Sistemul Osos

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a articulaţiilor
dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem numit schelet. Numărul total al
oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, din care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase
neperechi.

Sistemul osos are cinci mari funcţii principale: de susţinere, de locomoţie, de protecţie, de
hematopoieză şi de depozit de săruri minerale. El reprezintă componenta principală a aparatului
de susţinere a ţesuturilor moi existente în organismul nostru. Împreună cu sistemul muscular,
sistemul osos imprimă corpului omenesc forma lui specifică. Deşi rolul oaselor în locomoţie este
pasiv, servind ca pârghii pe care acţionează muşchii, ele sunt totuşi indispensabile mişcărilor pe
care le efectuează corpul. Totodată sistemul osos asigură protecţia tuturor organelor vitale ale
organismului (creier, inimă, plămâni etc.). Una dintre funcţiile fundamentale ale sistemului osos
este hematopoieza, respectiv formarea elementelor figurate din sângele circulant, care are loc în
măduva osoasă roşie.În sfârşit, oasele reprezintă pentru organism o rezervă de săruri minerale.

CARACTERISTICILE OASELOR

1. FORMA OASELOR

Oasele corpului au forme diferite, caracteristice. Luându-se însă în consideraţie

raporturile care există între cele trei dimensiuni ale lor (lungime, lăţime, grosime), oasele pot fi
împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late, oase scurte.

Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de lungime şi lăţime.

Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi numite epifize.În
perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de creştere, care poartă numele
de metafiză. Majoritatea oaselor din organismul nostru intră în această categorie (de exemplu
femurul, tibia, peroneul...).

Oasele late se caracterizează prin proeminenţa lungimii şi a lărgimii faţă de grosime.

 Ele prezintă două feţe şi mai multe margini variabile ca număr de la un os la altul.
Exemple de oase late sunt: oasele craniului, omoplatul, sternul, coxalul.

Oasele scurte se caracterizează prin faptul că lungimea lăţimea şi grosimea lor sunt
aproape egale.În această categorie intră oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.

Atât oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau faţete articulare,
apofize,

Spâne, tubercule, creste, fose şi incizuri.

Suprafeţele sau faţetele articulare sunt porţiuni de pe suprafaţa oaselor care servesc
pentru articularea cu alte oase. Când feţele articulare se prezintă ca o scobitură sferică, ea se
numeşte cavitate glenoidă, când are forma de scripete poartă numele de trohlee, iar când apare ca
o formaţiune proeminentă, se numeşte cap sau condil. Apofizele, proeminenţe care se găsesc la
suprafaţa oaselor, au formă conică sau cilindrică. Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini
mai lăţite ale unui os. Tuberculele reprezintă şi ele proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa
unor oase, iar crestele reprezintă marginea ascuţită a unui os sau proeminenţe ascuţite liniare de
pe suprafaţa unor oase.În sfârşit fosele sunt scobituri de formă ovală, incizurile scobituri cu
formă cilindrică, iar şanţurile, scobituri de formă alungită ce se găsesc pe suprafaţa oaselor.

2. STRUCTURA OASELOR

Indiferent de forma lor, oasele sunt alcătuite în principal de ţesut osos compact şi ţesut
osos spongios, la care se mai adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv. Întrucât felul în care
este alcătuit osul diferă în raport cu forma acestuia, vom descrie pe rând structura oaselor lungi,
scurte şi late.

2.1. Structura oaselor lungiStructura diafizei oaselor lungi se deosebeşte de structura epifizei, de
aceea le vom prezenta separat.

A) Structura diafizei

Pe o secţiune transversală sau longitudinală prin diafiza femurului se observă la examenul cu

ochiul liber că în axul diafizei se află un canal, numit canalul medular, în care se găseşte o
substanţă de culoare galbenă, roşie sau cenuşie, denumită măduva osoasă. Canalul medular este
circumscris pe peretele diafizei, în constituţia căruia intră, de la exterior către interior
următoarele componente: periostul,

Masa osoasă şi endostul.

Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care înveleşte, la periferie întregul os, cu

excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Examenul microscopic al
periostului arată că această membrană este formată la adult din două straturi, unul extern sau
superficial, numit periostul fibros, şi altul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă,
numit periostul osteogen. Periostul fibros este format din ţesut conjunctiv fibros în care
predomină fibrele colagene şi elastice, celulele conjunctive fiind rare, iar substanţa fundamentală
aflându-se în cantitate mică.În periostul fibros se găsesc vase sanguine care pătrund în periostul
osteogen şi apoi mai departe în masa osoasă. Periostul osteogen este format din ţesut conjunctiv
în care predomină celulele conjunctive, şi din fibre elastice şi colagene care provin din periostul
fibros şi care pătrund în masa osoasă. Periostul osteogen are un rol important în formarea
ţesutului osos (de unde şi denumirea de osteogen).La adult periostul osteogen se află în stare de
repaos.În caz de fractură însă, el îşi recapătă capacitatea de a da naştere ţesutului osos.

Masa osoasă din structura diafizei are forma unui tub cilindric axat pe canalul medular şi este
delimitată în partea externă, care vine în contact cu periostul, şi în partea internă, care vine în
raport cu endostul, de câteva straturi de lamele osoase dispuse concentric, formând sistemul
lamelar fundamental extern (subperiostic) şi intern (perimedular). Între cele două sisteme, masa
osoasă este alcătuită din ţesut osos compact haversian şi interhaversian. Tubul cilindric este
învelit de periost şi căptuşit de endost. Canalele haversiene se deschid în canalul medular şi în
periost.În masa osoasa se găsesc terminaţii nervoase fine, vase sanguine şi limfatice, care sunt
găzduite în canalele Havers şi Volcmann. Endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte
la interior masa osoasa atât a diafizei, cât şi a epifizelor.Ca structură microscopică, endostul este
asemănător cu periostul, el fiind format din fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un
număr restrâns de celule conjunctive, din puţină substanţă fundamentală şi din rare vase
sanguine.În perioada intrauterină, endostul are funcţie osteogenetică, iar la adult, el este inactiv
din acest punct de vedere. Măduva osoasă este o formaţiune complexă în structura căreia intră
diferite varietăţi de ţesut conjunctiv, vase sanguine şi terminaţii nervoase. Ea este prezentă atât în
canalul medular cât şi în canalele Havers de calibru mai mare.Se deosebesc trei varietăţi de
măduvă osoasă: roşie, galbenă şi cenuşie. Măduva roşie este de două feluri: osteogenă şi
hematogenă. Măduva roşie osteogenă se găseşte în diafiza oaselor în perioada intrauterină şi de
creştere şi are ca rol principal formarea ţesutului osos. Măduva roşie hematogenă se găseşte
numai în diafiza oaselor fătului şi are ca rol primordial formarea elementelor figurate ale
sângelui.La adult, ea dispare din diafiza oaselor lungi rânând cantonată numai în ţesutul osos
spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late şi din corpurile vertebrelor. Măduva
galbenă se găseşte în diafiza oaselor lungi ale adultului şi este alcătuită

Dintr-o reţea fină de reticulină şi din celule grase. Ea se formează din măduva roşie prin
transformarea anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase.

În sfârşit, măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la
bătrâni. Ea se formează din măduva galbenă, prin transformarea celulelor grase în alte tipuri de
celule conjunctive. B) Structura epifizei Pe o secţiune longitudinală sau transversală prin epifize
se observă la examenul cu ochiul liber că substanţa osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţe
de diferite mărimi (areole) limitate de pereţi osoşi subţiri, cuprinse într-o capsulă de os
compact.În aceste cămăruţe se găseşte măduva osoasă. Aşadar, masa osoasă din structura epifizei
este formată îndeosebi din ţesut osos spongios, ţesutul osos compact formând doar un strat foarte
subţire pe suprafaţa epifizei.În ceea ce priveşte periostul şi endostul, acestea sunt prezente şi în
structura epifizelor, dar cu următoarele particularităţi: periostul lipseşte de pe suprafeţele
articulare ale epifizelor fiind înlocuit cu cartilaj hialin, iar endostul căptuşeşte trabeculele care
delimitează areolele. Este important să reţinem şi faptul că trabeculele osoase au orientare
caracteristică pentru fiecare epifiză, orientare determinată de direcţia forţelor mecanice care se
exercită asupra epifizei.

2.2. Structura oaselor scurte În structura oaselor scurte intră periostul şi masa osoasă, formată
îndeosebi din ţesut osos spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un strat subţire de ţesut osos
compact aşezat la periferie. Endostul cătuşeşte toate areolele ţesutului osos spongios.În areale se
găseşte măduva osoasă.Ca şi la oasele lungi, periostul este înlocuit la nivelul suprafeţelor
articulare cu cartilaj hialin.

2.3. Structura oaselor late Ca şi în structura oaselor scurte şi lungi, în structura oaselor late intră:
periostul, masa osoasă,
Endostul şi măduva osoasă. Masa osoasă este formată atât din ţesut osos compact, cât şi din ţesut
osos spongios. Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că ţesutul osos spongios
este situat între două straturi de ţesut osos compact învelit de periost. Aceste straturi de ţesut osos
haversian poartă numele de table (tabla internă şi tabla externă). Areolele ţesutului spongios sunt
căptuşite de emdost şi găzduiesc măduva osoasă hematogenă.

3. DEZVOLTAREA OASELOR

În perioada embrionară şi fetală scheletul este format din membrane conjunctive

(scheletul craniului) şi din cartilaj hialin (membrele, coastele, scheletul axial).În a treia sau a
patra săptămână de dezvoltare a embrionului apar primele procese de osificare la nivelul
claviculei. Începând de la naştere şi până în jurul vârstei de 25 de ani, scheletul continuă să se
dezvolte prin creşterea oaselor în lăţime şi în lungime. Procesul de transformare a membranelor
conjunctive în os şi înlocuirea cartilajului hialin prin os alcătuiesc osificarea sau osteogeneza.
Acest proces asigură totodată creşterea în grosime şi în lungime a osului în viaţa intra - şi
extrauterină. Punctele în care începe şi se extinde osteogeneza poartă numele de puncte de
osificare. Osteogeneza este un proces atât de distrugere cât şi de construcţie. Faza în care
predomină fenomenele de construcţie, de transformare a membranelor conjunctive şi a
cartilajului hialin în ţesut osos se numeşte osificare primară, în urma căreia ia naştere osul brut,
incomplet diferenţiat, numit os primar. Faza în care sunt prezente fenomenele de distrugere şi de
remaniere se numeşte osificare secundară. Aceasta dă naştere chiar din primii ani ai vieţii unui os
modelat cu structurile definitive caracteristice osului adult numit os secundar.

În procesul de osteogeneză, osteoblastele şi osteoclastele care se diferenţiază din celulele

mezenchimale sau din fibroblaste au un rol determinant, ele sintetizând componentele de bază
ale substanţei fundamentale a ţesutului osos, precum şi fibrele colagene.În matricea elaborată de
aceste celule se depun săruri de calciu, în special sub formă de cristale de fosfat tricalcic.Pe
măsură ce osul se formează, osteoclastele intervin prin procese de distrucţie şi rezorbţie locală în
determinarea structurii definitive a osului nou format. Osteogeneza care se petrece în
membranele conjunctive poartă numele de osificare de membrană intramembranoasă sau
desmală, iar cea care are loc în cartilajul hialin se numeşte osificare de cartilaj,
intracartilaginoasă sau encondrală.
4. CREŞTEREA OASELOR

Creşterea în grosime şi în lungime a osului are la bază aceleaşi procese ca şi osificarea

primară şi secundară, adică activitatea osteogenetică a periostului şi a cartilajului de conjugare.
4.1. Creşterea oaselor în lungime Creşterea în lungime a osului se face îndeosebi prin intermediul
diafizei şi are la bază un proces de osificare ce se desfăşoară în cartilajul de conjugare.La început
acest proces se petrece atât spre epifize, cât şi spre diafiză. Ulterior procesul de creştere spre
epifize se opreşte, formându-se la marginea epifizară a cartilajului de conjugare o lamelă osoasă
ce opreşte procesul de osteogeneză. Creşterea osului continuă însă, dar numai spre marginea
diafizară a cartilajului de conjugare.La om, oprirea creşterii în lungime are loc în jurul vârstei de
25 de ani, datorită dispariţiei cartilajului de conjugare. În timpul creşterii osului, cartilajul de
conjugare este supus în permanenţă unui proces de neoformaţie şi în acelaşi timp de distrugere.
Acest cartilaj creşte atât prin multiplicarea celulelor, cât şi prin mărirea volumului substanţei
fundamentale. Celulele cartilaginoase se aşează în serii serii longitudinale axiale, închise în
capsule cartilaginoase, luând aspectul unor fişicuri de monede. Procesul dublu de formare şi
distrugere a cartilajului, cât şi pătrunderea ţesutului conjunctiv mezenchimal în cartilajul de
creştere remaniat determină la acest nivel următoarele 5 zone: zona cartilajului hialin sau zona de
rezervă; zona cartilajului seriat sau zona de creştere; zona cartilajului hipertrofiat, degenerat şi
calcificat; zona de eroziune şi zona de osificare sau osteoidă.4.2. Creşterea oaselor în grosime

Creşterea oaselor în grosime se face proporţional cu cea în lungime prin activitatea

osteogenetică a periostului.La adult, după încetarea creşterii oaselor, periostul devine inactiv din
punct de vedere osteogenetic, dar nu-şi pierde capacitatea de osteogeneză pe care o poate
recăpăta în cazuri de fracturi, când periostul are un rol deosebit în formarea calusului care
sudează fragmentele osului fracturat. Creşterea şi dezvoltarea oaselor se află sub dependenţa
hormonilor şi a vitaminelor.

Astfel, hormonul somatotrop influenţează creşterea oaselor în lungime, iar hormonul

paratiroidian reglează circulaţia calciului în ţesutul osos. Hormonii gonadotropi masculini şi
feminini influenţează gradul de măturare a osului. Vitaminele dingrupa D, vitamina A, ca şi
vitamina C intervin direct în procesele de osteogeneză, lipsa lor producând tulburări în creşterea
şi dezvoltarea oaselor.