C provoac efecte musculare
i cardiovasculare inverse, fiind tonifiant.

Durata unei edine de hidrokinetoterapie variaz de la 10-15 minute la o or. Exerciiile

fizice se execut la fel ca cele din aer, dar se ine seama de particularitile oferite de mediul
acvatic.
Poziionarea pacienilor poate fi dificil uneori; de aceea, s-au imaginat o serie de
accesorii: scaune, mese, manete nclinate, bare de susinere, sisteme de elevaie pentru
accesul n bazin al pacienilor cu handicap fizic mare, bazinul de mers. n piscinele mari se
face kinetoprofilaxie sau not terapeutic.
Indicaiile hidrokinetoterapiei:

boli neurologice centrale i periferice

boli reumatismale degenerative (artroze) sau inflamatorii n afara puseului

sechele posttraumatice

suferine discale, discovertebrale

afeciuni cardiorespiratorii pentru reantrenarea la efort (postinfarct miocardic, astm

bronic)

Contraindicaii absolute: leziuni cutanate, stri febrile, afeciuni acute, afeciuni

intercurente care ar putea duce la decompensare cardiorespiratorie.
Contraindicaii relative: vrsta avansat, hipotensiunea accentuat, crizele comiiale,
anumite afeciuni cardiovasculare.

6 Gimnastica aerobica
Gimnastica constituie un sistem compus dintr-un numr nelimitat de exerciii fizice, care
are ca finalitate rezolvarea obiectivelor proprii ce vizeaz:
dezvoltarea fizic armonioas a corpului, ntreinerea i perfecionarea marilor funcii
ale organismului care constituie baza sntii organismului;
dezvoltarea aptitudinilor condiionale (for, vitez, rezisten) a capacitii coordinative
(capacitatea de orientare spaiotemporal, capacitatea de echilibru, capacitatea de
combinare i cuplare a micrilor), a mobilitii articulare i supleei musculare precum
i dezvoltarea aptitudinilor psihice;
formarea priceperilor i deprinderilor specific gimnasticii;
formarea atitudinii corporale corecte i prevenirea instalrii deficienelor fizice
determinate de solicitri unilaterale sportive i profesionale;
formarea unei baze motrice i fizice corespunztoare practicrii ramurilor sportive i a
activitilor cotidiene;
educarea esteticii corporale, a ritmului i muzicalitii;

formarea obinuinei de a practica independent i sistematic exerciiile de gimnastic n

scop sanogen, recuperator, compensator, recreativ la orice vrst.
Caracteristicile gimnasticii
coninut bogat, variat, specific de mijloace ce permite diferenierea precis a gradului de
dificultate, i de efortul solicitat;
posibilitatea selectrii exerciiilor n funcie de vrst, grad de pregtire, sex, solicitri;
datorit caracterului analitic al micrilor din gimnastic, pot fi influenate precis
diferite grupe musculare i articulaii prin alternarea i gradarea eficient a micrilor;
executarea micrilor cu maximum de corectitudine i amplitudine i stabilirea
riguroas a formei de execuie specific gimnasticii;
stpnirea elementar i multilateral a aparatului locomotor, n condiii obinuite i
neobinuite, prin folosirea micrilor naturale i artificiale special create de om;
dezvoltarea aptitudinilor psiho-comportamentale, cum sunt: inteligena motric,
capacitate de nvare i execuie, capacitate de refacere fizic i psihic, i a celor
psiho-motrice: coordonare, echilibru, percepia kinestezic i spaio-temporal;
dezvoltarea unor caliti psihice volitive ca: drzenia, perseverena, voina, stpnirea
de sine, curajul;
dezvoltarea capacitii de colaborare, de ntrajutorare, de autoapreciere, precum i a
simului rspunderii colective;
folosirea, pe scar larg, a acompaniamentului muzical, dezvoltnd simul ritmului i
expresivitatea micrii.
Gimnastica aerobic este o disciplin nou, cu character spectacular, elementele folosite
fiind din gimnastica artistic, ritmic acrobatic, dans sportiv, executate pe fond muzical
modern. Primul Campionat Mondial de gimnastic aerobic a fost organizat la Paris n anul
1995, Romnia ctignd locul I la trio. Concursurile se desfoar pe un podium ptrat, cu
latura de 14 m, iar suprafaa de concurs este un ptrat cu latura de 7 m, pentru probele de
individual feminin i masculin, perechi mixte i trio, i cu latura de 10 m, pentru proba de
grup (6). n acest sport, Romnia deinem supremaia european i mondial.
Programele de gimnastic executate pe muzic sunt cunoscute sub denumirea de gimnastic
aerobic, iar exerciiile sunt exerciii aerobice.
n alctuirea programelor de exerciii aerobice, trebuie respectate urmtoarele cerine:
alegerea exerciiilor are la baz o serie de criterii: ce muchi vor fi ntrii, ce abiliti
fizice are individul, ce disponibiliti administrativ organizatorice avem;
ordinea n care se succed exerciiile: se ncepe cu grupele mari musculare sau exerciii
mai complexe cu membrele superioare sau inferioare;
numrul de exerciii;
repausul ntre exerciii este obligatoriu i variaz n funcie de exerciii;
intensitatea, durata (numrul de minute de exerciii ntr-o edin) i frecvena
antrenamentului;
variaia programului.
Este foarte important s pstrm un raport optim ntre intensitatea si durata exerciiilor, cu
toate c nu exist durate standard: cu ct este mai intens un exerciiu, cu att durata lui va fi
mai mic.
n general, programele de gimnastic aerobic se repet de 3-4 ori pe sptmn cu o durat
de 40-60 minute, dar numrul lor va ine seama de vrsta, starea de sntate, nivelul de
fitness al practicanilor, de obiectivul urmrit n antrenament, care poate fiantrenament pentru
for muscular, de anduran, pentru flexibilitate. Indiferent de tipul de antrenament, el
trebuie s respecte urmtoarea structur, format din trei pri:
partea (perioada) de nclzire (warm-up), 5-10 minute (introductiv);
partea (perioada) de exerciii aerobice, 30-40 minute (fundamental);

partea (perioada) de rcire (cool-down), 5-10 minute (ncheiere sau de revenire a

organismului din efort).
7 Sport terapeutic
Terapia prin sport folosete principiile antrenamentului sportiv, adaptate ns la
particularitile fizice, psihice i sociale ale pacientului. Aceast form de terapie este diferit
de alte metode folosite n centrele de recuperare medical (kinetoterapie terapie prin
micare) i poate fi o alternativ eficient, de viitor, la acestea.
Terapia pe aparate este indicat n fazele de nceput ale recuperrii, cnd leziunile nu
permit un efort mare, iar procesul vindecrii poate fi accelerat prin aplicarea unor stimuli
locali bine dozai, cum ar fi de exemplu lucrul pe grupe izolate de muchi.
Antrenamentul funcional este indicat atunci cnd starea organismului permite
nceperea unei solicitri mai complexe (lucrul n sistem, adic lucrul simultan i coordonat al
mai multor grupe musculare), solicitri apropiate de activitile ce reprezint obiectivul
pacientului.
Antrenamentele de recuperare medical sportiv sunt potrivite att pentru pacieni cu
diverse afeciuni medicale sau aflai n recuperare dup operaii, sportivi amatori, care doresc
s i mbunteasc starea de sntate, precum i sportivi de performan care i revin dupa
accidentri sau doresc s i dezvolte performanele.
Numim exerciii terapeutice sportive gesturile caracteristice unui anumit sport,
utilizate n scopuri terapeutice.
Gestul sportiv are avantajul de a fi o micare global, realizat n mai multe planuri ale
spaiului.
Gestul sportiv antreneaz o pluralitate de articulaii i de grupe musculare importante,
spre deosebire de exerciiul de fortificare muscular utilizat n terapia cu scripei i n
mecanoterapie, unde activitatea se concentreaz pe anumite segmente i pe un numr
limitat de muchi.
Gestul sportiv permite integrarea ntr-o anumit schem a unui muchi sau a unei grupe
musculare inserate pe una sau mai multe articulaii.
Gestul sportiv mobilizeaz sinergiile musculare ale grupelor musculare nvecinate.
Exerciiul terapeutic sportiv stimuleaz coordonarea membrului opus, precum i
coordonarea micrilor membrelor inferioare n raport cu membrele superioare i invers.
Adaptarea gestului sportiv la condiiile unei sli de reeducare face terapia mai puin
monoton pentru pacient.
Modaliti practice de executare a exerciiilor
- Alegerea exerciiilor n funcie de scopurile urmrite. Chiar dac gestul sportiv este o
micare global, se impune o anumit selecie, ntruct fiecare sport are o anumit
dominant.
- Selecia se face n funcie de regiunea anatomic -ce trebuie solicitat.
- Ea depinde n egal msur de efectul vizat (de mobilizare sau de dezvoltare a
musculaturii).
- Un alt element determinant este modul n care intenionm s solicitm muchiul: n
bucl nchis sau n bucl deschis.
- Adaptarea gestului sportiv la regiunea care trebuie tratat. 2.2.1. Exerciii pentru trunchi
- Exerciii de echilibru: adaptri ale unor micri din echitaie sau sporturi nautice cu
vele.
- Exerciii de mobilizare: adaptri ale unor micri din cadrul unor ateliere de gimnastic.
- Exerciii de dezvoltare a musculaturii: adaptri ale unor micri din sporturile nautice
cu vsle.
- Exerciii pentru membrele inferioare

Exerciii de dezvoltare a musculaturii: adaptri ale unor micri din ciclism sau haltere.
Exerciii de coordonare: adaptri ale unor micri din nataie, fotbal, schi.
Exerciii pentru membrele superioare
Exerciii pentru mobilitate : adaptri ale unor micri din tenis i nataie.
Exerciii pentru fortificarea musculaturii: adaptri ale unor micri din sportirile nautice
cu vsle i din haltere.
- Exerciii de coordonare : adaptri ale unor micri din tenisul de mas.
- Exerciii de abilitate: adaptri ale unor micri din baschet i tir cu arcul.
Aspecte pedagogice
Utilizarea unui gest, a unui sport n scopuri terapeutice urmeaz etapele nvrii:
- Dorina de a ajunge la un anumit scop.
- Explorarea situaiei prezente.
- Descoperirea modalitilor posibile de a atinge respectivul scop sau de a-1 aborda.
- ncercarea de abordare.
- Renunarea la respectiva abordare n caz de blocare i orientarea spre alt abordare.
- Descoperirea final a celui mai eficient mijloc pentru obinerea rezultatului dorit.
Aceasta implic:
Alegerea scopului: aspectul cel mai important este uneori recuperarea forei
fizice. Alteori, se va urmri n primul rnd viteza, precizia sau sincronizarea.
Un bilan prealabil va permite stabilirea impedimentelor n realizarea gestului
ales.
- Pentru a atinge scopul vizat, se face apel:
la ghidarea micrii;
la facilitarea gestului printr-un sistem activ de sprijin;
la concentrarea efortului pe anumite segmente prin punerea n funciune a unui
lan de scripei;
la repetarea gestului: cu ct un stimul i un rspuns snt asociate mai frecvent, cu
att mai mare este posibilitatea ca rspunsul la respectivul stimul s se produc ;
la stimularea verbal i la ncurajri. Aciunea trebuie s fie acompaniat de un
sentiment" ; legtura modificabil dintre stimul i reacie este ntrit sau
slbit, n funcie de sentimentul dominant care o nsoete : satisfaie sau plictis ;
la evoluia datorat recurgerii la unele rezistene.