Suport curs Kinetoterapie 1

Miclăuș Roxana & Roman Nadinne

Crestomație de texte

Cursul 1
Introducere in kinetoterapie
Tehnici și Metode în kinetoterapie: Tehnici anakinetice implicații clinice
Fzioterapia cum este denumita în zilele noastre, include tehnici și metode de kinetoterapie, dar și
proceduri de electroterapie, reprezintă esențialul noțiunilor acumulate, învățate și aplicate de către
fiziokinetoterapeuți/fizioterapeuți în recuperarea medicală, atât din prima caracterului profilactiv,
terapeutic sau curativ.
Kinetoterapia reprezintă doar o parte a kinetologiei, deși termenul este utilizat in sensul global al
terapiei prin miscare si presupune toate aspectele vizate de miscare: profilaxia, terapia si
recuperarea funcțională. Mult mai corect ar trebui utilizat termenul de kinetologie, drept știința care
se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care se participa la aceste miscari.
Kinetologia medicală studiază mecanismele neuromusculare si articulare care asigura omului
activitatile motrice normale, precum si mijloacele, modalitățile, tehnicile, metodele si metodologiile
sale, menite sa refacă forța musculara, sa recâștige mobilitate articulara, cat si coordonarea mersului
si a mișcărilor efectuate. Pentru o evaluare corecta a statusului funcțional, se realizează testarea
clinica musculoarticulară care constă în efectuarea bilanțului articular, a celui muscular cat și
evaluarea globală a funcției aparatului neuromioartrokinetic, care consta in aprecieri sintetice,
globale, gestuale ale aparatului neuromioartrokinetic. suferințe neurologice (de tip periferic sau
central); ortopedice sau post-traumatice; reumatologice, atât de tip j cronic degenerativ
periarticular), cât şi de tip cronic inflamator; cardio-vasculare şi respiratorii; dismetabolice; situații
complexe de pluripatologii cu consecințe disfuncționale importante asupra aparatului locomotor.
Trebuie să deosebim, în cadrul kinototerapiei, elementele de bază — tehnicile de lucru —, respectiv
alfabetul terapiei prin mişcare. Astfel, izometria este o tehnică de lucru, ca şi mişcarea pasivă, sau
imobilizarea. sau mişcarea activă etc. Dar aşa cum din litere se alcătuiesc cuvinte care au un sens
prin ele însele, tot aşa prin asamblarea într-un anumit fel a unor tehnici ale kinetologiei se realizează
un exercițiu fizic.
Unele exerciții fizice, prin perfecționare şi standardizare, devin „procedee", care vor fi întotdeauna
executate în acelaşi fel într-o situație dată. Spre exemplu, o „diagonală" din metoda Kabat devine
procedeu, şi nu un simplu exercițiu fizic. Un complex de exerciții sau procedee fizice vor forma o
metodă, care are întotdeauna un scop precis. Exercițiile sau metodele, la rândul lor, se grupează sub
forma unei metodologii, în vederea realizării unui obiectiv anatomofiziologic sau terapeutic, după
cum cuvintele se grupează după o anumită logică, pentru a forma o propoziție sau o frază coerentă.
Aşa, spre exemplu, tonifierea musculară este un obiectiv al kinetoterapiei, cu o metodologie bine
precizată, şi nu o metodă sau tehnică, după cum asuplizarea articulară, relaxarea sau reeducarea
respiratorie etc. sunt tot obiective, cu metodologii proprii.

1
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Tehnici și Metode în kinetoterapie: Tehnici anakinetice și kinetice, implicații clinice

1. Tehnici kinetologice de bază
1.1 Tehnici anakinetice
 imobilizarea
o de punere în repaus,
o de contenție,
o de corecție
 posturarea
o corectivă
o de facilitare
1.2 Tehnici kinetice
 statice
1. contracția izometrică
2. relaxarea musculară
 dinamice:
1. active
 reflexe
 voluntare
2. pasive
 tracțiuni,
 pură asistată,
 sub anestezie,
 autopasivă,
 mecanică,
 pasivo-activă,
 manipulare

1.1. Tehnici anakinetice

Desigur că în contextul unei lucrări despre kinetologie termenul de anakinezie sau akinezie poate
să disoneze. Repausul este în general considerat ca antonimul mişcării, dar în realitate el conservă
încă o activitate psihosenzorială sau neurovegetativă, iar aparatul locomotor ramâne legat de
sistemul nervos, către care propriocepţia trimite continuu informații. Deci, anakinezia rămâne
legată strict doar de ideea suprimării mişcării articulare şi a contracției voluntare. Această precizare
îndepărtează orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca şi de contracția izometrică, care, aşa
cum se va vedea, este o tehnică de kinezie statică.

2
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază:

 absența contracțiilor musculare voluntare;
 nu determină mișcarea segmentului.
a. Imobilizarea
Imobilizarea se caracterizează prin menținerea si fixarea artificială, pentru anumite perioade de
timp, a corpului în întregime sau doar a unui segment într-o poziție determinată, cu sau fără ajutorul
unor instalații sau aparate.
Imobilizarea suspendă, în primul rând, mișcarea articulară, ca si contracția dinamică voluntară, dar
permite efectuarea contracțiilor izometrice a mușchilor din jurul articulațiilor respective. .
Imobilizarea suspendă, in primul rînd, mişcarea articulară, ca şi contracția voluntară, dar conservă
contracţia tonostatică.
1. Imobilizarea de punere în repaus, utilizată pentru:
a) boli grave (faza acuta)
a. cardiopulmonare (infarct etc),
b. arsuri întinse,
c. traumatisme craniocerebrale, medulare, toracice etc. ;

—
— Figura nr. 1. Imobilizare de punere în repaus (Ionescu, A., 1994)

In aceste cazuri imobilizarea este generală, dar desigur nu completă ;

b) procese inflamatorii localizate —
3
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

— artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc. —,

— ca şi alte procese care determină algii intense de mobilizare.
Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv şi se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în
eşarfe etc.
2. Imobilzarea de contenţie, care blochează un segment sau o parte dintr-un segment într-un sistem
de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc).
Tehnica este utilizată pentru
a. consolidarea fracturilor,
b. în luxaţii, entorse,
c. artrite specifice,
d. discopatii etc.

Precizăm că această imobilizare va bloca cel puţin o articulaţie, căci un aparat de fixaţie externă (cu
broşe) pentru fractura unui os lung nu intră în discuţie în cazul acestei tehnici de anakinezie.
3. Imobilzarea de corecţie, care se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea de contenţie. Deosebirea
constă în scopul urmărit. Segmentul se aşează în postură corijată sau hiperecorijată şi se
imobilizează astfel prin aparataj exterior.
De fapt, este o tehnică ce ţine mai mult de posturi (vezi mai departe), dar care este prelungită in
timp. Nu pot fi corectate decat posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi (capsulă, tendon,
muşchi etc.) şi niciodată de os. Doar cînd osul este în creştere, anumite tipuri de imobilizare pot
influenţa forma sa (de exemplu, formarea corpului vertebral la copii şi adolescenţi în creştere, cu
deviaţii de coloană se asigură prin imobilizarea în corset a trunchiului).
Iată cîteva indicaţii pentru imobilizarea de corecţie :
a. scolioze,

4
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

b. devieri articulare prin retracturi,

c. paralizii,
d. rupturi tenomusculare etc.
Atît imobilizarea de contenţie, cit şi cea de corecţie urmează în general unor manevre şi tehnici fie
ortopedo-chirurgicale, fie kinetologice (tracţiuni, manipulări, mişcări pasive sub anestezie etc),
despre care se va discuta în alte subcapitole.
Există o serie de reguli de care trebuie să se ţină seama cînd se face o imobilizare, mai ales în aparate
de contenţie :
1. aparatul să nu jeneze circulaţia şi să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri;
2. să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate (să fie bine mulat) ;
3. segmentele să fie poziţionate în timpul imobilizării în poziţii funcţionale ;
4. sub aparat, să se menţină tonusul musculaturii prin contracţii izometrice.
Dezavantajele imobilizării, mai ales cand se prelungeşte, sînt:
1. induce hipotrofii musculare de inactivitate ;
2. determină retracturi articulare, uneori greu reductibile ;
3. tulbură circulaţia de întoarcere, apărînd edeme şi tromboze venoase ;
4. determină tulburări trofice de tipul escarelor ;
5. creează disconfort fizic şi psihic pacientului.

5
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

b. Posturarea
Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetologia terapeutică sau de recuperare. În multe
cazuri se recomandă preventiv în boli a căror evoluție este previzibilă, determinând mari
disfuncționalități (de exemplu spondilita ankilopoietică). Din patologie amintim câteva afecțiuni
în care posturarea reprezintă o tehnică de bază a kinetoterapiei: reumatismul inflamator cronic si în
general artritele,indiferent de etiologie, coxartroza, lombosacralgia cronică de cauză mecanică,
paraliziile de cauză centrală sau periferică, deviațiile de coloană sau ale altor segmente etc.
Posturările corective se adresează doar părților moi, al căror țesut conjunctiv poate fi influențat.
Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copii si adolescenți în creștere. Uneori se
recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire prealabilă a respectivei
zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă.
De un mare interes în recuperarea funcțională sunt posturile seriate care se fixează cu orteze
amovibile, pe măsură ce se câstigă din deficitul de corectat. Se consideră că noaptea este cel mai
potrivit interval pentru posturi – imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a
amplitudinilor de mișcare câstigate prin kinetoterapia din timpul zilei.
Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
libere (posturi corective) sau autocorective; Acestea sunt atitudini impuse pacientului si
adoptate voluntar de acesta, pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor
articulare. Sunt indicate, mai ales, în hipertonii reversibile. Posturările autocorective
folosesc greutatea unui segment sau a întregului corp, realizând posturări segmentare,
menținute prin greutatea unui membru sau a unui segment al acestuia.

Figura nr. 2. Postură liber menținută (autocorectivă) (Ionescu, A., 1994)

6
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi etc.) sau realizate manual;

Figura nr. 3. Postură liber-ajutată (Ionescu, A., 1994)

fixate (posturi exterocorective; instrumentale) cu ajutorul unor aparate sau instalații.

Figura nr. 4. Postură liber-ajutată (Ionescu, A., 1994)

Oricum ar fi realizată poziţionarea, ea nu trebuie să provoace dureri care pot, la rîndul lor, să
genereze noi contracturi.
Acestea restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăți (încărcături): directe (săculeți de nisip,
suluri, perne) plasate proximal sau distal de articulația mobilizată; indirecte, aplicate prin
intermediul montajelor cu scripeți.Aceste posturări solicită intens articulația, de aceea se folosesc
mai ales pentru articulațiile mari –genunchi si sold, pentru celelalte putând fi chiar nefaste.
Menținerea nu depăseste 15-20 de minute.

7
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Din patologie amintim cîteva afecţiuni în care posturarea reprezintă o tehnică de bază a
kinetoterapiei :
1. reumatismul inflamator cronic şi
2. în general artritele, indiferent de etiologie,
3. coxartroza,
4. lombosacralgia cronică de cauză mecanică,
5. paraliziile de cauză centrală sau periferică,
6. deviaţiile de coloană sau ale altor segmente etc.
Posturile corective se adresează, desigur, doar părţilor moi, al căror ţesut conjunctiv poate fi
influenţat. Corertarea devierilor osoase nu este posibilă decît la copii şi adolescenţi în creştere.
Posturări de facilitare: Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne. În vederea
facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală, poziționarea corpului într-o anumită postură
poate reprezenta un tratament de mare valoare.
Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
- Antideclive (antigravitaționale) facilitează circulația de întoarcere venoasă si limfatică la nivelul
extremităților si au rol profilactic sau curativ în edemele de stază.
- Declive (proclive-favorizate de gravitatție) facilitează circulația arterială în capilare si se obțin
prin menținerea extremităților în sens gravitațional.

Furst B. (2020) The Effect of Gravity and Upright Posture on Circulation. In: The Heart and Circulation. Springer,
Cham. https://doi.org/10.1007/978-3-030-25062-1_24

8
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, o problemă aparte o ridică menţinerea unor posturi relaxante
şi de drenaj a circulaţiei venoase de retur a MI, expuse riscului tromboflebitic. Această situaţie
devine cu atât mai periculoasă cu cât vârsta bolnavului este mai înaintată. (Joel et al., 1998)
Utilizarea posturilor în afecţiunile cardiovasculare asigură pacientului condiţii de protejare prin
reducerea activităţii motrice la un interval cât mai redus de timp.

• Pacienţii cu infarct miocardic trebuie să rămână imoblizaţi în pat până ce trece perioada
de instabilitate clinică – astfel spus de risc vital.

• Pacienţilor cu arteriopatia obliterantă a membrelor inferioare li se aplică gimnastica de

postură Büerger-Allen. Gimnastica de postură Buerger- Allen constă în:

1. pacientul în poziţie de decubit dorsal, membrele

inferioare elevate la 45-90º menţinute în sprijin
pe perete timp de 2-3 min. sau până ce pielea
devine palidă;

2. se trece în aşezat la marginea patului cu gambele

atârnând la marginea patului, pe o durată de 2-3
min. sau până ce pielea îşi recapătă culoarea;

3. se trece în decubit dorsal un timp dublu (4- 6

min, până la 10 min.). Acest ciclu se repetă de
4-6 ori consecutiv de mai multe ori pe zi.

Gimnastica Büerger-Allen

Metoda caută să crească debitul sanguin al unui membru prin „golire” şi umplere alternativă a
vaselor sanguine sub efectul gravitaţiei. Aşadar metoda facilitează creşterea de debitului sanguin,
datorită distensiei pasive a vaselor colaterale ca urmare a presiunii vasculare astfel induse.

• În afecţiunile venoase, insuficienţa venoasă cronică (varice) şi în cazul flebitelor membrul

inferior este plasat în plan procliv în scopul prevenirii edemului şi facilitării întoarcerii
venoase. Astfel se indică repaus la pat cu membrul inferior deaspra planului patului 20-30
cm.
9
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

• În tulburările cardiovasculare hipokinetice se recomandă ca înainte de provocarea reacţiei

de adaptare circulatorie la ortostatism, să se faciliteze drenarea circulaţiei venoase de la
nivelul membrelor inferioare prin posturarea pacientului în decubit dorsal coapsele flectate
la 90º, genunchii extinşi, călcâiele sprijinite pe perete. Această postură se menţine 3 min.
Universitatea Din Oradea, Facultatea De Educaţie Fizică Şi Sport, Kinetoterapie Şi Motricitate Specială. Tehnici De Manevrare A Bolnavului.

Posturările cu efect asupra aparatului respirator:

- Profilactice – previn instalarea unor afecțiuni pulmonare secundare scăderii ventilației bazelor
pulmonare si zonelor hilare.
- Terapeutice, de drenaj bronsic – favorizează eliminarea secrețiilor bronsice din lobii si segmentele
pulmonare afectate în caz de: bronsite cronice, bronsiectazii, abces pulmonar etc. Asocierea
Percuțiilor toracice si a masajului vibrator creste eficiența drenajului bronsic.
Posturări de drenaj biliar
1.2 Tehnici kinetice
Contracţia musculară, fără să determine mişcarea segmentului, reprezintă o „kinezie statică", spre
deosebire de „kinezia dinamică", ee se însoţeşte de deplasare si care a fost discutată mai sus.
Teoretic, există două posibilităţi tehnice de executare a kineziei statice : contracţia izometrică
(creşterea tonusului muscular) şi relaxarea musculară (scăderea tonusului muscular).
1. Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să
determine mișcarea segmentului.
Contracția izometrică reprezintă o contracție musculară în care lungimea fibrei musculare
rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori maxime, prin activarea
tuturor unităților motorii ale grupului muscular respectiv. Contracția izometrică se
realizează fără deplasarea segmentelor,contra unei rezistențe egale cu forța maximă a
mușchiului respectiv sau când se lucrează contra unei
Greutăți mai mari decât forța subiectului, dar imobile. În realitate, se produce o
microdeplasare,neglijabilă, între momentul cresterii tensiunii musculare si cel al relaxării.
Contracţia izometrică. Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care caută să deplaseze un obiect imobil
este denumită ,,forţă izometrică''. În timpul acestui travaliu, muşchiul nu şi-a schimbat lungimea
(sau foarte puţin), fibra musculară şi-a crescut tensiunea, fără să se scurteze. Contracţia izometrică
apare deci în cazul in care muşchiul lucrează contra unei rezistenţe care depăşeşte forţa actuală a
sa. Se ştie că, pe măsură ce rezistenţa opusă unui muşchi creşte, un număr tot mai mare de unităţi
motorii sînt recrutate în efortul de a Învinge această rezistenţă. Cum în contracţia izometrică
rezistenţa este maximă, vor fi puse în tensiune toate fibrele musculare. Tensiunea musculară este

10
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

maximă, ceea ce va conduce la creşterea forţei musculare. Spre deosebire de contracţia izotonică,
în care muşchiul îşi modifică lungimea fibrei, fără importante schimbări în tensiunea de contracţie,
în cea izometrică, clin contră, creşte tensiunea de contracţie la aceeaşi lungime a muşchiului.
Introducerea contracţiei statice (izometrice) în tehnologia kinetologică se datoreşte lui Hettinger si
Miiller (1953), care dovedesc valoarea deosebită a acestei tehnici în creşterea forţei şi rezistenţei
musculare. Tot ei au demonstrat că prin izometrie se obţine o rapidă hipertrofiere a masei
musculare. Contracţia izometrică nu poate fi menţinută mult timp, este obositoare, ea suspendînd
circulaţia sîngelui din muşchi. în acest subcapitol nu vom mai insista asupra contracţiei izometrice,
deoarece despre această tehnică se va vorbi pe larg cu ocazia discutării unuia dintre cele mai
importante obiective ale kinetologiei, şi anume creşterea forţei musculare.
Relaxarea musculară: se realizează când tensiunea de contracție a mușchiului respectiv
scade,mușchiul se decontracturează. Relaxarea poate fi considerată ca o atenuare a tensiunii de
orice natură(nervoasă, psihică, somatică) cu schimbarea centrului de atenție, de concentrare sau de
efort. Relaxarea reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adresează concomitent atât stării
de tensiune musculară crescută, cât si stării psihice tensionate, vizând o reglare tonico-emoțională
optimală.
Relaxarea musculară poate fi:
- generală - proces în legătură cu relaxarea psihică
- locală - se referă la un grup muscular
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală.
Relaxarea musculară. Un muşchi în care tensiunea de contracţie scade se decontractează, cu alte
cuvinte se „relaxează". De fapt, un muşchi păstrează întotdeauna o tensiune de contracţie, chiar
cînd se află într-o stare de maximă relaxare. Această tensiune este denumită „tonus muscular* şi
este menţinută de activitatea permanentă a fibrelor intrafuzale, în timp ce fibrele extrafuzalc sint
relaxate. Tonusul muscular este variabil in funcţie de grupele musculare considerate ca avînd o
mare importanţă la musculatura antigravitaţională posturală, unde se realizează „tonusul postural”
O serie de cauze, printre care starea psihică, au o mare importanţă, făcînd ea grupe importante
musculare să nu se relaxeze complet odată cu încetarea unei activităţi motorii şi nici chiar în aşa-
zisa „stare de repaus", cinci corpul, teoivtic, ar trebui să păstreze doar tonusul muscular de repaus.
t în afară de aceste stări de tonus muscular crescut, nedatorat vreunei bofî a aparatului locomotor,
există şi situaţii patologice. în care apar creşteri importante de tonus muscular ce determină
contracturi musculare localizate, pînă la spastieităţi, chiar generale. Relaxarea musculară constituie
un obiectiv kinetologic de mare importanţă, despre care se va discuta pe larg la capitolul respectiv
(capitolul 5). Ea este executată după o serie de metode complexe, care de asemenea vor t'i expuse
in sus-numitul capitol. Totuşi, credem că relaxarea musculară, ca proces invers contracţiei, trebuie
încadrată în terminologia de bază, în „abecedarul*' kinetologiei, ca o tehnică de ..kinetică statică".
11
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

In general vorbim de o relaxare generală, a întregului corp — proces în strînsă legătură cu relaxarea
psihică — şi de o relaxare locală, care se referă la un grup muscular, un segment sau un membru.
Despre relaxarea generală se va vorbi într-un alt capitol, ea avind metode de realizare mai deosebite.
Aici, pentru o mai bună înţelegere a relaxării ca tehnică de kinetică statică, vom discuta numai
relaxarea locală.',
Există mai multe metode de a o realiza, cele mai utilizate fiind prin :
— conştientizarea stării de relaxare musculară, ca stare inversă contracţiei musculare ; se
execută alternativ contracţii statice, urmate imediat de relaxări statice ;
— posturarea segmentului, în sprijin absolut pe un plan orizontal sau în chingi, căutând prin
inhibiţie centrală suspendarea oricărei activităţi musculare în respectivul segment ;
— scuturarea ritmică a membrului respectiv, executată de un asistent, în timp ce pacientul caută
să-şi relaxeze musculatura ;
— masaj blînd deasupra muşchiului contractat sau prin vibrarea segmentului, în timp ce
pacientul îşi relaxează muşchii din teritoriul respectiv.
De fapt, oricare ar fi metoda, la bază este mereu inducerea conştientă a decontractării muşchiului,
cu realizarea senzaţiei kinestezice a unei astfel de stări, în contrast cu cea de contracţie. După cum
se va vedea în capitolele care ui"mează, acest tip de relaxare intră in 'metodologia multor exerciţii
şi programe kinetice ; s-a arătat deja necesitatea relaxării musculare locale în timpul executării
mobili zărilor pasive.
Stretching-ul
Stretchingul reprezintă o modalitate de prelucrare analitică a aparatului locomotor care implică
întinderea riguros controlată, de natură pasivă sau activă, a unor lanţuri sau grupe musculare. Ea se
exprimă în mişcare prin menţinerea unor poziţii, pe durate bine determinate, timp în care o parte a
musculaturii este întinsă, alta lucrează în regim de contracţie pentru a stabiliza şi fixa plasamentul
diferitelor segmente, iar alta este relaxată.

Stretchingul static - denumit si pasiv deoarece este realizat nu prin forta proprie musculara, ci de
catre o forta exterioara (alte parti ale corpului sau propria greutate corporala, kinetoterapeutului sau
cu ajutorul unui echipament).
Pacientul relaxat, kinetoterapeutul (sau un echipament) executa o miscare pasiva care intinde
musculatura de pe fata opusa a directiei de miscare.
Atentie! Stretchingul pasiv nu este acelasi lucru cu exercitiul pasiv kinetic, acesta se realizeaza
numai in cadrul amplitudinii posibile de miscare. Este un exercitiu bun pentru relaxarea spasmului
muscular ca si pentru a reduce oboseala si durerea in perioada de racire dupa un efort sau program
kinetic intens.

12
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Tehnici kinetice dinamice

După cum le recomandă şi denumirea, aceste tehnici au la bază mişcarea sub toate formele ei. Acest
subcapitol acoperă, de fapt, peste 90% din tehnicile kinetologiei. Tehnicile dinamice se realizează
cu sau fără contracţie musculară, ceea ce tranşează de la început diferenţa dintre tehnicile active şi
cele pasive.

A. Mobilizarea pasivă.
Există de foarte multă vreme o veşnică dispută asupra valorii kinetoterapiei pasive, deşi ea continuă
de secole să se perfecţioneze.
De la afirmaţia lui Merle D'Aubigne că „întreaga metodă de reeducare pur pasivă este nu numai
inutilă, dar şi dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea mobilizării articulaţiilor ai căror
muşchi sînt complet paralizaţi", pînă la aceea a lui Bennett, potrivit căreia „importanţa mobilizării
pasive este atît de mare, încît, dacă nu am avea de utilizat decît o singură tehnică pentru fiecare
bolnav, în mod cert mobilizarea pasivă ar fi aceea pe care ar trebui să o alegem", au fost exprimate
toate opiniile posibile. Credem că această controversă este complet inutilă şi nefondată, deoarece
tehnicile pasive şi cele active ale kinetologiei nu se opun unele altora, ci se completează, defectele
unora fiind corectate de celelalte, contraindicaţiile unora lăsînd cîmp liber de acţiune celorlalte.
Mişcarea pasivă ca tehnică de lucru nu este utilizată decît în kinetologia terapeutică şi de recuperare,
în rest neavind desigur nici un rost ca exerciţiu fizic.

Definind mişcările pasive, D. Gardiner arată că acestea se fac cu ajutorul unei forţe exterioare în
momentul inactivităţii musculare totale
a. determinată de boală — sau al unui maxim de inactivitate musculară
b. determinată voluntar.

13
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

Deci, subiectul nu face travaliu muscular,

•Efectele miscărilor pasive se repercutează :
a) asupra aparatului locomotor :
a. menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor articulare
1) prin stimularea circulaţiei locale, a secreţiei,
2) repartiţiei şi proprietăţilar reologice ale lichidului sinovial,
3) prin evitarea degenerării cartilajului) în cazul paraliziilor segmentului respectiv
b. cresc amplitudinea articulara prin
1.asuplizarea structurilor capsuloligamenrtare,
2.intinderea tendomusculară. a ţesutului cutanat si subcutanat,
3.ruperea aderenţelor la planurile de alunecare ;
c. menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară (legea lui Vekskull : „excitabilitatea unui
muşchi creşte cu gradul de întindere");
d. - diminua contractura-retractura musculară prin întinderea prelungită a muşchiului („reacţia
de alungire" Kabat) ;
e. declanşează „stretch-reflex-ul” prin mişcarea pasivă de întindere bruscă a muşchiului, care
determină contracţie musculară (vezi mai departe) ;

b) asupra sistemului nervos şi a tonusului psihic :

• menţin „memoria kinestezică" pentru segmentul respectiv, prin informaţia proprioceptivă
pornită de la receptorii articulari şi periarticulari ; (In segmentele paralizate, mişcarea pasivă
şi parţial posturile reprezintă singura posibilitate de păstrare a „schemei corporale" şi a
„schemei spaţiale" pentru membrele paralizate.)

• făcind necesara prezenţa kinetoterapeutului lingă pacient, au un rol important în menţinerea

moralului acestuia. Astfel, încrederea intr-o evoluţie favorabilă la un paraplegic, de
exemplu, este menţinută prin vizualizarea posibilităţii, deocamdată pasive, a mobilizării
articulaţiilor lui pe toată amplitudinea de mişcare ;

c) asupra aparatului circulator :

1. ritmate, mişcările pasive au efectele mecanice ale unui „pompaj asupra vaselor mici
musculare şi asupra circulaţiei venolimfatice de întoarcere;
2. previn sau elimină edemele de imobilizare ;
3. pe cale reflexă pornită de la receptorii senzitivi articulari şi musculari, declanşează,
prin răspuns neurovegetativ, o hiperemie locală, dar si o uşoară tahicardie ;

14
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

d) asupra altor aparate şi sisteme '•

a. menţin troficitatea ţesuturilor — de la piele la os — ale segmentelor imobilizate
b. măresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular ;
c. cresc tranzitul intestinal şi uşurează evacuarea vezicii urinare;
e) este posibil să influenţeze şi unele relee endocrine.
Efectele multiple pe care le poate avea mobilizarea pasivă dovedesc că aceasta rămîne o tehnică a
exerciţiului fizic medical la care nu se poate renunţa, mai ales in recuperarea bolnavilor neurologici
şi, în al doilea rind, a bolnavilor posttraumatici şi reumatici.
De asemenea, mişcările pasive reprezintă o tehnică de bază în gimnastica sugarului si copilului mic
sănătos, ca şi, bineînţeles, in reeducarea funcţională a lui, cand prezintă o afecţiune locomotorie.
Din înşiruirea efectelor mobilizării pasive, pot fi uşor deduse scopurile pentru care este utilizată
această tehnică, motiv pentru care nu mai considerăm necesar să le prezentăm într-un subcapitol
separat.

Condiţiile de realizare a mişcărilor pasive sint următoarele :

a) Cunoaşterea foarte exactă a:
— suferinţelor pacientului,
— diagnosticului bolii sale
— diagnosticului funcţional (pe baza bilanţurilor articular şi muscular),
— stării morfopatologicc a structurilor care vor fi mobilizate.
b) Mobilizarea pasivă trebuie executată de cadre bine antrenate în tceastă tehnică. Lipsa de
profesionalism a kinetoterapeutului este o contraindicaţie pentru utilizarea mişcărilor pasive.
c) Ne vom asigura de colaborarea şi înţelegerea bolnavului asupra manevrelor care urmează să i se
execute.
d) Pacientul va fi poziţionat în aşa fel, încît să ofere un maximum de confort tehnic de lucru pentru
kinetoterapeut, dar şi pentru el însuşi. Pe cit posibil, poziţia trebuie să-i permită pacientului să
privească spre segmentele mobilizate pasiv, mai ales dacă este vorba de un bolnav neurologic. Este
de preferat ca segmentul ce urmează a fi supus mobilizării pasive să fie descoperit, fără
îmbrăcăminte.
e) Mişcarea se execută pe direcţiile fiziologice, cu amplitudine maximă, de preferinţă asociind
poziţii sau mişcări de facilitare. Spre exemplu, mobilizarea braţului pe abducţie este facilitată dacă
este pus si în rotaţie externă.

15
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

f) Prizele kinetoterapeutului au o importanţă particulară şi trebuie să respecte unele indicaţii

generale :
1. intre mîinile kinetoterapeutului nu trebuie să existe decît articulaţia de mobilizat,
deoarece o articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei articulaţii ;
2. prizele trebuie sa utilizeze cel mai mare braţ al pîrghiei mobilizate (există şi excepţii) ;
contrapriza, în schimb, este în apropierea articulaţiei;
3. locul de aplicare a prizei constituie un mod de facilitare sau inhibiţie a unui grup
muscular (vezi mai departe).
g) Mobilizarea pasivă este o tehnică pur analitica, deci va antrena succesiv articulaţie după
articulaţie (mai ales la extremităţi) si tot succesiv se va executa pentru fiecare direcţie de mişcare.
h) Nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa „reflexe de apărare" musculară, care ar limita
mai mult mobilitatea articulară. Uneori, se forţează mişcarea pentru întinderea ţesuturilor,
asigurindu-ne insă de suportabilitatea pacientului.
i) Mobilizarea pasivă are ca parametri de execuţie forţa, viteza, durata, frecvenţa, care se
adaptează stării clinice locale şi scopului urmărit
j) Mobilizarea pasivă este indicat să fie pregătită prin aplicaţii de căldură, masaj sau electroterapie
antialgică.

Modalităţi tehnice ale mobilizării pasive

In literatura de specialitate există o serie de clasificări ale acestor tehnici ca :
— mobilizări lente şi rapide ;
— mobilizări continue şi intermitente etc. cărora nu le vedem vreo justificare reală ; de
aceea, vom prezenta aceste tehnici in suită neclasificată:

A.1. Tracţiunile
Reprezintă un grup de tehnici pasive care ar putea fi încorporate şi la tehnicile de imobilizare.
Prin definiţie, tracţiunea trebuie să se facă în axul segmentului sau articulaţiei, putîndu-se executa
manual sau prin diverse instalaţii.

a) Tracţiunile continue (extensii continue) se execută numai prin instalaţii cu contragreutăţi, arcuri,
scripeţi, plan înclinat etc. Sînt utilizate mai ales în serviciile de ortopedie, pentru realinierea osului
fracturat sau pentru deplasări ale capetelor articulare, iar în serviciile de recuperare, pentru corectări
ale articulaţiilor blocate şi deviate în flexie, extensie etc.
De un real folos sînt aceste tracţiuni pentru obţinerea decoaptării articulare determinate de
contractura puternică musculară. Presiunea crescută intraarticular este generatoare de durere.
Instalarea unei tracţiuni continue reduce durerea, întinde muşchii, decontractandu-i.
Tracţiunea continuă are ca elemente de dozare forţa şi durata.

16
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

— Forţa se apreciază in funcţie de mărimea segmentului, de masa musculotisulară ce

trebuie învinsă, de pragul de durere.
— Durata este şi ea variabilă, în general de ordinul zilelor (termenul de „continuu'' fiind
ambiguu din acest punct de vedere).
Aplicarea tracţiunii continue se face fie prin broşe transosoase, fie prin benzi adezive la piele, fie
prin corsete de fixaţie, manşoane, ghete etc. Aceste ultime modalităţi sînt metodele obişnuite în
serviciile de recuperare medicală.

b) Tracţiunile discontinue se pot executa atit cu mina, de către kinetoterapeut, cît şi cu ajutorul
unor instalaţii, întocmai ca cele continue.
Sînt indicate în special în cazul
1. articulaţiilor cu redori ce nu ating poziţia anatomică
2. articulaţiilor dureroase cu contractura musculară.
3. Procesele inflamatorii articulare pot beneficia şi ele de astfel de tracţiuni cu forţă
moderată, care au şi rolul de a imobiliza.
4. Tracţiunile vertebrale recomandate în discopatii fac parte din aceeaşi categorie a
tracţiunilor discontinue. Indicaţiile lor şi tehnica de lucru vor fi discutate la capitolul
referitor la vertebroterapie.
c) Tracţiunile — fixaţii alternante sint mai mult o variantă a tehnicii de posturare exterocorectivă,
dar se menţin pe perioade mai lungi. Tehnica se aseamănă şi cu ortezele progresive. Tracţiunea de
fapt nu se execută în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulaţiei. Sistemul de tracţionare este
realizat prin tije cu .surub sau alte sisteme de tracţionare treptată, prinse în aparate rigide amovibile,
confecţionate din plastic, piele sau chiar gips, care îmbracă segmentele respective.
Reglajele progresive de tracţiune cresc la un interval de cea 48 de ore.
Tehnica este utilizată pentru corecţia devierilor determinate de cicatrice retractile sau redori
articulare generate de retracturi ale ţesuturilor moi.

17
 Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne
Crestomație de texte

18