BAZELE ANATOMICE, FIZIOLOGICE ŞI SEMIOLOGICE

ALE APARATULUI NEURO-MUSCULO-ARTRO-KINETIC

Capitolul 3
 Aparatul locomotor = un aparat specializat, care
îndeplineşte funcţia locomotorie a organismului. Mai
este denumit aparat neuro-musculo-artrokinetic
(NMAK).
 Este alcătuit dintr-un complex de organe cu
structuri şi funcţii diferite :
206 segmente osoase
>430 muşchi striaţi
>310 articulaţii
reţea nervoasă (cu căi aferente şi eferente)
reţea vasculară, care irigă toate aceste organe
specializate.
 La baza mişcării stă unitatea kinetică alcătuită
din: articulaţii, muşchi, nervi.
SISTEMUL OSOS
206 segmente osoase
SISTEMUL OSOS
DEFINIŢIE
Oasele sunt organe dure, rezistente, cu
forme şi dimensiuni diferite, al căror
ansamblu constituie scheletul.
Sunt situate profund în interiorul părţilor
moi, cărora le servesc de sprijin ;
uneori formează cavităţi pentru
adăpostirea unor organe vitale ;
ele servesc la inserţii musculare, devenind
pârghii acţionate de diverse grupe
musculare.
FUNCŢIILE OASELOR
Oasele alcătuind axul central, schela generală a
corpului, îndeplinesc următoarele funcţii :
determină forma, dimensiunile şi proprietăţile
corpului şi ale segmentelor sale ;
servesc ca sprijin pentru întergul corp şi
pentru părţile moi ;
alcătuiesc cavităţi ce protejează organele
vitale ;
servesc ca elemente de inserţie pentru
muşchi, devenind astfel pârgii pentru funcţia
locomoţiei ;
constituie rezerva calcică a organismului.
TIP
CONSTITUTIONAL
KRETSCHMER
FUNCŢIILE OASELOR
Osul conţine 99% din calciul total al
organismului, 85% din fosfor, 66% din
magneziu, astfel încât contribuţia lui la
homeostazia minerală a organismului nu
poate fi neglijată.
De fapt, responsabilitatea dublă faţă de
organism, atât metabolică cât şi structurală,
realizează un paradox neobişnuit în menţinerea
sistemului scheletal.
Răspunsul scheletului la dereglările metabolice
ca hipocalcemia, hipertiroidismul, sau chiar
procesul de îmbătrânire, va sacrifica
integritatea structurală a oaselor pentru a
menţine homeostazia calciului.
CLASIFICAREA OASELOR

Oasele au forme şi
dimensiuni diferite,
existând o relaţie între
aspectul lor exterior şi
funcţiile care le revin.
Astfel avem oase
lungi,
scurte şi
plate:
CLASIFICAREA OASELOR
 oase lungi (ex, humerusul, femurul), sunt alcătuite
din diafiză = un tub de substanţă osoasă compactă şi
canal medular şi din două extremităţi, alcătuite din
substanţă osoasă spongioasă = epifize. Ele acţionează
ca pârghii şi prin intermediul lor se vor executa
mişcări rapide şi de mare amplitudine, motiv pentru
care alcătuiesc scheletul membrelor ;
CLASIFICAREA OASELOR

oase scurte,

 sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite de un

strat de substanţă compactă.

 Au rolul
de a suporta elastic greutatea corpului (ex. oasele
tarsiene),
de a contribui la menţinerea echilibrului intrinsec al
coloanei vertebrale (vertebrele), sau
de a permite executarea mişcărilor complexe şi
delicate ale mâinii (oasele carpiene)
CLASIFICAREA OASELOR
 CLASIFICAREA OASELOR
 oasele plate sunt late şi subţiri şi
participă la alcătuirea unor cavităţi care adăpostesc
organe importane (cutia craniană),
sau realizează suporturi stabile (oasele bazinului),
sau oferă muşchilor suprafeţe întinse şi mobile de
inserţie (omoplatul)
Oasele prezintă numeroase
neregularităţi care servesc ca zone de inserţii
musculare,
depresiuni în care se găsesc corpuri musculare,
sau
şanţuri prin care trec tendoane, vase sau nervi.
STRUCTURILE OSULUI

Din punct de vedere morfo-funcţional există 4

ordine de structură, de la macroscopic la
microscopic.
Structurile de ordinul I sunt reprezentate de
arhitectura macroscopică a compactei şi
spongioasei, de măduva osului, periost,
cartilajul articular, de cartilajul de creştere.
Structurile de ordinul II, III, IV, sunt legate de
arhitectura microscopică a osului (nu
constituie subiectul acestui curs).
STRUCTURILE OSULUI Din dispoziţia
traveelor osoase
– se pot deduce
o bună parte din
funcţiile
biomecanice ale
segmentului de
os în cauză, în
principal rolul de
susţinere şi
modul în care
sunt exercitate
asupra lui forţele
mecanice.
STRUCTURILE OSULUI
Pe o secţiune
frontală, osul
lung prezintă
următoarele
structuri :
periostul,
cartilajul articular,
ţesut compact,
ţesut spongios,
canal medular
(care adaposteste
maduva osoasa) şi
cartilaj de creştere
(= cartilajul de
conjugare diafizo-
epifizar)
 Periostul reprezintă o membrană fibroasă care
înveleşte osul pe toată suprafaţa sa exterioară ca un
manşon, cu excepţia suprafeţelor acoperite de cartilaj
articular şi a unor inserţii musculare.
 La nivelul articulaţiilor periostul se continuă cu capsula
articulară, astfel încât întregul schelet este învelit într-
o teacă conjunctivă fibroasă.
 Prin faţa externă vine în contact direct cu toate
formaţiunile : tendoane, aponevroze, muşchi, vase şi
nervi. Prin faţa internă vine în contact cu osul, fiind
mai mult sau mai puţin aderent de acesta.
 Este bogat inervat fiind sursă de durere.
 Are rol
în nutriţia osului,
în formarea calusului (în caz de fracturi) şi
la repararea unor pierderi diminuate de substanţă
osoasă.
Almost invisible, often ignored: periosteum, the living lace
of bone
https://www.medicographia.com/2012/11/almost-invisible-oft
en-ignored-periosteum-the-living-lace-of-bone/
 La eforturi excesive de mers, alergare, sărituri, periostul
poate reacţiona instalându-se "periostita
posttraumatică" ce apare în special la tibie.
Mecanismul constă în congestionarea periostului care
fiind bogat inervat devine dureros.
https://www.orthobullets.com/knee-and-sports/3108/tibial-stress-syndrome-
shin-splints
Cartilajul articular, acoperă extremităţile
articulare ale osului, pe o întindere egală cu
amplitudinea de mişcare a articulaţiei. Este
suplu, elastic, de grosimi variate, în raport cu
forţele de presiune pe care le suportă.
Cartilajul articular
Este un tesut avascular
Nutritia cartilajului articular are 2
surse potentiale:
Lichidul sinovial si
Vasele osului subcondral
 Iar importanta fiecareia in parte este
controversata
Se pare ca degenerarea cartilajului (prin alterarea
homeostaziei si functiei) este cauzata de lipsa nutritiei
cartilajului din cele 2 surse si se pare ca cea mai
importanta ar fi cea derivata din lichidul sinovial.
_____________________________________________
 Nutrition and degeneration of articular cartilage
 Wang Y, Wei L, Zeng L, He D, Wei X.
 Knee Surg Sports Traumatol Arthrosc. 2013 Aug;21(8):1751-62. doi: 10.1007/s00167-012-1977-7.
Epub 2012 Apr 4.
 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3717153/pdf/167_2012_Article_1977.pdf
https://w
ww.ncbi.
nlm.nih.g
ov/pmc/a
rticles/P
MC3295
961/pdf/1
1420_20
11_Articl
e_9250.
pdf
 Osul propriu-zis, se
găseşte sub periost şi
cartilajul articular.
 La exterior prezintă o lamă
de ţesut osos compact de
grosimi diferite, în raport
cu necesităţile funcţionale
ale osului.
 În interior la nivelul
epifizelor osul prezintă os
spongios, iar la nivelul
diafizei şi metafizei
 canalul medular care
adăposteşte măduva
osului, vase şi nervi.
Măduva osoasă aflată la nivelul cavităţilor
substanţei osoase spongioase şi în cavitatea
medulară a oaselor lungi are următoarele funcţii :
 participă la procesele de reparare osoasă la
adult ;
 are rol hematopoetic ;
 reprezintă una din rezervele de grăsime ale
organismului (sursa emboliei grasoase in
fracturile oaselor lungi sau in chirurgia lor
independent de traumatism.
Vascularizaţia şi inervaţia osului sprijină
îndeplinirea funcţiilor acestuia. Osul este intens
vascularizat atât ca organ cât şi ca ţesut,
necesitând 10% din debitul cardiac.
SEMIOLOGIA OASELOR
Există două categorii de modificări accesibile examenului
obiectiv: fracturile şi deformările osoase.
 Fractura este întreruperea totală sau parţială a
integrităţii osului normal sau fragilizat de o suferinţă
anterioară (ex. osteoporoză, tumoră, osteită), când ne
confruntăm cu o fractură "patologică".
Published in final edited form as: Injury. 2011 June ; 42(6): 551–555. doi:10.1016/j.injury
THE BIOLOGY OF FRACTURE HEALING
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3105171/pdf/nihms288299.pdf

Pregatiti prezentare de 20 minute despre

fracturi si vindecarea fracturilor prin
calusare.
Fazele evolutive ale calusului
 https://wis-wander.weizmann.ac.il/life-sciences/bone-heal-thyself

Natural healing process of fractured bones. (A) Healing begins with a

collection of blood and inflammation at the fracture site. (B) Soft callus
(purple) is formed, which develops into the bidirectional growth plate
at the concave side of the fracture site. (C) The growth plate drives
bone growth in opposite directions. The result is a jack-like mechanical
effect that moves the fragments toward straightening (red arrows). (D)
New bone tissue is formed (orange). (E) The shape of the bone is fine-
tuned by remodeling
SEMIOLOGIA OASELOR
Deformările rezultă din creşterea şi
dezvoltarea anormală a oaselor şi se reflectă
de exemplu în anomalii ale craniului şi feţei, sau
în modificări staturale.
Altele sunt consecinţele proliferărilor tumorale
sau a unor tulburări endocrine (ex. rahitism,
osteomalacie, boala Paget osoasă).
Boala Paget denumită şi osteita deformantă,
evoluează cu modificări craniene, trunchi scurt,
cifotic, modificări ale bazinului, încurbarea
antero-laterală a femurelor şi tibiilor, etc.
DUREREA OSOASĂ
Sursa durerii este osul.
= cel mai important simptom al afectarii osului (care
are/nu are alte simptome de insotire in functie de tipul de
leziune osoasa)
Aparţine clasei de durere profundă somatică percepută
de pacienţi ca o durere chinuitoare, disconfortantă, care
nu poate fi cu precizie localizată de pacient, permanentă,
neinfluenţată de mişcare sau repaus.
Este diferită de durerea mediată de receptorii periferici
(ex. pielea).
Durerea este în mod obişnuit în legătură cu afecţiuni
care afectează funcţia şi/sau structura normală a
osului.
Cauzele durerii osoase
 Se ştie de mulţi ani că oasele sunt inervate de nervi senzitivi,
dar anatomia lor a rămas obscură până în prezent.
 Stratul periostal al ţesutului osos este intens dureros şi
este afectat în afecţiuni de tip fractură, artroză.
 În anumite afecţiuni, zona endostală şi haversiană inervată
joacă un rol important în durere, exemplu: în osteomalacie,
osteonecroză.
 Există câteva tipuri de boli care pot avea puncte diferite de
pornire a durerii osoase.
 În concluzie este importantă identificarea afecţiunii deoarece
sancţiunile terapeutice sunt diferite.
 Durerea osoasă este frecventă în populaţia generală, mai
ales la cea vârstnică. Trebuie diferenţiată de celelalte surse
de durerere somatică şi trebuie considerată un simptom
nespecific care impune o mulţime de diagnostice diferenţiale.
 Afecţiuni şi evenimente care pot genera durere
osoasă:
 Traumatismul este poate cea mai obişnuită şi frecventă
cauză de durere osoasă investigată. Cel mai adesea este
produsă de fractură, dar orice contuzie a osului poate
provoca durere.
 Deficienţa minerală. Pentru a-şi menţine duritatea şi
rezistenţa, oasele necesită o varietate de minerale şi vitamine
incluzând calciu şi vitamina D.
Absenţa calciului şi a vitaminei D conduc la osteoporoză,
afecţiune în care în formă avansată se descrie durerea
osoasă.
• Cancerul primitiv osos sau metastatic.
Sunt recunoscute a da metastaze osoase cancerul de sân,
pulmonar, tiroidă, prostată. Metastaza distruge structura
normală a osului.
Afecţiuni şi evenimente care pot genera durere
osoasă:
 Boli în care se întrerupe vascularizaţia normală a osului.
Exemple: anemia cu celule în seceră poate deteriora
aprovizionarea cu sânge a osului, osteonecroza aseptică.
În absenţa unei surse continue de sânge, tesutul osos
“moare”. Durerea osoasă care apare este intensă, mai ales la
încărcare de greutate, iar osul este fragilizat.
 Infecţia. Poate fi infecţie primară osoasă sau metastază
septică şi este cunoscută ca osteomielită. Infecţia osoasă
distruge celulele osoase şi apare durerea.
 Leucemia (=cancer al măduvei osoase). Maduva osoasă se
găseşte in cele mai multe oase şi este responsabilă de
formarea de celule osoase. Pacienţii cu leucemie acuză
frecvent durere osoasă, în mod particular la nivelul membrelor
inferioare.
Osteonecroza aseptica/necroza avasculara {avascular necrosis}
https://centralorthopedicgrou
p.com/wp-content/themes/ce
ntral-14/pdf/hip/hip_hip_avas
cular_necrosis.pdf

https://www.medicalschemes
.com/files/CMScript/CMScript
%209-2016.pdf
 Încadrarea durerii osoase în contextul prezenţei
altor simptome de însoţire
Cauzele de durere Simptome asociate
osoasă
Traumatismul Inflamatie locală, +/- deformarea regiunii, zgomote
particulare la nivelul traumatismului.
Deficienţa de minerale Disfuncţii musculare şi tisulare, tulburări de somn,
crampe, oboseală, slăbiciune.
Osteoproza Dureri de spate, spate cifotic, pierdere în înălţime
de-a lungul timpului.
Cancerul metastatic O varietate de simptome depinzând de localizarea
primară a cancerului şi/sau diseminarea lui. Pot
include cefalee, dureri toracice, fracturi osoase,
leşinuri, ameţeli, icter, scurtarea respiraţiei.
Cancerul osos primitiv Fracturi osoase, o tumefacţie, nodozitate sub piele,
(frecvenţă mai mare parestezii când tumora compresează un nerv.
osteosarcomul)
Întreruperea Durere osoasă, pierderea funcţiei articulare, şi
aprovizionării cu sânge slăbiciune.
a osului
Încadrarea durerii osoase în contextul prezenţei altor
simptome de însoţire
Leucemia Oboseală, paloare tegumentară, scurtarea
respiraţiei, transpiratii nocturne, pierdere
neaşteptată în greutate.

Deficienţa de vitamin D Poate da osteomalacia.

Hipocalcemia secundară
hiperparatiroidismului

Psihosomatică
Iatrogenă Ex. Osteonecrona aseptică de mandibulă care
poate apare în tratamentul cronic cu
bisfosfonaţi; fracturile vertebrale sau
osteonecroza aseptică în corticoterapie.
Durerea osoasă în Este descrisă adesea durerea oaselor pelvine în
sarcină sarcină. Cel mai frecvent este situata în osul
pubian.
Simptome de alarmă în legătură cu durerea osoasă (red
flags/atenţionări roşii)
- Istoric de malignitate
- Pierdere în greutate
- Transpiraţii nocturne
- Scăderea apetitului
- Durere nocturnă
- Durere care este
progresivă/persistentă
- Durerea la copii
- Orice istoric recent de
traumatism
- Tumefacţii simetrice
articulare
- Durerea toracică
Descrierea durerii, caracteristicile durerii, în mod
particular durerea osoasă
- Localizarea durerii (durere localizaţă/generalizată)
- Tipul de durere
- Dacă durerea iradiază
- Factori de agravare/ameliorare
- Dacă se conturează un model de durere, orarul durerii; exemplu:
mai accentuat nocturn sau dimineaţa, sau este permanentă.
- Vechimea durerii
- Modalitatea de debut: brusc/insidios
- Este asociată cu durere articulară, apar semne celsiene articulare?
- Cum afectează durerea calitatea vieţii? Se referă la domeniile:
somn, muncă, aspecte sociale şi familiale, activităţi tip hobby.

- Întotdeuna se iau în considerare antecedentele personale

patologice, comorbidităţile ca şi medicaţia în uz
Investigaţii utile
 Biologice - Teste de inflamaţie (VSH, PCR,
Fibrinogen)
- Hemoleucogramă
- Calcemie, fosfatemie, calciurie
- Nivelul de vitamin D
- Fosfatază alcalină. Dacă este crescută se
caută izomerii pentru sursa
osoasă/hepatica.
- În mielom: electroforeza proteinelor serice
pentru identificarea paraproteinelor,
proteinele Bence Jones, puncţie
medulară
- Parathormonul, hormonii tiroidieni (în
sursele endocrine de durere osoasă)
- Marker tumorali, exemplu PSA în
suspiciunea de cancer de prostată
Investigaţii utile
 Evaluări - Radiografii standard
radiologice şi - RMN
imagistice - CT
- Scintigrafie osoasă
- PET CT
- Ecografie părţi moi
 Scor FRAX - Pentru aprecierea riscului de fractură în
osteoporoză
 Scor de - Visual analogue scale (VAS) cu cotare de
durere la 1 la 10 (figura următoare).
 Scor de - Beck’s depression inventory
anxietate şi - Beck’s anxiety inventory
depresie
 Scor de - Quality of life assessment tool
calitatea vieţii
D. usoara D. medie D. severa
ARTICULATIILE
>310 articulatii
DEFINITIE:
Articulatia reprezinta
zona in care doua
sau mai multe oase
sunt atasate cu
scopul de a
permite miscarea.
CLASIFICĂRILE FUNCŢIONALE ALE
ARTICULAŢIILOR

după gradul de mobilitate

după modalităţile de unire
în baza gradelor de libertate, a numărului de
direcţii de mişcare,
a. după gradul de mobilitate:
Sinartrozele, sunt articulaţii fixe, cu mişcări
minime sau inexistente. Sunt lipsite de cavitate
articulară.
Amfiartrozele, sunt articulaţii semimobile, cu
mişcări de amplitudine redusă. În zona
intermediară prezintă o fantă incomplectă.
Diartroze articulatii adevarate, mobile
Simfiza pubiana

SINARTROZA
după gradul de mobilitate:
 Diartrozele, sunt articulaţii adevărate, mobile.
Sunt caracterizate de prezenţa unei cavităţi articulare
între extremităţile osoase. Cavitatea este delimitată
de capsula articulară (= ţesut conjunctiv) care
continuă periostul. Este întărită de ligamentele
capsulare (= îngroşări ale capsulei articulare) şi de
ligamentele intra şi extraarticulare. Ligamentele
sunt mijloace care se opun mişcărilor peste o
anumită limită sau intr-o anumită direcţie.
b. După modalităţile de unire între oasele componente,
articulaţiile se clasifică în :
 articulaţii fibroase : unirea se face strâns prin ţesut
conjunctiv.Pot fi imobile (ex. craniu) sau au
capacitate redusă de mobilizare datorită legăturii de
ţesut elastic (ligamente) (ex. articulaţiile
interapofizare vertebrale).
 articulaţii cartilaginoase : unirea se face prin
fibrocartilaj. Au mobilitate redusă (ex. simfiza
pubiană, articulaţia intervertebrală) ;
 articulaţii sinoviale : unirea se face prin capsulă,
existând o cavitate între suprafeţele articulare şi
permite mişcări ample. Sunt denumite diartroze.
Tipul de mişcare va fi determinat de forma
capetelor articulare.
ARTICULATII FIBROASE
Astfel diartrozele se pot clasifica în (Fig 21, 22) ;
 articulaţii plane (artrodii), care prezintă mai mult
mişcări de alunecare (ex. articulaţiile oaselor carpului
sau tarsului;
 articulaţii sferoidale (enartroze), formate dintr-o faţă
articulară sferoidă şi una concavă (ex. articulaţia
scapulohumerală, coxofemurală);
 articulaţii cilindroide sau balamale, cu cele două
variante : trohleară (ex. articulaţia cotului) şi trohoidă
(ex. articulaţia radiocubitală superioară) ;
 articulaţii elipsoide, cu cap articular condilian (ex.
articulaţia genunchiului) ;
 articulaţii selare, cu una din suprafeţe concavă şi cu
cealaltă convexă (ex. articulaţia trapezometacrpiană a
policelui).
c. În baza gradelor de libertate, a numărului de
direcţii de mişcare, articulaţiile pot fi :
cu un grad de libertate (cele plane, cilindroide şi
elipsoide),
cu două grade de libertate (cele selare),
cu trei grade de libertate (sferoide).
Tipurile de mobilitate posibile la nivelul unei
articulaţii sunt :
glisare (= alunecare),
mobilitate unghiulară (flexie/extensie,
abductie/adductie),
rotaţie şi
circumducţie,
mişcări care la unele articulaţii se găsesc
combinate.
https://www.slideshare.net/rongon28us/joints-
and-movements-70240382
 https://www.physio-pedia.com/Arthrokinematics
'Arthrokinematics' refers to the movement of joint surfaces.
The angular movement of bones in the human body occurs as a result of a
combination of rolls, spins, and slides.
A roll is a rotary movement, one bone rolling on another.

A spin is a rotary movement, one body spinning on another.

A slide is a translatory movement, sliding of one joint surface over another.
STRUCTURA DIARTROZELOR
Diartrozele indiferent de forma lor au o structură
constantă • cartilajul hialin, un ţesut
avascular, acoperă capetele
osoase care formează suprafeţele
articulare. Grosimea lui e mai
mare în suprafeţele de presiune.
• Nu se poate regenera sau
cicatriza, dar rezistă bine la
agresiune. Nutriţia este asigurată
de vasele osului subcondral şi de
lichidul sinovial.
 Cartilajul fiind lipsit de
inervaţie, nu doare.
 Are proprietăţi de
compresibilitate, elasticitate,
porozitate, prin care limitează
sau împrăştie forţele de încărcare
pe suprafaţa articulară.
 Bureletul
fibrocartilaginos
(de la enartroze)
măreşte şi creşte
congruenţa
suprafeţelor
articulare.
• Capsula articulară,
prezintă un strat
extern fibros,
continuarea
periostului şi unul
intern sinovial.
Capsula se prinde
ca un manşon de
epifize, de periost,
de bureletul
fibrocartilaginos,
până la nivelul
cartilajului, sau
uneori acoperă şi
câţiva centimetrii
din metafiză.
 Ligamentele capsulare întăresc capsula articulară şi
limitează mobilitatea articulară.
 Capsula delimitează cavitatea articulară denumită şi
cavitate sinovială. Există zone unde capsula fibroasă
este foarte subţire sau lipseşte, reprezentând zone în
care sinoviala herniază în jurul tendoanelor,
musculaturii periarticulare, formând funduri de sac
sau pungi sinoviale. Aceste formaţiuni facilitează
alunecarea tendo-musculară în timpul mişcării
articulaţiei.
 Capsula articulară prezintă numeroase terminaţii
nervoase senzitive, proprioceptori specializaţi
(baro şi mecanoreceptori) şi fibre ganglionare
postsinaptice cu rol vasomotor.
 Articulaţia prezintă un număr de receptori
senzitivi egal cu al pielii, ceea ce o transformă într-
un veritabil organ senzorial periferic.
https://www.physio-pedia.
com/Proprioception
https://journals.physiology.org/doi/pdf/10.1152/physrev.00048.2011
proprioceptia
Sinoviala tapetează intern capsula articulară,
formând funduri de sac spre exterior, pliuri
interne bine vascularizate (vilozităţi sinoviale).
Prin imobilizare, aceste vilozităţi se hipertrofiază
blocând articulaţia, dar pot retroceda dacă
imobilizarea nu este prea îndelungată. Sinovialei
îi revine delicatul rol de a menţine în spaţiul
articular condiţiile favorabile funcţiei articulare.
Ea are funcţii multiple :
de reglare a temperaturii şi presiunii
atmosferice ;
de rezorbţie a lichidului sinovial şi a deşeurilor
articulare care pot fi în suspensie ;
nu are capacitatea de a se opune infecţiilor.
 Lichidul articular este format din transudat de lichid
plasmatic ajuns în articulaţie (trecând prin pereţii
capilarelor sinoviale în ambele sensuri şi prin pereţii
vilozităţilor) şi din produsele de descuamare ale
sinovialei şi cartilajului articular induse prin mişcarea
articulară. Mişcarea reprezintă factorul principal
de producere a lichidului sinovial.
 {simptome caracteristice suferintei articulare: durerea +
limitarea functiei  limitarea productiei de lichid
sinovial......}
Lichidul sinovial are functii multiple:
 De reducere a frecarii intre cartilajele articulare care
acopera suprafetele osoase care iau parte la alcatuirea
articulatiei = Functii mecanice
 Absorbant de socuri – prin propr. reopatice (devine mai
vascos la incarcarile presionale
 de nutriţie,
 de curăţire şi Asigura homeostazia
 de lubrefiere.
articulatiei
Lichidul sinovial https://www.healthline.cohttps://www.resear
chgate.net/publication/318067397_synovial
_fluid/link/5957ac66aca272c78abc7fa6/do
wnloadm/health/synovial-fluid-analysis

 Tipuri de lichid sinovial asociate cu patologii

I. Neinflamator
II. Inflamator
III. Septic
IV. Hemoragic

 Se recolteaza prin punctie articulara si

evaluare de laborator:
 Ex biochimic: glucoza, proteine, a uric,
LDH
 Ex bacteriologic: cultura a lichidului
sinovial in caz de suspiciune de infectie
 Evaluare microscopica: leucocite, hematii
 Ligamentele paraarticulare, deşi exterioare
articulaţiilor, sunt intr-o strânsă interdependenţă cu
acestea, realizând:
rezistenţa şi stabilitatea articulară,
participă la ghidarea mişcării,
blochează excesul de mişcare,
regularizând forţa musculară.
Ligamentele sunt sediul unei bogate reţele de
terminaţii nervoase.
TIPURI DE MIŞCĂRI POSIBILE LA NIVELUL
ARTICULAŢIILOR
glisare (= alunecare),
mobilitate unghiulară,
rotaţie şi
circumducţie,
1. Mişcarea de alunecare/glisare.
Reprezintă tipul cel mai simplu de mişcare care
poate avea loc intr-o articulaţie ; o suprafaţă
articulară alunecă sau se mişcă deasupra
celeilalte.
Reprezintă o mişcare comună articulaţiilor
mobile, dar la unele articulaţii ca cele carpiene,
tarsiene, reprezintă singura mişcare posibilă.
 TIPURI DE MIŞCĂRI POSIBILE LA NIVELUL
ARTICULAŢIILOR
2. Mişcarea unghiulară . Are loc doar la nivelul
oaselor lungi şi se produce cu unghiuri variate.
Angulaţiile se pot produce :
În faţă / anterior / ventral şi în spate / posterior /
dorsal şi corespund flexiei respectiv extensiei ;
Înspre sau dinspre planul median al corpului sau în
cazul degetelor, de la linia mijlocie a mâinii sau
piciorului, reprezentând abducţia respectiv adducţia.
Articulaţiile tip balama permit doar flexia şi extensia.
Mişcările combinate de flexie şi extensie combinate
cu mişcările de abducţie şi adducţie apar la
articulaţiile mult mai mobile de tipul articulaţiilor
coxo-femurale, scapulo-humerale, gâtului mâinii,
articulaţia carpo-metacarpiană a policelui.
Angulaţiile se pot
produce :
În faţă / anterior /
ventral şi în spate /
posterior / dorsal
şi corespund flexiei
respectiv
extensiei ;
Înspre sau dinspre
planul median al
corpului sau în cazul
degetelor, de la linia
mijlocie a mâinii sau
piciorului,
reprezentând
abducţia respectiv
adducţia.
TIPURI DE MIŞCĂRI POSIBILE LA NIVELUL
ARTICULAŢIILOR
3. Rotaţia
Reprezintă tipul de mişcare în care osul se mişcă
în jurul unei axe centrale fără să treacă printr-o
deplasare fată de această axă; axa de rotaţie
poate sta într-un os separat, aşa cum se întâmplă
în cazul pivotului format de către apofiza
odontoidă a axisului (dintele axisului)(vertebra
cervicală 2) prin care atlasul (verebra cervcală 1)
se mişcă faţă de axis .
4. Circumducţia
Reprezintă mişcarea
care are loc între capătul
unui os şi cavitatea lui
articulară când osul
trebuie să circumscrie
un spaţiu conic; baza
conului este
reprezentată de
extremitatea distală a
osului, vârful este
cavitatea articulară.
Acest tip de mişcare
este cel mai bine vizibilă
la nivelul articulaţiilor
scapulo-humerale şi
coxo-femurale.
O altă clasificare a tipului de mișcări posibile la
nivelul articulaţiilor, important de cunoscut și
aplicat în antrenamentul kinetic și recuperarea
mobilităţii articulare este următoarea:
Mişcări voluntare, fiziologice,
osteokinematice, angulare, care sunt mişcări
oscilatorii sau pendulare (flexie, extensie,
abducţie, adducţie sau rotaţii, care se realizează în
jurul unei axe mecanice;
Mişcări involuntare, accesorii,
artrokinematice,
Mişcări involuntare, accesorii,
artrokinematice,
care sunt mişcări intracapsulare ale capetelor
osoase, unul în raport cu altul şi care formează
″jocul articular″ şi care se produce sau nu în
timpul mişcărilor oscilatorii.
Acestea sunt : rularea, alunecarea, răsucirea,
compresia şi tracţiunea.
Mişcările involuntare apar mai ales către capătul
mişcării şi dau o mobilitate suplimentară
articulară. În general sunt compromise după
traumatismele articulare şi în secvenţialitatea
recuperatorie, restabilesc ultimele, după cele
voluntare.
https://www.slideshare.n
et/joldham5/module-2-ki
nesiology-getting-starte
d
ACŢIUNEA LIGAMENTARĂ A MUŞCHILOR

 Mişcările diferitelor articulaţii ale membrelor se

produc prin faptul că muşchii lungi traversează mai
mult decît o articulaţie. Aceşti muşchi când sunt
relaxaţi şi întinşi la lungimea maximă, acţionează
ca un ligament elastic, limitând anumite mişcări ale
unei articulaţii, exceptând situaţia când se combină
cu mişcarea corespunzătoare a altei articulaţii,
aceasta din urmă fiind în direcţie opusă.
 Exemplu: dimensiunea muşchilor ischiogambieri
limitează flexia complectă a şoldului (cu genunchiul
în extensie).
 ACŢIUNEA LIGAMENTARĂ A MUŞCHILOR
Utilitatea acestor aranjamente este complexă:
 coordonează tipurile de mişcări uzuale şi necesare şi
le face posibile cu cea mai mică cheltuială de
energie ;
 face posibil ca muşchii scurţi care traversează o
singură articulaţie să acţioneze mai mult decît
asupra unei singure articulaţii ;
 furnizează articulaţiilor ligamente pentru ca în
situaţia când articulaţiile sunt expuse la mişcări
contra rezistenţă într-un grad incompatibil cu
mişcarea articulaţiei, să cedeze spontan dacă este
necesar.
SEMIOLOGIA ARTICULAŢIILOR

INSPECTIA
La examenul obiectiv al articulaţiilor mobile şi
semimobile periferice şi axiale (vertebrele), se
iau în considerare următoarele aspecte :
I. ţesuturile moi periarticulare (modificari
de culoare, aspect),
II. volumul,
III. sensibilitatea,
IV. deformările şi
V. mobilitatea articulară.
 I. TESUTURILE MOI PERIARTICULARE
Roşeaţa locală face parte din tabloul artritelor
acute (ex. artritele septice, reumatismul articular
acut, gută, etc).
 Echimozele periarticulare apar în fracturile
intraarticulare, luxaţii sau entorse.
 Lipomatoza periarticulară apare în unele forme de
gonartroză (= lipartroza Weissenbach-Françon).
Echimoza periarticulara
Lipomatoza periarticulara
Nodulii subcutanaţi, situaţi în vecinătatea
articulaţiilor sau la distanţă, apar în
evoluţia unor afecţiuni articulare (ex.
poliartrita reumatoidă, reumatismul
articular acut).
Tofii, apar în gută, sunt depuneri de urat
de sodiu în jurul articulaţiilor sau în alte
regiuni supuse presiunii exterioare (ex.
pavilionul urechii).
Noduli subcutanati
Tof gutos
II. VOLUMUL ARTICULATIEI
 Tumefierea articulară este unul din semnele cele
mai frecvente ale artritelor, observabile la articulaţiile
mobile şi superficiale. Articulaţiile sunt mai
voluminoase (comparativ cu cele simetrice), şi au
contururile osoase estompate. Tumefierea articulară
poate fi consecinţa ►hipertrofiei capsulosinoviale
şi ►a acumulării de lichid intraarticular
(hidartroza).
 Hidartroza este identificată prin semnul "valului" -
percutarea laterală în zona liniei articulare face ca
lichidul să transmită undele de presiune în partea
opusă ; undele acestea sunt receptate cu pulpa unui
deget şi prin semnul şocului rotulian - rotula este
"ridicată" prin presiunea exercitată cu două degete,
apoi cu indexul plasat pe mijlocul acesteia se execută
o mişcare scurtă de apăsare.
 Hidartroza apare în:
artritele acute,
în artrozele "reacţionate" (prin iritarea mecanică a
membranei sinoviale),
în urma unor traumatisme sau
suprasolicitări mecanice repetitive.
o Sanctiune terapeutica: punerea in repaus
a articulatiei + tratamentul afectiunii
 Hidartroza

Testarea hidartrozei
la nivelul
genunchiului
 Hemartroza. Efuziune de sange intr-o articulatie, de
cele mai multe ori localizata in cavitatea articulara a
genunchiului. In general, o hemartroza survine imediat
dupa un traumatism provocator al unei leziuni severe a
articulatiei. Hemartroza se caracterizeaza de cele mai
multe ori printr-o umflare si o durere a articulatiei
respective.

https://slideplayer.com/slide/435
1623/
Clinic – semne celsiene:
 Durere (prin cresterea presiunii
intraarticulare si iritarea receptorilor
de durere
 Disfunctie – incapacitatea miscarii
complecte pe liniile de miscare
 Flexum antialgic – pozitia scade
presiunea intraarticularamai
putina durere
 Tumefiere, caldura locala, +/-
roseata
Testarea socului rotulian
Cand ne asteptam la
hemartroza?
Posttraumatic
In hemopatii: hemofilie, coagulopatii
Afectiuni care evolueaza cu numar
foarte mic de trombocite - hepatopatii
In tratamentul anticoagulant
Dupa interventii chirurgicale care
vizeaza articulatia
III. SENSIBILITATEA
 Durerea articulara are componenta simptom (subiectiv) si durerea
provocata (semn obiectiv)
 Durerea provocată (sensibilitatea) (semn foarte
util) poate fi identificată prin:
palparea directă a liniei articulare (ex. artrite),
presiune asupra unor puncte de inserţie capsulară,
ligamentară, aponevrotică sau tendinoasă (ex.
entezite) sau în puncte caracteristice (ex. în
fibromialgie) şi
la mobilizarea activă şi pasivă prin diferite manevre
specifice (ex. artrite, artroze, reumatisme
abarticulare).
Dureri la limitele extreme de mobilitate a articulatiilor
cauzate de torsiunea, compresia sau intinderea
structurilor din jurul articulatiilor mai ales daca
miscarea aduce articulatia in pozitia flexata maxima.
IV. Deformările articulare sunt consecinţa
remodelării capetelor osoase (ex. în artroze) şi/sau a
(sub)luxaţiilor consecutive slăbirii aparatului de
contenţie capsuloligamentar (ex. în artritele cronice
distructive).
 În artroza digitală, remodelarea osoasă produce
osteofite marginale care proemină de o parte şi de
alta a articulaţiei interfalangiene distale (noduli
Heberden) şi/sau proximale (noduli Bouchard).
În artropatiile neurotrofice tip Charcot apare un
proces de remodelare osoasă importantă.
Articulaţia îşi poate pierde inervaţia senzitivă sau
proprioceptivă (ex. tabes, siringomielie,
paraplegie, etc) apărând deformări monstruoase.
Contractura şi tracţiunea musculară şi/sau aponevrotică
induce dezaxări şi atitudini vicioase : devierea cubitală a
mâinilor şi degetelor (mâna în labă de cârtiţă) în poliartrita
reumatoridă, degete în Z în artropatia psoriazică, genu varum
sau genu valgum în gonartroză, hallux valgus în tulburările
statice ale piciorului, spatele în "baionetă" în herniile de disc
lombare şi poziţia vicioasă a capului în cele cervicale (torticolis
vertebrogen), flexia fixată a degetelor în boala Dupuytren
(=retracţia aponevrozei palmare),etc.
!!!!ALTE CAUZE DE DEZAXARI SI ATITUDINI
VICIOASE
Posturarea antialgica in flexum articular – scade
presiunea intraarticulara, ca atare va scadea iritarea
receptorilor de durere din structurile moi articulare
(mai putin cartilajul articular); daca postura antialgica
se prelungeste, apar retracturi musculare la nivelul
musculaturii flexoare cu atitudine vicioasa articulara in
consecinta.
Modificarea unilaterala a inaltimii articulare in conditii
de ingustare a cartilajului articular va induce o
dezaxare articulara (cel mai vizibil la nivelul
genunchiului (Devierea in valg/var a genunchiului in
deteriorarea unicompartimentala).
Alterarea sistemuui ligamentar de fixare articulara,
prin suprasolicitare se pot antrena dezalinieri
articulare (ex. Genunchiul).
V. Mobilitatea articulară trebuie căutată în
cadrul mobilităţii active şi pasive (vezi bilanţul
articular).
a. Limitare de mobilitate
b. Hipermobilitate
c. Mobilitate anormala
a. Limitarea de mobilitate se datorează unor cauze
articulare sau  extraarticulare.
 Cauze articulare :
 hidartroza,
 sinovita proliferativă,
 incongruenţa capetelor articulare prin luxaţie
sau osteofitoză exuberantă,
 corpi străini intraarticulari, şi
 coalescenţa capetelor osoase.
 Corpii străini sunt fragmente de cartilaj,
menisc, sau franjuri sinoviali (=şoareci
articulari) care se interpun între capetele
osoase sau pătrund printre structurile
intraarticulare (ex. ligamentele încrucişate
ale genunchiului) şi produc blocarea bruscă
a mişcării, care se reia la fel de brusc
atunci când subiectul efectuează o
manevră convenabilă.
+durerea
Anchiloza defineşte reducerea drastică a
mobilităţii sau absenţa mişcării într-o articulaţie
ca urmare a unirii capetelor osoase printr-un
ţesut fibros (anchiloză fibroasă sau
pseudoanchiloză) sau osos (anchiloză osoasă
sau adevărată) şi se întâlneşte ca sechelă a
majorităţii artritelor.
 Cauzele extraarticulare ale hipomobilităţii
sunt : scurtările capsuloligamentare, musculare
şi tendinoase sau indurarea pielii (ex. în
sclerodermie avansată), sau dupa imobilizari
prelungite in aparate gipsate/orteze
 Mobilitate articulara versus flexibilitate
 Amplitudinea de mişcare (range of motion) sau mobilitate?
o amplitudinea de mişcare – se referă la mobilitatea unei
articulaţii în sine, atât la mişcare activă cât şi pasivă,
o mobilitatea – reprezintă un act fiziologic al aparatului
locomotor care implică alături de articulaţie toate structurile
adiacente: ligamente, tendoane, muşchi, fascii, vase, nervi,
tegument.

 Flexibilitatea (flexibility) – reprezintă amplitudinea maximă de

mişcare care poate fi atinsă într-o articulaţie sau serii de
articulaţii, printr-un efort momentan, cu ajutorul unui partener
sau unui echipament mecanic (după Gummerson).

 Redoare, rigiditate, înţepeneală (siffness)= noţiune contrară

flexibilităţii; limitarea de mişcare arată că mobilizarea se
realizează doar pe o parte a amplitudinii de mişcare.
 Hipermobilitatea articulară apare în bolile
ereditare ale ţesutului conjunctiv care evoluează cu
hiperlaxitate ligamentară (ex. sindromul Marfan,
Ehlers-Danlos, etc) sau ca urmare a slăbirii
aparatului de contenţie articulară.

Mişcările pasive depăşesc limita permisă în cadrul

anatomic şi apar altele anormale (ex. mişcarea de
sertar) generatoare de instabilitate articulară care
creşte uzura articulară.
Cand se descrie mobilitatea articulara –
se mentioneaza:
- tipul de mobilitate pe liniile fiziologice
de miscare (planuri si axe de miscare),
- daca este limitata, abolita sau
exagerata si
- daca exista mobilitate anormala in
afara liniilor fiziologice de miscare.

Ex. genunchiul
- Se testeaza miscarile de flexie/extensie care pot fi
exagerate, limitate sau pierdute
- Se testeaza mobilitatea patologica
- Lateralitate
- Sertar
 Sunete de tipul Crepitaţiilor articulare,
cracmentelor
Ca sa fie semnificative trebuie sa fie in legatura
cu simptomele pacientului.
Pot fi determinate de structuri care aluneca unele
pe altele, exemplu tendoanele care aluneca pe
os;
sunt expresia neregularităţii suprafeţelor
articulare (ex. artroze, artrite distructive);
 Sunete de tipul Crepitaţiilor articulare, cracmentelor
Corpuri detasate – ex. Fragmente de menisc sau
cartilaj articular sau articulatii cu distrugere
artrozica a cartilajului articular.
iar cele tendinoase a tenosinovitei proliferative
stenozante.
Miscari anormale a structurilor, ex. Clicul
meniscului de la articulatia temporomandibulara
atunci cand se deschide/se inchide gura.
Sau o leziune in structura – ex. O leziune in discul
triunghiular al pumnului.
 EXAMENUL OBIECTIV AL APARATULUI
OSTEOARTICULAR

I. Ţesuturile moi periarticulare

(modificari de culoare, aspect,
temperatura),
I. Volumul,
II. Sensibilitatea,
III.Deformările şi
IV. Mobilitatea articulară.
Pentru a le putea cuantifica si
incadra clinic, apelam la
masuratori clinice
 EXAMENUL OBIECTIV AL APARATULUI
OSTEOARTICULAR
beneficiază de o serie de măsurători clinice :
ex. cu banda centimetrică (se poate aprecia
circumferinţa articulaţiilor, a segmentelor de
membre, lungimea membrelor, testul Schöber) iar
 cu goniometrul clinic, măsurile unghiulare
(mobilitatea articulară).
EVALUAREA MOBILITĂŢII ARTICULARE
În evaluarea clinică a articulaţiilor se iau
în considerare aprecieri asupra
articulaţiilor de tipul :
durere,
modificări de volum,
temperatura locală

şi de interes şi în evaluarea în
kinetologie :
direcţiile de mişcare,
Exprima
amplitudinile de mişcare,
functia articulara
+/- mişcări articulare anormale.
Aprecierea unghiului maxim al unei mişcări se
poate efectua prin:
evaluarea directă subiectivă – "din ochi" – prin care se
trasează unghiuri imaginare de 45°, 90°, 135° la care
se raportează poziţia segmentului care se mişcă.
evaluarea directă obiectivă – cu goniometrul – care raportează
mobilitatea articulară la o amplitudine ideală de mişcare. De interes
în recuperarea medicală, este dobândirea unghiurilor utile de
mobilitate pentru realizarea activităţilor zilnice (ADL=activities of
daily living), denumite "unghiuri funcţionale" şi nu a
"unghiurilor de lux" pe care le obţinem din tabele de amplitudine
maximă, ideală articulară.
evaluarea indirectă – radiologică - prin două evaluări la nivelul
excursiilor maxime ale unei mişcări (la iniţierea şi la finalul
mişcării).
!!!!! Unghiurile de mişcare articulară variază, fiind
condiţionate de constituţie, vârstă, sex, antrenament,
etc.
Scari functionale de evaluare – autoaprecierea
pacientului asupra capacitatii de executare a unor
ADL-uri +/- consecintele acestora asupra sfererei
psiho-afective, calitatii vietii.
Ex.
Scara Womac – pentru genunchi
Scorul Harris pentru sold
Scorul Oswestry pentru durerea lombara
.........
Termenul goniometru este derivat din două
cuvinte greceşti, gonia=a măsura şi
metron=măsură.
Deci goniometrul reprezintă un instrument de
măsurare a unghiurilor.
În domeniul fizioterapiei, goniometrul este utilizat
pentru a măsura cantitatea de mişcare existentă
într-o articulaţie specifică. Goniometria poate fi
folosită atât pentru a măsura mobilitatea activă a
articulaţiei cât şi cea pasivă.
Goniometrele sunt produse într-o varietate de
forme şi dimensiuni, din plastic sau metal. Cele
două tipuri mai comune de instrumente utilizate
pentru măsurarea unghiului articulaţiilor sunt:
1. “Bubble inclinometer” şi 2. Goniometrul
tradiţional.
Bubble inclinometer.
„Bubble goniometer” – are un disc rotativ
de 360 şi o scară cu un indicator lichid. Se
poate folosi pentru flexie/extensie,
abducţie/adducţie şi rotaţii în gât, umăr,
pumn, şold, genunchi şi coloană.
Înclinometrul este uşor de utilizat. Se
plasează în apropierea articulaţiei care
trebuie măsurată; se întoarce discul până
când scara citeşte 0; se realizează
mobilizarea articulară; se citeşe nivelul de
mobilitate în grade direct de pe disc.
 Baseline Bubble Inclinometer Baseline acuangle inclinometer

baseline digital inclinometer for

range of motion measurement
Goniometrul tradiţional – este utilizabil pentru măsurarea
flexie/extensiei, abducţiei/adducţiei, şi rotaţiilor la nivelul
majorităţii articulaţiilor. Cuprinde 3 părţi:

 Un corp. Corpul goniometrului poate fi reprezentat de jumătate

de cerc sau de un cerc întreg cu gradaţii reprezentând grade.
Numerotarea poate fi de la 0 la 180 sau de la 180 la 0 sau de
la 0 la 360 la scalele cu cerc întreg.
 Un braţ staţionar – reprezintă o parte structurală şi deci nu se
mişcă independent de corp.
 Un braţ mobil – care este atasat cu un sistem de capsare la
centrul discului/corpului şi care permite rotirea braţului mobil
pe corp/disc. Lungimea braţelor poate fi variabilă. Cele cu braţe
lungi sunt mai utile pentru măsurarea şoldului, genunchiului,
umărului, cotului. La articulaţiile mai mici ca pumn, mână şi
picior, gleznă, se poate folosi un goniometru cu braţe mai
scurte.
Reguli generale de bilanţ articular :
Subiectul de testat să fie relaxat,
Poziţia corectă a segmentului de testat este
poziţia 0, de la care se porneşte evaluarea,
Goniometrul se plasează pe faţa laterală a
articulaţiei,
Braţele goniometrului se poziţionează în
paralel cu axele longitudinale ale segmentului
articular,
Mobilitatea coloanei se măsoară cu
goniometre speciale pentru coloană. În
absenţa acestora mobilitatea coloanei
vertebrale se apreciază în baza unor indici de
mobilitate.
Procedura
 Pacientul este posturat în poziţia recomandată de
testare pentru articulaţia specificată. În timp ce
componenta proximală a articulaţiei este stabilizată,
clinicianul mobilizează blând componenta distală
articulară pe linia de mişcare posibilă până când se
simte senzaţia de capăt a mişcării « end-feel ».
Se estimează unghiul de miscare posibil (testare
directă subiectivă) şi se reântoarce componenta la
poziţia de start.
 Clinicianul palpează reperele osoase relevante şi
aliniază goniometrul. Se înregistrează pornirea
măsurătorii. Goniometrul este apoi îndepărtat şi
pacientul mişcă articulaţia prin întregul nivel de
mobilitate. Goniometrul se plasează din nou, se
aliniază şi se citeşte măsurătoarea.
Principii :
Metoda neutră/0.
Toate mobilităţile articulare sunt măsurate
pornind de la poziţia 0 definită. Numărul de
grade de mobilitate ale unei articulaţii sunt
adăugate în direcţia în care articulaţia se
mişcă pornind de la poziţia 0 de start.
Poziţia anatomică « extinsă » a unei
extremităţi este acceptată mai degrabă ca
poziţia 0 ca şi poziţia 180.
 Mişcările sunt descrise ca şi mişcări active şi
mişcări pasive.
Mişcarea activă – reprezintă mobilitatea articulară a
pacientului printr-un arc de mobilitate specific (se
face doar în baza forţei musculare proprii).
Mişcarea pasivă – reprezintă mişcarea imprimată de
examinator printr-un arc specific de mişcare.
 Ambele măsurători sunt comparate cu nivelele de
mobilitate acceptate pentru o articulaţie dată.
 Se înregistrează orice limitare a mobilităţii şi care se
poate pune în legătură cu
contractura musculară,
restricţiile capsulare sau ligamentare, sau cu
oasele
(end-feel dur la os, end-feel moale la structurile
conjunctive).
Se porneste de la pozitia 0 a articulatiei
Se testeaza cuplul de miscare
(in planul... si in jurul axei...)

Flexie/extensie
Miscari unghiulare
Abductie/adductie
Rotatie interna/rotatie externa

!!!!! Miscarea de alunecare/glisare-nu

poate fi testata si nici jocul
intraarticular: rularea, alunecarea,
răsucirea, compresia şi tracţiunea.
Atenţionări !
Se face o distincţie între termenii extensie şi
hiperextensie.
o Extensia este mişcarea fiziologică opusă
flexiei pornind de la poziţia 0 de start.
o Dacă mişcarea opusă flexiei pornind de la
poziţia 0 de start este una nefiziologică
cum se întâmplă la coate sau genunchi, se
face referiţă la aceasta ca şi
« hiperextensie ».
Atentionari!!!
 Limitarea mobilităţii articulare este descrisă simplu.
Un exemplu de limitare a mobilităţii articulare este cea de la
nivelul cotului. Flexia cotului parcurge arcul de cerc de la 0 la
150. Subiectul nostru poate flecta cotul de la 30 (deasupra
poziţiei neutre 0) la 90(faţă de poziţia 0/neutră). Se va
descrie ca :
o Cotul se flectează de la 30 la 90 ;
o Cotul are o diformitate de flexie de 30 cu flexie
posibilă până la 90 ;
o Flexum 30 cu flexie activă 60.
Limitările mobilităţii articulare pot ţine de oase sau
de ţesuturile moi periarticulare. În ambele cazuri
acestea trebuie notate astfel încât în timpul
examinării nici pacientul nici testatorul nu trebuie
să treacă de aceste limitări articulare.
De asemenea apare obligativitatea ca la mişcarea
activă să fie cotaţi şi muşchii dacă au capacitatea
să poarte articulaţia prin întregul interval de
mobilitate şi nu numai printr-un anumit unghi. Se
compară de asemenea cu unghiul de mobilitate
pasivă.
Pentru a obţine cel mai fidel nivel de mobilitate ar
trebui ca 2 examinatori să conlucreze. Unul
mobilizează şi evaluează articulaţia iar celălalt
plasează şi citeşte goniometrul.
Experienţa a arătat că pentru obţinerea celui
mai fidel nivel de mobilitate articulaţiile trebuie
mobilizate cu blândeţe şi mai lent. Evitaţi
apucarea extremităţilor prea brutal, cu priză
prea strânsă. Mobilizaţi cotul/genunchiul în
hiperextensie lent şi cu sprijin.
Scopul efectuării bilanţului articular
Identificarea nivelului funcţional al articulaţiilor
şi/sau a restantului funcţional.
Monitorizarea rezultatelor tratamentelor
Nivelul de mobilitate activă a articulaţiilor mari
Articulaţia Acţiunea Grade de
mobilitate
Umăr Flexie 0-180
Extensie 0-40
Abducţie 0-180
Rotaţie internă 0-80
Rotatie externa 0-90
Cot Flexie 0-150
Antebraţ Pronaţie o-80
Supinaţie 0-80
Pumn Flexie 0-60
Extensie 0-60
Înclinaţie radială 0-20
Înclinaţie ulnară 0-30
Şold Flexie 0-100
Extensie 0-30
Abducţie 0-40
Adducţie 0-20
Rotaţie internă 0-40
Rotaţie externă 0-50
Genunchi Flexie 0-150
Gleznă Flexie plantară (extensie) 0-40
Dorsiflexie 0-20
Picior Inversie 0-30
Eversie 0-20
Mobilitatea activă a mâinilor şi degetelor
Mişcare Grade de mişcare
Flexia MCF: 85-90; IFP: 100-115; IFD: 80-
degetelor 90
Extensia MCF: 30-45; IFP: 0; IFD: 20;
degetelor
Abducţia 20-30
degetelor
Adducţia 0
degetelor
Flexia CMC: 40-50; MCF: 50-55; IF: 85-
policelui 90.
Extensia MCF: 0; IF: 0-5.
policelui
Adducţia 30
policelui
Abducţia 60-70
policelui
Nivelul de mobilitate şi senzaţia „de capăt”
pentru degetele de la picioare

Mişcarea Nivel de mobilitate Senzaţia „de

normală (grade) capăt”
Flexia Haluce: MTF 45; IF De întindere
degetelor 90; tisulară
Cele 4 degete
laterale: MTF 40; IFP
35; IFD 60.
Extensia Haluce: 70; IF 0. De întindere
degetelor Cele 4 degete tisulară
laterale: MTF 70; IFP
0; IFD 30.