STRUCTURA OASELOR

Osul este un material rigid şi foarte mineralizat ce constituie scheletul. El asigur ă o

construcţie rigidă pe care se inseră muşchii. În afara rolului său de suport, acesta reprezintă
cel mai important rezervor de calciu al organismului.
Structura diafizei oaselor lungi se deosebeşte de strucutura
epifizei, de aceea le vom prezenta separat.
Structura diafizei. Pe o secţiune transversală sau longitudinală
perin diafiza femurului se observă la examenul cu ochiul liber că în axul
diafizei se află un canal, numit canal medular, în care se găseşte o
substanţă de culoare galbenă, roşie sau cenuşie, denumită măduva osoasă.
Canalul medular este circumscris de peretele diafizei, în constituţia căruia
intră, de la exterior către interior, următoarele componente: periostul,
masa osoasă şi endostul.
Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care înveleşte, la
periferie, întregul os, cu excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite
de cartilaje. Examenul microscopic al periostului arată că această
membrană este formată la adult din două straturi, unul extern sau
superficial, numit periostul fibros, şi altul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă,
numit periostul osteogen.
Periostul fibros este format din ţesut conjunctiv fibros în care predomină fibrele colagene
şi elastice, celulele conjunctive fiind rare, iar
substanţa fundamentală aflându-se în cantitate mică.
Fibrele conjunctive sunt dispuse în facicule paralele
cu axul longitudinal al osului. În periostul fibros se
găsesc vase de sânge care pătrund în periostul
osteogen şi apoi mai departe, în masa osoasă. De pe
partea internă a periostului fibros pornesc fascicule
de fibre conjunctive (fibre Sharpey), care pătrund în
lamele osoase superficiale, având rolul de a-l
solidariza cu osul. Pătura fibroasă a periostului este mai bine dezvoltată la osul adult şi mai puţin
dezvoltată la oasele copiilor.
Periostul osteogen este format din mai multe straturi de celule mezenchimale care au
proprietatea de a diferenţia osteoblastele şi de a contribui la formarea ţesutului osos. La adult,
periostul osteogen se află în stare de repaus. În caz de fractură, el îşi recapătă însă capacitatea de
a da naştere ţesutului osos; celulele conjunctive, respectiv fibrocitele acestui strat, se inmulţesc şi
se transformă în osteoblaste, osteocite şi osteoclaste. În periost se găsesc, în afară de vase, plexuri
nervoase şi corpusculi receptori de tip Vater – Pacini şi Ruffini.
Masa osoasă din structura diafizei are forma unui tub cilindric axat pe canalul medular şi
este delimitată în partea externă, care vine în raport cu endostul, de câteva straturi de lamele
osoase dispuse concentric, formând sistemul lamelar fundamental extern (subperiostic) şi intern
(perimedular). În sistemele lamelare se găsesc nişte canale foarte fine, cu direcţie oblică faţa de
axul diafizei, numite canale Volkmann. Lamelele sitemului subperiostic sunt străbătute de fibrele
Sharpey, care provin din pătura fibroasă a periostului. Cele două sisteme fundamentale (lamelare)
dau ţesutului osos al diafizei o rezistenţă mărită. Între cele două sisteme lamelare, masa osoasă
este alcătuită din ţesut osos compact. La microscop, ţesutul osos compact apare format din lamele
osoase, dispuse concentric în jurul unor canale foarte subţiri numite canale Havers, în care se
găsesc capilare sangvine şi celule conjunctive. În canalele de dimensiuni mici se află un singur
capilar sanguin, iar în cele cu dimensiuni mai mari se găsesc o arteriolă, o venulă, vase limfatice,
fibre de reticulină, măduvă osoasă şi filete nervoase amielinice. Lamele osoase sunt constituite
din fibrile colagene subţiri, înglobate în substanţa fundamentală calcificată. Între lamele osoase
sau în grosimea lor se găsesc osteoplastele (cămăruţe lenticulare) care conţin osteocite.
Ansamblul format de un canal Havers situat central, de lamelele osoase ce-l înconjoară şi de
componentele aflate în aceste formaţiuni constituie o unitate morfologică şi funcţională numită
osteon sau sitem haversian.Numărul sistemelor haversiene este cuprin între 5 şi 15 pe mm2 din
suprafaţa transversală a peretelui diafizei. În sistemele haversiene, lamelele osoase au o dispoziţie
regulată. În spaţiile dintre sistemele haversiene se găsesc lamele osoase, cu o dispoziţie
neregulată; acestea formează sistemele interhaversiene, care reprezintă resturi ale unor sisteme
haversiene mai vechi, ce au fost dezorganizate prin procesul de continua transformare a ţesutului
osos.

1
 Endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă atât a
diafizei, cât şi a epifizelor. Ca structură microscopică, endostul erste asemănător cu periostul, el
fiind format din fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de celule
conjunctive, din puţină substanţă fundamentală şi din rare vase sanguine. În perioada intrauterină,
endostul are funcţie osteogenetică, iar la adult, el este inactiv din acest punct de vedere.
În canalul medular, areolele ţesutului osos spongios şi canalele Havers de calibru mai
mare se găseşte măduva osoasă. Această formaţiune, foarte complexă, este alcătuită din ţesut
conjunctiv reticulat cu o mare diversitate de celule, din vase sanguine şi terminaţii nervoase.
În timpul dezvoltării organismului, măduva osoasă suferă o evoluţie morfologică şi,
paralel cu ea, o evoluţie funcţională. De aceea, în dezvoltarea organismului vom deosebi: măduva
primitivă, roşie şi cea cenuşie.
Măduva primitivă este măduva osoasă iniţială formată dintr-un ţesut conjunctiv mucos,
nediferenţiat, şi din capilare sanguine.
Măduva roşie se diferenţiază din măduva primitivă şi se găseşte în toate oasele fătului şi
după naştere până la vârsta de 5 ani. Măduva roşie ia două aspecte: măduva roşie osteogenă, al
cărei rol principal este osteogeneza, şi măduva roşie hematogenă, al cărei rol principal este
hematopoieza.
Măduva roşie osteogenă este formată din ţesut conjunctiv, ale cărui celule fixe sunt
anastomozate prin prelungirile lor foarte fine, din care se diferenţiază celule specifice numite
osteoblaste, şi din numeroase vase sanguine, care formează o reţea. Osteoblastele sunt celule
osoase tinere care produc substanţa osoasă, contribuind astfel la formarea osului. Prin

2
diferenţierea lor se formează două categorii de celule:
osteocite (celule osoase adulte, de formă ovoidstelată,
fără funcţie secretoare) şi osteoclaste (celule gicantice,
amiboide, care distrug elementele osului vechi, în locul
cărora se formează elemente noi, contribuind astfel la
reînnoirea ţesutului osos).
Pe măsură ce individul înaintează în vârstă,
numărul osteoblastelor scade, funcţia osteogenică
slăbeşte şi, în cele din urmă, dispare.
Măduva roşie hematogenă este o formaţiune cu alcătuire complexă care se găseşte în
cavităţile oaselor. La copil, aproape toată măduva osoasă este hematogenă (se găseşte numai în
diafiza oaselor). La adult dispare din diafiza oaselor lungi şi este prezentă numai în ţesutul osos
spongios unde îşi păstrează proprietăţile hematogene. Măduva hematogenă, la adult, se găseşte în
corpul vertebrelor, stren, coaste, în oasele bazei craniului, oasele iliace, osul sacrum, şi în
epifizele superioare ale humerusului şi al femurului (în diafize, măduva îşi pierde proprietatea
hematogenă). Măduva hematogenă reprezintă, la adult, aproximativ jumătate din toată măduva
osoasă, adică 2% din greutatea totală a corpului; la bătrâneţe, proporţia acceastă se reduce.
Măduva roşie hematogenă la adult este înlocuită, în unele oase, prin măduvă galbenă sau
adipoasă.
Măduva galbenă se caracterizează prin aceea că cea mai mare parte din elementele
hematogene au dispărut, iar majoritatea celulelor ei devin celule adipoase (lipocite), adică celule
care acumulează picături de grăsime; această acumulare îi dă culoarea galbenă. Ea se găseşte în
diafiza oaselor lungi şi reprezintă pentru organism o rezervă nutritivă. Măduva galbenă nu apare
în mod normal în unele oase cum sunt: sternul, corpul vertebral, sacrul, coaste, epifize, etc., în
care măduva îşi păstrează toată viaţa caracterul hematopoietic. Transformarea celulelor reticulare
în celule adipoase este reversibilă, întrucât în stare de anemie aceste celule îşi reiau funcţia
hematopoietică. Cu alte cuvinte, între măduva galbenă şi măduva roşie hematogenă este un
echilibru dinamic, măduva roşie transformându-se în măduvă producătoare de eritrocite ori de
câte ori organismul o cere.
La indivizii înaintaţi în vârstă, măduva galbenă este înlocuită prin măduva cenuşie; la
tineri, această înlocuire se face în cazuri patologice. Ea se tranformă din măduva galbenă, prin

3
transformarea celulelor grase în alte tipuri de celule conjunctive (lipocitele îşi pierd conţinutul în
grăsime).
La bătrâni, măduva cenuşie este formată, în cea mai mare parte, din fibre colagene şi o
substanţă fundamentală foarte abundentă; ea se numeşte măduva cenuşie fibroasă. În cazul unor
boli (la tineri sau bătrâni), ea este formată din celule conjunctive şi o substanţă fundamentală cu
aspect mucos; de aceea se numeşte măduva cenuşie gelatinoasă. Măduva cenuşie nu îndeplineşte
nici un rol în organism; numai de umplutură.
Măduva osoasă are mai multe roluri importante: participă la formarea ţesutului osos, în
timpul osificării (rol osteogen), contribuie la formarea elementelor figurate ale sângelui (rol
hematopoietic), constituie un factor mecanic, diminuând greutatea oaselor şi ca orice ţesut
adipos, serveşte ca substanţă de rezervă.
Structura epifizei. Pe o secţiune longitudinală sau transversală prin epifize se observă la
examenul cu ochiul liber că substanţa osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţe de diferite
mărimi (areole) limitate de pereţi osoşi subţiri, cuprinse într-o capsulă de os compact. În aceste
cămăruţe se găseşte măduva osoasă hematogenă. Aşadar masa osoasă din structura epifizei este
formată îndeosebi din ţesut osos spongios, ţesutul osos compact sau haversian formând doar un
strat foarte subţire la suprafaţa epifizei. În ceea ce priveşte periostul şi endostul, acestea sunt
prezente şi în structura epifizelor, dar cu următoarele particularităţi: periostul lipseşte de pe
suprafeţele articulare ale epifizelor, fiind înlocuit cu cartilaj hialin, iar endostul căptuşeşte toate
trabeculele care delimitează areolele. Este important să reţinem şi faptul că trabeculele osoase au
o orientare caracteristică pentru fiecare epifiză, orientare determinată de acţiunea forţelor
mecanice care se exercită asupra epifizei.

4
 Bibliografie

1. Internet – http://sistemulosos.blogspot.ro/2010/01/structura-oaselor-lungi.html
2. 2. Internet – http://www.sursa.md/product_info.php/info/p1331_Structura-
oaselor.html
3. Larousse, dr Yves Morin, Dr. Ilinca Georgescu (traducere in limba romană)
– Enciclopedia medicală a familiei, Sănatatea oaselor, muşchilor şi pielii,
Ed. Adevarul Holding si Ed. RAO, Bucuresti, 2011