Creșterea Forței Musculare

Suport curs Kinetoterapie 1
Miclăuș Roxana & Roman Nadinne

Crestomație de texte
Cursul 9+ 10
Creșterea Forței Musculare
Legătura dintre patologia de tip muscular și kinetoterapie

Cele mai comune suferințe legate de sistemul muscular care sunt tratate prin intermediul
kinetoterapiei sunt durerea, slăbiciunea musculară, rezistența musculară scăzută, limitarea
mișcărilor funcționale datorate contracturii musculare, hiperlaxitatea ligamentară, postura
defectuoasă, dezechilibrele musculare [Kisner, 2002, p. 7].
Exercițiul terapeutic reprezintă un set sistematic de mișcări corporale, posturi și activități cu scopul
de a oferi pacientului posibilitatea de a-și remedia sau de a preveni deteriorarea, de a-și îmbunătăți
sau a-și recâștiga funcția motorie, de a preveni sau de a reduce factorii de risc și de a optimiza
statusul general de sănătate sau starea de bine [Kisner, 2002, p. 1].
Obiectivul kinetoterapiei de a crește forța musculară se referă în special la capacitatea mușchiului
de a produce tensiune și lucru mecanic. Acest concept presupune optimizarea forței și a anduranței.
Efectele patologiei asupra țesutului moale
Fiziologia țesutului conjunctiv
Cel mai abundent țesut din corp este țesutul conjunctiv. Acesta, în formele sale diferite, formează
structura oaselor, a mușchilor, a vaselor de sânge și a limfei, formând totodată și învelișul altor
organe moi din corp.
Toate terapiile manuale au ca și componentă comună aplicarea forțelor mecanice asupra țesutului
conjunctiv, iar efectele acestora pot fi imediate sau întârziate [Chaitow, 2011, p 20].
Țesutul conjunctiv, inclusiv fascia, sunt formate din celule (fibroblaști și condrocite) și o matrice
extracelulară de colagen și fibre elastice înconjurate de o substanță de bază formată în principal din
acid glucozaminoglican și apă, densitatea sa depinzând de poziționarea în corp și de forțele care se
opun acestuia [Chaitow, 2011, p 21].
În cazul în care nu s-au petrecut schimbări fibrotice datorităa traumei, starea țesutului conjunctiv
poate varia între o structură apoasă și una gelatinoasă, prin introducerea energiei induse de activarea
musculară, de masaj, hidroterapie, căldură [Chaitow, 2011, p 21].
Schimbări petrecute asupra țesutului conjunctiv în urma imobilizării
Atunci când fascia rămâne imobilizată pentru mult timp, sau atunci când a fost supusă unor mișcări
reduse ca de exemplu în cazul persoanelor sedentare, țesutul său de bază se solidifică generând
pierderea abilității fibrelor de colagen de a aluneca una peste cealaltă, dezvoltând adeziuni. Aceasta
se întâmplă datorită faptului că în perioada inițială a imobilizării se pierde o cantitate semnificativă
de matrice extracelulară (apă și glicozaminoglicani), conducând la micșorarea spațiului dintre firele
de colagen și la pierderea elasticității țesutului. Dacă, datorită traumei sau imobilizării, i se asociază
și un proces inflamator, are loc un proces mai complicat căci exsudatul inflamator declanșează
contractura, scurtând astfel țesutul conjunctiv.
Post traumatic, pot avea loc simultan formarea țesutului cicatricial în țesuturile afectate, precum și
fibrozarea țesuturilor învecinate, datorat exsudatului inflamator [Chaitow, 2011, p 21].
Fiziologia mușchiului striat scheletal
Forța generată de mușchii scheletici este utilizată fie pentru a produce, fie pentru a opri mișcarea,
pentru a induce mișcare sau pentru a asigura stabilitate. Contracțiile musculare – și tipul de fibră
musculară – pot fi clasificate în funcție de ceea ce a fost numit « continuu de forță », variind de la
necesitatea minimă de forță și maximă de rezistență, sau maximă de forță cu rezistență scăzută.
Atunci când o contracție musculară necesită mai mult de 70% din forța mușchiului respectiv, sunt
recrutate fibrele musculare fazice, fluxul sangvin este redus și aportul de oxigen este diminuat
[Chaitow, 2011 : 22].
Mușchii scheletali au în componența lor atât fibre roșii, posturale, dens vascularizate, cu rezerve
scăzute de glicogen și concentrații mari de mioglobulină și mitocondrii ; cât și fibre fazice – însă
vor prezenta o predominanță pentru un anumit tip de fibre. Mușchii predominant tonici, cu fibre
roșii, utilizați în principal în activități posturale și de stabilizare, sunt cei mai afectați în urma
posturilor vicioase și au tendința de a se scurta [Chaitow, 2011 : 22].
Mușchii fazici care au tendința de a se lungi / inhiba ca și răspuns al disfuncției sunt mușchii
paravertebrali (fără erector spinae), scalenii, flexorii profunzi ai gâtului, deltoidul, părțile inferioare
ale pectoralului mare, secțiunile inferioare ale trapezului, romboizii, marele dințat, dreptul
abdominal, glutealii, mușchii peronieri, mușchii vaști (vast medial, lateral și intermediar) cât și
extensorii brațului [Chaitow, 2011 : 27].
Caracteristicile mușchilor Caracteristicile mușchlior mobilizatori

stabilizatori
Mușchi monoarticulari Mușchi biarticulari sau multisegmentali
Mușchi profunzi (pârghie scurtă) Mușchi superficiali (pârghie lungă, braț al mișcării
lung și tendință de hipertrofiere)
Inserții aponevrotice mari (pentru a distribui și Fibre și inserții tendinoase unidirectionale (pentru
a a direcționa forța și a produce mișcare)
absorbi încărcarea)
Pârghiile susțin încărcarea, menținerea statică și Pârghiile desemnate pentru a susține viteza și
compresiunea asupra articulațiilor mobilizarea articulațiilor
Rol de menținere posturală asociat cu Rol în mișcări repetitive și rapide, capabili să
decelerare susțina un grad ridicat de stress/strain
excentrică sau moment de rezistență
Exemple de mușchi stabilizatori Exemple de mușchi mobilizatori
Oblicii interni / externi, semispinalul, fibrele Dreptul femural, marele pectoral, ridicătorul
profunde ale marelui gluteu, subscapularul scapulei, dreptul abdominal
Funcțiile mușchiului în corpul uman sunt de mobilizare, prin modificarea unghiului de mișcare la
nivelul articulațiilor realizat de scurtare concentrică ; de control postural prin contracțiile
izometrice ; de stabilitate prin contracția excentrică cu rol de a controla mișcările exagerate ; și de
a oferi feedback sistemului nervos central cu privire la coordonare și la reglarea tensiunii și
rigidității [Comerford, 2012 : 23].
Decoperiri recente au evidențiat faptul că fascia are rolul de a transmite și de a multiplica forța
dezvoltată în mușchi, iar lezarea structurii fasciei în urma unei traume, de exemplu, va impacta
negativ funcția mușchilor adiacenți [Chaitow, 2011: 20].
Fasciile, care sunt o formă de țesut conjunctiv fibros și îmbracă/separă mușchii, grupele musculare
și straturile acestora ; se prezintă sub formă coloidală, adică sunt compuse din particule solide
suspendate în lichid. Acestea nu sunt structuri rigide și de cele mai multe ori, rezistența opusă de
către acestea este direct proporțională cu forța aplicată asupra lor. Pentru aceasta, orice încercare
de a modifica sau de a lungi o structură aponevrotică necesită o abordare exclusiv blândă. De
asemenea, structurile cartilaginoase din jurul fasciilor vor putea fi influențate pentru a-și modifica
starea de tixotropie prin intermediul vibrațiilor, al căldurii (care poate surveni, de asemenea, și în
urma masajului), al mișcării active sau pasive [Chaitow, 2011 : 18].
Este important de menționat faptul că procesul de atrofiere care poate începe în doar câteva zile de
la imobilizare, afectează diferit mușchii în funcție de compoziția lor ; atrofierea instalându-se mai
rapid în mușchii tonici, posturali decât în cei fazici.
Slăbiciunea musculară este rezultanta patologiei neurologice (compresiune de nerv sau miofasciala)
sau a atrofierii [Chaitow, 2011 : 29].
Printre cei mai importanți mușchi care au predispoziție spre hipertonie ca și răspuns al funcției
vicioase se numără trapezul, sternocleidomastoidianul, ridicătorul scapulei, fibrele superioare ale
marelui pectoral, flexorii brațului, pătratul lombelor, erector spinae, oblicii abdominali, iliopsoas-
ul, tensor-ul fasciei lata, dreptul femural, adductorii coapsei (lung, scurt si mare), mușchiul piriform
și ischiogambierii.
Caracteristicile mușchiului striat scheletal
Ce este forța musculară ?
Performanța musculară reprezintă capacitatea mușchiului de a efectua lucru mecanic și este o
componentă complexă a mișcării funcționale.
Factorii care influențează performanța musculară includ calitățile morfologice ale mușchiului,
influențele neurologice, biochimice și biomecanice precum și funcțiile respiratorie,
cardiovasculară, metabolică, cognitivă și emoțională.
Elementele cheie ale performanței musculare sunt reprezentate de forță și rezistență. Dacă oricare
dintre aceste aspecte este invalidată, vor apărea limități funcționale și dizabilități sau risc crescut
pentru dobândirea disfuncțiilor.
Performanța musculară deficitară, care va conduce la slăbiciune și atrofiere musculară ; vor fi
generate de anumiți factori cum ar fi trauma, boala, imobilizarea, inactivitatea [Kisner, 2002 : 148].
Forță, vigoare și rezistență musculară
Forța musculară reprezintă un termen folosit în sens larg care se referă la abilitatea țesutului
contractil de a produce tensiune și ulterior intensitate determinate de gradul de solicitare. Mai
specific, forța reprezintă cea mai mare forță măsurabilă exercitată în mușchi pentru a depăși
rezistența care i se opune într-un singur moment de efort maxim. Această forță funcțională
presupune abilitatea sistemului neuromuscular de a produce, de a reduce sau de a controla forța în
timpul activităților funcționale într-o manieră lină și coordonată. Insuficiența acestei abilități va
conduce la pierderi funcționale majore ale celor mai elementare activități cotidiene. Forța este baza
necesară pentru a dezvolta vigoarea musculară.
Vigoarea musculară, strâns interconectată de vigoare și de viteza de mișcare, este definită ca lucrul
mecanic (forța x distanță) produs pe o unitate de timp (forța x distanță/timp) ; cu alte cuvinte,
eficiența de a efectua lucrul [Kisner, 2002 : 149].
Rezistența musculară este capacitatea de a efectua activități de intensitate mică, repetitive și
susținute pe o perioadă îndelungată de timp. Rezistența cardiovasculară se asociază activităților
motrice repetitive, dinamice cum sunt mersul, ciclismul, înnotul ; care solicită grupuri musculare
mari. Rezistența musculară se referă la abilitatea mușchiului de a se contracta în mod repetat
împotriva unei rezistențe, de a genera și de a susține tensiune și de a rezista oboselii. Menținerea
posturii și a aliniamentului corporal necesită control și rezistență susținute de către musculatura

posturală. Antrenamentul de anduranță presupune realizarea de contracții repetate, multiple, de
intensitate mică, susținute pe o perioadă îndelungată, pentru a determina mușchiul să se adapteze la
efort prin creșterea metabolismului oxidativ [Kisner, 2002 : 149]. În cazul multor pacienți cu
dizabilitate musculară funcțională, antrenamentul la rezistență va avea un impact mai bun și
rezultate mai eficace decât antrenamentul la efort. În plus, acest tip de program terapeutic va
minimiza efectele adverse la care pot fi supuse articulațiile și iritație mai scăzută a țesutului moale,
fiind mai facil de realizat.
Determinanți ai generării de tensiune musculară :
Factorul Influența factorului

Diametrul și mărimea mușchiului Forța de tensiune direct proportională cu diametrul
mușchiului
Aranjamentul și lungimea fibrei Mușchi puternici cu fibre de formă penată sau multipenată
Mușchi care dezvoltă o forța inferioară cu fibre lungi, paralele
Distribuția fibrei musculare : I și II Concentrație mare de fibre tip I : forță și viteză scăzute,
rezistența la efort
Concentratie mare de fibre II : viteza mare de contracție,
maximală, cu oboseală rapidă
Relația lungire-tensiune la momentul Mușchiul produce cea mai mare tensiune de contracție când
contracției se află la nivelul fiziologic de repaus
Recurutare de unități motorii Frecvența Cu cât este mai mare numărul unităților motorii inervante, cu
unităților care transmit atât mai mare producția de forță
semnal motor Cu cât este mai mare frecvența unităților motorii care
inervează, cu atât este mai mare tensiunea musculară
Tipul de contracție musculară Exprimarea forței în sens descrescător : contracție excentrică,
Viteza contracției musculare izometrică, concentrică
Contracție concentrică : crește viteza, scade tensiunea.
Contracție excentrică : cresc viteza și tensiunea
*) Conform Kisner 2011 : 151
Propriocepția
Propriocepția a fost denumită și « mecanismul principal al vieții », deoarece reprezintă prima linie
de contact între mediul înconjurător și organismul uman. Aceste mecanisme neuronale servesc atât
pentru a informa asupra situației mușchiului, cât și ca stație de releu pentru mușchi și pentru
structurile învecinate.
Receptorii senzitivi ai propriocepției sunt următorii :
Receptor Eferență
Mecanoreceptori Răspund la atingere sau la mișcare musculară – pot fi hipersezitivizați și
să acționeze ca și nocireceptori (durere la atingere)
Chemoreceptori Informează asupra gustului / mirosului, precum și asupra schimbărilor
biochimice locale, cum ar fi nivelurile de CO2 sau O2
Termoreceptori Detectează modificările de temperatură
Receptori Răspund la lumină (retina)
electromagnetici
Nocireceptori Receptează durerea – pot fi hipersensibilizați
Organele responsabile de propriocepție sunt :
Structură Localizare Eferență

Terminațiile Ruffini Capsula articulară
Organul Golgi Ligamente Propriocepție asupra articulației, indiferentă de
activitatea musculară
Corpusculii Pacini Țesut conjunctiv Rata accelerării mișcării – receptor al accelerației
periarticular
Fusul muscular Fibra musculară Detectează, evaluează, ajustează lungimea
mușchiului și viteza contracției musculare
Receptorii tendinoși Golgi Tendon Reflectă tensiunea dezvoltată în mușchi
Mecanismele care alterează propriocepția includ procesele inflamatorii sau ischemice la locul
receptorilor, traumatismele fizice, pierderea forței musculare, influențe psihomotorii (sentimente
de nesiguranță – pot genera slăbiciune musculară), sau combinația între inhibiția musculară,
rigiditatea articulară și activitatea punctelor trigger [Chaitow, 2011 : 31].
Suma informațiilor proprioceptive va rezulta în răspunsuri specifice: activitatea motorie este
ajustată și apar reflexele de corectare, apare conștientizarea locului ocupat de corp în spațiu ; iar în
timp, se pot învăța noi scheme de mișcare. Propriocepția este un aspect foarte important al terapiei
prin mișcare, tocmai prin această posibilitate de a dezvolta noi scheme de mișcare [Chaitow, 2011
: 31].
Compensare și substituție musculară
Atunci când structura fasciei sau a mușchilor suferă modificări – prin contractură de exemplu,
aceasta va fi compensată printr-o atitudine antagonistă – ca de exemplu, în cazul scoliozelor care
compensează tonusul crescut al unei grupe musculare cu laxitatea mușchior opuși. Acest process
reprezintă o adaptare funcționala a organismului, care are ca obiectiv menținerea în echilibru a
centrilor auditiv și optic ; și poate fi privită ca și compensare sau decompensare fasciala. Astfel,
prin analiză, putem descoperi că fascia se afla în stare « ideală » fără a fi suferit dezechilibre majore,
sau poate dezvolta pattern-uri compensatoare (altlantooccipitale, cervicodorsale, toracolombare sau

lombosacrate) sau mecanisme necompensatorii în cazul traumatismelor [Chaitow, 2011 : 22].
Unitatea funcțională de mișcare a mușchilor este reprezentată de acțiunea agoniștilor, a sinergiștilor
și a antagoniștilor – care, potrivit reflexului de inhibiție numit de Sherrington, primesc comanda de
relaxare în momentul când agoniștii lor se contractă [Chaitow, 2011 : 27].
Este bine de știut faptul că, potrivit lui Sbenghe, inhibiția antagoniștilor este parțială și nu totală,
aceștia asigurând printr-o minimă stare de tensiune postura corectă, precizia și abilitatea mișcărilor.
S-a descoperit faptul căa momentul de maxima importanță a acțiunii antagonistului este la începutul
schemei de mișcare, servind pentru o fină inițiere a mișcării, o bună coordonare a mișcării,
stabilizând în același timp încheietura [Chaitow, 2011 : 27].
Adesea, mușchii care au avut de suferit în urma unei traume sau neurologic vor determina mișcări
substitutive inițiate de alți mușchi. Cu toate că substituția ajută în realizarea mișcării, ea este
rezultatul unei secvențe de activare musculară defectuoasă în care agonistul va reacționa mai lent
decât sinergiștii sau stabilizatorii lui care vor deveni hiperactivi. Acest lucru creează tipare
disfuncționale de mișcare, mișcari neeconomicoase energetic, necoordonate, obositoare ; stress
asupra articulațiilor precum și durere.
Contractură și retractură
Adesea se întâmplă ca termenii de scurtare, tensiune și spasm muscular să fie folosiți în context
mult prea larg. Mușchii pot suferi alterări de natură neuromusculară, de vâscozitate sau de țesut
conjunctiv sau chiar o combinație a acestor factori. Mușchiul poate fi tensionat ca urmare a tensiunii
neuromusculare crescute ; fie datorită modificării țesutului conjunctiv ; rezultând în contracție de
natură voluntară a fibrei (cu potențial motor), spasm muscular involuntar cu potențial motor sau
contractură (involuntară, fără potențial motor) [Chaitow, 2011 : 28].
Trebuie menționat faptul că spasmul, generat de un potențial motor care activează răspunsul, de
obicei nu poate fi inhibat. Este un fenomen involuntar care poate apărea ca și mecanism de apărare,
frecvent asociat cu trauma sau patologia – osteoporoză, tumori ososase, influențe neurologice, etc.
Contractura este de asemenea involuntară și apare în absența potențialului motor. Aceasta apare în
punctele trigger musculare, unde fibrele nu se pot relaxa; iar senzitivizarea, sau facilitarea, implică
schimbarea stimulului de răspuns al neuronilor . Aceasta conduce la descreșterea pragului și la o
activitate crescută a fibrelor aferente [Chaitow, 2011 : 28].
Contractura este definită ca și o scurtare adaptativă a unității mușchi-tendon și a altor țesuturi moi
periarticulare, care generează o rezistență semnificativă la întindere activă sau pasivă și limitarea
mișcării, compromițând abilitățile funcționale [Kisner, 2002 : 66].
Tipurile de contractură pot fi diferențiate în funcție de schimbările patologice ale țesuturilor moi
care au generat această suferință. Astfel, contractura miotatică (miogenică) va fi caracterizată de
scurtarea adaptativă a mușchiului și a tendonului cu pierdere a gradului de libertate de mișcare în
articulație, fără prezența patologiei de tip muscular. Acest tip de contractură poate fi combătut
relativ ușor prin intermediul exercițiilor de stretching [Kisner, 2002 : 67]. Contractura
pseudomiotatică, pe de alta parte, este un tip de contractură cauzată de hipertonicitate (spasticitate
sau rigiditate) asociata unei leziuni cerebrale cum ar fi AVC, leziune la nivelul măduvei spinării
sau traumatism cerebral. Spasmul muscular și durerea ar putea cauza de asemenea contractură
pseudomiotatică. În ambele situații, musculatura afectată se află într-o stare continuă de contracție
cu rezistență excesivă la întindere pasivă. Aplicarea tehnicilor inhibitorii pentru a reduce tensiunea
musculară vor facilita elongarea mușchiului scurtat prin tehnici speciale.
Contracturile de natură articulară sau periarticulară sunt rezultatul patologiei articulare. Aceste
schimbări implică adeziuni, proliferare sinovială, efuziune articulară, neregularități ale cartilajului
articular sau formarea de osteofite. Astfel, prin pierderea mobilității țesuturilor conjunctive care se
atașeaza articulației, se pierde mobilitatea mișcării artrokinetice și apare contractura periarticulară.
Contractura fibrotică sau inreversibilă apare în urma schimbărilor de fibrozare a țesutului
conjunctiv din mușchi și din structurile periarticulare. Cu toate că prin intermediul exercițiilor
terapeutice se poate crește unghiul de mișcare, lungimea funcțională a țesutului va fi adeseori foarte
greu de obținut [Kisner, 2002 : 67].
Reeducarea forței și a rezistenței musculare
O întreagă serie de condiții patologice care afectează, în mod inițial, sisteme diferite cum ar fi cel
neurologic, cardiovascular sau pulmonar, pot rezulta în dizabilități secundare sau indirecte ale
sistemului musculoscheletal. Aceasta se întamplă de cele mai multe ori atunci când activitatea
normala a pacientului este restricționată de aceste condiționări – spre exemplu imobilizarea sau
schema de mișcare compensatorie. Printre aceste afecțiuni care vor cauza în mod indirect
dizabilități fizice, se numără traumatismele craniene, accidente cardiovasculare, pareze și paralizii,
traumatisme ale nervilor spinali și periferici, arsurile, infarct miocardic acut [O’Sullivan, 2014 :
124].
Evaluarea datelor furnizate de testarea musculară contribuie la stabilirea diagnosticului și a
prognozei tratamentului, la fixarea target-urilor și la dezvoltarea unui plan de recuperare. Evaluarea
și testarea joacă un rol deosebit de important pe parcursul întregului tratament, pentru a analiza
eficacitatea programului și pentru a anticipa rezultatele [O’Sullivan, 2014 : 125].
Anamneza
Înaintea începerii examinarii fizice, este important a aduna cât mai multe informații în legătură cu
antecedentele și patologia curenta a pacientului. Informații cu privire la simptome sau abilitate
funcțională ne vor ajuta să stabilim un program de recuperare eficace și în siguranță. În mod
obișnuit, asemenea informații vor putea fi obținute în mod direct de la pacient, însă anumite surse
suplimentare vor oferi detalii obiective ajutaătoare – cum ar fi rapoarte medicale, radiografii, teste
de laborator [O’Sullivan, 2014 : 125].
Strategii de tratament :
Profilul pacientului : nume, vârsta și ocupația ; activități de recreere, sport ; influențe psihosociale
(îi place munca, relații sociale, viața de familie, probleme financiare)
Antecedente personale și heredo-colaterale :
Prezentarea bolii : simptome generale (inclusiv factori agravanți, în ce privințe îl afecteaza boala),
etiologia, sisteme asociate suferinței (neuro, musculoscheletale, endocrine)
Tratamente anterioare (investigatii, diagnostic, prognoza, rezultatele)
Aspecte clinice curente și planul de tratament : examinare fizică, inclusiv bilanț articular,
funcțional, palpare, testare musculară ; teste speciale, formularea unui plan de tratament
ambulatoriu și sugestii pentru tratament la domiciliu [Chaitow, 2011 : 47].
Evaluare necesară :
Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activitățile desfășurate
antigravitațional implică o serie de metode de testare. Se va urmări testarea : atrofiei musculare, a
hipertrofiei (spre exemplu a porțiunii superioare a trapezului), a lungimii și secvențialității de
mișcare musculară.
Palparea
Palparea implică o cunoaștere amănunțită a anatomiei umane și presupune folosirea diferitelor
porțiuni ale mâinii terapeutului variind presiunea tactilă, pentru a putea evalua structura osului, a
țesuturilor moi și a pielii. Se recomandă a începe această procedură inițial pe partea anterioară a
corpului pacientului, continuând cu partea posterioară ; și se inițiază întotdeauna pe partea
sănătoasă, urmând să continue procedura pe partea afectată, patologică [O’Sullivan, 2014 : 133].
Pentru a palpa structuri superficiale cum ar fi pielea, se va folosi o presiune tactilă ușoară, iar pentru
a palpa structuri mai profunde este necesară o presiune crescută. De obicei această tehnică implică
folosirea degetelor, însă pentru palparea unor structuri mai profunde cum ar fi marele trohanter sau
marginile scapulei, se va folosi întreaga suprafață a mâinii. Rularea pielii și a țesutului moale va
permite terapeutului să aprecieze mobilitatea miofasciala. De asemenea, schimbări în temperatura
normală a pielii vor fi detectate mai facil folosind fața dorsală a mâinii [O’Sullivan, 2014 : 134].
Testarea musculară
Înainte de testarea propriu-zisă, se sugerează a observa postura pacientului și abilitatea sa de a
realiza activități funcționale – fapt care ne poate furniza date valoroase în legătură cu severitatea
simptomelor, disponibilitatea de a se mișca și forța musculară ; urmate de palpare. Palparea va oferi

informații care ne vor ajuta să decidem necesitatea testelor adiționale, însă dacă este realizată după
testarea musculară sau articulară ar putea să ne ofere un feed-back greșit prin intensificarea durerii
generate de mișcare [O’Sullivan, 2014 : 133].
Metode clinice de a determina forța musculară includ testarea musculară manuală, dinamometrul
manual sau izokinetic.
Scopurile testării musculare includ :
1. Determinarea deficitelor și a limitărilor de activitate.
2. Identificarea grupelor musculare care cauzeaza sau contribuie la dizabilitate
3. Formularea obiectivelor și a rezultatelor care se asteaptă să fie obținute
4. Evaluarea eficacității tratamentului de recuperare
5. Identificarea factorilor de risc pentru a preveni înrautățirea dizabilității
6. Motivarea pacientului [O’Sullivan, 2014 : 125].
Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activiățile desfășurate

antigravitațional implică o serie de metode de testare. Se va urmări testarea : atrofiei musclare, a
hipertrofiei (spre exemplu a portiunii superioare a trapezului), a lungimii și a secventialitatii de
mișcare musculară.
Testarea musculară presupune testarea forței de contracție musculară a pacientului prin contracții
izotonice ale unui muschi sau grup muscular în timp ce se deplasează segmentul, realizate cu sau
fără rezistență aplicată de către gravitație sau kineoterapeut.
Indicații Contraindicații
Limitarea unghiului de mișcare prin adeziuni, contracturi, Fracturi recente, procese inflamatorii sau
formarea de cicatrice cauzatoare de limitări funcționale infecțioase, hematom
Limitarea mișcarii poate cauza diformități structurale Durere acută la mobilizarea segmentului
care pot fi prevenite sau la elongarea musculaturii
Musculatura slabă și scurtarea musculaturii opuse Hiperlaxitate
Înainte și în urma exercițiului fizic intens ca și modalitate Musculatură scurtată necesară pentru
de prevenire a mialgiei stabilizarea articulațiilor
Profilaxia patologiei musculare în programe de
întreținere
*) C. Kisner, L. A. Colby, Therapeutic Exercises, 2002, p. 67
Pentru o testare eficientăa, specialistul trebuie să aibă în vedere stabilizarea eficientă a punctului de
origine a mușchiului, să se asigure că pacientul realizează mișcarea cu maximul de efort și ca nu
substituie mișcarea prin intermediul sinergistilor.
Ca și regulă de bază, o parte esențială a testării unui muschi care trece peste două articulații este o
bună fixare. Aceeași regulă se aplică și copiilor sau adulților ale căror mișcări sunt necoordonate
sau slabe. Cu cât este fixată mai bine extremitatea, cu ataât mai puțin sunt activați stabilizatorii, iar
testarea musculară va fi mai precisă [Chaitow, 2011 : 29].
În funcție de răspunsul motor al pacientului la testarea musculară, terapeutul poate primi sugestii
referitoare la patologia de care suferă aceasta :
Caracteristicile mișcarii Sugestive pentru ...
Durere la contracție Problemă de cauză musculară
Forță normală, fără durere Normal
Forță normală, prezintă durere Disfuncție minoră de cauză musculară sau tendinoasă
Slab, fără durere Sugerează patologie de tip neurologic sau ruptura de mușchi /
tendon
Slab, prezintă durere Sugestiv pentru disfuncții majore, cum ar fi fractura
Toate mișcările sunt dureroase Sugereaza hipersensibilitate și dezechilibru emoțional
Repetările mișcarilor sunt dureroase Sugerează patologie circulatorie sau claudicație
Forța musculară va fi clasificată în felul următor :
Forța Procent de Caracteristici

eficiență
F5 100% Normal, mișcare antigravitațională completă împotriva unei rezistențe ferme
F4 75% Eficiență moderată în realizarea antigravitațională a întregii scheme de mișcare,
împotriva unei rezistențe medii
F3 50% Realizarea schemei de mișcare antigravitațional, fără rezistență opusă de
testator
F2 25% Realizarea schemei de mișcare posibilă cu eliminarea gravitației
F1 0 Contractilitate minimă, fără mobilizarea segmentului
F0 0 Lipsa contracției musculare
În timpul testării unghiului de miscare în mod activ sau pasiv, pacientul poate prezenta dureri – fapt
care ne poate furniza informații prețioase cu privire la natura afecțiunii – leziune a țesutului
contractil cum ar fi mușchi, tendon, inserții osoase; sau implicarea țesuturilor imovibile precum
suprafețe articulare, capsulă articulară sau ligament [O’Sullivan, 2014: 145].
Strategia de testare musculară izometrică presupune testarea în punctul slab al musculaturii în timp
ce pacientul realizează o contracție izometrică, iar testatorul încearcă să miște structurile învecinate,
crescând gradual forța destabilizării [Chaitow, 2011, p 29]. Testarea musculara izometrică cu
rezistență va fi utilizată pentru a identifica tipul de țesut implicat în patologie. Astfel, durere
crescută în timpul contracției izometrice – cauzată de scurtarea musculară și de apropierea capetelor
tendinoase – va confirma patologia musculară. Uneori, este posibil ca durerea sa fie resimțită in
etapa lungirii musculare care succede sfârșitul contracției; lucru ce dovedește, de asemenea,
existența leziunii țesutului contractil. Lipsa durerii în timpul testării izometrice, însă care apare în
timpul mișcărilor pasive sau redundant în mișcări articulare, dovedește implicarea țesuturilor
necontractile în suferința bolnavului [O’Sullivan, 2014: 145].
În ceea ce privește testarea izometrică cu rezistență, această testare trebuie realizată cu mare grijă
pentru a evita implicarea țesutului necontractil în acest proces. Terapeutul trebuie sa poziționeze
pacientul într-o postură intermediară în unghiul de mișcare, astfel încat sa solicite cât mai puțin
articulația și structurile imovibile înconjuratoare. Partea proximala a membrului de testat trebuie sa
fie stabilizată corespunzător pentru a minimiza substituțiile musculare. În acest punct se va cere
pacientului sa efectueze contracția izometrică, în timp ce testatorul va opune rezistență mișcării. În
acest moment se va nota și calificativul forței opusă de pacient (f5 – f0) [O’Sullivan, 2014: 145].
Exercițiul terapeutic
Cele trei elemente care stau la baza performanței musculare – vigoarea, forța și rezistența – pot fi
îmbunătățite în funcție de intensitatea, frecvența și durata cu care masa musculară este solicitată.
Creșterea forței este o componentă integrantăa a majorității programelor de condiționare sau
recuperare fizică, fiind o procedură sistematică utilizată în vederea hipertrofierii fibrei musculare și
a obținerii de adaptare neuronală, în funcție de creșterea progresivă a efortului.
Capacitatea Capacitatea Capacitatea

musculară a copilului musculară a adultului musculară a vârstnicului
Distribuția fibrelor musculare Degenerarea masei Rata de declin a forței crește cu
I si II se realizează în primul musculare poate apărea încă 15-50% între 60-80 de ani
an de viață de la vârsta de 25 de ani
Creșterea forței are loc în Apogeul forței musculare Pierderea flexibilității produce
mod egal atât la băieți cât și are loc în decada a doua de capacitatea mușchiului de a
la fete viață genera forță
La pubertate apare Forța și rezistența muscularăDescrește viteza de contracție,
diferențierea marcată a forței degenerează mai încet în anduranța, aportul de O2 și
musculare, mai mare la băieți cazul persoanelor active numărul de motoneuroni alfa,
decât la fete fizic se atrofiază cu preponderență
fibra musculară posturală
Hipertrofierea musculară În cursul decadei a IIIa de Îmbunătățirea forței și a
devine evidentă la pubertate viață forța declină cu 8-10% rezistenței musculare este
la fiecare 10 ani posibilă prin antrenament
*) Conform C. Kisner, 2011 : 154
Indiferent de tipul de exercițiu terapeutic, siguranța reprezintă un factor fundamental în fiecare

aspect al programului, indiferent dacă acesta se desfasoarăa independent sau sub supravegherea
terapeutului. În această privință, anamneza temeinică reprezintă un factor esențial pentru
cunoașterea eventualilor factori de risc și a prognozei terapeutice, precum și mediul în care se

desfășoară exercițiile [Kisner, 2002 : 3].
De asemenea, acuratețea cu care pacientul realizează exercițiile este de o importanță vitală deoarece
aceasta influențeaza atât siguranța pacientului cât și eficacitatea tratamentului. Aceasta presupune
o postură și un aliniament corporal bune, executarea corecta a exercițiilor cu o intensitate, viteză și
durată adecvate și o respirație optimă. Nu în ultimul rând, pacientul care efectuează un program și
independent, trebuie informat despre relația dintre semnele oboselii și riscul de rănire.
Exercițiul terapeutic cu rezistență

Un principiu de bază al exercițiului terapeutic este faptul că pentru a îmbunătăți performanța
musculară, mușchiul trebuie supus unei încărcări mai mare decât capacitatea sa metabolică – cu alte
cuvinte, provocarea mușchiului de a lucra peste forța sa maximală obișnuita. Adaptarea musculară
va rămâne constant direct proporțională cu efortul efectuat. Acest principiu al încărcării musculare
se concentrează pe încărcarea progresivă a mușchiului prin manipularea intensității sau a volumului
exercițiului. Intensitatea exercițiului cu rezistență este echivalentă cu greutatea rezistenței, în timp
ce volumul implică variabile cum ar fi numărul de repetiții, de seturi sau frecvența exercițiului
[Kisner, 2002 : 150]. Trebuie subliniat faptul că pentru a asigura siguranța maximă a tratamentului,
încărcarea trebuie întotdeauna adaptată patologiei, vârstei, stării de vindecare, oboselii și abilităților
globale ale pacientului – tratamentul trebuie sa fie specific.
*) Sursă poze C. Kisner, 2002: 180-197

Beneficii ale exercițiului cu rezistență Contraindicații ale exercițiului cu rezistență

Restaurarea, îmbunătățirea sau menținerea Antrenamentul intempestiv va conduce la
performanței musculare oboseală musculară excesivă
Creșterea forței țesutului conjunctiv (tendoane, Tehnica defectuoasă a executării sau lipsa
ligamente) și a densității osoase exercițiilor de încălzire pot conduce la
traumatisme
Scăderea stress-ului din articulații prin creșterea Poate crea dezechilibre de tonus în grupuri
forței musculare musculare opuse dacă nu este efectuat corect
Facilitarea vindecării prin creșterea aportului de Exacerbarea greutății aplicate poate conduce la
O2 ruptură / întindere musculară
Îmbunătățirea stimei de sine și a stării emoționale Necesită răbdare pentru observarea rezultatelor
Adaptări fiziologice la exercițiul cu rezistență

Variabila Exercițiu de creștere a forței Exercițiu de creștere a rezistenței
Mușchi scheletal Hipertrofia fibrelor musculare cu precădere Hipertrofiere minimă sau deloc
de tip II Crește densitatea și volumul
Posibilă hiperplazie mitocondriilor
Scade densitatea mitocondriilor Crește densitatea capilarelor
Scade densitatea capilarelor
Sistemul nervos Crește numărul unităților motorii care
trimit comanda și viteza comenzii
Țesut conjunctiv Crește forța tendoanelor, a ligamentelor și Crește forța tendoanelor, a
a țesutului conjunctiv în mușchi ligamentelor și a țesutului
Crește densitatea osoasă, posibilă creștere a conjunctiv în mușchi
masei osoase Crește mineralizarea osului
Antrenamentul pentru creșterea forței și a rezistenței musculare

Cele mai recente recomandări susțin că 6-12 repetiții ale unui exercitiu cu o încărcare suficientă
pentru a genera oboseală musculară sunt eficiente în creșterea forței. În momentul în care crește
nivelul de anduranță, se va crește încărcarea.
Între 3 și 5 seturi a câte 40-50 repetiții cu o încărcătură minimă vor determina rezistența musculară,
greutatea încărcării crescând ușor atunci când exercițiul devine ineficient prin adaptare musculară.
Creșterea rezistenței se va realiza și prin exerciții izometrice ; care pot fi introduse precoce în
programul de reabilitare fără riscul de a răni țesutul aflat în proces de vindecare [Kisner, 2011 :
163].
Exercițiile de creștere a rezistenței musculare au un impact substanțial asupra tuturor sistemelor
organismului uman, fiind folosite în mod eficient atât în cazul pacienților cu patologie musculară,
cât și în cazul persoanelor care doresc să își îmbunătățească nivelul global de sănătate și
antrenament. Pentru a obține cele mai bune rezultate, antrenamentul de creștere a forței trebuie să
fie complementat cu cel pentru rezistență musculară. Variabilele care determină eficacitatea
programului de recuperare cuprind, în primul rând, aliniamentul și stabilizarea corespunzătoare,
dozarea corectă a efortului în ceea ce privește intensitatea, volumul, frecvența, durata și perioada
de odihnă. Rapiditatea și tipul exercițiului trebuie, de asemenea, luate in considerare.
Aliniamentul și stabilizarea joacă un rol fundamental atât în testarea musculară, cât și în exercițiu,
căci pentru maximă eficiență trebuie evitate mișcările de substituție – care sunt mișcări
compensatorii cauzate de forța crescută a sinergiștilor sau stabilizatorilor. Aliniamentul este
determinat de direcția fibrelor musculare, iar mișcarea trebuie să se adreseze succesiunii naturale
de mișcare. Mai mult, stabilizarea joacă un rol-cheie în acuratețea mișcării și poate fi realizată
extern, de către terapeut, sau intern, prin contracția izometrică a mușchilor adiacenți. De exemplu,
exercițiile de ridicare a piciorului utilizate pentru antrenamentul mușchilor glutei, se va realiza
concomitent cu o contracție izometrică a mușchilor abdominali care vor stabiliza pelvisul și coloana
lombară. Acest tip de stabilizare este eficient doar dacă mușchiul fixator este destul de puternic
pentru a menține contracția, sau dacă nu este obosit [Kisner, 2011 : 160-161].
Intensitatea reprezintă încărcarea împotriva căreia se contractă mușchiul – care trebuie să fie mai
mare decât efortul cu care acesta este obișnuit. Încărcarea submaximală în exercițiu este practicată
la începutul programului terapeutic, în stadiile precoce de vindecare tisulară, după perioade de
imobilizare când se dorește protejarea articulațiilor de forțele compresive sau când s-a instalat
osteoporoza, pentru copii sau vârstnici, sau în antrenamentul izo-kinetic. Încărcarea maximală este
un exercițiu de înaltă intensitate indicat atunci când se dorește creșterea forței musculare, în fazele
avansate ale programului de recuperare în cazul persoanelor sănătoase, în programe de condiționare
fizică la persoanele fără patologie sau în cazul culturiștilor [Kisner, 2011 : 163].
Volumul exercițiilor este sumarea numărului total de repetiții și seturi într-o ședință, multiplicat cu
rezistența folosită.
Exercițiul efectuat „cu rezistență” presupune orice formă de exercițiu activ în care contracției statice
sau dinamice a mușchiului i se opune o forță exterioară aplicată manual sau mecanic [Kisner, 2002
: 148]. Acest tip de exercițiu este un element esențial în programele de recuperare ale pacienților cu
funcții deficitare, precum și o componentă vitală în orice program de condiționare fizică
profilactică. Este bine de știut faptul că, înainte de a executa aceste manevre – care vor determina
o îmbunătățire semnificativă a funcției motorii, terapeutul trebuie să efectueze o anamneză
temeinică a pacientului care va evidenția necesitatea acestei proceduri. Detalii precum patologia,
gradul de severitate al disfuncției musculare, prezența altor deficite, stadiul de vindecare al
traumatismelor, vârsta, nivelul de antrenament și posibilitatea cooperării ; trebuie luate în
considerare pentru a determina eficacitatea programului.
Contracția izometrică
Tipul de exercițiu într-un program terapeutic se referă la forma exercițiului, la tipul de contracție
musculară și la modalitatea de efectuare a exercițiului. Pacientul poate efectua exercițiul dinamic,
static, cu încărcare sau fără, cu rezistență care i se opune manual sau mecanic.
Exercițiul izometric este o formă de exercițiu static în care mușchiul se contractă și produce forță
fără a-și schimba lungimea în mod considerabil și fără a mișca în mod vizibil articulațiile. Cu toate
că această contracție nu execută lucru mecanic, se produce un nivel crescut al forței și tensiunii –
îndreptate împtriva unei forțe aplicate manual, menținând o greutate într-o anumită poziție,
mentinând o anumită poziție împotriva greutății corporale, împingând sau trăgând de un obiect
imobil.
În anii ’50 și ’60 s-a descoperit faptul că exercițiul izometric crește forța musculară cu o eficiență
mai mare decât antrenamentul dinamic, afectând nu doar mușchii care realizează contracția cât și
sinergiștii și stabilizatorii acestora – prin transferul de forță [Kisner, 2011 : 168]. Sunt utilizate
diferite tipuri de exerciții izometrice, care servesc în mod diferit în anumite stadii ale recuperării.
Exercițiile de fixare, realizate liber sau împotriva unei greutăți minimale, se utilizează pentru a
scădea durerea și spasmul muscular, oferă relaxare și îmbunătățesc circulația către țesuturile aflate
în faza acută de vindecare. Scopul acestora nu este de a crește forța – căci aceasta este posibil doar
în cazul mușchilor foarte slabi, însă sunt menite pentru a contracara atrofia și a menține elasticitatea
fibrei musculare în timpul imobilizării.
Oboseala musculară și recuperarea după efort
Oboseala este un fenomen complex care afectează performanța mușchiului și trebuie luată în
considerare atunci când se realizează un program de creștere a rezistenței musculare.
Oboseala musculară, trecătoare și reversibilă, se reflectă prin descreșterea potențialului motor la un
stimul repetat de contracție statică sau dinamică. Acest răspuns fiziologic acut temporar este cauzat
de o serie de factori, cum ar fi consumarea rezervei energetice, insuficient aport de O2, reflexe
inhibitorii transmise de SNC, sau scăderea conducției impulsurilor către joncțiunea mio-neuronală
în cazul fibrelor fazice [Kisner, 2011 : 151]. La atingerea pragului de oboseală musculară, efortul
va fi fie întrerupt pentru a permite odihna, fie se va scădea încărcarea la efort.
Tipul fibrei musculare și rezistența la oboseală :
Caracteristici Tip I Tip II

Rezistența la oboseală Mare Intermediară/joasă
Densitatea capilarelor Mare Mică
Sistemul energetic Aerobic Anaerobic
Diametrul Mic Mare
Scurtarea musculară maximă Încet Rapid
Oboseala generală, sau cardiopulmonară, reprezintă răspunsul sistematizat al întregului corp ca și

consecință a activității fizice îndelungate cum ar fi mersul, alergarea usoară, ciclismul sau săpatul ;
și se relationează cu capacitatea organismului de a folosi în mod eficient oxigenul. De cele mai
multe ori, aceasta reprezintă o combinație de factori : scăderea nivelului glicemic din sânge,
scăderea rezervelor de glicogen din mușchi și ficat, consumarea potasiului sangvin în special la
vârstnici [Kisner, 2011 : 151].
Un element extrem de important care afectează eficacitatea antrenamentului reprezintă recuperarea
și odihna post-solicitare. Mușchiul și întreg organismul au nevoie de odihnă și de hrană adecvate
pentru a-și putea reface rezervele și a crește forța și rezistența. Organismul uman necesită odihnă
atât între seturi de exerciții cât și între ședințele de antrenament – pentru a putea reface structura
fibrei musculare lezate de efort, cât și pentru a construi baza necesară adaptării la efort.
Suprasolicitarea va avea efecte negative asupra întregului sistem, va genera slăbiciune, potențiale
traume, va supraîncărca articulațiile, se va ajunge la o stare de « plafonare » atât fizică, cât și psihică.
Carol Kisner subliniază faptul că schimbările care au loc în corp în timpul recuperării după efort
constau în refurnizarea țesutului cu O2, refacerea depozitelor energetice, eliminarea acidului lactic
din sânge și mușchi (necesită aproximativ o oră după încetarea activității solicitante) și refacerea
rezervelor de glicogen pe parcursul câtorva zile [Kisner, 2011 : 153]. Este interesant de evidențiat
faptul că cea mai eficientă și rapidă modalitate de recuperare a mușchiului după efort în următoarele
zile reprezintă executarea unui exercițiu ușor, cu greutate minimală și cu repetări multiple – ca și
consecință a activității neuronale și circulatorii.
Un lucru extrem de important și adesea pierdut din vedere constă în impactul psihicului asupra
performanței musculare. O persoană bolnavă, deprimată, aflată sub medicație sau care a suferit
traume va avea o capacitate funcționala motorie scăzută. În consecință, programul de recuperare se
va adresa, individualizat, persoanei ; și nu afecțiunii sau unui grup de vârstă.
De asemenea, reiterăm faptul că pacientul trebuie să învețe tehnica de executare a mișcării corectă
– lucru primordial, fundamental, care va influența pozitiv sau negativ performanțele și evoluția
ulterioare.
Tehnici si metode de creștere a forței musculare și a rezistenței
Mărimea forţei musculare
Reprezintă o cartacteristică morfo-funcţională a muşchiului într-un anumit moment al
testării. Aprecierea ei se realizează cu ajutorul bilanţului muscular/testingului muscular.
Bilaţul muscular se încadrează în capitolul de semiologie musculară, metodă de bază de evaluare
în recuperarea medicală. (În scop didactic o menţionăm ca şi un subcapitol de sine stătător.)
Bilanţul muscular reprezintă un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui
muşchi sau a unor grupuri musculare. Va fi detaliat mai târziu în cadrul acestui capitol.
Parametrii de care depinde forţa musculară:

1. Diametrul de secţiune al muşchiului,
2. Numărul de unităţi motorii în funcţiune,
3. Frecvenţa impulsurilor nervoase,
4. Sincronizarea activităţii unităţilor motorii active,
5. Mărimea unităţii motorii active,
6. Raportul forţă /velocitate,
7. Raportul forţă/lungime.
1. Diametrul de secţiune al muşchiului

Cu cât acest diametru este mai mare, cu atât forţa sau tensiunea acelui muşchi este mai
mare.
În concluzie:
Este importantă obţinerea unei hipertrofii musculare prin exerciţii adecvate.
Hipertrofia musculară se face prin:

- sporirea elementelor sarcoplasmatice,
- sporire prin alimentaţie hiperproteică susţinută a proteinelor contractile,
- creşterea sintezei de ARN şi ADN muscular.
Hipertrofia musculară nu se realizează prin creşterea numărului de fibre musculare.
Creştere forţei musculare nu înseamnă în orice condiţii şi hipertrofie musculară.

Pentru a ajunge la hipertrofie, este necesară o activitate musculară de mare intensitate (un efort
aproape maximal) prin antrenament repetat.
2. Numărul de unităţi motorii în funcţiune

Numărul de unităţi motorii ale muşchiului este diferit în funcţie de starea de activitate sau repaus
a acestuia. Astfel:
• în cadrul tonusului muscular de repaus, doar 2-5% din unităţile motorii ale muşchiului
se află în stare de activitate;
• în contracţia uşoară, până la 10-30% din unităţile motorii sunt în stare de activitate;
• în contracţia maximală, până la 75% din unităţile motorii sunt în stare de activitate.
Activarea numărului de unităţi motorii în activitatea muşchiului, depinde de capacitatea sistemului
nervos central de a trimite impulsuri nervoase mai frecvente spre muşchiul în cauză.
Exerciţiul repetat (antrenamentul), creşte numărul de unităţi motorii recrutate, în consecinţă forţa
musculară va creşte. Fenomenul este cunoscut ca şi fenomen de sumaţie spaţială a unităţilor
motorii.
3. Frecvenţa impulsurilor nervoase

Prin antrenament creşte frecvenţa impulsurilor nervoase trimise ceea ce duce la o creştere a
descărcărilor unităţilor motorii active şi rezultă o stare de excitabilitate crescută a centrilor.
În timpul contracţiei musculare, neuronii aferenţi se descarcă cu o frecvenţă de 5-50
impulsuri/secundă în funcţie de forţa contracţiei, fenomen cunoscut ca ″sumaţie temporală″.
La 40-50 impulsuri/secundă, muşchiul se află aproape în contracţiie tetanică.
Pentru contracţia tetanică posturală, muşchii posturali primesc între 5-10 impulsuri/secundă.
Pentru creşterea numărului de impulsuri/secundă este necesară o concentrare nervoasă înaintea
efectuării efortului.
4. Sincronizarea activităţii unităţilor motorii active
La începutul contracţiei musculare, activitatea unităţilor motorii este asincronă, rezultând o
contracţie lină, lent crescândă a muşchiului, dar cu forţă redusă. Sincronizarea activităţii unităţilor
motorii, realizată prin fuzionarea activităţii unităţilor motorii, conduce la o contracţie tetanică
puternică. Fuzionarea se produce progresiv, odată cu creşterea frecvenţei de descărcare la
aproximativ 40-45 impulsuri/secundă.
5. Mărimea unităţii motorii active
Unităţile motorii cele mai mici au cele mai scăzute praguri de excitaţie şi sunt primele recrutate de
influxul nervos, rezultând tensiuni musculare slabe.
Prin creşerea stimulului, sunt recrutate unităţi motorii tot mai mari, rezultând un răspuns în forţă
musculară tot mai mare.
6. Raportul forţă /velocitate
Reprezintă viteza de scurtare sau de alungire a unui muşchi.
Scurtarea rapidă a muşchiului scade tensiunea sau forţa dezvoltată.
Alungirea rapidă a muşchiului creşte forţa dezvoltată.
7. Raportul forţă/lungime
Muşchiul în repaus are ″o lungime de repaus″; dacă este secţionat, se scurtează cu aproxomativ
20%.
Activarea unui muşchi în repaus determină o forţă de contracţie.
• Dacă muşchiul este alungit peste valoarea de repaus, în el apare o tensiune de alungire,
iar pentru activarea muşchiului este necesară o forţă de contracţie mai mare decât cea
declanşată la nivelul de lungime de repaus normală;
• Dacă muşchiul în repaus este scurtat, contracţia pornită de la acest nivel va avea o
forţă scăzută.
În concluzie:
Forţa musculară creşte aproximativ liniar cu creşterea lungimii iniţiale a muşchiului.
Contracţia musculară
Contracţia musculară reprezintă o modalitate de exprimare a forţei musculare.
Există două tipuri de contracţii musculare:
- contracţia izometrică şi
- contracţia izotonică
A. Contracţia musculară izometrică

În contracţia izometrică, tensiunea internă creşte fără modificarea lungimii fibrei musculare
(contracţie statică).
Pentru a realiza hipertrofia musculară sunt necesare:
- O tensiune de minimum 2/3 (aproximativ 60-70%) din forţa sa maximă.
- Durata contracţiei (=timpul de utilizare al muşchiului), reprezentată de durata
menţinerii unei tensiuni maxime, trebuie să ajungă la maximum 12 secunde pentru
persoanele bine antrenate; pentru individul bolnav poate ajunge la maximum 3-6
secunde.
Există studii care au demonstrat eficacitatea unei singure contracţii izometrice cu tensiune mare, cu
o durată de 6 secunde/zi [EUSIZ=exercitiu unic scurt izometric zilnic].
Există posibilitatea exerciţiilor repetitive scurte izometrice zilnice = ERSIZ. Se realizează prin
repetarea de 20 de ori a unor contracţii izometrice scurte, în cadrul aceleiaşi şedinţe. Între contracţii
se face pauză de 20 secunde. Rezultatele asupra hipertrofiei musculare şi a creşterii forţei musculare
sunt mai favorabile prin ERSIZ ca şi prin EUSIZ.
- Lungimea muşchiului la care se efectuează izometria are o importanţă deosebită. Lungimea
maximă a muşchiului determină tensiunea maximă.
Contracţia izometrică necesită un grad înalt de concentrare voliţională, o comandă coordonată,
pentru a realiza o recrutare şi sincronizare maximă de unităţi motorii.
Avantajele contracţiei izometrice Dezavantajele contracţiei izometrice sunt

- pentru cord:
- eficienţă bună pentru creşterea forţei
o creşte munca ventriculului stâng,
musculare şi a hipertrofiei musculare,
o creşte frecvenţa cardiacă,
- creşte rezistenţa musculară,
o creşte tensiunea arterială, mai ales
- tehnica este simplă,
tensiunea diastolică,
- necesită durate scurte de antrenament,
o creşte perioada de preejecţie,
- nu solicită articulaţia, este mai puţin obositoare
o creşte timpul contracţiei izovolemice.
Atenţie!
Dacă exerciţiile se efectuează cu respiraţia blocată (reproduc fenomenul Valsalva), riscul
cardiovascular creşte şi mai mult.
- nu ameliorează supleţea articulară şi a ţesuturilor periarticulare,
- tonifică preponderent fibrele musculare activate la unghiul articular la care s-a executat
contracţia izometrică,
- antrenează muşchiul la o contracţie mai lentă, cu răspuns mai lent la solicitări,
- nu antrenează coordonarea inervaţiei musculare pentru activităţi motorii complexe,
- dezvoltă un feed-back kinestezic redus,
- este dificil de urmărit cantitativ forţa musculară dezvoltată în timpul contracţiei.
Rezultatele antrenamentului prin contracţii izometrice se reflectă în creşterea forţei musculare.

Contracţia izometrică efectuată cu o forţă de aproximativ 50% din forţa maximă, asigură o creştere
a forţei de contracţie de aproximativ 3-5% săptămânal.
Metodologia de creştere a forţei musculare prin exerciţii izometrice recomandă ca:

exerciţiile izometrice să fie precedate de un efort dinamic sau doar de o încălzire
musculo-articulară prin mişcări libere.
B. Contracţia musculară izotonică

Contracţia musculară izotonică se produce cu modificarea lungimii muşchiului, determinând
mişcarea articulară (=contracţie dinamică). Pe tot parcursul mişcării, în timpul contracţiei
izotonice, tensiunea de contracţie rămâne aceeaşi.
Atenţie!
• Contracţia izotonică simplă, fără încărcare, nu reuşeşte să realizeze creşterea forţei musculare.
• Contracţia izotonică realizată contra unei rezistenţe care nu blochează excursia mişcării poate
determina creşterea forţei musculare.
Modificarea lungimii muşchiului se poate face în două sensuri:

• prin apropierea capetelor sale=prin scurtare=contracţie dinamică concentrică,
• prin îndepărtarea capetelor sale=prin alungire=contracţie dinamică excentrică.
Atenţie!
Contracţiile dinamice concentrice şi excentrice cu rezistenţă, pot creşte forţa musculară dacă
raportul dintre capacitatea muşchiului şi valoarea rezistenţei este adecvat.
Rezistenţa poate fi oferită de:

- gravitaţie,
- greutatea corporală,
- mâna kinetoterapeutului,
- greutăţi,
- arcuri elastice, etc.
Avantajele exercitiilor dinamice/izotonice:

- determină o coordonare mai bună nervoasă,
- determină o rapiditate de acţiune a muşchiului,
- realizează o antrenare egală a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de mişcare ale
segmentului,
- în funcţie de rezistenţa aplicată intră în acţiune, sinergiştii, musculatura fixatoare
articulară, ca şi agoniştii.
- realizează creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
C. Contracţia izokinetică
Contracţia izokinetică reprezintă o contracţie dinamică, dar viteza mişcării este reglată în aşa fel
încât rezistenţa să fie în raport cu forţa aplicată în fiecare moment al amplitudinii unei mişcări.
Se face cu aparate speciale numite dinamometre.
Atenţie!
Realizează o antrenare deosebită a forţei musculare.
Substratul creşterii forţei musculare este reprezentat de:

- numărul de unităţi motorii activate,
- de ritmul şi sincronizarea activării de unităţi motorii,
- factorul neural – se dezvoltă prin antrenament, adică prin repetibilitatea unui exerciţiu şi
prin imaginarea contracţiei musculare,
- intensitatea şi durata exerciţiului crescută, va induce creşterea în mărime a fibrei
musculare, în consecinţă hipertrofia musculară şi creşterea forţei musculare,
- raporturile forţă/lungimea muşchiului şi forţă/velocitate.
ANTRENAREA FORŢEI MUSCULARE
Se bazează pe elementele substratului care determină nivelul de forţă musculară. Astfel se
utilizează exerciţii izometrice şi exerciţii dinamice cu rezistentă.
I. Exerciţiile izometrice. Au fost detaliate anterior la tipurile de contracţie musculară.

Se practică:
1. Un exerciţiu scurt izometric zilnic=EUSIZ,
2. Exerciţii repetitive scurte izometrice zilnice=ERSIZ= 20 de contracţii a 6 secunde
cu o pauză de 20 de secunde între ele; se practică o şedinţă pe zi.
3. Grupajul a 3 contracţii a 6 secunde, cu o pauză de 30-60 secunde între contracţii;
se poate repeta de 2-3 ori/zi.
Se poate realiza şi o opoziţie faţă de mişcare în timpul executării izometriei prin:
- Rezistenţa opusă de kinetoterapeut sau pacientul însuşi (exemplu –cu celălalt
membru),
- Se recurge la un obstacol imobil (exemplu zid, birou, tocul uşii, etc).
II. Exerciţii dinamice cu rezistenţă
Rezistenta maximala = cea mai mare rezistenta ce permite realizarea unei contractii
concentrice pe intreaga amplitudine.
Rezistenta maxima = cea mai mare rezistenta ce poate fi mentinuta, printr-o contractie
izometrica, pentru o durata de 5 secunde.
Se testeaza progresiv greutatea pana la aflarea rezistentei maxime care va fi notata cu
1RM. Metodologia de executie a tehnicii este aceeasi ca si in cazul exercitiilor izometrice,
adica: 1 ridicare / zi sau 3 ridicari / zi cu pauze de 1-2 minute intre ridicari, intr-o sedinta.
1. Exerciţiul maximal scurt (EMS) – imaginat de D. L. Rose şi colaboratorii
Reprezintă un exerciţiu dinamic cu încărcare maximală.
Se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată şi menţinută 5 secunde.
Se poate practica o ridicare/zi sau trei ridicări/zi cu pauze de 1-2 minute între ele.
2. Exerciţiul maximal cu repetiţie (EMR)
Se testează progresiv greutatea care poate fi ridicată de 10 ori. 10 repetiţii maxime=10 RM.
Se vor executa zilnic astfel de 10 RM, iar după 5-7 zile se retestează greutatea maximală şi
antrenamnetul se continuă cu noua greutate 5-7 zile, etc.
O variantă propusă de Mc Quean este reprezentată de 4 seturi de 10 RM/zi de 3 ori /săptămână.
3. Tehnica fracţionată De Lorme – Watkins.
Constă în exerciţiu cu rezistenţă progresivă.
Cuprinde 3 seturi:
- Setul I – 10 ridicări cu ½ 10 RM
- Setul II – 10 ridicări cu ¾ 10 RM
- Setul III – 10 ridicări cu 10 RM.
În ziua a cincea se retestează 10 RM şi 1 RM, iar in zilele următoare se reîncepe antrenamentul
cu noile valori ale forţei.
4. Exerciţiile resistive progresive (tehnica Oxford)

Cuprinde 4 seturi:
- Setul I – 10 ridicări cu 10 RM
- Setul II – 10 ridicări cu 90 din 10 RM
- Setul III – 10 ridicări cu 80% din 10 RM
- Setul IV – 10 ridicări cu 70% din 10 RM
- Se poate ajunge până la 10 seturi cu scăderea progresivă a încărcării.
Pentru acest tip de exerciţii se ia în considerare că muşchiul oboseşte treptat, astfel încât fiecare
rezistenţă impusă reprezintă aproape performanţa maximă pentru momentul respectiv.
Testarea a 10 RM se face la 5-7 zile.
5. Exerciţii cu 10 repetiţii minime (10 rm)
Se practică pentru muşchiul prea slab pentru a ridica propria greutate (FM=3-)
Se testează ajutorul pentru a practica cursa (cu scripeţi cu contragreutăţi)
Se aplică tehnicile ca la 10 RM.
Se retestează 10 rm la 5-7 zile.
Schema clasică presupune:
- Seria I – 10 ridicări cu 2x10 rm
- Seria II – 10 ridicări cu 1,5x10 rm
- Seria III – 10 ridicări cu 10 rm.
Capacitatea de a genera forta se realizeaza in ordine prin :
contractie excentrica >contractie izometrica > contractie concentrica
Raportand efectul la consumul energetic , apreciind cele 3 tipuri de contractie dupa randament
exista :
randament izometric > randament excentric> randament concentric
Sub raportul presiunilor mari determinate in articulatie exista:

contractie excentrica > contractie concentrica > contractie izometrica.
In situatiile deficitelor mari de forta musculara – de obicei de cauza neurologica – cand se incepe
recuperarea unor grupe musculare de forta 0,1,2 si chiar 3, este necesar sa se recurga la alte tipuri
de exercitii:
a) Posturile declansatoare de reflexe tonice
b) Tehnicile de facilitare pentru intarirea musculaturii (inversarea lenta cu opunere, initiere
ritmica, contractii repetate, izometrie alternanta, etc.)
c) Elementele facilitatorii de crestere a raspunsului motor (întindere rapida, tracțiunea ,
telescoparea, vibrația, periajul, etc.)
In aceste cazuri cu forta musculara sub 3 se utilizeaza toate tipurile de miscare activa, dar si
pasiva.
Tehnicile de Facilitare Neuroproprioceptivă (FNP)

Tehnicile FNP se adreseaza cu precadere "ansamblului neuromuscular", reprezentând ușurarea,
încurajarea sau accelerarea raspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din
mușchi, tendoane, articulații, la acestea adăugându-se și stimularea extero- și telereceptorilor. Un
rol important în definirea conceptelor de facilitare și inhibiție l-a avut Sherrington (1967), care a
arătat că orice stimul care ajunge la motoneuronii alfa spinali determină descărcarea unui număr
limitat de neuroni. În cazul în care vor acționa stimuli suplimentari la acelașii nivel vor determina
recrutarea unui număr suplimentar de neuroni, care vor avea ca rezultat facilitare (adică accentuarea
raspunsului motric). Insă in cazul scăderii numărului de neuroni se va produce inhibarea (adică
reducerea) acestui răspuns.
O contribuție importantă a avut legea inervației reciproce (Sherrington, 1967 apud. Sbenghe, 1993)
- premisa este că atunci când un mușchi se contractă, antagonistul acestuia se relexează în aceeași
măsură, astfel încât să permită facilitarea contracției agonistului, prin impulsuri provenite la nivelul
fusului neuromuscular. Contracţia musculară este însoţită simultan de inhibiţia antagoniştilor.
Apoi, legea inducţiei successive a influenţat şi ea: premisa inducţiei succesive este că “o
excitabilitate crescută la nivelul muşchiului agonist este urmată de stimularea (contracţia)
antagonistului”. (Alder, coord., pg.3, 2009). Tehnicile ce implică inversarea antagoniştilor uzitează
acest principiu.
Tehnicile FNP utilizate în cadrul ședințelor de recuperare, reeducare, în cazul afecțiunilor
ortopedico-traumatice, au un rol de a permite repunerea în acțiune a mușchiului slab în condițiile
excitației normale și de a reangrena acest mușchi în mișcările utile și cunoscute de subiect. In
reeducarea neuromusculară se consideră că funcționarea anormală a detectorului, integratorului
sau a efectorului va avea în mod obligatoriu ca rezultat o mișcare prost organizată sau chiar
absenta. Această idee este acceptată și chiar adaptată cu succes în diverse patologii deoarece
punctul periferic al mișcării este ca o recrutare a contracțiilor musculare cu plecare pe căile aferente
şi declanșează raspunsurile motrice însușite, dacă stimularea este corespunzătoare. Această
"reprogramare neuromotrică" se aplică din ce în ce mai mult în reeducarea sportivilor, da rezultate
majore în tratamentul politraumatizaților, permițând declansarea contracțiilor musculare de
întreținere.
Tehnicile utilizate în cadul unei şedinţe sunt alese în funcţie de obiectivul urmărit
(de exemplu creşterea abilităţii, stabilităţii, etc)
Scheme de mişcare sunt folosite, de regulă, diagonalele Kabbat.
Efecte ale tehnicilor FNP:

• inițiază mișcarea
• reeducă schemele de mișcare
• crește forţa
• îmbunătaţeşte stablilitatea și echilibrul
• relaxare
• reducerea durerii
• mărirea amplitudinii mișcării
• înlăturarea oboselii musculare
Elemente ale tehnicilor FNP

Rezistența optimă
Măsura rezistenţei contra unei mişcări utilizată în timpul unei activităţi trebuie:
- să fie adecvată cu condiţia pacietului
- să fie în concordanţă cu scopul activităţii respective
- să permită executarea acţiunii respective.
Rezistenţa optimă determină o iradiere a influxului de la grupele musculare puternice spre cele
slabe.
Iradierea şi întărirea
Iradierea reprezintă folosirea răspândirii răspunsului după un stimul și se realizeză, de la musculatura
puternică la cea slabă.
Iradierea este produsă de rezistenţa la mişcare, astfel că răspândirea răspunsului (activitatea musculară)
se va desfăşura conform schemelor de mişcare (Kabat, 1961 apud. Alder, 2008).
Rezistenţa se aplică treptat, pentru a permite o iradiere progresivă !
De obicei, musculatuta proximală este mai puternică. Kinetoterapeutul direcţionează întărirea
muşchilor mai slabi prin aplicarea aceleiași rezistențe ca la mușchii mai puternici. Cu cât măsura
rezistenței crește, cu atât se va extinde răspunsul muscular și va crește.

Prizele mâinilor
Reprezintă presiunea contactului manual al kinetoterapeutului cu masele musculare, tendoanele,
articulațiile. Prizele corecte trebuie să îndeplinească următoarele obiective:
− Presiunea exercitată pe mușchi îmbunătățește abilitatea mușchiului de a se
contracta
− Oferă pacientului încredere
− Presiunea exerciată în direcția opusă mișcării membrului, în oricare punct al acestuia,
simulează sinergia mușchilor membrului pentru întărirea mișcării
Poziția corpului și biomecanică
Kinetoterapeutul trebuie să aibă controlul efectiv asupra mișcărilor pacientului și să poată oferi
rezistență pe cât posibil fără să îl obosească. Poziția terapeutului ar trebui să fie în linie cu direcția
tiparului de mișcare dorit – linia umerilor și a pelvisului ar trebui să fie direcția mișcării. Brațele și
mâinile se aliniază și ele mișcării.
Rezistența trebuie să vină din partea corpului terapeutului, în timp ce brațele și mâinile sunt cât se
poate de relaxate – adică, folosierea propriei greutăți a corpului - și aceasta pentru a evita apariția
oboselii.
Comenzile si comunicarea
Comenzile verbale spun pacientului ce să facă și, foarte important, când să execute o anumită mișcare.
Instrucțiunile pregătitoare trebuie să fie clare și concise, fără cuvinte nefolositoare. Comenzile ferme,
puternice, au o actiune puternică, dau un imbold și diecție pacientului pentru a execuția corectă iar
comenzile blânde sunt favorabile situatiilor în care mișcarea produce durere.
Întinderea
Întinderile în PNF utilizează tipare neuromusculare pentru fiecare gupă musculară în parte pentru a
ajuta îmbununătăţirea flexibilităţii. Aceste tehnici permit muşchilor să se relaxeze mult mai bine şi cresc
amplitudinea pe intervalul respectiv de mişcare. De notat este faptul că rotaţia antreneaza o și mai mare
întindere a mușchilor din schema.
Tracțiunea si compresiunea
Tracţiunea şi compresiunea se folosesc de forţa vectorială pentru a facilita răspunsul
motric dorit. Terapeutul trebuie să aibă grijă la nivelul de durere
Tracţiunea este o prelungire a unui segment sau separarea a unor suprafeţe articulare care măresc
răspunsul muscular şi promovează stabilitatea. Direcţia tracţiunii este aplicată întotdeauna din cel
mai înalt punct al mişcării.
Compresiunea se referă la acea forţă de compresiune aplicată spre axul mişcării în apropierea
suprafeţelor articulare. Facilitează un răspuns muscular sporit, promovează stabilitatea şi este
folosit de obicei în posturi ce presupun susţinerea greutăţii.
Tehnici FNP de crestere a forței musculare

Contracţiile repetate (CR) - se aplică în 3 situaţii diferite:
a. când muşchii schemei de mişcare sunt de .forţă 0 sau 1: segmentul se poziţionează în poziţie de
eliminare a acţiunii gravitaţiei, iar musculatura să fie în zona alungită şi se fac întinderi rapide,
scurte ale agonistului; ultima întindere este însoţită de o comandă verbală fermă de contracţie
a muşchiului respectiv; mişcârii voluntare apârute i se opune o rezistenţă maximală. (Atenţie
ca rezistenţa să nu blocheze mişcarea!).
Este foarte importantă sincronizarea comenzii care trebuie făcută înainte de a efectua ultima
întindere astfel încât contracţia voluntară să se sumeze cu efectul reflexului miotatic.
b. când muşchii sunt de forţă 2 sau 3 (Forţa 2 = muşchiul poate realiza mişcarea pe toată amplitudinea
dar nu are suficientă forţă pentru a învinge gravitaţia; Forţa 3 = muşchiul poate realiza mişcarea
pe toată amplitudinea şi are forţă suficientă doar pentru învingerea gravitaţiei): contracţie
izotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea de mişcare, iar din loc în loc se aplică întinderi
rapide, scurte.
c. când muşchii sunt de forţă 4 - 5, dar fără să aibă o forţă egală peste tot (forţa 4 = muşchiul poate
realiza mişcarea pe toată amplitudinea şi împotriva unei forţe mai mari decât gravitaţia):
contracţie izotonică până la nivelul golului de forţă unde se face izometrie, urmată de relaxare;
se fac apoi întinderi rapide, scurte ale agonistului, după care se reia contracţia izotonică cu
rezistenţă maximală, trecându-se de zona "golului" de forţă.
Exemplu pentru cazul c: Flexorii umărului sunt slabi.
Pacientul decubit heterolateral, kinetoterapeutul înapoia pacientului, realizează contrapriza pe

partea superioară a trunchiului homolateral şi priza pe partea anterioară a braţului, în treimea
distală.
Flexia umârului; comanda: "flectează umărul!";
Menţinerea umărului (se realizează izometrie), comanda: "flectează umărul!";
Menţinere, comanda "relaxează"; (kinetoterapeutul verifică prin intermediul contraprizei - palpând

tendonul sau corpul muscular - dacă relaxarea s-a realizat);
Extensii urmate de flexii, (kinetoterapeutul realizează întinderi de mică amplitudine, întinderile spre
extensie sunt rapide, iar revenirea din extensie, lentă); comanda "relaxează!";
Flexia umărului, comanda: "flectează umărul!".

Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii izotonice pe musculatura

antagonistă normală (sau aproape), pentru a facilita musculatura agonistă, slabă, prin inducţie
succesivă.
Explicaţie neurofiziologică: => efectul reflexului miotatic; prin rezistenţa ce se aplică mişcării
(maximală la F2 - 3, maximă la F4 - 5) se facilitează sistemul gama şi ca urmare aferenţele primare
ale fusului vor conduce la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari;
facilitarea prin comenzile verbale care măresc raspunsul prin sistemul reticular activator.
Mişcarea activă de relaxare-opunere(MARO) se aplică în cazurile hipotoniei musculare ce nu

permite mişcare.
Se execută astfel: pe musculatura slabă, în zona medie spre scurtă, dar acolo unde există o forţă
"mare" se execută o contracţie izometrică. Când se simte că această contracţie a ajuns maximă se
solicită pacientului o relaxare bruscă (verificată de câtre kinetoterapeut prin intermediul
contraprizei), după care kientoterapeutul execută rapid o mişcare spre zona alungită a musculaturii
respective, aplicând şi câteva întinderi rapide în această zonă de alungire musculară (câteva arcuiri).
Urmează o contracţie izotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea posibilă.
Exemplu: Muşchii extensori ai şoldului drept sunt hipotoni.

Pacientul în decubit heterolateral. membrul inferior drept uşor extins; kinetoterapeutul
înapoia pacientului, realizează contrapriza apucând partea latero-posterioară a osului coxal
şi fixând astfel bazinul; priza se face prin apucare, venind de jos, la nivelul părţii postero-
distale a coapsei.
Menţinere (se realizează izometrie), comanda: "extinde şoldul!"; Flexia şoldului, comanda:
"relaxează!'";
Două - trei arcuiri; comanda: "relaxează!";
Extensia şoldului, comanda: "extinde şoldul!" kinetoterapeutul opune rezistenţă
maximală).
Explicaţie neurofiziologică:
• fenomenul de coactivare (facilitarea simultană a motoneuronilor alfa şi gama), atunci când
contracţia izometrică se execută în zona scurtată;
• activitatea buclei gama creşte datorită izometriei şi ca urmare aferenţele primare ale
fusului vor conduce la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari;
• când agoniştii (muşchii hipotoni) sunt maxim întinşi, receptorul secundar Ruffini de la
nivelul fusului muscular va trimite impulsuri facilitatorii;
• efectul reflexului miotatic în timpul întinderilor rapide;
• facilitarea sistemului gama - în timpul contracţiei izotone cu rezistentă maximală

Creșterea Forței Musculare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Creșterea Forței Musculare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport curs Kinetoterapie 1

Miclăuș Roxana & Roman Nadinne

Legătura dintre patologia de tip muscular și kinetoterapie

Caracteristicile mușchilor Caracteristicile mușchlior mobilizatori

posturii și a aliniamentului corporal necesită control și rezistență susținute de către musculatura

Factorul Influența factorului

Receptorii senzitivi ai propriocepției sunt următorii :

Organele responsabile de propriocepție sunt :

Structură Localizare Eferență

sau poate dezvolta pattern-uri compensatoare (altlantooccipitale, cervicodorsale, toracolombare sau

simptomelor, disponibilitatea de a se mișca și forța musculară ; urmate de palpare. Palparea va oferi

Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activiățile desfășurate

Forța Procent de Caracteristici

Capacitatea Capacitatea Capacitatea

Indiferent de tipul de exercițiu terapeutic, siguranța reprezintă un factor fundamental în fiecare

cunoașterea eventualilor factori de risc și a prognozei terapeutice, precum și mediul în care se

Exercițiul terapeutic cu rezistență

*) Sursă poze C. Kisner, 2002: 180-197

Beneficii ale exercițiului cu rezistență Contraindicații ale exercițiului cu rezistență

Adaptări fiziologice la exercițiul cu rezistență

Antrenamentul pentru creșterea forței și a rezistenței musculare

Caracteristici Tip I Tip II

Oboseala generală, sau cardiopulmonară, reprezintă răspunsul sistematizat al întregului corp ca și

Parametrii de care depinde forţa musculară:

1. Diametrul de secţiune al muşchiului

Hipertrofia musculară se face prin:

Hipertrofia musculară nu se realizează prin creşterea numărului de fibre musculare.

Creştere forţei musculare nu înseamnă în orice condiţii şi hipertrofie musculară.

2. Numărul de unităţi motorii în funcţiune

3. Frecvenţa impulsurilor nervoase

A. Contracţia musculară izometrică

Avantajele contracţiei izometrice Dezavantajele contracţiei izometrice sunt

Rezultatele antrenamentului prin contracţii izometrice se reflectă în creşterea forţei musculare.

Metodologia de creştere a forţei musculare prin exerciţii izometrice recomandă ca:

B. Contracţia musculară izotonică

Modificarea lungimii muşchiului se poate face în două sensuri:

Rezistenţa poate fi oferită de:

Avantajele exercitiilor dinamice/izotonice:

Substratul creşterii forţei musculare este reprezentat de:

I. Exerciţiile izometrice. Au fost detaliate anterior la tipurile de contracţie musculară.

4. Exerciţiile resistive progresive (tehnica Oxford)

Sub raportul presiunilor mari determinate in articulatie exista:

Tehnicile de Facilitare Neuroproprioceptivă (FNP)

Efecte ale tehnicilor FNP:

Elemente ale tehnicilor FNP

rezistenței crește, cu atât se va extinde răspunsul muscular și va crește.

Tehnici FNP de crestere a forței musculare

Pacientul decubit heterolateral, kinetoterapeutul înapoia pacientului, realizează contrapriza pe

Flexia umârului; comanda: "flectează umărul!";

Menţinerea umărului (se realizează izometrie), comanda: "flectează umărul!";

Menţinere, comanda "relaxează"; (kinetoterapeutul verifică prin intermediul contraprizei - palpând

Flexia umărului, comanda: "flectează umărul!".

Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii izotonice pe musculatura

Mişcarea activă de relaxare-opunere(MARO) se aplică în cazurile hipotoniei musculare ce nu

Exemplu: Muşchii extensori ai şoldului drept sunt hipotoni.

S-ar putea să vă placă și