Capitolul I.

Anatomia și fiziologia sistemului osos

Scheletul osos este alcătuit din oase separate de diferite forme și dimensiuni. Oasele,
articulațiile și mușchii formează aparatul locomotor, partea cea mai reprezentativă din
masa corpului.ă

Datorită joncțiunilor, oasele posedă mobilitate, fiind puse în mișcare de către mușchi.
Oasele și articulațiile constituie elementul pasiv, iar mușchii-elementul activ al aparatului
lococmotor.

Scheletul osos al omului este alcătuit din 206 oase, dintre care 85 sunt pare, iar 36-
impare. Masa lor constituie circa 16-18% din cea generală a corpului.

Fig. nr. 1. Scheletul uman

1
Scheletul corpului uman are mai multe funcții:

1) De sprijin (suport)-toate organele și țesuturile moi se fixează pe schelet. Astfel

menținându-se forma corpului în spațiu;
2) 2) de locomoție- oasele reprezintă pârghii puse în mișcare de către mușchi;
3) 3) de protecție și rezistență-unele părți ale scheletelui (craniul, cavitatea toracică,
bazinul) protejează creierul, plămânii, inima și alte organe de importanță vitală;
4) 4) de aparat antigravitațional, ce contribuie la respingerea forțelor gravitaționale,
care apasă asupra corpului.

În afară de cele mecanice enumerate, sistemul osos îndeplinește și un șir de funcții

biologice importante pentru activitatea vitală a organismului. Țesutul osos constituie
rezerva principală de substanțe minerale ( calciu, fosfor etc.), care pe măsura
necesității sunt utilizate de către organism. Prin aceasta se explică participarea activă a
sistemului osos în metabolismul substanțelor minerale. Oasele servesc ca organ
hematopoietic important, întrucât conțin măduvă roșie-producător de elemente figurate
ale sângelui.

Forma și structura oaselor

Forma și structura oaselor este determinantă atât de rolul pe care îl îndeplinesc în

organism, cât și de factorii ereditari. În locurile unde mușchii se inseră pe oase se
formează tuberozități, tuberculi, proeminențe, apofize, creste, spine.

Porțiunile oaselor, care servesc la formarea articulațiilor, sunt înzestrate ca fațete

(suprafețe) articulare. Suprafața articulara în formă de proeminență se numește condil
sau cap; cea în formă de scripete- trohlee, iar dacă există o scobitură sferică-cavitate.

Scobitura cilindrică se numește incizură. Scobiturile ovale se numesc fose, iar cele
de formă alungită- șanțuri.

În funcție de formă. Oasele se împart în patru categorii:tubulare, spongioase, plate și

mixte.

1. Oasele tubulare au o parte medie alungită, cilindrică sau triedrică, numită corpul
sau diafiza osului; două extremități mai voluminoase-epifize, înzestrate cu fețe
articulare, și o porțiune unde diafiza trece în epifiză-metafiza. La tineri la limita dintre
diafiză și epifize se determină discul cartilaginos, numit și cartilaj de creștere,
datorită căruia osul crește în lungime. În interiorul diafizei (corpului) se află canalul

2
 medular, umplut cu măduva osoasă roșie la făt și galbenă la maturi. Una din epifize
este situată mai aproape de trunchi și se numește epifiză proximală, iar alta, mai
departe de trunchi-epifiză distală. La extremitățile oaselor se află suprafețe
articulare, acoperite cu cartilaj hialin. În structura diafizelor oaselor lungi predomină
substanța compactă, iar la epifize substanța spongioasă. Distingem oase tubulare
lungi (humerus, femur, oasele antebratului și gambei) și oase tubulare scurte
(metacarpiene, metatarsiene).
2. Oasele spongioase. În structura lor predomină substanța spongioasă. Deosebim
oase spongioase lungi (coastele, sternul) și scurte (vertebrele, oasele carpiene etc.)
3. Oasele plate (late) au o formă de lamă, participă la formarea scheletelui centurilor și
a craniului. Acestea sunt oasele bolții craniene, omoplatul și coxalul.
4. Oasele mixte au o formă neregulată, improprie celorlalte tipuri de oase. Acestea
sunt maxila, osul zigmotic, mandibula, osul temporal etc. Printre oasele mixte ale
craniului sunt și cele pneumatice. Ele au o cavitate tapetată cu mucoasă și plină cu
aer, ceea ce micșorează masa osului, fără a-i atenua rezistența.

Fiecare os din componența scheletelui prezintă un organ în structura căruia

predomină țesutul osos, dar care conține și alte tipuri de țesuturi: conjunctiv fibros dens,
care formează periostul, cartilaginos, care acoperă suprafața articulară a oaselor și
nervos.

Celulele ososase se prezintă sub trei aspecte: osteoblaste, osteocite și osteclaste.

Osteoclastele sunt celule în curs de dezvoltare, care secretă substanță fundamentală.
Osteocitele sunt celule adulte, care se formează prin diferențierea osteoblastelor.
Osteblastele sunt celule mari multinucleate cu prelungiri, care contribuie la distrugerea
țesutului osos, deci participă la procesul de reînoire permanentă a osului.

Materia fundamentală a țesutului osos este formată din substanțe organice (oseină)
și minerale, în care predomină sărurile de calciu. Există două varietăți principale de
țesut osos: macrofibrilar și lamelar. Prima are preponderentă în perioada de dezvoltare
embrionară. La oamenii maturi este prezentă în locul de inserție a tendoanelor
musculare la oase și în suturile craniene.

Pentru oasele omului este caracteristică a doua varietate de structură-țesutul

lamelar (microfibrilar). Fasciculele colagene sunt dispuse paralel în anumite direcții,
corespunzător forțelor de acțiune. Ele sunt impregnate cu săruri minerale, care imprimă
țesutului o rezistență considerabilă.

După dispoziția lamelelor, în structura osului distingem substanță spongioasă și

substanță compactă.

3
 Substanța spongioasă este caracterizată prin prezența numeroaselor alveole
distribuite printre trabeculele oasoase, umplute cu măduvă osoasă. Dispoziția lamelelor
ososase este determinată de direcția în care se exercită acțiunile mecanice asupra
osului. Substanța spongioasă formează partea internă a epifizelor, partea centrală a
oaselor scurte și lama centrală (diploe) a oaselor plate.

Substanța osoasă compactă se caracterizează prin lamelele osoase dispuse

concentric în jurul unor canale (Havers), în care se află vase sangvine și nervi. Canalul
Havers împreună cu lamelele care-l înconjoară formează unitatea morfologică și
funcțională a osului osteonul. Substanța compactă este bine dezvoltată în diafizele
oaselor ce execută funcții de suport și pârghie, predominând în lama externă a oaselor
scurte și plate.

Osul, cu excepția fețelor articulare, este acoperit cu o membrana subțire de țesut

conjunctiv, numită periost, bogată în vase sangvine și nervi. Periostul are două straturi:
extern fibros și intern cambial (osteogen). El conține o rețea bogată de vase sangvine,
limfatice și nervi. Periostul are urmatoarele funcții: de protecție, trofică, neuroreglatoare
și de osteogeneză. Stratul profund asigură creșterea osului tânăr în grosime, iar în caz
de fractură generează călușul osos, care unește capetele osului fracturat.

Proprietățile mecanice ale oaselor depind de compoziția lor chimică. În organismul

ciu osul conține aproximativ 50% apă, iar restul este format din substanțe organice
(28%) și neorganice (22%). Osele uscate și degresate conțin până la 1\3 substanțe
organice (oseină) și 2\3 substanțe neorganice, dintre care sărurile de calciu constituie
95%.

Principala proprietate fizică a osului o constituie îmbinarea elasticitățiicu duritatea

(soliditatea). Elasticitatea osului în mare măsură depinde de componentul lui organic,
iar duritatea este determinată de componentul anorganic. Cu cât organismul este mai
tânăr, cu atât oasele conțin mai multe substanțe organice și sunt mai elastice. O dată
cu vârsta cantitatea substanțelor neorganice sporește relativ, oasele devin mai fragile,
francturându-se ușor la o acțiune externă chiar neînsemnată.

Sarcina funcțională influențează compoziția chimică și structura țesutului osos.

Oasele, cărora le revine funcția de suport mai mare ( vertebrele lombare, femurul,
calcaneul), sunt mai bogate în săruri minerale decât cele cu solicitația mai mică
( vertebrele circulare).Structura internă a oaselor nu este constantă. Ea are capacitatea
de a se modifica la acțiuni de lungă durată a necesităților funcționale.

Proprietățile mecanice ale oaselor se manifestă prin rezistența la extindere,

comprimare, răsucire, flexiune. Substanța osoasă compactă nemacerată (proaspătă)
poate rezista la extinderea de 10-12 kg\cm2, iar cartilajul hialin al coastei-numai 0,5
kg/cm2. Osul este de 10 ori mai rezistent la comprimare decât cartilajul. Rezistența lui

4
 la comprimare este de 1,5 ori mai mare decât la extindere. Osul la omul viu este de 5
ori mai rezistent decât betonul, atât la comprimare, cât și la extindere. Pentru a fărâmița
osul femural este necesară o comprimare de 3000 kg/cm2, iar cel tibial- de 3000-4000
kg/cm2.

Formarea definitivă a oaselor în organismul uman decurge lent, parcurgând câteva

stadii:

a) Fibrele colagene din membrana conjunctivă în centrele de osificare se concentrează

pe direcția viitorului os;
b) Impregnarea substanței preosoase cu săruri minerale;
c) Stabilirea definitivă a structurii osului ( osificarea definitivă).

Osificarea și creșterea osului este consecința activității vitale a osteclastelor și

osteoblastelor, care exercită funcții diametral opuse-de formare și de distrugere. Atât în
filogeneză, cât și n ontogeneză scheletul osos trece printr-o serie de transformări. Chiar
și la omul matur în schelet au loc restructurări adaptive, condiționate de mofificarea
condițiilor de existență și de modul de muncă.

Dezvoltarea și modificarea structurii oaselor în mare măsură este detrminată de

activitatea musculară. În acest context se pot formula următoarele legități funcționale
de creștere trebuie să aibă un caracter ritmic; acțiunea efortului fizic la un nivel optimal
activează creșterea, iar supradozarea sau insuficiența solicitațiilor frânează creșterea
oaselor; reacția osului în creștere la un efort fizic este determinată. La acesta pot
constribui și alți factori interni sau externi.

1.1. Componentele sistemului osos

Scheletul - reprezinta totalitatea oaselor asezate in pozitie

anatomica.

- este impartit in raport cu regiunile corpului in:

I. Scheletul capului;
II. Scheletul trunchiului;
III. Scheletul membrelor.

5
6
Fig.2. Craniul vazut din fata

7
Fig.3. Craniul vazut lateral

8
 - 7 cervicale
- coloana vertebrala – 33-34 - 12 toracale
vertebre - 5 lombare

- 5 sacrale –sunt sudate

osul sacrum
- 4-5 coccigiene - sunt
sudate coccige
(vestigiu al
cozii la
mamifere)

I. Scheletul trunchiului - coaste – 12 perechi - I-VII – adevarate –

cartilajul lor se articuleaza (f
cu sternul
- VIII – X – false – se articuleaza cu
sternul prin

intermediul coastei
a VII-a
- XI- XII – libere – nu au cartilaj si nu

ajung la stern
- stern (osul pieptului) – os lat

Regiunea toracala a coloanei vertebrale impreuna cu coastele si sternul

formeaza cutia toracica cu rol in protectia unor organe vitale (inima, plamani,
etc.)

Coloana vertebrala prezinta curburi fiziologice in plan sagital (lordoze:

cervicala, toracala , lombara) si in plan frontal (scolioze) care ii maresc
rezistenta, aceasta fiind supusa greutatii trunchiului, capului si membrelor
superioare, datorita statiunii bipede.Orificiul vertebral, delimitat de corpul si
arcul vertebral, formeaza prin suprapunerea vertebrelor canalul vertebral care
adaposteste maduva spinarii.

Vertebra atlas nu are corp vertebral; prezinta doua mase laterale unite printr-un

9
arc anterior si unul posterior.
Vertebra axis prezinta pe fata superioara a corpului o proeminenta numita
dintele axisului care patrunde in orificiul atlasului.Astfel atlasul se roteste in
jurul dintelui axisului, permitand miscarea de rotatie a capului.

10
 - clavicula
- oasele
centurii
superioare
(scapulare)
(fac legatura
membrului
superior
cu trunchiul) - omoplatul

- superioare - bratului: humerus

- oasele membrului propriu-zis - antebratului: -

radius
-
cubitu
s
(ulna)
II. Scheletul membrelor - mainii: -
carpiene (ale incheieturii) (fig.1) -
metacarpiene ( ale palmei)
- falange
( ale
degetelor
)

11
 - oasele centurii inferioare(pelviene): coxale (formeaza
- inferioare soldurile)
-se articuleaza
posterior cu osul
sacrum ,iar anterior
se sudeaza intre
ele(simfiza pubiana)
bazinul

coap
sei:fe
muru
l
-oasele membrului propriu-zis:
- gambei: tibia
- peroneul(fibula)
-piciorului:- tarsiene(ale
incheieturii)
- metatarsiene(ale labei
piciorului)

12
 - falange

13
 1.2 Fiziologia sistemului osos-funcții, rol,
mecanisme

1. funcția de suport – scheletul este baza corpului, suportă atât greutatea lui cât

și oferă puncte de conexiune pentru majoritatea mușchilor. Conferă poziția
bipedă a omului.
2. funcția de protecție – scheletul oferă protecție mecanică pentru multe dintre
organele interne, reducând astfel riscul deteriorării lor (oasele craniene
protejează creierul, vertebrele protejează măduva spinării, coastele protejează
inima și plămânii).
3. funcția de asistență în mișcare – mușchii care sunt atașați oaselor în
momentul în care se contractă determină mișcarea oaselor.
4. funcția de depozit de minerale – țesutul osos este o rezervă naturală de
minerale cum ar fi calciul și fosforul. Când este necesar oasele elimină în
sânge mineralele în acest fel echilibrând nivelul acestora în corp.
5. funcția de producere a celulelor albe – acest proces are loc în mâduva
osoasă roșie, în interiorul oaselor mari.
6. funcția de înmagazinare a energiei – odată cu trecerea timpului în interiorul
anumitor oase măduva osoasă roșie se transformă în măduva osoasă
galbenă. Măduva osoasă galbenă constă în mare parte din celule adipoase și
doar câteva celule sanguine și reprezintă o importantă resursă de energie
chimică.

 Articulatiile - sunt organe de legatura

intre oase , fiind sediul miscarilor .
 - dupa gradul de mobilitate se clasifica in :
1. sinartroze – sunt fixe, imobile (d.ex. suturile craniene);
2. diartroze - articulații cu grad variabil de mobilitate.
Se clasifică în:
amfiartroze – sunt semimobile (d.ex. articulatiile dintre corpurile vertebrelor);
artrodiile = articulatii sinoviale – sunt mobile (d.ex. articulatia genunchiului ).

1.3.Patologie asociata
- fracturi osoase (produse cel mai adesea de accidentari dar uneori apar si ca urmare a
unor tumori maligne)
- osteopetroza (cresterea excesiva si rigidizarea oaselor, obliterandu-se astfel cavitatea
medulara a oaselor, ducand la anemie si infectii frecvente)
- rahitism (aparut la copiii cu carenta de calciu)
- osteomalacie (carenta de calciu la adulti)
- osteoporoza (resorbtia depaseste rata de formare a tesutului osos) apare cu
precadere la femeile la care s-a instalat menopauza.
- tumori benigne: osteoblastom, osteoclastom

14
- tumori maligne: osteosarcom

1.4.Examinare- diagnostice specifice

1. Examen obiectiv:anamneză, examen obiectiv

2. Investigații de laborator
3. Investigații paraclinice:imagistice:radiografie, CT, RMN, osteodensimetrie,
Dexametazona

15