Lucrare practică nr.

2 (8 ore)
Tema: „Tehnicile Akinetice și Kinetice în kinetoterapie”

I Scopul unității de curs

 Cunoașterea aprofundată a principalelor tehnici kinetoterapeutice;
 Aprofundarea cunoștințelor generale în domeniul mișcării sub toate formele
și aspectele ei.

Obiective operaționale:
După ce vor studia această unitate de curs studenții vor trebui să cunoască:
 Tehnicile akinetice a kinetoterapiei;
 Tehnicile kinetice a kinetoterapiei;
 Să diferențieze tipurile de contracții musculare.

Abili:
 Să cunoască și să poată diferenția tipurile de tehnici: akinetice, kinetice,
strechingul, tehnicile de transfer și FNP.

II Conținutul
2.1 Tehnici akinetice
2.1.1 Imobilizarea;
2.1.2 Posturarea;
2.2 Tehnici kinetice
2.2.1 Tehnici kinetice statice;
2.2.2 Tehnici kinetice dinamice;

9
 După Marcu V., Dan M., 2007 clasificarea tehnicilor kinetologice pleacă
de la recunoașterea celor 3 proprietăți sau caracteristici fundamentale ale aparatului
locomotor:
 Activitatea motrică a lui
 Capacitatea de a putea fi mișcat pasiv
 Starea de repaus.
Tehnicile care stau la baza realizării unui program de kinetoterapie se
clasifică în două mari categorii: tehnici akinetice şi tehnici kinetice.
Din categoria tehnicilor akinetice fac parte: imobilizarea (de punere în
repaus, de contenţie, de corecţie); posturarea (corectivă şi de facilitare).
Din categoria tehnicilor kinetice fac parte: tehnici kinetice statice
(contracţia izometrică, relaxarea musculară); tehnici kinetice dinamice: active
(reflexe şi voluntare) şi pasive (prin tracţiuni, prin asistenţă, sub anestezie,
autopasivă, pasivo-activă, prin manipulare).
În afară de aceste tehnici de bază, există tehnici speciale sau tehnici
combinate, cum ar fi: tehnici de stretching, tehnici de transfer, tehnici de facilitare
neuromusculară.

2.1 Tehnici akinetice

Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază: absenţa contracţiilor
musculare voluntare; nu determină mişcarea segmentului.
2.1.1 Imobilizarea
Este o tehnică se caracterizează prin menţinerea şi fixarea artificială, pentru
anumite perioade de timp, a corpului în întregime sau doar a unui segment într-o
situaţie determinată, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate.
Imobilizarea suspendă, în primul rînd, mişcarea articulară, ca şi contracţia
dinamică voluntară, dar permite efectuarea contracţiilor izometrice a muşchilor din
jurul articulaţiilor respective (Marcu V., Dan M., 2007).

10
 Imobilizarea poate fi totală, dacă antrenează întregul corp, sau poate fi
regională, segmentară, locală, dacă implică părţi ale corpului.
Imobilizarea totală are ca scop obţinerea repausului general în:
politraumatisme, arsuri întinse, boli cardio-vasculare grave, paralizii etc.
Imobilizările regionale, segmentare sau locale realizează imobilizarea
completă a unor părţi ale corpului, concomitent cu păstrarea libertăţii de mişcare a
restului organismului. În funcţie de scopul urmărit, pot fi:
 imobilizare de punere în repaus – indicate în: traumatisme
craniocerebrale, medulare, toracice, procese inflamatorii localizate (artrite,
tendinite, miozite, arsuri, flebite etc.) precum şi alte procese ce determină algii
intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv şi se
realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe, orteze etc.
 imobilizare de contenţie – constă în menţinerea „cap la cap” a suprafeţelor
articulare sau a fragmentelor osoase; blochează un segment sau o parte dintr-un
segment într-un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice
termomaleabile, orteze, corsete etc.). Tehnica este utilizată pentru consolidarea
fracturilor, în luxaţii, artrite specifice, discopatii etc.
 imobilizare de corecţie constă în menţinerea pentru anumite perioade de
timp a unor situaţii corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor
atitudini deficiente: devieri articulare prin retracturi (genu flexum, recurbatum etc.
posttraumatic, paralitic, degenerativ etc.) deviaţii ale coloanei vertebrale în plan
frontal sau sagital (scolioze, cifoze etc.).
Imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea de
contenţie. Nu pot fi corectate decît posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi
(capsulă, tendon, muşchi etc.). Doar cînd osul este în creştere, anumite tipuri de
imobilizare pot influenţa forma sa. Imobilizările de contenţie şi corecţie urmează în
general unor manevre şi tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie kinetologice
(tracţiuni, manipulări, mişcări pasive sub anestezie etc.) (Flora D., 2002; Marcu V.,
Dan M., 2007; Sbenghe T., 1987).

11
 Reguli de care trebuie să se țină seama cînd se face o imobilizare mai ales
în aparate de contenție.
 Aparatul să nu jeneze circulația și să nu provoace leziuni ale tegumentelor
sau dureri;
 Să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate;
 Segmentele să fie poziționate în timpul imobilizării în poziții funcționale.
După Marcu V., Dan M., 2007, dezavantajele imobilizării sunt:
 Inducerea hipotrofii musculare inactivate;
 Determină redori articulare;
 Tulbură circulația de întoarcere aparînd edeme și tromboze venoase;
 Determină tulburări trofice de tipul escarelor.
2.1.2 Posturarea
Posturarea definește acțiunea prin care se imprimă și se menține o poziție
controlată corpului în întregime sau numai unui segment, o anumită perioadă de
timp, cu scopul prevenirii unor poziții vicioase, recuperării mobilității sau
facilitării unui proces fiziologic.
 Posturările corective sunt cele mai utilizate forme în practica terapeutică și
de recuperare. Este recomandată în bolile a căror evoluţie este deposturată,
invalidantă (de exemplu spondilita ankilopoietică). Din patologie amintim cîteva
afecţiuni în care posturarea reprezintă o tehnică de bază a kinetoterapiei:
reumatismul inflamator cronic şi în general artritele, indiferent de etiologie,
coxartroza, lombosacralgia cronică de cauză mecanică, paraliziile de cauză centrală
sau periferică, deviaţiile de coloană sau ale altor segmente etc. Posturările
corective se adresează doar părţilor moi, al căror ţesut conjunctiv poate fi
influenţat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decît la copii şi adolescenţi
în creştere.
Un element esențial pentru viața unei articulații este menținerea poziției
funcționale. Așadar pentru membrul superior poziția indicate este umărul în
abducție de 450, cu cîteva grade de rotație externă și cîteva grade de flexie, cotul în

12
semiflexie și prono-supinație neutral, pumnul în ușoară extensie și în poziție
neutrală în plan frontal, degetele în semiflexie, policele în opoziție etc.
De un mare interes în recuperarea funcţională sunt posturile seriate care se
fixează cu orteze amobile, pe măsură ce se cîştigă din deficitul de corectat. Se
consideră că noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi – imobilizări în
diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare
cîștigate prin kinetoterapia din timpul zilei.
Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
 Libere (posture corective) sau autocorective; Acestea sunt atitudini impuse
pacientului şi adoptate voluntar de acesta, pentru corectarea progresivă a limitărilor
amplitudinilor articulare. Sunt indicate, mai ales, în hipertonii reversibile.
Posturările autocorective folosesc greutatea unui segment sau a întregului corp,
realizînd posturări segmentare, menţinute prin greutatea unui membru sau a unui
segment al acestuia.
 liber – ajutate (prin suluri, perne, chingi etc.) sau realizate manual;
 fixate (posturi exterocorective; instrumentale) cu ajutorul unor aparate sau
instalaţii. Acestea restabilesc mobilitatea articulară utilizînd greutăţi (încărcături):
directe (săculeţi de nisip, suluri, perne) plasate proximal sau distal de articulaţia
mobilizată; indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu scripeţi.
Aceste posturări solicit intens articulaţia, de aceea se folosesc mai ales
pentru articulaţiile mari – genunchi şi şold, pentru celelalte putînd fi chiar nefaste.
Menţinerea nu depăşeşte 15-20 de minute, de 2-3 ori/zi.
 Posturări de facilitare: Posturările induc efecte de facilitare asupra
organelor interne. În vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală,
situaţionarea corpului într-o anumită postură poate reprezenta un tratament de mare
valoare (Albu C., 2004; Dumitru D., 1981; Flora D., 2002).
Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
 Antideclive (proclive) facilitează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică
la nivelul extremităţilor şi au rol profilactic sau curativ în edemele de stază.

13
  Declive (antigravitaţionale) facilitează circulaţia arterială în capilare şi se
obţin prin menţinerea extremităţilor în sens gravitaţional.

Posturările cu efect asupra aparatului respirator:

 Profilactice – previn instalarea unor afecţiuni pulmonare secundare scăderii
ventilaţiei bazelor pulmonare şi zonelor hilare.
 Terapeutice, de drenaj bronşic – favorizează eliminarea secreţiilor bronşice
din lobii şi segmentele pulmonare afectate în caz de: bronşite cronice,
bronşiectazii, abces pulmonar etc. Asocierea percuţiilor toracice şi a
masajului vibrator creşte eficienţa drenajului bronşic (Flora D., 2002; Marcu
V., Dan M., 2007).

Exemple de posturări (Albu C., 2004):

Posturile în afecțiunile respiratorice
Pentru reeducarea diafragmei se adoptă postura de decubit dorsal cu un
săculeț cu nisip pe abdomen (fig. 1) sau decubit ventral cu o pernă sub torace (fig.
2)

Fig. 1

Fig. 2

14
Poziții de drenaj ale lobilor superiori:
 Segmentul anterior: bolnavul stă în decubit dorsal, cu hemitoracele ridicat și
întors spre stînga (dreapta) (fig. 3);

Fig. 3
 Segmentul posterior drept: bolnavul stă în decubit lateral stînga, cu capul pe
o pernă, trunchiul înclinat spre înainte, genunchiul drept îndoit și sprijinit în
față, iar brațul drept se sprijină pe pernă (fig. 4);

Fig. 4
 Segmentul posterior stîng: decubit lateral dreapta, trunchiul ridicat la 450.

Fig. 5

Poziții de drenaj ale lobului mijlociu:

15
  Decubit lateral stînga (dreapta), trunchiul cu rotație posterioară de 450,
sprijinit pe o pernă, în poziție declivă, cu capul sub orizontală la un unghi de
10 – 150.

Fig. 6
Poziții de drenaj ale lobilor inferiori:
 Segmentul apical (Fowler): decubit ventral, umărul stîng (drept) ridicat la
200 în poziție declivă, cu capul sub orizontală la 10 – 150;

Fig. 7
 Segmentul anterior: decubit dorsal cu genunchii îndoiți, o pernă sub
genunchi, în declin, capul sub orizontală la un unghi de 10 – 150;

Fig. 8

16
  Segmentul posterior stîng (drept): decubit ventral în poziție declivă,
corespunzător unui unghi de 10 – 15 0 (picioarele patului ridicate cu 40 – 45
cm);

Fig. 9
 Segmentul lateral stîng (drept): decubit lateral cu o pernă sub hemitoracele
stîng (drept), poziție declivă cu un unghi de 10 – 150.

Fig. 10
Posturile în afecțiunile neurologice
Posturarea în pat în decubit dorsal se realizează cu gîtul și trunchiul în
extensie, folosind un sul mic plasat sub ceafă, cu membrul posterior plegic plasat
în extensie, palma în pronație, degetele în extensie prin intermediul unui săculeț cu
nisip (fig. 11 a, b);

17
 b
Fig. 11
Posturarea în decubit ventral se realizează cu brațul în abducție peste 90 0,
cotul în flexie, antebrațul în pronație, iar în mînă se ține un sul (fig. 12);

Fig. 12
Posturarea în decubit ventral se realizează numai pe partea sănătoasă, brațul
în ușoară abducție cu ajutorul unei pernuțe, cotul în flexie la 90 0, mîna în pronație,
ține un sul, membrele inferioare în ușoară flexie, cel plegic depășindu-l pe cel
sănătos, între membre plasîndu-se o pernă sau o pătură (fig. 13);

Fig. 13

Posturarea în așezat se realizează cu brațul afectat în abducție, cu un săculeț

cu nisip în mînă, la nivelul cotului se plasează o pernă pentru a menține brațul în
abducție, iar antebrațul în pronație;

18
 Fig. 14
Așezat, brațul în ușoară abducție, antebrațul flectat în rotație externă cu un
sul în mînă, fiind fixat cu un săculeț cu nisip.

Fig. 15
Posturile în afecțiunile cardiovasculare
Utilizarea posturilor în afecțiunile cardiovasculare asigură pacientului
condiții de protejare prin reducerea activităților motrice la un interval cît mai redus
de timp.
 Pacienții cu infarct miocardic trebuie să rămînă imobilizați la pat, pînă ce
trece perioada de instabilitate clinică – altfel spus, de risc vital.
 Pacienților cu ateroscleroză obliterantă a membrelor inferioare li se aplică
metoda Burger, care constă în:
19
 Decubit dorsal, cu membrele inferioare la 350 menținute în sprijin pe o pernă
timp de 2-3 min.;

Fig. 16
 Se trece în așezat la marginea patului, cu gambele în atîrnat la 35 0, pe o
durată de 2-3 min.;

Fig. 17
 Pauză în decubit dorsal 1-2 min.

20
 2.1 Tehnici kinetice
Tehnicile kinetice sunt organizate pe 2 grupe :
 Statice;
 Dinamice.
2.2.1 Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificarea
tonusului muscular fără să determine mişcarea segmentului.
Contracţia izometrică reprezintă o contracţie musculară în care lungimea
fibrei musculare rămîne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori
maxime, prin activarea tuturor unităţilor motorii ale grupului muscular respectiv.
Contracţia izometrică se realizează fără deplasarea segmentelor, contra unei
rezistenţe egale cu forţa maximă a muşchiului respectiv sau cînd se lucrează
contra unei greutăţi mai mari decît forţa subiectului, dar imobile. În realitate, se
produce o microdeplasare, neglijabilă, între momentul creşterii tensiunii musculare
şi cel al relaxării (Marcu V., Dan M., 2007; Sbenghe T., 1987).

Exemple de contracții izometrice realizate contra rezistenței opusă de

kinetoterapeut: (Flora D., 2002)

Contracţie izometrică a muşchilor flexori ai cotului, în zona lungă a acestora:

Poziţia iniţială: Pacientul aşezat; Kinetoterapeutul homolateral de pacient
realizează priza în treimea distală a antebraţului, pe faţa anterioară şi contrapriza pe
faţa anterioară a braţului, proximal de cot.
Mişcarea: Menţinere, comanda verbală „flectează cotul!”

Contracţie izometrică a muşchilor extensori ai cotului, în zona lungă a acestora:

P.I.: Pacientul aşezat, antebraţul flectat pe braţ; Kinetoterapeutul
homolateral de pacient, realizează priza în treimea distală a antebraţului, pe faţa
posterioară şi contrapriza pe fața anterioară a braţului, proximal de cot.
Mişcarea: Menţinere, comanda verbală „extinde cotul!”

21
Contracţie izometrică a muşchilor flexori ai genunchiului, în zona scurtă a
acestora:
P.I.: Pacientul în decubit heterolateral, genunchiul de de-asupra flectat;
Kinetoterapeutul înapoia pacientului, realizează priza în treimea distală a gambei,
pe faţa posterioară şi contrapriza pe faţa posterioară a coapsei, proximal de
genunchi.
Mişcarea: Menţinere, comanda verbală „flectează genunchiul!”

Contracţie izometrică a muşchilor extensori ai genunchiului, în zona medie a

acestora:
P.I.: Pacientul aşezat, gambele atîrnînd la marginea patului;
Kinetoterapeutul homolateral de pacient, realizează priza în treimea distală a
gambei, pe fața anterioară şi contrapriza pe faţa anterioară a coapsei, proximal de
genunchi.
Mişcarea: Menţinere, comanda verbală „extinde genunchiul!”

Exemple de contracții izometrice realizate fără aportul kinetoterapeutului:

(Flora D., 2002)

Contracţie izometrică a muşchilor flexori ai pumnului:

P.I.: Pacientul aşezat pe scaun în faţa unei mese, antebraţul supinat, cotul
flectat la 900, pumnul extins, faţa palmară a mîinii şi degetelor pe marginea
inferioară a mesei.
Mişcarea: Menţinere, comanda verbală „flectează pumnul!”

Contracţie izometrică a muşchilor extensori ai şoldului:

P.I.: Pacientul decubit dorsal;
Mişcarea: Menţinere, comanda verbală „extinde şoldul!”

22
 Relaxarea musculară: se realizează cînd tensiunea de contracţie a
muşchiului respectiv scade, muşchiul se decontracturează. Relaxarea poate fi
considerată ca o atenuare a tensiunii de orice natură (nervoasă, psihică, somatică)
cu schimbarea centrului de atenţie, de concentrare sau de efort. Relaxarea
reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adresează concomitent atît stării de
tensiune musculară crescută, cît şi stării psihice tensionate, vizînd o reglare tonico-
emoţională optimală.
Relaxarea musculară poate fi:
 generală – proces în legătură cu relaxarea psihică;
 locală – se referă la un grup muscular.
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală (Dumitru
D., 1981; Marcu V., Dan M., 2007).

2.2.2 Tehnici kinetice dinamice se realizează cu sau fără contracţie

musculară – ceea ce tranşează de la început diferenţa dintre tehnicile
active şi cele pasive.
Mobilizarea pasivă
Mișcarea pasivă ca tehnică de lucru nu se utilizează decît în kinetologia
terapeutică și de recuperare. Mișcările pasive se fac cu ajutorul unei forțe
exterioare în momentul inactivității muscular totale, deci subiectul nu face travaliul
muscular.
Efectele mișcărilor pasive se repercutează:
a) asupra aparatului locomotor:
 menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor articulare
(prin stimularea circulaţiei locale, a secreţiei) în cazul paraliziilor segmentului
respectiv;
 cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsulo
ligamentare, prin întinderea tendomusculară, a ţesutului cutanat și subcutanat, prin
ruperea aderenţelor la planurile de alunecare;

23
  menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară (legea lui Vek-skull:
„excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de întindere”);
 diminuă contractura-retractura musculară prin întinderea prelungită a
muşchiului („reacţia de alungire” Kabat);
 declanşează „stretch-reflex-ul” prin mişcarea pasivă de întindere bruscă a
muşchiului, care determină contracţie musculară
b) asupra sistemului nervos şi a tonusului psihic:
 menţin „memoria kinestezică” pentru segmentul respectiv, prin informaţia
propriceptivă pornită de la receptorii articulari şi periarticulari;
 făcînd necesară prezenţa kinetoterapeutului lîngă pacient, au un rol
important în menţinerea moralului acestuia. Astfel, încrederea într-o evoluţie
favorabilă la un paraplegic, de exemplu, este menţinută prin vizualizarea
posibilităţii, deocamdată pasive, a mobilizării articulaţiilor lui pe toată
amplitudinea de mişcare;
c) asupra aparatului circulator:
 ritmate, mişcările pasive au efectele mecanice ale unui „pompaj” asupra
vaselor mici musculare şi asupra circulaţiei venolimfatice de întoarcere;
 previn sau elimină edemele de imobilizare;
 pe cale reflexă pornită de la receptorii senzitivi articulari şi musculari,
declanşează, prin răspuns neurovegetativ, o hiperemie locală, ca și o uşoară
tahicardie;
d) asupra altor aparate și sisteme:
 menţin troficitatea ţesuturilor — de la piele la os — ale segmentelor
imobilizate;
 măresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular;
 cresc tranzitul intestinal şi uşurează evacuarea vezicii urinare;
 este posibil să influenţeze şi unele relee endocrine (Albu C., 2004; Marcu
V., Dan M., 2007).

24
 Modalităţi tehnice de realizare ale mişcării pasive:
Tracţiunile – constă în întinderi ale părţilor moi ale aparatului locomotor;
se fac în axul segmentului sau articulaţiei, putîndu-se executa manual sau prin
diverse instalaţii.
Mobilizarea forţată sub anestezie este o tehnică executată în general de
către specialistul ortoped. Prin anestezie generală se realizează o bună rezoluţie
musculară, care permite, fără osituaţie, forţarea redorilor articulare, cu ruperea
aderenţelor din părţile moi.
Această tehnică se execută în etape succesive, la un interval de cîteva
zile, fiecare etapă fiind urmată de fixarea unei atele gipsate pentru menţinerea
nivelului de amplitudine cîştigat.
Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai obişnuită tehnică de
mobilizare pasivă executată de mîinile kinetoterapeutului, în timp ce pacientul îşi
relaxează voluntar musculatura. Kinetoterapeutul iniţiază, conduce şi încheie
mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente, pentru a ajunge la limitele
reale ale mobilităţii. Mişcările pasive cu tensiuni finale ating de obicei amplitudini
mai mari decît mişcările active (Marcu V., Dan M., 2007; Sbenghe T., 1987).
În realizarea acestei tehnici trebuie să se aibă în vedere următoarele:
a) Situaţia pacientului este importantă atît pentru a permite confortul şi
relaxarea sa, cît şi pentru o cît mai bună abordare a segmentului de mobilizat.
Pacientul este situaţionat în decubit dorsal, decubit ventral sau aşezat. Situaţia
kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţie, pentru a nu fi modificată
cea a bolnavului, dar trebuie să fie comodă, neobositoare, pentru a permite un
maximum de tehnicitate şi eficienţă.
b) Prizele şi contraprizele – respectiv situaţia mîinii pe segmentul care va fi
mobilizat şi situaţia celeilalte mîini care va fixa segmentul imediat proximal
acestuia. Priza în general este distanţată de articulaţia de mobilizat, pentru a
crea un braţ de pîrghie mai lung. Există şi excepţii: în redorile postfractură se
utilizează prize scurte, apropiate de articulaţia respectivă, pentru a nu solicita

25
focarul de consolidare; în redorile de origine articulară se utilizează braţe mari ale
pîrghiei, prin plasarea cît mai distală a prizei, permiţînd realizarea unei mobilizări
eficiente, fără efort.
Contrapriza este făcută cît mai aproape de articulaţia de mobilizat, pentru
o mai bună fixare. În cazul sprijinului pe un plan dur al segmentului proximal,
contrapriza poate fi abandonată sau făcută doar parţial. Deoarece segmentul care
urmează să fie mobilizat trebuie perfect relaxat şi suspendat, priza cere destulă
forţă din partea kinetoterapeutului, mai ales pentru trunchi şi segmentele grele. De
aceea se recomandă suspendarea în chingi a segmentului în timpul executării
mobilizării pasive (Marcu V., Dan M., 2007; Moțet, 2010; Vlad T., 1992).
Forţa şi ritmul de mobilizare
 Forţa aplicată de către kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este
de obicei dozată în funcţie de apariţia durerii, dar şi de experienţa acestuia în
cazurile unor pacienţi cu praguri la durere fie prea înalte, fie prea coborîte.
 Viteza imprimată mişcării este în funcţie de scopul urmărit: mişcarea lentă
şi insistentă scade tonusul muscular, pe cînd mişcarea rapidă creşte acest tonus.
 Ritmul mişcării poate fi simplu, pendular (în 2, sau în 4 timpi), la capetele
cursei menţinîndu-se întinderea.
 Durata unei mişcări este de aproximativ 1-2 secunde, iar menţinerea
întinderii la capătul excursiei, de 10-15 secunde.
O şedinţă de mobilizare pasivă a unei articulaţii durează în funcţie de
articulaţie (la cele mari maxim 10 minute), şi în funcţie de suportabilitatea
bolnavului. Şedinţa se repetă de 2-3 ori pe zi. Este indicat ca, înainte de
începerea mobilizării pasive, regiunea de mobilizat să fie pregătită prin căldură,
masaj, electroterapie antialgică, eventual prin infiltraţii locale. De asemenea, în
timpul executării mişcărilor pasive poate fi continuată aplicarea de căldură şi, din
cînd în cînd, oprită mişcarea pentru un masaj de 1-2 minute. Cînd apar reacţii
locale: durere, contractură, pierdere de amplitudine sau generale: febră, stare de

26
enervare sau oboseală, pauza dintre şedinţe va fi mai mare sau chiar se vor
suspenda pentru cîteva zile (Marcu V., Dan M., 2007).
Mobilizarea pasivă mecanică – utilizează diverse sisteme mecanice de
mobilizare tip Kineteck – adaptate pentru fiecare articulaţie şi tip de mişcare în
parte.
Aceste aparate permit mişcarea autopasivă, sau realizează mişcarea prin
motoraşe electrice sau prin manevrarea de către kinetoterapeut.
Mobilizarea autopasivă – prezintă mobilizarea unui segment cu ajutorul
altei părţi a corpului, direct sau prin intermediul unor instalaţii (de obicei scripeţi).
Această autoasistenţă este o bună metodă de aplicat de către bolnav la domiciliu
sau în intervalele dintre şedinţele de kinetoterapie organizate la sală (Dumitru D.,
1981).
Exemplu de mobilizări autopasive: (Flora D., 2002)
 prin presiunea corpului - (sau a unui segment al corpului) - de exemplu:
în cazul unui picior equin, prin apăsarea cu greutatea corpului pe piciorul
posterior etc.
 prin acţiunea membrului sănătos – de exemplu: într-o hemiplegie, pacientul,
cu mîna sănătoasă, va mobiliza membrul superior şi mîna paralizată;
 prin intermediul unei instalaţii “coardă-scripete” – de exemplu: mobilizarea
braţului în redori de umăr cu mîna opusă, care trage de o coardă prevăzută
cu o chingă de prins braţul şi trecută peste un scripete;
 prin intermediul unei instalaţii de mecanoterapie mobilizată prin manivelă
sau roată de către însuşi pacient.
Mobilizarea pasivo-activă, denumită şi „mobilizare pasivă asistată activ”
de bolnav, pentru a o diferenţia de „mobilizarea activă ajutată”, sau pe scurt,
„mobilizarea activo-pasivă”, prezentată în cadrul mobilizării active. Metoda este
utilizată pentru reeducarea forţei musculare, ca şi pentru reeducarea unui muşchi
transplantat, în vederea perfecţionării noului rol pe care îl va deţine în lanţul
kinetic. În cazul unei forţe musculare de valoare sub 2, cînd muşchiul se contractă

27
fără să poată deplasa segmentul, eventual doar în afara gravitaţiei, mobilizarea
pasivo-activă se indică pentru a ajuta efectuarea unei mişcări sau a întregii
amplitudini de mişcare, conservînd capacitatea de contracţie pentru un număr mai
mare de repetiţii.
Manipularea, în principiu, este o formă pasivă de mobilizare, dar prin
particularităţile de manevrare, de tehnică, este considerată ca făcînd parte din
grupul metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale (Dumitru D., 1981; Sbenghe
T., 1987).
Mișcarea activă:
 Reflexă;
 Voluntară.
Mobilizarea activă se caracterizează prin implicarea contracţiei musculare
proprii segmentului ce se mobilizează.
Mişcarea activă reflexă este realizată de contracţii musculare reflexe,
necontrolate şi necomandate voluntar de pacient; mişcările apar ca răspuns la un
stimul senzitivo-senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Contracţia reflexă se
poate produce prin reflexe medulare şi supramedulare.
Principalele reflexe medulare sunt:
 Reflexul miotatic (sau reflexul de întindere);
 Reflexul de tendon;
 Reflexul flexor (de apărare).
Principalele reflexe supramedulare sunt:
 Reflexele tonice ale gîtului;
 Reflexele labirintice;
 Reflexele de redresare.
Mişcarea activă voluntară – caracteristica acestei tehnici este mişcarea
voluntară, comandată, ce se realizează prin contracţie musculară şi consum
energetic. În mişcarea voluntară contracţia este izotonică, dinamică, muşchiul
modificîndu-şi lungimea prin apropierea sau depărtarea capetelor de inserţie.

28
 Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară, sunt:
 creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii;
 creşterea sau menţinerea forţei musculare;
 recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare.
Modalităţile tehnice de mobilizare activă voluntară sunt următoarele:
Mobilizarea liberă (activă pură) – mişcarea este executată fără nici o
intervenţie facilitatoare sau opozantă exterioară, în afara, eventual, a gravitaţiei.
Mobilizarea activă asistată – mişcarea este ajutată de forțe externe
reprezentate de: gravitaţie, kinetoterapeut, montaje cu scripeţi etc., fără ca acestea
să se substituie forţei musculare mobilizatoare.
Mişcarea este denumită activo-pasivă atunci cînd pacientul iniţiază activ
mişcarea, însă nu o poate efectua pe toată amplitudinea, motiv pentru care este
necesară intervenţia unui ajutor spre finalul mişcării.
Denumim mişcare pasivo-activă în cazul în care pacientul nu poate iniţia
activ mişcarea, dar odată ce este ajutat în prima parte a mişcării, execută liber
restul amplitudinii de mişcare. Se utilizează:
 cînd forţa musculară este insuficientă pentru a mobiliza segmentul contra
gravitaţiei;
 cînd mişcarea activă liberă se produce pe direcţii deviate, datorită rotaţiei
capetelor osoase articulare sau suferinţelor neurologice, care perturbă
comanda sau transmiterea motorie;
Condiții de bază pentru mobilizarea activă asistată:
 Forța exterioară să nu se substituie forței proprii, ci doar să o ajute.
 Forța exeterioară va fi aplicată pe direcția acțiunii mușchiului asistat.
 Asistarea mișcării active trebuie să elimene orice alt travaliu muscular, în
afara celui necesar realizării mișcării dorite.
Mobilizarea activă cu rezistenţă – în acest caz forţa exterioară se opune
parţial forţei mobilizatoare proprii.

29
 Tehnica mobilizării active cu rezistenţă are ca obiectiv principal creşterea
forţei şi / sau rezistenţei musculare. În mişcarea voluntară muşchii acţionează ca
agonişti, antagonişti, sinergişti şi fixatori (Flora D., 2002; Sbenghe T., 1987).

Contracţia izotonică este o contracţie dinamică prin care se produce

modificarea lungimii muşchiului determinînd mişcarea articulară. Pe tot
parcursul mişcării, deci al contracţiei izotonice, tensiunea de contracţie rămîne
aceeaşi.
Modificarea lungimii muşchiului se poate face în 2 sensuri: prin apropierea
capetelor sale, deci prin scurtare (contracţie dinamică concentrică) şi prin
îndepărtarea capetelor de inserţie, deci prin alungire, (contracţie musculară
excentrică).
Mişcarea dinamică (izotonică) cu rezistenţă este cel mai utilizat tip
de efort muscular pentru creşterea forţei şi obţinerea hipertrofiei musculare
(Sbenghe T., 1987).
Mişcările active cu rezistenţă pot fi realizate în:
 cursă internă, sau interiorul segmentului de contracţie – cînd agoniştii
lucrează între punctele de inserţie normală. Mişcarea executată în interiorul
segmentului de contracţie se realizează atunci cînd muşchiul se contractă şi din
situaţia lui normală de întindere se scurtează apropiind pîrghiile osoase de care
este fixat. O astfel de contracţie scurtează muşchiul şi-i măreşte forţa şi volumul.
 cursă externă, sau exteriorul segmentului de contracţie – cînd agoniştii
lucrează dincolo de punctele de inserţie normală, în segmentul de contracţie pentru
antagonişti. Mişcarea în afara segmentului de contracţie se realizează numai cu
acei muşchi care pot fi întinşi peste limita de repaus. La aceşti muşchi avem la
început o contracţie pînă revin la situaţia lor de repaus, după care contracţia
continuă în interiorul segmentului de contracţie. Este cazul mişcărilor ce se fac în
articulaţiile: şold, umăr, mînă, picior şi coloană vertebrală. O astfel de contracţie
dezvoltă elasticitatea, lungeşte muşchiul şi măreşte amplitudinea mişcării.

30
 Limita dintre curse se găseşte la punctul zero anatomic, în care unghiul
dintre segmente este zero, agoniştii sunt maxim alungiţi (zona lungă), iar
antagoniştii maxim scurtaţi (zona scurtată).
 cursă medie, cînd agoniştii au o lungime medie, situată la jumătatea
amplitudinii maxime, pentru o mişcare dată (Marcu V., Dan M., 2007; Sbenghe T.,
1987).
Contracţia izotonică poate fi:
a. Concentrică – cînd agoniştii înving rezistenţa externă; muşchiul se
contractă pentru a învinge o rezistenţă din afară, se scurtează apropiindu-şi atît
capetele de inserţie, cît şi segmentele osoase asupra cărora acţionează. Acest fel de
contracţie scurtează muşchiul dezvoltîndu-i tonusul şi forţa.
Contracţiile concentrice se execută în:
 interiorul segmentului de contracţie, cînd mişcarea respectivă este iniţiată
din punctul zero anatomic sau din diverse unghiuri articulare pozitive, se
desfăşoară în sens fiziologic (muşchiul se scurtează reuşind să învingă rezistenţa)
şi se opreşte la amplitudini mai mari sau la sfîrşitul cursei.
Pe parcursul mişcării, agoniştii îşi apropie capetele de inserţie, se scurtează
progresiv, pentru ca la sfîrşitul cursei de mişcare să fie maxim scurtaţi.
 exteriorul segmentului de contracţie, cînd mişcarea respectivă, iniţiată din
diverse unghiuri articulare ale mişcării opuse, numite unghiuri negative, se
desfăşoară în sens fiziologic şi se opreşte la unghiuri articulare negative mai mici
sau la punctul zero anatomic.
Prin repetare, mişcările concentrice produc hipertrofie musculară, urmată
de creşterea forţei, iar la nivel articular cresc stabilitatea.

31
Exemple de contracții concentrice, rezistența fiind dată doar de greutatea
segmentului respectiv ce trebuie să învingă gravitația: (Flora D., 2002)

Contracție concentrică pentru mușchii flexori ai brațului:

 în interiorul segmentului de contracție (fig. 18):
P.I.: Pacientul așezat pe scaun, tălpile pe sol.
Mișcarea: Flexia brațului pe trunchi.

Fig. 18
 în exteriorul segmentului de contracție (fig. 19):
P.I.: Pacientul decubit dorsal la marginea patului, brațul drept înapoi.
Mișcarea: Flexia brațului pe trunchi pînă la poziția 0.

Fig. 19

Contracție concentrică pentru mușchii extensori ai brațului:

 în interiorul segmentului de contracție (fig. 20):

32
 P.I.: Pacientul așezat pe scaun, tălpile pe sol.
Mișcarea: Extensia brațului pe trunchi.

Fig. 20
 în exteriorul segmentului de contracție (fig. 21):
P.I.: Pacientul decubit ventral, membrul superior înainte.
Mișcarea: Extensia brațului pe trunchi pînă la poziția 0.

Fig. 21

Contracție concentrică pentru mușchii abductori ai brațului:

 în interiorul segmentului de contracție (fig.22):
P.I.: Pacientul așezat pe scaun, tălpile pe sol.
Mișcarea: Abducția brațului.

Fig. 22

33
  în exteriorul segmentului de contracție (fig. 23):
P.I.: Pacientul decubit heterolateral, brațul addus pe trunchi.
Mișcarea: Abducția brațului pe trunchi pînă la poziția 0.

Fig. 23

Contracție concentrică pentru mușchii adductori ai brațului:

 în interiorul segmentului de contracție (fig.24):
P.I.: Pacientul în ortostatism.
Mișcarea: Adducția brațului pe trunchi.

Fig. 24
 în exteriorul segmentului de contracție (fig. 25):
P.I.: Pacientul decubit heterolateral, brațul abdus.
Mișcarea: Adducția brațului pe trunchi pînă la poziția 0.

Fig. 25

34
Contracție concentrică pentru mușchii abductori orizontali ai brațului:
 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit ventral, brațul abdus la 900.
Mișcarea: Abducția orizontală a brațului.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit ventral la marginea patului, brațul flectat la 900.
Mișcarea: Abducția orizontală a brațului pînă la poziția 0.

Contracție concentrică pentru mușchii adductori orizontali ai brațului:

 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit dorsal, brațul abdus la 900.
Mișcarea: Adducția orizontală a brațului pînă la 900.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit dorsal la marginea patului, brațul abdus orizontal.
Mișcarea: Adducția orizontală a brațului pînă la poziția 0.

Contracție concentrică pentru mușchii rotatori interni ai umărului:

 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit ventral la marginea patului, brațul abdus la 90 0,
antebrațul flectat la 900.
Mișcarea: Rotația internă a brațului.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit dorsal la marginea patului, brațul abdus la 90 0 și
rotat extern, antebrațul flectat la 900.
Mișcarea: Rotația internă a brațului pînă la poziția 0.

Contracție concentrică pentru mușchii rotatori externi ai brațului:

 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul așezat, brațul abdus la 900, cotul flectat la 900.

35
 Mișcarea: Rotația externă a brațului.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul așezat, brațul abdus la 900 și rotat intern, cotul flectat la 900.
Mișcarea: Rotația externă a brațului pînă la poziția 0.
b. Excentrică – se realizează cînd agoniştii, deşi se contractă, sunt învinşi
de rezistenţa externă. Contracţia excentrică se realizează atunci cînd muşchiul fiind
contractat şi scurtat cedează treptat unei forţe care-l întinde şi-i îndepărtează atît
capetele de inserţie, cît şi segmentele osoase asupra cărora lucrează muşchiul
respectiv. Prin acţiunea ei dezvoltă elasticitatea şi rezistenţa muşchiului.
Contracţiile excentrice se execută în:
 interiorul segmentului de contracţie, cînd mişcarea respectivă, iniţiată din
diverse unghiuri pozitive se desfăşoară în sens opus celui fiziologic
(rezistenţa externă învinge muşchiul, care se alungeşte treptat) şi se opreşte
la unghiuri articulare mai mici sau la punctul zero anatomic.
Pe parcursul mişcării, agoniştii îşi îndepărtează capetele de inserţie, se
alungesc progresiv, în punctul zero anatomic fiind maxim alungiţi.
 exteriorul segmentului de contracţie, cînd mişcarea respectivă, iniţiată din
punctul zero anatomic sau din diverse unghiuri negative, se desfăşoară în
sens opus celui fiziologic şi se opreşte la unghiuri negative mai mari.
Prin repetare, contracţiile excentrice produc lucru muscular rezistent sau
negativ; cresc elasticitatea musculară, iar la nivel articular mobilitatea.
Dacă luăm în considerare cele 3 tipuri de efort muscular, generatoare de
forţă musculară (izometric, izotonic concentric şi izotonic excentric cu rezistenţă)
raportul dintre acestea este după cum urmează:
 În funcţie de capacitatea de a genera forţă există ordinea: contracţia
excentrică > contracţia izometrică > contracţia concentrică.
 În funcţie de raportul dintre efect şi consumul energetic există ordinea:
randament izometric > randament excentric > randament concentric.

36
  Sub raportul presiunilor determinate în articulaţie există ordinea: contracţia
excentrică > contracţia concentrică > contracţia izometrică (Flora D., 2002;
Marcu V., Dan M., 2007).

Exemple de contracții excentrice, rezistența fiind dată doar de greutatea

segmentului respectiv (mișcările se fac lent): (Flora D., 2002)

Contracție exncentrică pentru mușchii flexori ai șoldului din CF:

 în interiorul segmentului de contracție (fig.26):
P.I.: Pacientul decubit dorsal, membrul inferior flectat.
Mișcarea: Extensia membrului inferior din CF.

Fig. 26
 în exteriorul segmentului de contracție (fig. 27):
P.I.: Pacientul decubit dorsal la marginea patului.
Mișcarea: Extensia membrului inferior din CF.

Fig. 27

Contracție excentrică pentru mușchii extensori ai șoldului din CF:

 în interiorul segmentului de contracție:

37
 P.I.: Pacientul în ortostatism, membrul inferior extins din CF.
Mișcarea: Flexia membrului inferior din CF pînă la poziția 0.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit ventral la marginea patului.
Mișcarea: Flexia membrului inferior din CF.

Contracție excentrică pentru mușchii abductori ai șoldului din CF:

 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit heterolateral, membrul inferior abdus din CF.
Mișcarea: Adducția membrului inferior din CF pînă la poziția 0.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit heterolateral, partea inferioară a corpului în afara
suprafeței de susținere (SS), membrul inferior heterolateral abdus.
Mișcarea: Adducția membrului inferior din CF.

Contracție excentrică pentru mușchii adductori ai șoldului din CF:

 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit homolateral, jumătatea inferioară a corpului în afara
SS, membrul inferior addus, celălalt flectat.
Mișcarea: Abducția membrului inferior din CF pînă la poziția 0.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit homolateral, jumătatea inferioară a corpului în afara
SS, membrul inferior heterolateral flectat.
Mișcarea: Abducția membrului inferior din CF.
Observație: Mișcarea se face lent pentru a se realiza contracția excentrică.
Dacă se crește viteza de coborîre, adductorii șoldului se vor relaxa, iar abductorii
șoldului se vor contracta concentric.

38
Contracție excentrică pentru mușchii flexori ai trunchiului:
 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul așezat, gambele atîrnînd la marginea patului.
Mișcarea: Extensia trunchiului.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit dorsal, trunchiul în afara suprafeței de sprijin.
Mișcarea: Extensia trunchiului.
Observație: Mișcarea se face lent pentru a se realiza contracția excentrică.
Dacă se crește viteza de coborîre, flexorii trunchiului se vor relaxa, iar extensorii
trunchiului se vor contracta concentric.

Contracție excentrică pentru mușchii extensori ai trunchiului:

 în interiorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul decubit ventral, trunchiul extins.
Mișcarea: Flexia trunchiului.
 în exteriorul segmentului de contracție:
P.I.: Pacientul în ortostatism.
Mișcarea: Flexia trunchiului.
Observație: Mișcarea se face lent pentru a se realiza contracția excentrică.
Dacă se crește viteza de coborîre, extensorii trunchiului se vor relaxa, iar flexorii
trunchiului se vor contracta concentric.

c. Pliometrică – capetele musculare se îndepărtează, după care se apropie

într-un timp foarte scurt.
Pliometria presupune solicitarea unui muşchi mai întîi printr-o fază
excentrică, lăsînd apoi să se desfăşoară faza concentrică ce urmează în mod
natural. În contracţiile pliometrice se utilizează ceea ce fiziologii denumesc „ciclul
întindere – scurtare” („the strech-shortening cycle”).

39
 Contracţia pliometrică poate fi considerată ca fiind constituită din 3
elemente:
 fază excentrică;
 un scurt moment de izometrie;
 fază concentrică.
Contracţia pliometrică reprezintă cea mai frecventă formă de contracţii în
activitatea sportivă; intervine în sărituri, alergari, flotări etc (Albu C., 2004;
Sbenghe T., 1987).

Contracţia izokinetică este contracţie dinamică, în care viteza mişcării este

reglată în aşa fel încît rezistenţa aplicată mişcării este în raport cu forţa aplicată
pentru fiecare moment din amplitudinea unei mişcări. Pentru o corectă izokinezie
trebuie ca rezistenţa să varieze în funcţie de lungimea muşchiului, pentru a se
solicita aceeaşi forţă. Se realizează cu aparate speciale numite dinamometre.
Variantele tehnice de realizare a mişcării active contra unei rezistenţe sunt
următoarele: Rezistenţa prin scripete cu greutăţi / segmente mari de membre
superioare şi inferioare; Rezistenţa prin greutăţi (metode de creştere a forţei
muşchilor De Lorme); Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice (gimnastica
sportivă); Rezistenţa prin materiale maleabile ex: lut, chit, plastelină – utilizate în
recuperarea mîinii şi a degetelor; Rezistenţa prin apă; Rezistenţa realizată de
kinetoterapeut; Rezistenţa executată de pacient (contrarezistenţă) – cu membrul
sănătos sau utilizînd propria greutate a corpului (Codrina A., 2010).

40
III Planul lucrării
1. Evidențierea celor mai importante tehnici care sunt folosite în kinetoterapie
– 10 min.
2. Cunoștințe cu materiale didactice ce vor fi folosite la tema dată – 5 min.
3. Lucru desinestătător al studenților – 60 min. Studenții vor fi repartizați cîte
„2” și vor efectua mobilizări și posturări la nivelul membrelor superioare.

IV Activitatea medico-științifică a studenților – 5-10 min.: 2 studenți vor efectua

anamneza unui pacient și vor încerca să dea exemple de tehnici kinetice.

V Evidențierea nivelului final al cunoștințelor studenților la tema lucrării

practice – 10 min.

Întrebări de control
1. Dați definiția de imobilizare și cîte tipuri are?
2. Care sunt dezavantajele imobilizării?
3. Ce efecte are posturarea asupra aparatului respirator?
4. Care sunt tehnicile kinetice statice?
5. Caracterizați contracția izometrică și cea izotonică?
6. Care sunt efectele imobilizării pasive asupra aparatului locomotor?

Integrarea materialului cu alte discipline

1. Anatomia sistemului muscular;
2. Fiziologia sistemului muscular;
3. Metodele funcționale ale kinetoterapiei.

41
Bibliografie:
1. Albu Constantin, Tiberiu-Leonard Vlad, Adriana Albu, Kinetoterapia
pasivă, Ed. Polirom, Iași, 2004.
2. Codrina Ancuța, Esențialul în medicină fizică și recuperare medicală, Ed. .
T. Popa, Iași, 2010.
3. Dumitru Dumitru, Ghid de reeducare funțională, Ed. Sport-Turism,
București, 1981.
4. Flora Dorina, Tehnici de bază în kinetoterapie, Ed. Universității din Oradea,
Oradea, 2002.
5. Marcu V., Dan Mirela, Kinetoterapie, Ed. Universității din Oradea, Oradea,
2007.
6. Moțet D., Enciclopedia de Kinetoterapie, vol. 2, Ed. Semne, București,
2010.
7. Sbenghe T., Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed.
Medicală, București, 1987.
8. Vlad T., Pendefunda L., Recuperarea bolnavului hemiplegic adult, Ed.
Contact Internațional, Iași, 1992.

42