Lucrare practică nr.

3 (4 ore)
Tema: „Stretching”

I Scopul unității de curs

 Cunoașterea tehnicilor de stretching;
 Aplicarea tipurilor de stretching în kinetoterapie.

Obiective operaționale:
După ce vor studia această unitate de curs studenții vor trebui să cunoască:
 Tipurile de stretching: 1. Stretching ballistic, 2. Stretchingul dinamic, 3.
Stretchingul activ, 4. Stretchingul static,5. Stretchingul izometric;
 Folosirea acestor tipuri de stretching în diferite ramuri ale kinetoterapie.

II Conținutul
2.1 Stretching ballistic;
2.2 Stretching dinamic;
2.3 Stretching activ;
2.4 Stretching static;
2.5 Stretching izometric.

Limitarea de mobilitate ce are la bază afectarea ţesuturilor moi se numeşte

contractură. Ţesutul moale este reprezentat pe de o parte de muşchi alcătuiţi din
ţesut muscular (ca ţesut contractil prin excelenţă) şi din schelet fibros, necontractil
(epimissium, perimissium, endomissium) şi pe de altă parte de structuri
necontractile (piele, capsulă, ligament, tendon).
Condițiile ce duc la instalarea scurtării adaptative la pierderea flexibilității
normale și la alterarea relației lungime-tensiune musculară cu limitarea, în
cosecință, a funcției sunt: imobilizarea prelungită, tulburări de motilitate, bolile
țesutului neuro-muscular și a celui conjunctiv, traumatismele, bolile congenitale.

43
Statusul muscular instalat în urma mecanismului de scurtare poartă numele de
contractură miostatică. (Flora D., 2002)
Stretchingul reprezintă tehnica (ridicată la rangul de metodă) de bază în
kinetoterapia de recuperare a deficitului de mobilitate articulară determinată de
scurtările adaptative ale ţesutului moale şi constă în întinderea (elongarea) acestuia
şi menţinerea acestei întinderi o perioadă de timp în scopul asuplizării lor.
Stretchingul propriu-zis începe doar după ce s-a ajuns la punctul de limitare
a amplitudinii de mişcare. (Sbenghe T., 1987)
După Marcu V., Dan M., 2007 și Flora D., 2002 avem următoarele tipuri de
stretching pentru muşchi:
2.1 Stretching ballistic. Se realizează activ, cu utilizarea muşchiului întins
ca pe un resort care va „arunca” corpul (segmentul) în direcţie opusă. Ex.:
exerciţiile de flexie-extensie ale trunchiului făcute în forţă, încercînd să se treacă
brutal peste amplitudinea maximă pasivă şi cu rapiditate. Se utilizează mai mult în
sport. Practicarea acestor tehnici s-a redus însă, deoarece întinderea repetată şi
bruscă a muşchilor, prezintă un potenţial pericol în producerea de leziuni.

Fig. 28
2.2 Stretchingul dinamic. Constă în arcuiri ce se realizează prin mişcări
voluntare lente ale segmentului încercînd să se treacă blînd peste punctul maxim al
amplitudinii posibile de mişcare. Se creşte gradat amplitudinea şi viteza. Se fac 8 –
10 repetiţii.

Fig. 29
44
 2.3 Stretchingul activ (sau stato-activ). Se efectuează prin mişcări
voluntare spre amplitudinea de mişcare maximă posibilă, situaţie în care segmentul
este menţinut 10 – 15 sec prin contracţia izometrică a agoniştilor fără vreun ajutor
exterior. Tensiunea crescută în timpul contracţiei concentrice a agoniştilor şi apoi
în timpul contracţiei izometrice va induce reflex, prin „inhibiţie reciprocă”,
relaxarea antagoniştilor.
2.4 Stretchingul static, denumit şi pasiv. Este realizat printr-o forţă
exterioară: alte părţi ale corpului sau propria greutate corporală (autostretching
pasiv), kinetoterapeutul sau cu ajutorul unui echipament. Cel mai folosit în
kinetoterapie este stretchingul manual, pasiv, executat lent (pentru evitarea stretch-
reflexului) cu o menţinere a întinderii într-un uşor disconfort timp de l5-60 sec.
(durata optimă pare să fie de 30 sec).
În cazul muşchilor multiarticulari stretchingul se aplică mai întîi analitic,
începîndu-se cu articulaţia distală, încheindu-se cu un stretching global pentru
toate articulațiile. Din considerente de gradare a forţei de întindere (mai ales la
pacienţii ce prezintă o teamă crescută faţă de durere), dar şi din motive de
economie de timp se aplică auto (selv) stretchingul.

Fig. 30
2.5 Stretchingul izometric (sau sportiv). Bob Anderson, părintele
stretchingului din antrenamentul sportiv, recomandă următoarea formulă de
stretching (valabilă pentru oricare muşchi): în situaţia maximă de întindere pasivă
pacientul face o contracţie izometrică a muşchiului întins (rezistenţa o poate

45
asigura kinetoterapeutul) (maxim 6 sec la intensitate maximă); relaxare (3-4 sec);
stretching pasiv (20-30 sec), executat la limita de durere (acea durere „plăcută”,
suportabilă).

Stretchingul ţesutului moale necontractil este pasiv, mecanic, de lungă

durată (20-30 min) şi se bazează pe întinderea onduleurilor fibrelor de colagen (în
repaus acestea sunt „creţe”). Această întindere a ţesutului conjunctiv trece
progresiv printr-o etapă elastică, apoi una plastică, urmată de un punct de „gîtuire”
după care orice tensiune ce tinde să mai alungească ţesutul, determină falimentul
(ruperea) lui.
Dacă elasticitatea este proprietatea ţesutului de a reveni la lungimea iniţială
după ce o forţă l-a scos din starea de repaus, plasticitatea este tendinţa unui ţesut ce
a fost deformat de a nu se mai întoarce la situaţia de la care s-a început deformarea.
Punctul de gîtuire poate fi îndepărtat, respectiv zona plastică poate fi mărită dacă
se aplică căldură pe ţesutul respectiv. Această aplicare se face în timpul, sau cu 10
minute înainte de începerea stretchingului, după care sursa de căldură se va
îndepărta la finalul stretchingului iar ţesutul este lăsat „să se răcească” în situaţia
alungită cîştigată. Intensitatea forţei de întindere trebuie să fie crescută foarte lent,
deoarece atunci cînd forţa de întindere este mare şi/sau aplicată rapid există
pericolul ruperii structurii supusă întinderii. (Sbenghe T., 1987)
După Marcu V., Dan M., 2007 pentru a obţine o alungire optimă a ţesutului
moale se va ţine seama de curba tensiune/deformare (stress/strain) a fibrelor de
colagen astfel încît stretchingul să se situeze în zona de plasticitate (dar sub
punctul forţei ce determină ruperea fibrelor).
Stress-ul (tensiunea) defineşte raportul dintre forţa de tracţiune şi mărirea
suprafeţei de secţiune a ţesutului respectiv. Strain-ul (deformarea) este dat de
raportul dintre gradul de alungire (deformare) a ţesutului faţă de lungimea lui
iniţială. Imobilizarea sau repausul prelungit la pat (chiar dacă încă nu s-au produs
fenomene de scurtare adaptativă), corticoterapia cît şi înaintarea în vîrstă determină

46
o slăbire a rezistenţei ţesutului conjunctiv, ceea ce obligă kinetoterapeutul la
precauţie în aplicarea stretchingului. Muşchiul, ca şi cele mai multe ţesuturi
biologice, are proprietăţi vîscoelastice. De aceea trebuie ţinut seama de faptul că
dacă muşchiul este alungit pînă în zona plastică, iar această alungire este menţinută
un timp prea îndelungat, muşchiul va rămîne cu un caracter elastic de un grad
inferior. Pe de altă parte însă creşterea rezistenţei muşchiului la întindere este
direct proporţională cu mărirea frecvenţei întinderilor. (Flora D., 2002)
În reducerea consecinţelor neplăcute ale imobilizărilor (atunci cînd nu există
contraindicaţii – fractură neconsolidată, leziuni acute, etc) se utilizează metoda
Judet. Aceasta se realizează avînd la dissituaţie două aparate gipsate bivalve, cu
ajutorul cărora segmentul afectat al pacientului este situaţionat alternativ în
maximă flexie şi apoi în maximă extensie; aparatele (situaţiile) se modifică la
interval de 6 ore. Pe măsură ce ţesutul conjunctiv cîştigă în lungime trebuie să se
acorde un timp suficient de lung pentru a se produce fenomene de reparaţie
biologică, ce remodelează şi readaptează noua lungime a ţesutului conjunctiv, la
funcţia sa de ţesut de rezistenţă. (Marcu V., Dan M., 2007; Sbenghe T., 1987)
Întinderea ţesutului contractil al muşchiului se realizează prin mai multe
modalităţi de stretching.
Menţinerea stretchingului îşi găseşte explicaţia în faptul că dacă răspunsul
fusurilor neuromusculare este imediat, pentru stimularea optimă a organelor Golgi
(care vor determina relaxarea reflexă a muşchiului respectiv), întinderea trebuie să
dureze minim 6 sec.
Studii recente au arătat că după primele patru repetări a stretchingului (dintr-
un total de l0) s-au înregistrat modificările cele mai avantajoase, respectiv o
creştere de l0% din lungimea iniţială de repaus.
Stretchingul ciclic, mecanic a fost aplicat pacienţilor cu limitare de
mobilitate dînd rezultate bune, dar inconvenientul îl constituie faptul că necesită o
aparatură complicată.

47
 Atunci cînd pacientul participă activ, prin contracţia agoniştilor la
stretchingul musculaturii antagoniste avem de-a face cu stretchingul activ. În
kinetoterapie, rareori se foloseşte stretchingul activ pur, deoarece este dificil (şi
chiar contraindicat) să se menţină o contracţie izometrică a agonistului la o
intensitate eficientă, astfel încît muşchiul antagonist să poată fi menţinut în zona
plastică. Pentru a beneficia însă de avantajele unui stretching activ, se combină
menţinerea timp de l0 – 20 (la antrenaţi 30) sec a contracţiei izometrice (dar nu de
intensitate maximă, pe grupe musculare relativ bine localizate şi cu atenţie la
blocarea respiraţiei) a agonistului, cu un stretching pasiv indus de kinetoterapeut
sau cu un autostretching pasiv (de preferinţă din situaţii în care se foloseşte
greutatea segmentului sau a subiectului). (Marcu V., Dan M., 2007)
O altă modalitate de stretching activ, ce se aplică cu precădere la persoanele
sănătoase, cu o musculatură antrenată, este stretchingul ballistic (dinamic).
Tehnicile ballistice constau în contracţii dinamice, repetate ale unor muşchi motori
(agonişti), concepute pentru obţinerea unei întinderi de scurtă durată (rapide) a
antagoniştilor. Din această categorie fac parte: mişcări simple de impulsie, mişcări
cu timpi de resort (arcuiri), mişcări lansate.
În antrenamentul sportiv (dar şi în şedinţele de kinetoterapie), la început
(pentru încălzire), se recomandă efectuarea stretchingului pe grupele musculare ce
vor fi solicitate (cu precădere formele activo-pasive şi doar apoi ballistice). La
sfîrşitul antrenamentului (şedinţei), pentru o refacere mai rapidă, pe aceleaşi grupe
musculare (solicitate), se recomandă efectuarea formelor pasive de stretching.
Factorul de risc major la exerciţiile de stretching îl constituie viteza de
execuţie a întinderii.
După Marcu V., Dan M., 2007 și Flora D., 2002 indicaţiile generale în ceea
ce priveşte execuţia corectă a stretchingului ar fi următoarele:
 tehnici de relaxare generală, efectuate înaintea stretchingului;
 masaj (de tip profund) executat după aplicarea de căldură, dar înainte de
stretching;

48
 situaţia iniţială şi cea în care se va executa stretchingul propriu-zis să fie
stabilă, relaxată şi comodă;
 să fie executate exerciţiile între orele l4.30 şi l6.30, deoarece atunci se
înregistrează maximul capacităţii de mobiliate articulară;
 încălzirea generală a organismului, printr-un efort aerob de minim 5 min;
 stretchingul să fie precedat de mişcări active (combaterea tixotropiei);
 respiraţia să fie uniformă şi liniştită;
 nu se fac aprecieri asupra gradului şi duratei întinderii (nu este concurs);
 în cazul ambelor direcţii de mişcare limitată, după stretchingul unei grupe
musculare se aplică stretchingul şi pe muşchii antagonişti (se începe cu
musculatura cea mai contractată);
 nu se face stretching pe două grupe musculare simultan;
 stretchingul se poate combina cu tracţiunea în ax a articulaţiei respective;
 durerea ce apare după 2 ore de repaus (de la terminarea stretchingului)
denotă că intensitatea acestuia a fost prea mare, iar durerea care persistă
peste 24 de ore arată că au avut loc leziuni fibrilare;
 după şedinţa (şedinţele) de tratament ce a avut în program stretchingul, nu
trebuie să apară spasm muscular, să scadă forţa musculară sau să apară
oboseala musculară.

49
III Planul lucrării
1. Evaluarea cunoștințelor acumulate de la lecțiile precedente – 10 min.
2. Prezentarea materialelor didactice ce vor fi folosite la tema dată – 5 min.
3. Lucru desinestătător al studenților – 60 min. Fiecare student trebuie să dea
cîte un exemplu de stretching.

IV Activitatea medico-științifică a studenților – 5-10 min.: 2 studenți vor efectua

toate tipurile de stretching din diferite poziții inițiale.

V Evidențierea nivelului final al cunoștințelor studenților la tema lucrării

practice – 10 min.

Întrebări de control
1. Dați definiția de contractură?
2. Care sunt condițiile în care se instalează contractura musculară?
3. Ce reprezintă stretchingul ballistic?
4. Cum are loc efectuarea stretchingului dinamic?
5. Ce fel de tip de stretching se efectuiază cu mișcări active?
6. Care este factorul major de risc la exercițiile de stretching?
7. Ce reprezintă stretchingul izometric?

Integrarea materialului cu alte discipline

1. Anatomia sistemului muscular;
2. Fiziologia sistemului muscular;

Bibliografie:
50
1. Flora Dorina, Tehnici de bază în kinetoterapie, Ed. Universității din Oradea,
Oradea, 2002.
2. Marcu V, Dan Mirela, Kinetoterapie, Ed. Universității din Oradea, Oradea,
2007.
3. Sbenghe T., Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed.
Medicală, București, 1987.

51