Tehnici kinetologice de bază

Imobilizarea: Posturarea:

AKINETICE:  de punere în  corectivă

repaus  de facilitare
 de contenție
 de corecție

Statice: Dinamice:

KINETICE:  contracția Active: Pasive:

izometrică
 relaxarea  reflexe  tracțiuni
musculară voluntare  prin asistență
 sub anestezie
 autopasivă
 pasivo-activă
 prin manipulare

Tehnici akinetice

1) Imobilizarea
2) Posturarea (poziționarea)

Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază:

- absența contracțiilor musculare voluntare;
- nu determină mișcarea segmentului.

1
 Imobilizarea

 de punere în repaus
 de contenție
 de corecție

Imobilizarea este un mijloc specific ortopediei dar utilizat și în alte specialități medicale.

Imobilizarea este o tehnică akinetică ce se caracterizează prin menținerea și fixarea artificială,

pentru anumite perioade de timp, a corpului în întregime sau doar a unei părți într-o poziție
determinată, cu sau fără ajutorul unor instalații sau aparate.

Imobilizarea suspendă, în primul rând, mișcarea articulară, ca și contracția voluntară, dar permite
efectuarea contracțiilor izometrice a mușchilor din jurul articulațiilor respective.

Imobilizarea poate fi totală, dacă antrenează întregul corp, sau poate fi regională, segmentară,
locală, dacă implică părți ale corpului.

Imobilizarea totală are ca scop obținerea repausului general în: politraumatisme, arsuri întinse,
boli cardio-vasculare grave, paralizii etc. Ideal este să se realizeze pe paturi speciale, care să
respecte următoarele condiții:

 să prezinte sisteme de fixare a trunchiului, membrelor și capului;

 să fie reglabile ca înălțime și înclinare;
 să se articuleze în mai multe segmente pentru a permite poziționări segmentare ale
capului;
 să fie reglabile ca înălțime și înclinare;
 să se articuleze în mai multe segmente pentru a permite poziționări segmentare ale
capului, gâtului, trunchiului, bazinului, membrelor inferioare și schimbarea alternativă a
poziției întregului corp în jurul axelor sale anatomice: decubit ventral, poziții verticale,
declive, antideclive la diverse unghiuri, Trendelenburg etc;
 să fie ușor deplasabile, pentru efectuarea eventualelor intervenții chirurgicale, a
intervențiilor paraclinice etc;
 să evite, prin saltele pneumatice, presiunile prelungite și exagerate pe proeminențele
osoase;
 să fie prevăzute cu: cadre de suspensie, chingi, scripeți, benzi elastice etc, care constituie
puncte de sprijiin pentru mobilizările passive, pasivo-active, active asistate.

2
Imobilizările regionale, segmentare sau locale realizează imobilizarea
completă a unor părți ale corpului, concomitent cu păstrarea libertății de mișcare a
restului organismului. În funcție de scopul urmărit, pot fi:
 imobilizare de punere în repaus – indicate în: traumatisme
craniocerebrale, medulare, toracice, procese inflamatorii localizate (artrite,
tendinite, miozite, arsuri, flebite etc.) precum și alte procese ce determină algii
intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv și se
realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eșarfe etc.
 imobilizare de contenție – constă în menținerea ,,cap la cap” a suprafețelor
articulare sau a fragmentelor osoase; blochează un segment sau o parte dintr-un
segment într-un sistem de fixație externă (aparat gipsat, atelă, plastice
termomaleabile, orteze, corsete etc.). Tehnica este utilizată pentru consolidarea
fracturilor, în luxații, artrite specifice, discopatii etc.
 imobilizare de corecție constă în menținerea pentru anumite perioade de
timp a unor poziții corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor
atitudini deficiente: devieri articulare prin retracturi (genu flexum, recurbatum etc.
posttraumatic, paralitic, degenerativ etc.) deviații ale coloanei vertebrale în plan
frontal sau sagital (scolioze, cifoze etc).
Imobilizarea de corecție se realizează cu aceleași sisteme ca și cea de contenție.
Nu pot fi corectate decât posturile defectuoase, care țin de țesuturi moi ( capsulă, tendon,
mușchi etc.). Doar când osul este în creștere, anumite tipuri de imobilizare pot influența
forma sa (de exemplu formarea corpilor vertebrali la copii și adolescenți în creștere cu
deviații de coloană se asigură prin imobilizarea în corset a trunchiului).
Imobilizările de contenție și corecție urmează în general unor manevre și tehnici fie
ortopedo-chirurgicale, fie kinetologice (tracțiuni, manipulări, mișcări pasive sub anestezie
etc.).

3
 Posturarea

 corectivă
 de facilitare:
- posturi antideclive și proclive pentru promovarea circulației
- posturi de facilitare respiratorii sau cardiace
- posturi de drenaj bronșic
- posturi de drenaj biliar
Posturările sunt atitudini impuse corpului întreg sau doar a unor părți ale lui în scop terapeutic
sau profilactic pentru a corecta sau preveni instalarea unor devieri de statică și poziții vicioase
sau pentru a facilita un proces fiziologic.

A. Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetologia terapeutică sau de

recuperare.În multe cazuri se recomandă preventiv în boli a căror evoluție este
previzibilă, determinând mari disfuncționalități (de exemplu spondilita ankilopoietică).
Din patologie amintim câteva afecțiuni în care posturarea reprezintă o tehnică de bază a
kinetoterapiei: reumatismul inflamator cronic și în general artritele, indiferent de
etiologie, coxartroza, lombosacralgia cronică de cauză mecanică, paraliziile de cauză
centrală sau periferică, deviațiile de coloană sau ale altor segmente etc.
Posturările corective se adresează doar părților moi, al căror țesut conjunctiv poate fi
influențat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copii și adolescenți în
creștere.
Uneori se recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire
prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă.
De un mare interes în recuperarea funcțională sunt posturile seriate care se fixează cu
orteze amovibile, pe măsură ce se câștigă din deficitul de corectat. Se consideră că
noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi – imobilizări în diverse aparate, în
scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mișcare câștigate prin kinetoterapia din
timpul zilei.
Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
a) libere (posturi corective) sau autocorective;
b) liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi etc.) sau realizate manual;
c) fixate (posturi exterocorective; instrumentale) cu ajutorul unor aparate sau instalații.

a) Posturările libere sunt atitudini impuse pacientului și adoptate voluntar de acesta,

pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Sunt indicate, mai
ales, în retracțiile musculotendinoase.

4
 Caracteristici:

 nu necesită aparate sau instalații;

 solicită participarea pacientului la actul recuperator; el trebuie conștientizat asupra
atitudinii vicioase pentru a-și însuși efectuarea corectă a posturii, încât aceasta să
fie menținută,chiar dacă este neconfortabilă, dezagreabilă;
 se utilizează mai ales pentru membrul inferior;
 ședințele se completează cu masajul părților moi, crioterapie, aplicații de parafină
etc.
b) Posturările liber-ajutate impun:
- cunoașterea și respectarea biomecanicii articulare;
- fixarea segmentului de membru nemobilizabil, pentru a evita intervenția
compensatorie a acestuia; fixarea se poate realiza manual, pe un plan înclinat (pentru
braț sau pumn), în chingi, manșoane rigide etc.
Posturarea va fi precedată de :
- masaje cu efect decontracturant (sugestie,autosugestie), care pot care pot ameliora
amplitudinea articulară cu câteva grade, după care postura se reevaluează;
- masaj transversal profund, care asigură anestezia în timpul ședinței, precum și ruperea
aderențelor periarticulare;
- tracțiuni axiale manuale sau cu ajutorul scripeților cu contrarezistență, utilizate
mai ales în contracturile periarticulare;
- proceduri termoterapeutice.
Posturările manuale reprezintă tehnica de elecție pentru articulațiile:
- membrului superior: pumn, degete, police;
- membrului inferior: tibiotarsiene, mediotarsiene și subastragaliene.
c) Posturările fixate restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăți (încărcături):
- directe (săculeți de nisip, suluri,perne) plasate proximal sau distal de articulația
mobilizată;
- indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu scripeți.
Aceste posturări solicită intens articulația, de aceea se folosesc mai ales pentru
articulațiile mari – genunchi și șold, pentru celelalte putând chiar nefaste. Menținerea nu
depășește 15-20 de minute.

B. Posturări de facilitare:
Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne.
În vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală, poziționarea corpului într-o
anumită postură poate reprezenta un tratament de o anumită valoare.

5
Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
 Antideclive (proclive) facilitează circulația de întoarcere venoasă și
limfatică la nivelul extremităților și au rol profilactic sau curativ în edemele de
stază.
 Declive (antigravitaționale) facilitează circulația arterială în capilare și
se obțin prin menținerea extremităților în sens gravitațional.
Posturările cu efect asupra aparatului respirator:
 Profilactice – previn instalarea unor afeciuni pulmonare secundare scăderii
ventilației bazelor pulmonare și zonelor hilare. Astfel, în imobilizări la pat,
trunchiul se va ridica treptat cu ajutorul unor perne așezate ,, în trepte” sau se
vor adopta poziții de decubit lateral. Aceste posturi ale trunchiului favorizează
drenajul bronșic al diferitelor segmente pulmonare asigurând o ventilație mai
bună.
 Terapeutice, de drenaj bronșic – favorizează eliminarea secrețiilor bronșice
din lobii și segmentele pulmonare afectate în caz de: bronșite cronice,
bronșiectazii, abces pulmonar etc.
Asocierea percuțiilor toracice și a masajului vibrator crește eficiența
drenajului bronșic.
Posturări de drenaj biliar.

Tehnici kinetice

1) statice
2) dinamice

Tehnici kinetice statice

 contracția izometrică
 relaxarea muscular

Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să

determine mișcarea segmentului.

6
 Tehnici kinetice dinamice

 activă
 pasivă

Tehnicile kinetice dinamice se realizează cu sau fără contracție musculară – ceea ce

tranșează de la început diferența dintre tehnicile active și cele pasive.

Aspecte ale deficiențelor fizice la școlari

Problema depistării, prevenirii și corectării deficiențelor fizice, existente la copii,

constituie o preocupare permanentă atât pentru părinți cât și pentru toate cadrele didactice
care se ocupă de creșterea și educarea lor.
Cu ocazia examenelor medicale, care se fac în școală pentru a stabili starea de sănătate și
a aprecia creșterea și dezvoltarea fizică a elevelor s-a constatat că o parte dintre elevi
prezintă o atitudine corectă a corpului dar, totodată un procent destul de mare de elevi
sunt purtători ai unor defecte morfologice și funcționale localizate la nivelul aparatului
locomotor.
Aceste defecte ale aparatului locomotor se numesc deficiențe fizice.
Deficiențele fizice sunt definite ca abateri de la normal, în forma și funcțiile fizice ale
organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului,
modificând aspectul exterior, reducând aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic,
diminuând capacitatea de muncă productivă.
Frecvența mare a deficiențelor și marea lor diversitate ne determină să analizăm pe scurt
conținutul acestei definiții.
Deficiențele fizice se caracterizează prin modificări morfologice mai mult sau mai puțin
accentuate care se produc în primul rând în forma și structura corpului și care se
manifestă printr-o încetinire a creșterii sau printr-o creștere excesivă, printr-o tulburare a
dezvoltării sau o dezvoltare disproporțională prin deviații, deformații sau alte defecte de
structură urmate sau precedate de tulburări funcționale.
Studiate atent, se pot diferenția după evoluția lor, dar mai ales după posibilitățile de
corectare prin exerciții fizice: deficiențe fizice ușoare, medii și accentuate.
Prima grupă de deficiențe, deficiențele ușoare cuprind micile abateri de la normal în
forma și funcțiile corpului, adică deficiențele surprinse în stadiul incipient.Aceste
deficiențe sunt considerate atitudini deficiente care pot interesa corpul în întregime sau
numai anumite segmente ale corpului și care prin executarea mișcării corective – proba
7
funcțională – corectează și hipercorectează. În această categorie se încadrează atitudinile
deficiente globale : lordotică, cifotică, plan-rigidă, asimetrică, precum și deficiențele
ușoare segmentare sub formă : cap și gât înclinat înainte sau lateral, umeri aduși sau
asimetrici, toracele în flexiune, atitudinile cifotice, lordotice sau scoliotice ale coloanei
vertebrale, genunchii în valgum sau flectați, picioarele abduse sau aduse.
Depistate la timp, până la apariția modificărilor în structura țesuturilor, deficiențele fizice
ușoare se corectează în cele mai multe cazuri în condiții activității școlare obișnuite.
A doua grupă cuprinde deficiențele de grad mediu în care sunt înglobate defectele
morfologice și funcționale staționare sau cu evoluție lentă, care corectează pațial sau
rămân nemodificate de efectuarea probei funcționale.Cele mai multe deficiențe medii
sunt segmentare, adică localizate în diferite regiuni ale corpului cum sunt deficiențele
coloanei vertebrale (cifoze,lordoze, cifolordoze, scolioze, cifoscolioze, spate rotund,
cifotic și plan), deformațiile toracelui și abdomenului, genunchilor și picioarelor. Se
întâlnesc de asemeni și defecte globale medii cum sunt hiposomii, disproporțiile între
segmente etc. Elevii care prezintă deficiențe medii vor urma un regim de cultură fizică
medicală – în care pe primul loc se vor situa exercițiile fizice cu caracter corectiv.
Respectând atât în școală cât și la domiciliu, recomandațiile date de medic și profesorul
de educație fizică privitoare la educarea unei atitudini corecte a corpului, la alternare
rațională dintre muncă și repaos precum și prin executarea zilnică a unor exerciții, aceste
deficiențe se pot corecta parțial, se pot opri în evoluție sau chiar ameliora, până la
corectarea lor completă.

În grupa a treia sunt cuprinse deficiențele accentuate, care constau din modificări
patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluție. Cele mai multe deficiențe accentuate
sunt determinate în viață intrauterină ( malformațiile aparatului locomotor) sau ca urmare
a unor paralizii, traumatisme osoase și articulare, infecții și inflamații ale oaselor,
articulațiilor, mușchilor sau vaselor sanguine care influențează starea de sănătate a
elevului și scad capacitatea de muncă. Acești copii au, așa dar, caractere morfologice și
funcționale diferite de elevii normali care de cele mai multe ori îî determină să se
scutează de educație fizică. Dar acești elevi trebuie să fie îndrumați spre instituții sanitare
speciale unde să li se instituie un tratament corectiv și recuperator de specialitate.
Cunoașterea caracterelor diferențiate dintre aceste ficiențe grupe de deficiențe de către
profesorul de educație fizică este foarte importantă pentru aprecierea corectă a valorii
biologice a unui colectiv. Numărul mare de deficiențe fizice găsit în școală se explică
prin nediferențierea deficiențelor ușoare, care după cum am arătat sunt atitudini deficiente
fără modificări în structura țesuturilor, de deficiențele medii sau chiar de cele accentuate.
Este adevărat că uneori diferențierea dintre deficiențele ușoare și cele medii nu este
evidentă, mai ales în cazul formelor de trecere.
Am dori de asemeni să subliniem importanța cunoașterii acestor deficiențe pentru
dezvoltarea armonioasă a adolescenților și tinerilor. Sesizate la timp, corect îndrumate și
8
 urmărite, deficiențele ușoare și medii pot fi îndreptate. A nega existența lor este o
greșeală tot atât de mare ca aceia de a nu le corecta sau trata cu nepăsare. Numai
cunoscând datele biologice și medicale ale fiecărui elev, profesorul de educație fizică
poate să stabilească posibilitățile de integrare a elevului în procesul de educație fizică, să
hotărască și să aplice cele mai adecvate măsuri pentru prevenirea și corectarea
deficiențelor fizice la școlari.

Examenul morfologic și funcțional

Cunoașterea stării de sănătate și a dezvoltării fizice a copiilor, precum și depistarea deficiențelor

fizice se face printr-un examen somatic și funcțional al întregului corp.
Acest examen, permite ca prin observarea vizuală externă a corpului să se poată aprecia creșterea
și dezvoltarea morfofiziologică a fiecărui elev. În cadrul acestei acțiuni, colaborarea profesorului
de educație fizică cu medicul școlar trebuie să devină o realitate concretă. Astfel cele mai bune
rezultate se obțin atunci când acest examen se efectuează de medicul școlii, împreună cu
profesorul de edcație fizică, pentru că medicul ajută pe educator să vadă și să înțeleagă unele
aspecte biologice pe care le prezintă copiii, ceea ce explică de multe ori unele manifestări ale
acestora în viața școlară; totodată profesorul prin amănuntele pe care le are despre cei examinați
și familiilor lor poate explica unele deficiențe fizice existente. Pentru a se putea efectua acest
examen în bune condiții trebuie să se organizeze în prealabil o serie de acțiuni. Astfel, copiii vor
fi anunțați din timp despre ziua examinării pentru că de foarte multe ori el refuză să se dezbrace
nu atât din cauza unui exagerat simț de pudoare, cât mai mult din cauza relelor condiții de igienă
în care îî surprinde examenul.
Vor fi stabilite și pregătite toate condițiile în care se desfășoară examenul medical și anume:
 planul de muncă – cu zilele și orele fixate precum și clasele ce vor fi examinate ;
locul, spațiul și ordinea în care vor fi introduși elevii în încăperea în care se face examenul ;
Se vor alcatui din vreme fișe colective pe clase și se vor trece primele date necesare examenului
și anume – numele și prenumele celor ce urmează a fi examinați;
data nașterii sau vârsta în ani în momentul examenului ;
antecedentele patologice ale elevului sau ale familiei care prezintă interes pentru explicarea stării
actuală a deficientului ;
 datele antropometrice – recent înregistrate : înălțimea corpului în centimetri, greutatea în
kilograme și sute de grame, perimetrul toracic în inspirație și expirație, capacitatea vitală
pulmonară și eventual dinamometria.
Este de preferat ca examenul să se efectueze în cabinetul medical dacă acesta corespunde din
punct de vedere tehnic – sau în ori care altă sală largă, luminoasă și bine încălzită.
Copiii se dezbracă și se descalță într-o sală alăturată, în momentul examinării rămân numai în
chiloți și desculți.

9
Este indicat ca lumina din încăpere să cadă direct pe cel examinat, se preferă lumina zilei față de
cea electrică. Examinatorul stă cu spatele spre fereastră sau spre sursa de lumină pentru a vedea
cât mai bine corpul celui examinat.
Examinarea se va face individual și pe cât se poate mai ales în clasele mixte, nu în prezența
celorlalți elevi pentru a evita producerea glumelor și a dezordinei. Descrierea deficienței în fața
copiilor produce uneori ilaritate și deprimă de cele mai multe ori pe copilul deficient.
Constatările făcute cu ocazia examenului vor fi formulate clar și precis pentru a fi ușor înscrise în
fișa colectivă și a putea folosi ca elemente de comparație pentru observațiile ulterioare.
Se examinează corpul la început static și apoi dinamic.
Examenul somatoscopic va fi completat la nevoie prin palpare, percuție, probe funcționale și
măsurători. Probele funcționale și măsurătorile care se pot folosi în cadrul examenului dinamic
trebuie să fie simple și ușor de executat. Se recomandă folosirea probelor și măsurătorilor care au
o utilitate practică imediată și se pot executa pe loc.
Examenul somatoscopic trebuie efectuat metodic : se apreciază în primul rând aspectele
generale, sau de ansamblu ale corpului și apoi detaliile fiecărei regiuni.

Printre cele dintâi caractere generale care se observă în cadrul examenului somatoscopic este
statura celui examinat.

Statura sau înălțimea poate fi normală, înaltă sau mică, dar se pot întâlni și copii foarte înalți în
comparație cu media clasei, ca în cazul hipersomilor sau foarte scunzi ca în cazul hiposomilor.

Se apreciază de asemenea robustețea, vigoarea și rezistența, însușiri complexe care includ o

bună dezvoltare a corpului, o bună funcționare a organelor și îndeosebi calități fizice de forță,
viteză de rezistență.

Un alt aspect care se observă la examinarea generală este cel al atitudinii corpului. Activitatea
globală a corpului poate fi corectă sau defectuoasă. Aprecierea acestei funcții a corpului omenesc
se face în plan frontal și anteroposterior (sagital). În plan frontal, corpul este simetric, capul și
gâtul sunt dispuse pe linia mediană a corpului, umerii sunt situați la același nivel, membrele
superioare cad liber pe lângă corp.

La trunchi, cele două jumătăți apar egale și simetrice. Dar cele mai importante segmente, ale
corpului, din punct de vedere al simetriei frontală sunt membrele inferioare și bazinul. Orice
înclinare sau tranzlație a bazinului, orice diferență de lungime sau de poziție a membrelor
inferioare, determină o atitudine asimetrică a corpului în general și în special a coloanei
vertebrale.

În plan anteroposterior structura morfologică, dar mai ales cea funcțională este repartizată inegal.
Astfel planul anterior este plan de mobilitate cu mișcări ample, vii, în care predomină mișcările
de flexie.

10
Planul posterior este plan de stabilitate, în care mișcările sunt mai reduse.

Observate în acest sens, elementele aparatului locomotor situate în planul anterior s-au dezvoltat
în vederea mersului, a executării mișcărilor abile și precise, executate cu mâinile și picioarele sub
controlul vederii.

Elementele planului posterior s-au dezvoltat pentru asigurarea imobilității și stabilității corpului.
Analizând condițiile mecanice de echilibrare a corpului întreg și a segmentelor sale se constată o
tendință de înclinare a acestora spre înainte. Astfel coloana vertebrală datorită necesității
mecanice de a susține corpul, toracele și abdomenul prezintă curburi fiziologice alterne. Capul
are tendința de a se înclina înainte și în jos din cauza sprijinului excentric și a proiecției centrului
de greutate în afară și înaintea suprafeței de sprijin. Menținerea capului în poziție verticală este
posibilă prin dezvoltarea unei musculaturi posterioare foarte voluminoase și prin apariția curburii
cervicale cu convexitatea anterior.

Trunchiul este menținut vertical prin contracția permanentă a mușchilor paravertebrali.

Coloana vertebrală toracală are o curbură cu convexitatea posterior determinată de forma

toracelui și de mișcările centurii scapulare care necesită un punct fix la nivelul coloanei
vertebrale și cutiei toracale.

Cele mai frecvente atitudini deficiente se produc prin insuficiența aparatului de susținere și
mișcare – cum sunt hipotonia musculară sau laxitatea articulară. Dar la vârsta prepubertară și
pubertară, asimetria sau inegalitatea funcțională (sprijin asimetric, folosirea inegală a elementelor
de susținere și mișcare) crează condiții favorabile apariției unei atitudini asimetrice.

Mult mai rar se întâlnesc atitudini deficiente prin exces sau rigiditate sub forma atitudinilor
plane.

Atitudinile deficiente prin insuficiență se pot produce în plan antero-posterior fie predominent
lordotic – atitudinea lordotică- fie predominent cifotic – atitudinea cifotică.

Atitudinea globală cifotică – se caracterizează prin încurbarea întregului spate cu concavitatea

posterior. Umerii sunt aduși în față, toracele e turtit sau înfundat, abdomenul supt sau ptozat.
Compensator capul și gâtul se înclină înainte iar membrele inferioare se găsesc în ușoară flexie.
Este atitudinea deficientă cea mai frecventă la școlarii înalți și slabi, care par stânjeniți de statura
lor excesivă. În situația acestor elevi, poziția corpului se menține prin întinderea mușchilor
planului posterior și relaxarea celor dispuși în partea anterioară a trunchiului.

Atitudinea plan rigidă, observată tot în plan anteroposterior are următoarele caractere specifice: -
Capul și gâtul, trunchiul și membrele sunt dispuse pe verticală ; coloana vertebrală este lipsită de
curburile fiziologice și chiar cu tendință de inversare a acestora. Spatele devine plat, toracele este

11
plat cu sternul înfundat, abdomenul supt, coordonarea, mobilitatea și suplețea acestor copiii sunt
mult diminuate.

Pentru a putea aprecia corect dezvoltarea de ansamblu trebuie să se cunoască particularitățile

somatofiziologice ale corpului uman în diferitele perioade de dezvoltare și în special în perioada
prepubertară, pubertară și postpubertară. Din păcate se ține prea mult seama de vârsta
cronologică și nu de cea biologică, care de fapt este vârsta reală. În una și aceeași clasă de elevi
găsim o largă variație în privința dezvoltării și maturizării biologice.

Unii elevi prezintă încă particularitățile infantile având sistemul muscular nedezvoltat, fără
semne secundare de pubertate (infantilism), alții se află în plin puseu de creștere a sistemului
muscular. Există de asemenea elevi cu semne nete de pubertate în evoluție sau deja instalate,
corpul având formă și caractere asemănătoare adultului (maturizare precoce).

Corectarea atitudinilor deficiente globale ale corpului

Atitudinile deficiente globale sau totale ale corpului sunt abateri de la normal apărute fie
prin insuficiență sau exces funcțional, fie prin dezechilibru sau asimetrie funcțională a întregului
aparat de susținere și mișcare.

Aceste abateri apar sub influența mai multor factori cum sunt de exemplu predispozițiile
ereditare, tipul constituțional, tulburări ale motricității sau deprinderile defectuos formate,
slăbirea capacității funcționale a musculaturii etc.

Atitudinile deficiente globale se pot observa în plan sagital (antero-posterior) și în plan

frontal.

În plan antero-posterior se produc deficiențe de atitudine prin insuficiență sau relaxare. Aceste
atitudini pot lua forme în extensiune sau predominant lordotică și în flexiune sau predominant
cifotică. Mai rar, se produc tot în plan sagital atitudinile rigide care fixează corpul pe axul
vertical (atitudinile plan rigide).

În plan frontal se produc atitudini asimetrice prin înclinarea sau răsucirea corpului într-o parte
sau cealaltă apărând o formă scoliotică a trunchiului.

Atitudinea globală lordotică se caracterizează printr-o ușoară accentuare a curburii coloanei

vertebrale lombare care se poate întinde în sus cuprinzând o parte a coloanei dorsale și uneori
spatele în întregime. Examinând în față, în sens compensator, umerii sunt trași înapoi, toracele și

12
abdomenul proemină înainte, bazinul este înclinat mult sub linia orizontală. Membrele inferioare
sunt întinse, uneori genunchii fiind în hiperextensie.

Este atitudinea frecvent întâlnită la copii dar și la adolescenții slabi, cu musculatura abdominală
atonă, cu bazinul mult înclinat sub orizontală.

Atitudinea global cifotică – se apreciază de asemenea din profil, observându-se : capul și

gâtul înclinat înainte, umerii aduși în față, toracele este înfundat sau în flexiune, abdomenul supt
sau rareori balonat subombilical. Conturul spatelui este arcuit posterior, cu o cifozare dorso-
lombară sau totală a coloanei vertebrale. Bazinul este puțin înclinat, mmembrele inferioare sunt
drepte sau mai frecvent cu genunchii în flexiune.

Se poate astfel constata că această atitudine se menține mai mult pe baza elementelor pasive
întrucât mușchii planului posterior ai trunchiului sunt întinși, mușchii situați anterior sunt
relaxați.

Această atitudine este frecvent întâlnită la copii de vârstă școlară care nu-și corectează suficient
atitudinea corpului, precum și la adolescenții care au o creștere rapidă în înălțime fără o
dezvoltare corespunzătoare a musculaturii.

Corectarea atitudinilor deficiente poate să înceapă la orice vârstă, dar practica a demonstrat că
această acțiune este mai ușoară și mai sigură la copii și adolescenți.

Rezultatele depind de precocitatea sesizării atitudinii deficiente, de alegerea mijloacelor de

corectare și mai ales de complexitatea factorilor folosiți pentru obținerea unei atitudini
normale.Între acești factori terapeutici un rol deosebit îl au exercițiile fizice, căci nici un alt
tratament nu poate înlocui exercițiul fizic în tonificarea musculaturii, mobilizarea articulațiilor și
mai ales în perfecționarea atitudinii și coordonării mișcărilor.

Corectarea atitudinii globale cifotice

13
Scopul exercițiilor corective:

1. Crearea unui reflex correct de atitudine a corpului în activitățile statice și dinamice ale
elevului.

2. Tonificarea și scurtarea mușchilor planului posterior al trunchiului pentru îndepărtarea

curburii mai accentuate a coloanei vertebrale.

3. Corectarea toracelui îngust și înfundat la bază, restabilirea poziției corecte a umerilor și

omoplaților prin scurtarea musculaturii fixatoare a centurii scapulare.

4. Corectarea membrelor inferioare îndeosebi a genunchilor în flexiune atât în menținerea

poziției cât și în timpul mersului.

Mijloace folosite

1. Exercițiile statice sub forma pozițiilor fundamentale dar mai ales a pozițiilor derivate,
simetrice care să solicite sinergic mușchi planului posterior al corpului.

Cele mai indicate poziții din punct de vedere al eficacității sunt pozițiile înalte și cele cu
suprafață mare de sprijin.

Astfel de exemplu – cele mai folosite poziții sunt :

 Poziția pe genunchi – cu mâinile la ceafă precum și pe genunchi cu sprijin pe palme

cu trunchiul sub orizontală ;

 Poziția culcat înainte și înapoi ;

 Poziția atârnat – cu fața sau cu spatele la scara fixă sau pe plan oblic.

2. Exercițiile dinamice cele mai indicate sunt:

- exerciții de trunchi sub forma mișcărilor de extensie, a îndoirilor laterale,

răsucirilor și circumducțiilor în plan posterior ;

- exerciții de membre superioare, se vor executa în plan posterior și deasupra

liniei orizontale a umerilor ;

14
 - exerciții de membre inferioare executate în plan posterior ;

- exerciții de respirație, au un caracter corectiv evident ;se pot executa liber sau
legate de mișcările corective ale trunchiului și membrelor ;

- exerciții aplicative sub forma exercițiilor de mers corectiv, alergare, suspensiuni,

târâre și echilibru ;

- exerciții cu obiecte portative (minge medicinală halteră, bastoane) și la aparate

fixe (bancă, scară fixă);

- exerciții de redresare pasivă sau activă.

Complex de exerciții pentru corectarea atitudinii global cifotică

1. Mers înainte cu ridicarea brațelor lateral sus , și extensia trunchiului ; piciorul

dinapoi rămâne sprijinit pe vârf.

2. Mers pe vârfuri, brațele în sus pe lângă cap, extensia trunchiului cu ducerea brațelor
alternativ înapoi.

3. Mers cu fandare pe piciorul drept, mâinile prinse deasupra capului – extensia

trunchiului. Idem – fandare pe picirul stâng.

4. Alergare ușoară cu aruncarea în sus și prinderea unei mingi medicinale.

5. Stând depărtat, ducerea mâinilor la umeri apoi întinderea brațelor în sus cu arcuirea
trunchiului, inspirație revenire, expirație.

6. Stând – cu un săculeț cu nisip așezat pe frunte capul în extensie, ridicarea în stând pe

vârfuri – cu ducerea brațelor lateral.

7. Stând depărtat – mâinile la ceafă, săritură cu mingea cu apropierea și depărtarea

picioarelor.

8. Stând cu spatele la scară fixă brațele întinse sus – mâinile apucă de sus, ducerea
bazinului înainte și extensie amplă a trunchiului – inspirație, revenire – expirație.

15
 9. Stând cu spatele la scara- fixă, brațele întinse sus, îndoirea genunchilor, păstrând
spatele în contact permanent cu scara fixă – revenire în poziția inițială.

10. Stând – pas cu piciorul drept înainte cumpăna înapoi cu ducerea brațelor oblic și
trunchiul în extensie.

Corectarea atitudinilor vicioase și deficiențele fizice la copii

În alcătuirea programului de gimnastică corectivă trebuie să avem în vedere că exercițiile
acționează atât la nivel musculo-articular, cât și la nivel neuropsihic și neurohormonal, pe aceste
căi declanșând importante resorturi care influențează corectarea sau ameliorarea deficienței
fizice. La nivelul musculaturii, exercițiile fizice corective intervin astfel : tonifică, în condiții de
lungire (excentric), musculatura scurtată și contracturată și invers, în condiții de scurtare
(concentric) tonifică musculatura alungită. De asemenea, exercițiile corective contribuie la
înlăturarea deprinderilor și atitudinilor greșite și la formarea celor corecte și vizează prevenirea și
corectarea eventualelor deficiențe fizice secundare, compensatorii, care ar putea dăuna nu numai
procesului de recuperare, ci întregii sănătăți a copiilor.

Se știe că principalele cause ale deficiențelor fizice ale școlarilor sunt : lipsa autocontrolului
permanent ; poziții incorecte în bănci (necontrolate de către educatori) ; rahitismul din prima
copilărie ; creșterea bruscă în înălțime a corpului, fără o dezvoltare corespunzătoare a
musculaturii de susținere ; scăderea acuității unor analizatori sau o serie de boli organice, osteo-
articulare etc. De aceea, se impune să se ia măsuri pentru corectarea deficiențelor fizice ale
elevilor în școală, apelând la mijloacele educației fizice ;

- exerciții corective statice

- exerciții corective dinamice, libere ;

- exerciții corective cu obiecte portative ;

- exerciții cu rezistență manuală ;

- exerciții de respirație, cu structură corectivă ;

- exerciții cu caracter aplicativ ;

- exerciții de redresare (pasive sau active) ;

- exerciții corective la aparate fixe ;

- exerciții de relaxare voluntară etc.

16
 Mijloacele specifice de corectare se vor trece în planul lecției, după ce se completează
fișa cu vârsta, sexul, deficiența, numărul lecției și scopul urmărit :

a) Exerciții statice : - poziții corective

- Efort izometric cu structură corectivă ( 6-12 sec.).

b) Exerciții dinamice ( pasive, pasivo-active și active) :

- cu segmentele bolnave ;

- cu segmentele vecine ;

- exerciții cu creșterea sau scăderea intensității efortului ;

- exerciții de respirație cu structură corectivă ;

- exerciții aplicative ;

- exerciții psiho-tonice ;

- exerciții de redresare (pasivă sau activă).

Structura unei lecții corective este asemănătoare cu cea a unei lecții de educație fizică
obișnuită. După organizarea colectivului de elevi, urmează pregătirea generală și
specifică a organismului pentru efort, prin mijloace cu structură corectivă. Volumul și
intensitatea efortului vor fi mai mici, dar trebuie să asigure o creștere a pulsului până la
cel puțin 120 bătăi pe minut și nu mai mult de 140-150 de pulsații/minut. Partea
fundamentală a lecției de corectare este compusă din următoarele verigi :

Exercitarea psiho-tonică, prin reamintirea atitudinii corecte. Scopul acestei verigi este de
a conștientiza pacientul, de a-i trezi toate resorturile organismului propriu de luptă
împotriva deficiențelor respective.

Decontractarea musculaturii bolnave, prin exerciții de relaxare, masaj, automasaj etc cu

scopul de a asigura o participare activă a tuturor grupelor musculare la efortul care
urmează.

Exercitarea musculo-articulară prin exerciții statice și dinamice cu structură corectivă (cu

segmentele bolave, vecine, de respirație, aplicative etc.) . Este veriga cea mai importantă
deoarece ea vizează direct corectarea atitudinilor deficiente.

Repetarea componentei neuro-psihice sau psiho-tonice prin eerciții de redresare pasive

sau active, cu scopul reamintirii atitudinii corecte a corpului. Această verigă o înlocuiește
pe aceea de revenire după efort din lecția de educație fizică. În încheiere, veriga de
17
concluzii și aprecieri este deosebit de importantă, prin faptul că acum se formulează
principalele indicații și recomandări privind activitatea independentă a elevului, pentru
continuarea acasă a programului de exerciții corective.

Dozarea exercițiilor într-o lecție se face strict individualizat, nedepășind 3-5 minute
pentru primele două verigi, 15-25 de minute pentru partea fundamentală și 3-5 minute
pentru încheiere. În plan, după fiecare lecție, se vor completa observațiile cu privire la
realizarea sarcinilor propuse, la comportarea elevului în lecție, făcându-se eventuale
sugestii pentru viitor.

18