2

Capitolul 1.Osteologie generală

Noţiuni generale despre scheletul uman

Definiţie. Scheletul reprezintă totalitatea oaselor din organismul uman. Osteologia („osteos”
– os + „logos” - ştiinţă) este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor.
Clasificarea oaselor.În funcţie de formă, oasele scheletului uman pot fi împărţite în: oase
scurte, oase lungi, oase late şi oase mixte.
Oasele scurte au toate cele 3 dimensiuni, lungimea, grosimea şi lăţimea, aproape egale.
Ex.: oasele carpiene, tarsiene, vertebrele.
Oasele lungi au lungimea mult mai mare decât grosimea şi lăţimea. Ex.: humerus,
radius, femur, tibie.
Osul lung este alcătuit din 3 părţi:
 epifizele – situate la extremităţi, zone mai voluminoase
 diafiza – situată în regiunea mijlocie a osului, având o formă
relativ cilindrică, lungă
 metafizele – situate între diafiză şi epifiză. La nivelul
metafizelor, oasele lungi tinere au două discuri cartilaginoase
(proximal şi distal) care se numesc „cartilaje de creştere” sau
cartilaje epifiodiafizare.
Oasele late au formă de lamă, având grosimea mult mai mică decât celelalte dimensiuni.
Ex.: oasele calotei craniene, scapula, vomerul.
Oasele mixte au formă neregulată şi nu prezintă caracteristicile celorlalte grupe de oase.
Ex.: osul maxilar, zigomatic, temporal,etc.Elemente anatomice osoase
În cadrul elementelor osoase se descriu: suprafeţele articulare, proeminenţele
osoase şi scobiturile osoase.
Suprafeţele articulare servesc pentru articularea cu alte oase. Exemple:
 „faţete articulare” – când sunt mici
 „condil” – suprafeţe articulare de formă aproximativ emisferică
 „cap” – suprafeţe articulare de formă sferică
 „trohlee” – suprafaţă articulară de forma unui scripete
 „cavitate” – de forma unei scobituri sferice
 „incizura” – de forma unei scobituri cilindrice

3
 Proeminenţele osoase servesc pentru inserţiile musculare, articulare şi ligamentare.
Exemple:
 „apofiza” – proeminenţă osoasă conică sau cilindrică
 „spina” – proeminenţă osoasă lamelară sau margine lăţită osoasă
 „tubercul” sau „trohanter” – proeminenţe osoase de formă
neregulată
 „creasta” – de forma unei margini ascuţite
Scobiturile osoase. Exemple:
 „fose osoase” – scobituri osoase de formă ovală
 „şanţuri osoase” – scobituri osoase în formă alungită

Structura oaselor
Oasele sunt structuri anatomice care îmbină rezistenţa cu elasticitatea. Oasele au
din punct de vedere funcţional 4 ordine de structură (clasificarea lui Petersen):
 structurile de prim ordin (arhitectura macroscopică a compactei
şi spongioasei, măduva osoasă, periostul, cartilajul articular,
cartilajul de creştere)
 structurile de ordin doi (sistemele haversiene,
lamele circumferenţiale, vasele, nervii)

4
  structurile de ordin trei (fibrele colagene şi elastice, celulele
osoase, substanţa fundamentală, sărurile minerale, apa,
grăsimile)
 structurile de ordin patru (dispoziţia moleculară a substanţei
organice şi anorganice)
Structurile de prim ordin se pot vedea cu ochiul liber. Ele reflectă pe plan
funcţional rolul de susţinere pe care îl joacă osul studiat precum şi modul în care sunt
exercitate asupra lui forţele mecanice. Structurile de prim ordin diferă după tipurile mari
de oase (lungi, scurte, late). Exemple: periostul, cartilajul articular, osul propriu-zis
(compacta), ţesutul osos spongios, canalul medular cu măduva osoasă, cartilajul de
conjugare (diafizo-epifizar).
Periostul este un manşon fibros de culoare albicioasă care înconjoară diafiza,
metafizele şi se continuă la nivelul epifizelor cu capsula articulară. Pe faţa sa internă intră
în contact direct cu osul.
Cartilajul articular acoperă extremităţile articulare ale osului. Are o culoare alb-sidefie.
Este suplu, elastic şi de grosimi diferite în funcţie de presiunile pe care le suportă.
Ţesutul osos compact este situat sub periost şi sub cartilajul articular. El rezultă
din suprapunerea lamelelor osoase. Este perforat de numeroase orificii prin care trec
vasele de sânge. Ţesutul osos spongios are forma unui burete. Aspectul lui exterior
rezultă din întretăierea trabeculelor osoase orientate în mod diferit. Aceste trabecule
osoase delimitează între ele mici
cavităţi umplute cu măduvă osoasă.
Canalul medular şi măduva osoasă. Canalul medular este căptuşit de „endostiu”
(membrană similară periostului dar situată pe faţa internă a compactei). Canalul medular
este situat la nivelul diafizei şi metafizei. Are pereţi neregulaţi şi conţine măduvă osoasă
roşie (osteogenă şi hematogenă) şi măduvă osoasă cenuşie.
Măduva osoasă roşie osteogenă este formată din celule ce se pot diferenţia
transformându-se în osteoblaste (celule osoase tinere), osteocite (celule osoase adulte) şi
osteoclaste (celule fagocitare). Astfel prin linia celulară – osteoblast-osteocit, ea poate
forma ţesut osos tânăr (funcţie de osteogeneză). Prin osteoclaste, ea poate distruge ţesut
osos îmbătrânit (funcţie de resorbţie).
Măduva osoasă roşie hematogenă este formată din celule ce se pot diferenţia

5
transformându-se în celule sanguine (funcţie de hematopoieză) care este funcţia de
producere a sângelui. La adult, în unele oase, ea se poate transforma în măduvă galbenă
(grasă).
Măduva osoasă cenuşie este măduva care rezultă prin transformarea măduvei
osoase roşii, prin înaintarea în vârstă. Ea este alcătuită din abundente fibre colagene şi
substanţă fundamentală.
Cartilajul de conjugare (cartilaj diafizo-epifizar/cartilaj de creştere). Se găseşte la
nivelul metafizelor osoase, la copii şi adolescenţi. Are rol în creşterea oaselor în lungime.
Structurile de ordinul 2 au dimensiuni de cca 100 microni. Se observă prin
examen microscopic. Din ele fac parte: lamelele osoase, reţeaua vasculară osoasă şi
reţeaua nervoasă.
Lamelele osoase participă la alcătuirea ţesutului osos compact şi spongios. Sunt
formate din sisteme haversiene sau „osteoni” (tubi osoşi). Osteonul este unitatea morfo-
funcţională a ţesutului osos compact. El este format din lamele osoase dispuse concentric
în jurul unor spaţii conjuctivo-vasculare, spaţii de forma unor canale numite canale
Havers. În interiorul canalului Havers se găsesc: o arteră, o venă, un capilar sanguin, un
vas limfatic, o fibră nervoasă şi ţesut conjunctiv. Canalele haversiene sunt longitudinale
şi străbat osul în toată lungimea lui. Ele se unesc prin alte canale care sunt transversale
(canalele Volkmann).
Reţeaua vasculară osoasă este reprezentată de: artere, vene şi vase limfatice.
Această reţea vasculară este în strânsă legătură cu reţelele casculare ale ţesuturilor vecine,
Reţeaua arterială este formată din: artera nutritivă a osului – aduce 50-70% sin
sângele arterial al osului, vasele periostale, vase epifizo-diafizare şi vase haversiene.
Toate aceste sisteme arteriale prezintă bogată anastomoză între ele.

Reţeaua nervoasă. Osul are o bogată reţea nervoasă reprezentată de fibrele

nervoase din canalul Havers, dar mai ales de fibrele nervoase periostale.
Structurile de al treilea ordin. Se pot observa numai cu microscopul. Au
dimensiuni de cca 10 microni.
Periostul are la examenul microscopic trei structuri histologice: stratul extern (rol
de hrănire şi apărare), stratul intermediar (fibros) şi stratul intern (osteoblastic, cu rol în
osteogeneză).
Artera nutritivă şi arterele periostale au cele trei tunici clasice – externă, medie şi

6
internă. Toate celelalte vase sunt capilare, reduse la stratul endotelial.
Canalul medular. La microscop se observă că este căptuşit de o membrană fibro-
celulară, numită endostiu, asemănătoare periostului.
Celulele osoase sunt de trei tipuri: osteocit, osteoblast şi osteoclast. Osteocitul se
află situat în substanţa fundamentală, în spaţiile goale numite osteoplaste. Sunt celule
osoase mature. Osteoblastul este celula tânără care prin maturizare se transformă în
osteocit. Osteoclastul este celula osoasă ce intervine în resorbţia osului.
Structurile de ordinul al patrulea sunt reprezentate de dispoziţia moleculară a
substanţei organice şi anorganice. Osul este format din: apă 10-50%, reziduuri 30-40% şi
grăsimi 30%. Reziduurile pot fi organice (40%) – reprezentate de substanţa
fundamentală, fibre elastice, fibre colagene, celule – şi anorganice (60%) – reprezentate
de sodiu (18%), fosfat (50%) şi calciu (32%).

Capitolul 2. Miologia

Definiţie. Sistemul muscular reprezintă totalitatea muşchilor din organism.

Clasificarea muşchilor:

1. clasificarea în funcţie de structură

În funcţie de structura pe care o au muşchii se împart în:
 Muşchi striaţi scheleticii, alcătuiţi din fibre musculare striate
polinucleate. Aceşti muşchi asigură motilitatea, menţinerea poziţiei
ortostatice.
 Muşchiul striat cardiac, miocardul, format din fibre musculare striate
mononucleate. Acesta este muşchiul inimii
 Muşchi netezi, alcătuiţi din fibre musculare netede mononucleate.
Aceşti muşchi intră în structura organelor interne (viscerelor), a
peretelui vaselor sanguine.

7
Clasificarea muşchilor striaţi scheletici în funcţie de formă
În cadrul structurii anatomice a corpului uman, muşchii ocupă un loc important
reprezentând circa 40% din greutatea acestuia. Forma muşchilor este foarte variată, ea
fiind determinată de funcţia specifică a fiecăruia dintre ei.
În funcţie de formă, muşchii se împart în muşchi scurţi, muşchi lungi, muşchi
laţi şi muşchi inelari (circulari).
a. muşchii lungi. Se împart în:
 muşchi lungi fusiformi. Prin contracţie, produc mişcări de
amplitudine mare. sunt muşchi puternici
 muşchi lungi cilindrici. Au forţa mai mică decât precendeţii
 muşchi lungi micşti. Au formă variată
b. muşchi scurţi. Sunt muşchi subţiri având drept caracteristică faptul că
lungimea lor este mai mică decât lăţimea. Ex. Muşchii şanţurilor
vertebrale
c. muşchii laţi. Sunt muşchi care au grosimea mai mică decât celelalte
dimensiuni, iar lăţimea lor este mai mică decât lungimea. Ex.muşchiul
deltoid, muşchiul drept abdominal
d. muşchii inelari. Poartă această denumire deoarece forma lor exterioară
este asemănătoare cu cea a unui inel. Prin contracţie determină
deschiderea sau închiderea unor orificii. Ex.muşchii sfincterieni,
orbicularul ochiului, orbicularul buzelot.

8
Structura muşchiului striat
Muşchiul striat este alcătuit din următoarele structuri anatomice distincte: corpul
muşchiului, tendonul, vase sanguine şi nervi. Fiecare dintre ele are o structură proprie.
Corpul reprezintă partea cea mai voluminoasă a muşchiului, fiind zona contractilă,
activă, a acestuia. În funcţie de modul în care este studiat, se disting patru ordine de
structuri:
1. structuri de ordinul 1. Se observă la examenul macroscopic (cu ochiul
liber). Ele cuprind:
 fascia comună (aponevroza). Muşchiul este învelit, la
exterior, de o membrană conjunctivă numită aponevroză.
 perimisium extern. Fiecare corp muscular este învelit la
exterior de o membrană conjunctivă proprie, numită
perimisium extern
 perimisium intern. Sub această denumire sunt cuprinse
septurile conjunctive care pleacă de la nivelul feţei interne a
perimisiumului extern, către interiorul corpului muscular,
despărţind între ele fasciculele musculare
 endomisiuculare
endomisiuenumire sunt cuprinse septurile conjunctive care
pleacă de la nivelul feţei interne a perimisiumului intern, către
interiorul fasciculului muscular, separând în interiorul acestuia
fibrele musculare între ele.
Un corp muscular este alcătuit deci din fascicule musculare, iar fiecare fascicul
muscular este alcătuit din mai multe fibre musculare.

2. Structuri de ordinul 2. sunt vizibile la microscopul optic. Au dimensiuni sub

100 microni. Sunt reprezentate de fibra musculară şi elementele ce o alcătuiesc:
 endomisium (la exterior)
 sarcolema (membrana fibrei musculare)
 sarcoplasma (citoplasma fibrei musculare)

3. Structuri de al 3-lea ordin. Sunt structuri vizibile cu microscopul electronic. Au

9
dimensiuni sub 10 microni. Reprezentate de elementele structurale ale miofibrilelor.
Miofibrilele sunt filamente foarte subţiri, de 1-3 microni grosime, cu o lungime egală cu
cea a fibrei musculare, fiind paralele cu aceasta. Fiecare miofibrilă este alcătuită din:
 membrană. Este o membrană subţire, transversală pe axa
miofibrilei, pe care o împarte în structuri numite sarcomere
 sarcomerul. Este o zonă a miofibrilei, situată între membrane.
Este alcătuit din o porţiune centrlă, care apare ca un disc
întunecat, cuprinsă între 2 porţiuni periferice, care apar ca 2
discuri clare.

4. Structuri de al 4-lea ordin. Reprezintă structura histo-chimică a ţesutului

muscular. Chimic, muşchiul este alcătuit din 70% apă şi 30% alte substanţe.
Tendonul. Este o formaţiune anatomică aflată la extremităţile corpului muscular,
prin care corpul se leagă de os.
Vasele sanguine. Muşchiul are o vascularizaţie foarte bogată. În el pătrund o
arteră sau mai multe, care se ramifică formând o reţea arteriolară foarte bogată. Acestei
reţele bogate arteriolare îi corespunde o reţea venulară, de la care pleacă vena sau venele
muşchiului respectiv.
Inervaţia. Fiecare muşchi este inervat de unul sau mai mulţi nervi. Aceştia
pătrund în muşchi şi formează un plex intramuscular, din care pleacă trei tipuri de fibre
nervoase: fibre nervoase somatomotorii şi fibre nervoase somatosenzitive, care merg la
fibrele musculare şi fibrele nervoase vegetative, care se îndreaptă către vasele sanguine.
Fibrele nervoase se termină la

1
nivelul fibrei musculare prin formaţiuni numite plăci motorii sau joncţiuni neuro-
musculare, prin care impulsul nervos este transmis de la nerv la fibra musculară.
Teaca sinovială este alcătuită dintr-o „forţă viscerală” care acoperă tendonul şi o
foiţă parietală, care tapetează canalul osteo-fibros. Între cele două foiţe de tip sinovial
există o cavitate virtuală, în care se află lichid sinovial, în cantitate mică.
În cazul unor eforturi musculare intense şi prelungite în timp, tecile sinoviale pot fi
iritate mecanic, apărând tenosinovitele de efort, traduse prin durere şi tumefacţie locală.
Durerea devine mai puternică la mişcarea tendonului în cauză, deci poate fi provocată în
mod specific, pentru stabilirea diagnosticului pozitiv.
Inserţie – origine musculară. Muşchiul striat se poate prinde, prin capetele sale, fie
pe un os şi un alt organ. Ex.muşchii mimicii, care au inserţie pe oasele feţei şi pe piele.
În funcţie de numărul capetelor de la o extremitatea sa, muşchii pot avea: un cap,
majoritatea, două capete (bicepsul brahial, biceps femural), trei capete (tricepsul brahial şi
tricepsul sural) şi patru capete (cvadricepsul femural).
Punctele de fixare ale muşchilor se numesc inserţii. În timpul contracţiei musculare,
cele două sau mai multe puncte de fixare se apropie între ele. Convenţional, s-a stabilit să
se numească originea muşchiului, punctul care rămâne fix în timpul contracţiei şi inserţia
muşchiului, punctul care este mobil în timpul contracţiei musuclare, apropiindu-se de
origine.

Capitolul 3. Biomecanica

1
Prezentarea lecţiei 1

Titlul lecţiei
Forţele implicate în mişcările corpului

Forţele implicate în mişcările corpului sunt de două feluri: interne şi externe

1) Forţele interne sunt reprezentate prin impulsul nervos, contracţia
musculară şi pârghiile osteo-articulare.
a) Impulsul nervos este fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc reflex
care la rândul lui prezintă receptori, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă şi
placa motorie (sinapsa neuro-musculară) prin care se transmite impulsul motor
celulei musculare. Mecanismule care stau la baza mişcărilor sunt de natură
neuromusculară, sunt acte reflexe. Un arc reflex, cel mai elementar, specific
impulsului nervos motor este alcătuit din: receptori (proprioceptori), cale aferentă
(de transmitere a sensibilităţii proprioceptive), centrii nervoşi (medulari şi
supramedulari), căile eferente (motorii) şi placa motorie (sinapsa neuromusculară)
prin care se transmite comanda motorie, efectorilor (muşchii). Proprioceptorii se
găsesc la nivelul tuturor organelor aparatului locomotor ( oase, articulaţii, muşchi),
reprezintă elementele materiale ale sensibilităţii proprioceptive, sunt deosebit de
numeroşi şi au funcţii polivalente, înregistrând modificările cele mai variate:
termice, mecanice, chimice, osmotice, inclusiv alungirea muşchiului şi rata acesteia.
Împreună cu analizatorii vizual şi acustico-vestibular aduc o mare contribuţie în
orientare, în modificările de poziţie şi de tonus muscular, fiind indispensabili în
menţinerea echilibrului şi realizarea corectă a mişcărilor.
b) Contracţia musculară este a doua forţă interioară care intervine
în realizarea mişcării, ca o reacţie de răspuns la stimulare, prin impulsul nervos.
Motoneuronul alfa primeşte toate impulsurile motorii, indiferent de originea lor şi
când starea de excitaţie care rezultă din această sumaţie a atins un prag suficient,
neuronul reacţionează stereotip, trimiţând un impuls motor fibrelor musculare pe
care le inervează prin terminaţiile sale. Conform legii ”tot sau nimic”, fiecare fibră
musculară răspunde printr-o contracţie totală şi eliberează astfel, maximum de
energie de care este capabilă în acel moment. Întregul muşchi se contractă cu
1
intensităţi variabile, activitate explicabilă prin două mecanisme: prin sumaţie în timp,
în legătură cu frecvenţa cu care se succed impulsurile şi prin sumaţie în spaţiu, în
legătură cu un număr din ce în ce mai mare de unităţi motorii care intră în acţiune.
Contracţia musculară reprezintă o manifestare legată de schimbarea
elasticităţii musculare. Ea se manifestă fie ca o întărire a muşchiului, fie ca o
modificare şi de tărie şi de formă a acestuia.
c) Pârghiile osteo-articulare reprezintă cea de a treia forţă internă care
intervine în realizarea mişcării. Impulsurile nervoase produc contracţii musculare,
care la rândul lor atrag deplasarea segmentelor osoase la nivelul inserţiilor
musculare transformând astfel, energia chimică în energie mecanică. Segmentele
osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile
din fizică.
Există trei feluri de pârghii:
Pârghii de gradul I

1
 Pârghiile de gradul I sunt pârghiile la care punctul de sprijin este situat între
cele două momente de aplicare a forţei şi a rezistenţei; ambele forţe sunt îndreptate
în acelaşi sens. (ex: în mecanică este balanţa). În corpul omenesc sunt numeroase: la
nivelul articulaţiei dintre craniu şi coloana vertebrală (atlanto-occipitală), punctul de
sprijin se află în articulaţie , forţa activă este dată de muşchii cefei, iar rezistenţa de
greutatea capului. La nivelul articulaţiei coxo-femurale (în poziţie stând) se află
punctul de sprijin (axa de rotaţie), iar în plan ventral şi dorsal cele două puncte de
aplicare a forţei active şi a forţei de rezistenţă.
In corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au braţe inegale, de aceea şi
forţele care le echilibrează sunt inegale. Astfel, la craniu, braţul forţei este mai scurt
decât cel al rezistenţei, musculatura cefei care-l manevrează este mai dezvoltată
decât musculatura ventrală a gâtului, care mânuieşte un braţ mai lung. Pârghiile de
gradul I sunt pârghii de echilibru.
La pârghiile de gradul II şi III, cele două forţe au direcţii contrarii, iar punctul
de sprijin se află la unul din capetele pârghiei.
Pârghii de gradul II
Pârghiile de gradul II sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt,
forţa la celălalt capăt, iar rezistenţa între ele, de ex: roaba, sau ridicarea unei greutăţi
mari cu o rangă de fier. În corpul omului acest gen de pârghii este contestat;
majoritatea autorilor admit că ar exista un singur exemplu, la articulaţia talocrurală,
în poziţia - stând pe vârfuri, unde punctul de sprijin este în vârful piciorului, forţa se
exercită pe calcaneu de către muşchii care acţionează tendonul lui Achile, iar
rezistenţa este dată de greutatea corpului care se transmite acestei pârghii prin
oasele gambei. Acestea sunt pârghii de forţă.
Pârghii de gradul III
Pârghiile de gradul III sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt al
pârghiei, rezistenţa la celălalt capăt, iar forţa intre acestea. Ex: pedala tocilarului,
cleştele de cărbuni. În corpul omenesc, acest gen de pârghii este foarte răspândit.
Ele acţionează cu pierdere de forţă şi câştig de deplasare. Ex: articulaţia cotului,
unde punctul de sprijin este în articulaţie, rezistenţa la celălalt capăt (dată de
greutatea antebraţului şi a mâinii), iar forţa este între ele (dată de muşchii flexori ai
antebraţului pe braţ). Acestea sunt pârghii de viteză.

1
 2) Forţele externe implicate în realizarea mişcării
a) forţa gravitaţiei – este manifestarea unei legi universal valabile în natură.
În conformitate cu legea atracţiei universale, pământul atrage corpurile şi în acelaşi
timp este atras şi el de acestea. În condiţii normale, atrage continuu spre sol corpul
şi segmentele sale care nu scapă acţiunii legii gravitaţiei universale. Pământul fiind
turtit la poli (polii sunt deci mai aproape de centrul pământului), forţa gravitaţiei va
fi mai mare la poli decât la acuator. La poli, forţa gravitaţiei este maximă, iar la
ecuator, minimă. Forţa gravitaţiei acţionează totdeauna vertical de sus în jos.
Împotriva ei, forţele interne cumulate acţionează exact în sens invers, de jos în sus.
Forţa superioară de mişcare care încearcă să învingă forţa gravitaţiei este săritura.
Înainte de a face săritura, corpul se adună, şi îşi concentrează forţele. Învingerea ei
presupune un mare consum de energie. Numai în imponderabilitate acţiunea forţei
gravitaţionale este anihilată şi în acest caz contracţia musculară se realizează cu o
forţă egală cu forţa absolută de contracţie.
b) greutatea corpului acţionează întodeauna vertical, de sus în jos asupra
centrului de greutate al corpului sau al segmentului. Valoarea acestei forţe este
legată de volumul, lungimea, densitatea segmentului care se deplasează sau de
numărul segmentelor angajate în mişcare.
c) presiunea atmosferică reprezintă indirect tot o formă de acţiune a forţei
gravitaţionale. Ea apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă în funcţie de
viteza de deplasare. Ex: în repaus, asupra corpului omenesc acţionează o presiune
atmosferică de peste 20.000 kg. Articulaţia coxofemurală are o suprafaţă de 16 cm 2.
Cavitatea ei articulară reprezintă un spaţiu virtual şi este vidă. Presiunea atmosferică
acţionează asupra ei cu 16,537 kg. Greutatea membrului inferior este de 9-10 kg.
Presiunea atmosferică poate menţine singură capul femural în cavitatea cotiloidă
chiar după secţionarea tuturor muşchilor periarticulari.

1
 Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea
internă a marilor cavităţi, care are valori identice cu cele ale presiunii atmosferice.
d) rezistenţa mediului este cea a mediului extern în care se
desfăşoară exerciţiile fizice care pot fi practicate atât în aer liber cât şi în apă. De
aceea segmentele corpului omenesc sau corpul în întregime vor trebui să învingă
rezistenţa acestora. Ea depinde de mărimea suprafeţei frontale pe care corpul o
opune mediului.
e) inerţia este forţa care tinde să prelungească şi să susţină o
situaţie dată. Astfel, un corp în repaus tinde să rămână în repaus, iar un corp în
deplasare tinde să se deplaseze în continuare.
f) forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin (reazem) este statică
atunci când corpul este imobil şi este egală cu greutatea statică a corpului şi este dinamică
atunci când corpul este în mişcare şi este egală cu greutatea statică a corpului plus inerţia.
g) forţa de frecare este proporţională cu greutatea corpului (G) care alunecă
pe o suprafaţă de sprijin şi cu coeficientul de frecare (K). F=G*K

Concluzii
Forţele interne şi externe sunt indisolubil legate între ele şi în continuă
interacţiune. Întreaga activitate a omului se desfăşoară cu ajutorul acestor forţe, în
care rolul hotărâtor îl are contracţia musculară dirijată de scoarţa cerebrală.

Prezentarea lecţiei 2
Titlul lecţiei
Cupluri şi lanţuri cinematice

1
 Mecanismele activităţii neuromusculare pentru asigurarea posturală şi a
mişcărilor sunt foarte complexe din cauză că, articulaţiile corpului formează cupluri
şi lanţuri cinematice care permit mai multe grade de libertate.
Cuplul cinematic este format din două segmente articulate mobil, de ex:
braţul şi antebraţul, coapsa şi gamba.
Lanţul cinematic se constituie dintr-o înşiruire de mai multe segmente
articulate mobil, capabile să execute numeroase mişcări, fie proprii fiecărui cuplu
cinematic în parte, fie mai multor cupluri care intră în compunerea lanţului
cinematic. Deosebim două feluri de lanţuri cinematice: deschise şi închise.
Lanţul cinematic deschis reprezintă o înşiruire de cupluri
cinematice articulate între ele, având o extremitate liberă. Ex: membrul
superior în aruncare, sau membrul inferior când loveşte mingea
acţionează ca lanţuri cinematice deschise.
Lanţul cinematic închis se formează atunci când extremitatea
(mâna sau piciorul) se sprijină pe sol sau pe un aparat. Ex: în poziţia
atârnat sau atârnat cu sprijin, membrul superior este un lanţ cinematic
închis, iar în poziţia stând, membrul inferior acţionează ca un lanţ
cinematic închis.

Grupe şi lanţuri musculare

După cum am văzut, cuplurile şi lanţurle cinematice sunt formate din pârghii
osoase articulate mobil. Ele au ca organe de mişcare muşchii striaţi dispuşi în jurul
articulaţiilor.
Grupa musculară este formată din mai mulţi muşchi care mobilizează un
cuplu cinematic şi este reprezentativă pentru fiecare grad de libertate al acestuia; ex:
la articulaţia cotului care are un grad de libertate, există două grupe musculare: a
flexorilor şi a extensorilor, care actionează concomitent, acţiunea lor inversându-se.
Când unii sunt agonişti (flexorii), alţii (extensorii) sunt antagonişti, iar articulaţia
acţionează ca o pârghie de gradul III ( de viteză).
In extensie, extensorii sunt agonişti, flexorii fiind antagonişti, articulaţia
acţionează ca o pârghie de gradul I (de sprijin).
La articulaţiile cu mai multe grade de libertate, există mai multe grupe
musculare; ex: la articulaţia coxofemurală sunt şase grupe musculare: a flexorilor, a
1
extensorilor, a abductorilor, a adductorilor, a rotatorilor mediali şi a rotatorilor
laterali.

Lanţurile musculare sunt o înlănţuire de grupe musculare cu acţiune

sinergică sau antagonistă. Caracteristic lanţurilor musculare este modalitatea foarte
variată de legătură funcţională ce se stabileşte între diferitele grupe musculare.
Puţine sunt mişcările complexe care să fie efectuate de acelaşi lanţ muscular,
deoarece pentru fiecare variaţie a mişcării se adaugă alte componente ale mişcării.
Exemplu de lanţ muscular care intervine constant în mişcările de impulsie de la sol,
caracteristice mersului, alergării, săriturii este lanţul triplei extensii, format din
contracţia concomitentă a muşchilor extensori ai coapsei pe bazin, ai gambei pe
coapsă şi a flexorilor plantari. Alt exemplu: pentru lovirea mingii de fotbal, lanţul
muscular este format din flexorii coapsei pe bazin, extensorii gambei pe coapsă şi
flexorii dorsali ai labei piciorului.
Exemple de lanţuri cinematice:
Lanţurile cinematice ale trunchiului, gâtului şi
capului; lanţurile cinematice ale membrelor
superioare; lanţurile cinematice ale membrelor
inferioare

Principalele lanţuri musculare ale corpului

Asigurarea posturală şi mişcările corpului sunt efectuate de către musculatura
dispusă în jurul articulaţiilor sub formă de grupe musculare şi lanţuri. Cum
majoritatea mişcărilor omului

1
 sunt complexe, există întotdeauna o îmbinare între activitatea dinamică si elemente
de activitate statică.

Lanţurile musculare ale trunchiului execută activitatea în funcţie de

mobilitatea coloanei vertebrale.

Regiunile Flexie Extensie Înclină Răsucire

Coloanei vertebrale ri
lateral
e

700 600 300 750

Reg. cervicală 500 550 1000 400
Reg. dorsală 400 300 350 50
Reg. lombară
1600 1450 1650
1200
Mişcări globale

Lanţurile musculare ale trunchiului se continuă cu cele ale membrelor

superioare şi inferioare, solidarizând astfel întreg corpul în executarea mişcărilor
sau asigurarea poziţiilor.

Lanţurile musculare ale membrelor superioare sunt capabile să asigure la

om cele mai precise şi mai complexe mişcări care s-au perfecţionat în procesul
muncii, astfel:
a) Mişcarea de prindere (de apucare) şi de apropiere a membrelor
superioare de trunchi, ex: prinderea adversarului la lupte este asigurată de lanţul
muscular al flexorilor degetelor, de flexorii carpului, ai cotului, de pronatorii
antebraţului şi adductorii braţului. Apropierea de trunchi o fac muşchii pectorali şi
dorsalul mare, înlănţuind trunchiul atât ventral (pectoralii mari) cât şi dorsal (marele
1
dorsal şi marele rotund).

b) Mişcarea de împingere se execută de regulă cu participarea trunchiului

care o amplifică şi a membrelor inferioare care fixează corpul de sol. Ex: la
ridicarea halterei, lanţul muscular care sigură ridicarea înaltă a braţului (elevaţia)
este format din muşchii care basculează lateral scapula (marele dinţat şi trapezul),
abductorii în articulaţia scapulohumerală (deltoidul şi supraspinosul) şi extensorii
cotului; la nivelul mâinii se produce o blocare în flexie.

c) Mişcarea de lovire este asociată de regulă cu mişcări de răsucire a

trunchiului. Participă lanţul muscular care basculează lateral scapula, anteductorii
centurii scapulare şi ai humerusului, extensorii cotului, flexorii carpului şi ai
degetelor.

d) Mişcarea de aruncare adică o impulsie energică a membrului superior,

amplificată de mişcările trunchiului cu participarea membrelor inferioare pentru
sprijin.

e) Mişcarea de sprijin superior (atârnat) cu: flexorii degetelor (care depun o

activitate statică de menţinere), grupele musculare antagoniste (flexorii şi
extensorii) ale articulaţiei radiocarpiene şi ale cotului, anteductorii şi retroductorii
humerusului, iar la nivelul centurii scapulare, muşchii care execută bascula medială
(romboizii, pectoralul mic şi ridicătorul scapulei) care depun o activitate de
menţinere.

f) Mişcarea de sprijin inferior (stând pe mâini) cu muşchii basculei mediale a

scapulei (romboizii, pectoralul mic şi ridicătorul scapulei) care depun o activitate
statică de

2
menţinere, restul musculaturii membrelor superioare formează două lanţuri
antagoniste, care fixează articulaţiile (activitatea statică de fixare).

Lanţurile musculare ale membrelor inferioare

Funcţia de susţinere a corpului în poziţie verticală precum şi mersul biped au
dus la o dezvoltare puternică a musculaturii, pentru a corespunde efortului sporit. La
acestea s-au adăugat şi funcţii de coordonare nervoasă a echilibrului corpului în
diferite poziţii şi în executarea mişcărilor.

În alcătuirea lanţurilor musculare ale membrelor inferioare apare dispunerea

flexorilor şi extensorilor sub forma a două lanţuri antagoniste, la care participă câte
trei grupe de muşchi, motiv pentru care ele au fost numite lanţul triplei flexii şi al
triplei extensii.

Lanţul muscular al triplei flexii este format din

grupele musculare ale: flexorilor coapsei pe bazin
flexorilor gambei pe coapsă
flexorilor dorsali ai labei
piciorului
(care fac ridicarea pe călcâie)
Lanţul muscular al triplei extensii este format din
grupele musculare ale: extensorilor coapsei pe
bazin
extensorilor gambei pe coapsă
flexorilor plantari
(care fac ridicarea pe vârfuri).

Specificul staţiunii bipede a impus la om o dezvoltare considerabilă a lanţului

triplei extensii, încât raportul dintre greutatea muşchilor extensori şi flexori este de
2 : 1 la membrul inferior şi de 1 : 1 la membrul superior, ceea ce demonstrează
participarea mai puternică a lanşului triplei extensii la asigurarea staticii şi dinamicii
2
corpului omenesc
Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc importante
funcţii statice, precum şi diferite mişcări. Acestea sunt:

a. mişcarea de impulsie este întâlnită în mers, alergare, sărituri şi este

îndeplinită de lanţul muscular al triplei extensii; concomitent acţionează
musculatura care asigură fixarea segmentelor pentru păstrarea
echilibrului.

b. amortizarea prin care se frânează viteza mişcării respective; este

efectuată tot de lanţul triplei extensii (ca la impulsie) cu deosebirea că la
impulsie se depune o activitate dinamică de învingere, iar la amortizare o
activitate dinamică de cedare, care anihilează treptat forţa reacţiei
reazemului. Membrele inferioare se comportă la aterizare ca nişte
resorturi elastice datorită contracţiei lanţului triplei exetnsii; în aterizare
greşită rolul de resort elastic este micşorat sau suprimat şi pot interveni
accidente, uneori foarte grave.

c. mişcarea de lovire cu membrele inferioare (fotbal) este asigurată de

flexorii coapsei pe bazin, extensorii gambei şi flexorii dorsali ai labei
piciorului

d. asigurarea staţiunii (posturale) se efectuează printr-o contracţie statică a

musculaturii, în care rolul principal îl are lanţul triplei extensii, la care
participă şi muşchii adductori ai coapsei, care acţionează asupra lanţului
cinematic închis, reprezentat prin cele două membre inferioare şi bazin.

În concluzie, lanţurile musculare ale membrelor inferioare se caracterizează

printr-o mai mică varietate decât ale celor superioare; ele sunt adaptate pentru
asigurarea

2
 staţiunii şi a câtorva mişcări fundamentale, dintre care principale sunt impulsia
şi amortizare

Concluzii
În cadrul unei mişcări, muşchii nu acţionează izolat ci în grupe şi lanţuri
musculare, cele mai importante fiind lanţurile musculare ale trunchiului, ale
membrelor superioare şi cele ale membrelor inferioare.
Acestea impreună cu segmentele osoase corespunzătoare asigură atât
mişcările adecvate, cât şi statica organismului uman.

Prezentarea lecţiei
3
Titlul lecţiei
Articulaţiile - caracteristici generale şi clasificare
2
 Articulaţiile reprezintă legătura dintre două sau mai multe oase prin
intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. Altfel spus, ele sunt un ansamblu de
părţi moi şi dure prin care se unesc două sau mai multe oase vecine.
O definiţie recentă spune că articulaţia este componenta pasivă de mişcare,
fiind animată de muşchii adiacenţi (N. Efimov -2004).
După gradul lor de mobilitate, articulaţiile sunt de mai multe feluri:

1. Articulaţii fixe (sinartroze) sin - împreună

Sunt articulaţiile în care oasele nu pot executa nici o mişcare sau fac mişcări
foarte reduse. Se întâlnesc la oasele cutiei craniene şi la oasele cutiei toracice.
Legătura dintre oase la acest tip de articulaţii se face prin ţesut cartilaginos, ţesut
conjunctiv fibros şi ţesut osos. De aceea, după felul ţesutului care leagă oasele unei
sinartroze deosebim:

a). Sincondroze în care legătura dintre oase se face prin ţesut

cartilaginos ce îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Ex:
- articulaţia dintre lama perpendiculară a etmoidului cu vomerul
- articulaţia dintre prima coastă şi stern

b). Sindesmoze în care legătura dintre oase se face prin ţesut conjunctiv
fibros
. Exemple: - articulaţiile sacro-iliace
- articulaţiile dintre epifizele distale ale tibiei şi fibulei
- articulaţiile dintre oasele cutiei craniene

c). Sinostoze în care oasele sunt legate prin ţesut osos. Ele derivă fie
din sincondroze, fie din sindesmoze, articulaţii la care ţesutul de legătură s-a
osificat, mai ales la vârstă înaintată. Ex: sinostoza craniană apare la o vârstă
înaintată, când ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică.

2. Articulaţii semimobile (amfiartroze)

Sunt articulaţiile cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile.
2
 Exemple:- articulaţiile de la nivelul coloanei vertebrale.
La nivelul coloanei vertebrale, legătura dintre corpii vertebrelor se face
printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la
periferie o serie de lame concentrice de ţesut fibrocartilaginos (inelul fibros), iar în
centru o substanţă gelatinoasă (nucleul pulpos).

3. Articulaţii mobile (diartroze)

Sunt articulaţiile cele mai răspândite în organism. Ele au o cavitate articulară
în care se găseşte o mică cantitate de lichid sinovial, o capsulă articulară căptuşită în
interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin.
Diartrozele după gradul de libertate al mişcărilor, în raport cu cele trei planuri
( transversal, sagital şi longitudinal), pot fi:

 Articulaţii cu un singur grad de libertate

2
 a) Articulaţii plane cu suprafeţe articulare congruente şi în care
mişcarea este numai de alunecare; ex:
- articulaţiile dintre apofizele articulare toracale
- articulaţiile dintre oasele carpiene

b) Articulaţii cilindroide (asemănătoare balamalelor)

- articulaţia trohleară - articulaţia cotului (dintre humerus şi ulnă)
- articulaţia trohoidă - articulaţia radio-cubitală superioară

 Articulaţii cu două grade de libertate

a) articulaţia elipsoidală - articulaţia genunchiului

b) articulaţia şelară - articulaţia carpo-metacarpiană

 Articulaţii cu trei grade de libertate - sferoidale (enartroze)

a) articulaţia scapulo-humerală
b) articulaţia coxo-femurală

Diartrozele - caracteristici morfo - funcţionale

Aceste articulaţii sunt alcătuite din mai multe elemente componente cum sunt:
suprafeţele articulare, mijloace de unire şi mijloace de alunecare.

1. Suprafeţele articulare. Ele pot avea diferite forme: sferice,

eliptice, cilindrice sau plane şi sunt acoperite de un cartilaj articular hialin, care se
mulează perfect pe toată suprafaţa de articulaţie.

Cartilajul hialin (cartilaj articular) este cel mai vechi ţesut din
organism din punct de vedere filogenetic, care s-a transmis fără modificări de la
vertebratele primitive la om. Este un ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi se prezintă
ca o suprafaţă lucioasă, alb-gălbuie la centru, alb-albăstruie la periferie, în funcţie de
2
grosime. Grosimea este mai mare în punctele de maximă presiune (centru) până la 6
mm şi mai subţire la periferie. Grosimea mai depinde şi de momentul opririi
osificării complete a cartilajului de creştere. Înlesneşte mişcările, durează tot timpul
vieţii, mai gros la tineri, se subţiază treptat cu vârsta.
Diartrozele după forma suprafeţelor articulare şi după gradul de mobilitate
sunt de mai multe feluri:
Articulaţii sferice (enartroze) care au o suprafaţă articulară sferică şi
alta concavă (cavitate glenoidă). În funcţie de conformaţia oaselor, pot
avea capul articular mai mic decât o jumătate de sferă, ex: articulaţia
scapulo-humerală şi capul articular mai mare decât o jumătate de sferă
ex: articulaţia coxo- femurală.

 Trohleartroză (Ginglimul) care are una din suprafeţe sub formă de

trohlee (mosor), iar cealaltă de formă concavă pentru a primi
trohleea, ex: articulaţia cotului.

 Articulaţia elipsoidală în care una din suprafeţe este

de formă elipsoidală, iar cealaltă este o cavitate
glenoidă, ex: articulaţia radio-carpiană;
articulaţia atlanto- occipitală.

2
  Articulaţia în şa are suprafeţele articulare de
formă concavă într-un sens şi de formă convexă în alt sens,
ex: articulaţiile între oasele carpiene.

 Articulaţie în pivot cu suprafeţe articulare ca un cilindru osos, ex:

articulaţia radio-ulnară.

 Articulaţii planiforme cu suprafeţe articulare plane,

ex: articulaţiile apofizelor articulare ale vertebrelor toracice

2. Mijloacele de unire ale articulaţiilor sunt: capsula

articulară, ligamentele şi muşchii.

a) capsula articulară se prezintă ca un manşon fibros, care uneşte cele

două oase ale articulaţiei, creind cavitatea articulară. Ea are rolul de a asigura
rezistenţa articulaţiei la factorii mecanici de tracţiune şi de a proteja articulaţia de
agenţii microbieni din mediul extern. Deschiderea accidentală a acesteia produce
infecţii serioase ale articulaţiei respective. Are vascularizaţie şi inervaţie bogate.
b) ligamentele sunt benzi fibroase
provenite fie din îngroşarea
capsulei articulare
fie din transformarea unor tendoane în
ligamente fie din fibre musculare atrofiate.

c) muşchii au rol important în articulaţii, menţin contactul

între suprafeţele articulare, fiind muşchi periarticulari, au rol de
ligamente active.
ex: în articulaţia scapulo-humerală.

3. Mijloacele de alunecare sunt: membrana sinovială şi lichidul sinovial.

2
 a) membrana sinovială este fină, netedă şi lucioasă, tapetând
suprafaţa internă a capsulei articulare. Este bogat vascularizată şi inervată. Pe lângă
rolul de etanşare a cavităţii articulare are şi rol secretor, ea producând lichidul
sinovial care unge şi hrăneşte structurile articulare. Iritarea mecanică sau microbiană
a sinovialei duce la creşterea cantităţii de lichid sinovial şi la dureri în timpul
mişcărilor. Integritatea şi sănătatea ei asigură calităţile nutritive şi tribologice (de
ungere) ale lichidului sinovial. Nu prezintă formaţiuni limfoide, deci nu are rol de
protecţie antimicrobiană. Prin vascularizaţia ei bogată, reglează temperatura şi
presiunea articulară, creând condiţii favorabile funcţiei articulare. Prin reversul
secreţiei, reabsoarbe lichidul sinovial şi deşeurile articulare (microscopice) care pot
fi în suspensie.

b) lichidul sinovial are dublă origine. Este produs prin transudatul

lichidului plasmatic din pereţii capilarelor (atât în repaus, cât mai ales în timpul
mişcărilor) şi din produsele de descuamare de pe faţa superficială a sinovialei şi a
cartilajelor articulare care rezultă prin frecare în timpul mişcărilor. Mişcarea este
deci factorul principal de producere a lichidului sinovial. El este un lichid de culoare
gălbuie, vâscos, transparent, cu pH = 7,4. Conţine monocite 47 %, limfocite 25 %,
granulocite 7 % şi alte celule 2 %. Majoritatea celulelor au proprietăţi fagocitare.

Vascularizaţia articulaţiilor este dată vasele articulare din care se desprind

mai multe ramuri ce formează o reţea periarticulară din care iau naştere ramuri
epifizare, capsulare şi sinoviale.

2
 Inervaţia articulaţiilor provine din nervii ce inervează oasele, muşchii şi
tegumentul regiunii respective. Articulaţiile sunt bogat inervate în special în zonele
capsulare care sunt cele mai solicitate de forţele mecanice. În ele se găsesc
proprioceptori (Golgi-Manzoni, Krause, Ruffini, Vater-Pacini), de la care, pe căi
aferente se transmit informaţii referitoare la funcţia articulaţiei respective spre
cordoanele dorsale ale măduvei spinării, la cerebel apoi la scoarţa cerebrală. Nervii
articulari sunt nervi senzitivi formaţi din fibre aferente. Unicele fibre nervoase
eferente care pătrund în articulaţie, însoţind vasele sanguine, sunt de natură
vegetativă şi au rol în vasomotricitate.

Mobilitatea articulară
Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi
participarea obligatorie a articulaţiilor. Forma şi gradele de libertate de mişcare pe
care le oferă articulaţiile reprezintă factori importanţi, care dirijează direcţia şi
sensul mişcărilor şi care limitează amplitudinea lor. De aceea, mobilitatea articulară
este un factor activ, care participă la realizarea mişcărilor. De altfel, la unele
articulaţii, cum ar fi cea a cotului, conducerea direcţiei mişcărilor este legată
exclusiv de conformaţia segmentelor osoase. Muşchii sunt cei care efectuează
mişcarea, dar direcţia mişcării este imprimată de orientarea anatomică a şanţului
trohleei humerale.

Axele biomecanice ale articulaţiilor.

Articulaţiile prezintă mişcări în jurul unor axe biomecanice, care corespund
libertăţii de mişcare a articulaţiei. La o articulaţie mobilă, în mişcarea sa, una dintre
suprafeţele articulare este imobilă iar cealaltă se mişcă. Axa biomecanică reprezintă
linia situată într-un anumit plan, în jurul căreia una din componentele osoase se
deplasează faţă de cealaltă. Ea poate fi fixă sau mobilă, atunci când se deplasează
odată cu segmentul osos (cum se întâmplă la genunchi). Mişcările articulaţiilor pot
fi active şi/sau pasive.
Mişcarea activă este mişcarea executată de subiectul examinat cu ajutorul
propriilor sale grupe musculare. Prin ea se poate determina şi capacitatea
funcţională a muşchiului.
3
 Mişcarea pasivă este mişcarea executată de o forţă exterioară, de obicei mâna
examinatorului, la care subiectul examinat nu participă activ, deci nu îşi contractă
muşchii. În general, amplitudnea articulară a mişcărilor pasive este mai mare decât a
mişcărilor active.

Concluzii
Articulaţiile reprezintă legătura dintre două sau mai multe oase prin
intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. Altfel spus, ele sunt un ansamblu de
părţi moi şi dure prin care se unesc două sau mai multe oase vecine.
Articulaţiile sunt alcătuite din mai multe elemente componente: suprafeţe
articulare, mijloace de unire şi mijloace de alunecare. La nivelul lor se realizează
mişcări active (de către subiect) şi mişcări pasive (cu ajutorul examinatorului).

3
Prezentarea lecţiei 4
Titlul lecţiei
Biomecanica şi articulaţiile capului

Toate oasele capului se unesc între ele prin articulaţii fixe (sinartroze).
Singura articulaţie mobilă a capului este articulaţia temporo-mandibulară.

Articulaţia temporo-mandibulară. Ea uneşte partea superioară a ramurilor

verticale ale mandibulei cu zona mijlocie a craniului şi permite mişcarea.

1. Structura funcţională a articulaţiei temporo-mandibulară

a) Suprafaţa articulară a mandibulei prezintă de fiecare parte câte un condil
cu o faţă anterioară şi una posterioară, îndreptat oblic din afară-înăuntru şi dinainte-
înapoi.
Suprafaţa articulara a temporalului are un condil temporal, ce pleacă de la
baza apofizei zigomatice şi o cavitate glenoidă (de formă elipsoidală). Si condilul şi
cavitatea sunt orientate oblic, înăuntru şi înapoi.
3
 b) Deoarece atât condilul mandibular, cât şi suprafaţa glenoidă a
temporaului sunt convexe, ele nu respectă principiul congruenţei articulare şi de
aceea, au între ele un menisc de formă eliptică.
c) Cele două suprafeţe articulare sunt unite între ele printr-o capsulă, întărită
prin două ligamente laterale: intern şi extern. Meniscul aderă la faţa interioară a
capsulei care este acoperită de membrana sinovială.

Muşchii capului sunt reprezentaţi de două grupe mari de muşchi:

a) muşchii pieloşi ai capului, cu legături întinse cu pielea craniului

şi a feţei (muşchii mimicii):
- muşchii pieloşi ai craniului: muşchiul frontal,
muşchiul occipital legaţi între ei de
aponevroza epicraniană.
- muşchii pieloşi ai pleoapelor (orbicularul pleoapelor)
- muşchii pieloşi ai gurii (orbicularul buzelor)
-muşchii pieloşi ai nasului
(piramidalul, transversul,
dilatatorul)

b) muşchii masticatori (4 ridicători şi 4 coborâtori ai mandibulei):

- ridicătorii mandibulei (ai capului):
temporalul, maseterul, pterigoidianul intern,
pterigoidianul extern.
- coborâtorii mandibulei (ai gâtului): pielosul
gâtului, digastricul, milo-hioidianul, gonio-hioidianul.
Biomecanica articulaţiei temporo-mandibulare
Articulaţia te mporo-mandibulară are trei grade de libertate. Mandibula poate
efectua trei feluri de mişcări: de coborâre şi de ridicare, de proiecţie înainte şi înapoi
şi de lateralitate. Se comportă ca o pârgie de gradul III, cu punctul de sprijin în
articulaţie, rezistenţa este dată de greutatea mandibulei şi de duritatea bolului
alimentar, iar forţa este dată de muşchii masticatori. Braţul forţei este mai mic decât
braţul rezistenţei şi de aceea, pârghia pierde din forţă, câştigă în viteză ceea ce duce
3
la scurtarea timpului de masticaţie.

a). Mişcările de coborâre şi de ridicare se fac în jurul axei transversale ce

trece prin mijlocul ramurilor verticale ale mandibulei.
- mişcarea de coborâre se face sub acţiunea gravitaţiei şi ajutată de
muşchii gâtului (digastric, milo-hioidian, genio-hioidian şi pielosul gâtului). Aceşti
muşchi au punct fix de inserţie pe capetele lor distale, se contractă izotonic, şi
acţionează prin capetele lor proximale asupra mandibulei.
- mişcarea de ridicare se face cu muşchii: temporal, maseter şi
pterigoidian, ce au puncte fixe de inserţie pe capetele lor proximale, se contractă
izotonic şi acţionează prin capetele lor distale asupra mandibulei.

b). Mişcările de proiecţie înainte şi înapoi se execută în plan antero-posterior.

- mişcarea de proiecţie înainte se face prin contracţia simultană a celor
doi pterigoidieni externi, în care condilii mandibulei părăsesc cavităţile glenoide
temporale.
- mişcarea de proiecţie înapoi se face prin contracţia produsă de digastric şi
temporal.

c) Mişcările de lateralitate (mişcări de diducţie) sunt mişcările prin care

mentonul se îndreaptă la dreapta şi la stânga. Mentonul este proeminenţa osoasă pe
linia mediană a mandibulei (pe faţa sa externă). În aceste mişcări, când un condil
mandibular părăseşte cavitatea glenoidă, celălalt rămâne pivot şi invers. Muşchii ce
asigură aceste mişcări sunt pterigoidienii interni şi externi. Când cei de o parte se
contractă izotonic, cei de partea opusă se contractă izometric şi invers.

Concluzii

3
 Articulaţia temporo-mandibulară este o articulaţie mobilă care permite
mişcările de coborâre /ridicare a mandibulei, de anteducţie / retroducţie a
mandibulei şi de lateralitate. Aceste mişcări sunt importante în procesul de
masticaţie şi în vorbit.

Prezentarea lecţiei 5
Titlul lecţiei
Articulaţiile şi mişcările coloanei vertebrale

3
 1. Structura funcţională a coloanei vertebrale
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor.
De ea sunt legate toate celelalte segmente, care alcatuiesc trunchiul (toracele si
bazinul) si tot de ea se articulează membrele superioare si membrele inferioare.
Ea ne conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare. Tot ea face posibilă atât
mobilitatea cât şi stabilitatea corpului. Coloana vertebrală este un segment complex,
cu o mare importanţă funcţională. Este alcătuită din 33-34 vertebre, 344 suprafeţe
articulare, 24 discuri intervertebrale şi 365
ligamente cu 730 inserţii musculare.
Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea pieselor osoase numite vertebre.
O vertebră este alcătuită dintr-o parte anterioară numită corp şi o parte
posterioară numită arc. Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral.
Cunoscând alcătuirea unei vertebre, în cadrul articulaţiilor coloanei vertebrale vom
vorbi despre articulaţiile corpilor vertebrali, articulaţiile apofizelor articulare,
articulaţiile lamelor vertebrale, articulaţiile apofizelor spinoase şi articulaţiile
apofizelor transverse.

- Articulaţiile corpilor vertebrali

a) suprafeţele articulare sunt date de feţele superioară şi inferioară, uşor

concave ale corpilor vertebrali. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile
intervertebrale.
b) discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase alcătuite
dintr-o porţiune fibroasă periferică (inelul fibros) şi o porţiune centrală (nucleul
pulpos). Discul intervertebral începe să se constituie încă de la embrionul de 40
mm. Rezistenţa inelului fibros creşte de la centru spre periferie. Inelul fibros este
format din lame de fibre conjunctive care se inseră profund pe zona compactă
osoasă. Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminuează
fluiditatea în raport direct cu presiunea ce se exercită asupra lui.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
- contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
- favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de
echilibru după terminarea mişcării;
3
 - transmit, în toate direcţiile, greutatea corpului diferitelor segmente
ale coloanei;
- amortizează şocurile sau presiunile la care fiecare segment este
supus în mod special în cursul mişcărilor şi eforturilor.

Articulaţiile apofizelor articulare

Aceste articulaţii sunt plane şi permit doar simpla

alunecare a suprafeţelor articulare una pe cealaltă.

Articulaţiile lamelor vertebrale

Acestea nu sunt articulaţii propriu-zise.

Ele sunt unite prin ligamente speciale, numite ligamente galbene, care prin
structura lor permit apropierea şi depărtarea lamelor vertebrale una faţă de alta.

Articulaţiile apofizelor spinoase

Apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de

ligamente: ligamentele interspinoase (între două apofize spinoase) şi ligamentul
supraspinos (pe toată lungimea coloanei vertebrale). În regiunea cervicală
posterioară, ligamentul are rolul de a menţine pasiv capul şi gâtul, pentru a nu se
flecta înainte.

Articulaţiile apofizelor transverse

Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.

3
 Articulaţia occipito-atlantoidă
Este o diartroză bicondiliană. Suprafeţele articulare sunt, pe de o
parte, cei doi condili occipitali care privesc în jos, înainte şi în afară şi au formă
convexă şi pe de altă parte, cele două cavităţi glenoide ale atlasului, care privesc în
sus, înainte şi înăuntru şi au formă concavă. Suprafeţele articulare sunt acoperite de
un strat subţire de cartilaj hialin şi sunt unite între ele printr-o capsulă subţire,
întărită de două ligamente, anterior şi poaterior.

Segmentul motor al coloanei vertebrale este alcătuit din :

- discul intervertebral şi ligamentele sale
- găurile de conjugare
- articulaţiile interapofizare
- apofizele spinoase cu ligamentele lor
Partea anterioară a segmentului motor este mai puţin mobilă, mai solidă, are
rare inserţii musculare şi susţine pasiv coloana.
Partea posterioară a segmentului motor are multe inserţii musculare şi
este principalul element motor al coloanei vertebrale.

2. Muşchii implicaţi în mişcările coloanei vertebrale sunt:

a. Muşchii gâtului
□.sternocleidomastoidianul situat pe faţa laterală a gâtului,
pe sub muşchiul pielos al gâtului şi îndreptat diagonal de sus în jos dinapoi înainte
şi din afară înăuntru. Proximal se inseră pe apofiza mastoidă a osului temporal, iar
distal se inseră prin două capete: unul pe manubriul sternal (capătul sternal) şi unul
pe partea internă a claviculei (capătul clavicular). Acest muşchi flectează capul pe
coloană, îl înclină (apleacă) lateral de partea lui şi îl rotează îndreptând bărbia în
partea opusă.
□ scalenii (anterior, mijlociu şi posterior) se întind de la
apofizele transverse ale ultimelor şase vertebre cervicale la primele două coaste.
Când iau punct fix pe capetele distale, înclină de partea lor coloana vertebrală
cervicală. Când iau punct fix pe capetele proximale, devin muşchi inspiratori.
3
 b. Muşchii prevertebrali: ei se găsesc pe faţa
anterioară a coloanei vertebrale.
□ dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul
occipital, înaintea găurii occipitale; se împarte în patru fascicule şi se inseră distal
pe tuberculii anteriori ai vertebrelor cervicale 3,4,5,6. Este flexor al capului pe
coloana cervicală.
□ micul drept anterior al capului situat imediat înapoia
precedentului, se inseră proximal pe osul occipital, iar distal, pe masele laterale şi pe
apofizele transverse ale atlasului. Flectează capul pe coloană.
□ lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al
atlasului până la corpii vertebrali ai primelor trei vertebre dorsale. Este flexor şi
rotator al coloanei vertebrale cervicale.

d. Muşchii abdominali antero-laterali

□ marele drept al abdomenului; cele trei fascicule ale sale se inseră
proximal pe cartilajele costale ale coastelor 5,6,7. Distal, se inseră pe marginea
superioară a pubisului. Când ia punct fix pe pubis, coboară coastele (muşchi
expirator) şi flectează toracele pe bazin. Când ia punct fix pe coaste, flectează
bazinul pe torace. Prin contracţia lui ajută împreună cu ceilalţi muşchi la
comprimarea viscerelor şi expulzarea conţinutului acestora (micţiune, defecaţie,
vomă).
□.marele oblic al abdomenului (oblicul extern) este muşchi
superficial. Se inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste, iar distal, pe marginea crestei
iliace, pe spina iliacă antero-superioară, pe marginea anterioară a osului coxal, pe
pubis şi pe linia

3
albă care este o bandă conjunctivă rezistentă care se întinde pe linia mediană de la
pubis la apendicele xifoid şi rezultă din încrucişarea aponevrozelor muşchilor largi
ai abdomenului. Când ia punct fix pe bazin coboară coastele (muşchi expirator)
flectează toracele pe bazin şi comprimă viscerele abdominale. Când ia punct fix pe
torace, este un flexor al bazinului pe torace. Când se contractă de o singură parte,
este un rotator al coloanei vertebrale.
□ micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub
marele oblic. Se inseră distal, pe spina iliacă antero-superioară, pe creasta iliacă, pe
apofizele transverse ale primei vertebre sacrate şi ale ultimelor vertebre lombare.
Are acţiune asemănătoare cu cea a marelui oblic.
□.transversul abdomenului fasciculele lui pornesc de la
ultimele coaste, apofizele transverse ale coloanei lombare, marginea internă a
crestei iliace. Anterior ele formează o aponevroză largă ce se inseră pe linia albă, la
care participă. Comprimă viscerele abdominale, iar secundar este muşchi expirator.

d. Muşchii lombo-iliaci închid posterior cavitatea abdominală.

□. pătratul lombelor situat pe laturile coloanei lombare cu
trei grupe de fascicule: ilio-costale, ilio-transversale şi costo transversale. De la coasta
12-a la creasta iliacă. Când ia punct fix pe creasta iliacă coboară ultimele coaste
(muşchi expirator) şi înclină coloana lateral. Când ia punct fix pe torace, înclină
bazinul lateral pe torace.
□. psoasul iliac situat în partea posterioară a abdomenului,
în fosa iliacă internă şi în partea anterioară a coapsei. Este format din două
porţiuni: psoasul şi iliacul. Ambele porţiuni se inseră distal, printr-un tendon pe
micul trohanter al extremităţilor superioare ale femurului. Are acţiuni foarte
importante:
flectează coapsa pe bazin
flectează coloana vertebrală şi bazinul pe
coapsă flectează trunchiul pe bazin
rotator al coloanei.
Împreună cu muşchii abdominali, cu cei ai spatelui şi cu ischio-
gambierii asigură echilibrul trunchiului pe coapsă.

4
 e. Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale sunt în număr mare
□.trapezul, prin baza lui se inseră pe linia mediană de la
protuberanţa occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior şi pe apofizele
spinoase ale vertebrelor cervicale inferioare şi ale celor dorsale. Prin vârful lui se
inseră pe cele două oase ale centurii scapulare (claviculă, acromion, spina
omoplatului). Rolul lui: mobilizează centura scapulară şi umărul ridicându-le şi
apropiind omoplatul de coloană, înclină capul lateral, înclină coloana cervicală
lateral şi înclină coloana dorsală spre omoplatul de aceeaşi parte.
□ marele dorsal, prin baza lui se inseră pe ultimele 4 coaste, pe
apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi lombare şi pe buza externă a
crestei iliace. Rolul lui: este adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului;
tracţionează asupra coastelor (muşchi expirator), tracţionează asupra trunchiului
spre braţ (ca în mişcarea de atârnare sau căţărare).
□ romboidul situat în partea inferioară a cefei şi în partea
superioară a regiunii dorsale. Rolul lui: trage omoplatul înăuntru şi îl basculează,
apropiind vârful omoplatului de coloană; trage coloana spre omoplat.
□ unghiularul situat pe partea laterală a cefei. Proximal, se
inseră pe apofizele transverse ale primelor 5 vertebre cervicale, iar distal, pe unghiul
supero-intern al omoplatului. Rolul lui: trage omoplatul în sus, înclină lateral
coloana cervicală pe partea lui.
□ micul dinţat postero-superior, situat sub romboid. De la
apofizele C5-D3 până pe coastele 2-5. Este muşchi inspirator.
□ micul dinţat postero-inferior. De la apofizele spinoase D11-
L3 până pe ultimele 4 coaste. Este muşchi inspirator.
□ muşchii cefei. Situaţi sub trapez, romboid şi micul dinţat,
deasupra unghiularului, sunt în număr de 8. Cel mai important este muşchiul
splenius. Sunt muşchi de extensie, înclinaţie laterală şi de rotaţie a capului.

4
 □ muşchii spinali se găsesc în şanţurile vertebrale formate din
apofizele spinoase şi coaste. (ilio-costalul, lungul dorsal, spino-transversalul). La
nivelul regiunii lombare inferioare alcătuiesc sacro-spinalul. Rolul lor: sunt muşchi
extensori ai coloanei şi menţin echilibrul extrânsec al acesteia.
- muşchii intertransversali înclină coloana lateral de partea lor
- muşchii interspinoşi sunt extensori ai coloanei.

3. Biomecanica coloanei vertebrale

Mişcările coloanei vertebrale sunt mişcări complexe. Ele se realizează prin
cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor
intervertebrale şi la nivelul articulaţiilor). Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa
ligamentelor şi a articulaţiilor intervertebrale şi de gradul de compresibilitate a
ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.

Mişcarea de flexie
În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este
comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,
ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub
tensiune. Muşchii care iniţiază mişcarea sunt cei ai peretelui abdominal in special
dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac şi muşchii subhioidieni şi
sternocleidomastoidienii. Odată iniţiată mişcarea, grupul antagonist al flexorilor
(extensorii coloanei) intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând
forţele gravitaţionale.

Mişcarea de extensie
În mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale
sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub
tensiune. Extensia este blocată în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor
articulare şi apoi a apofizelor spinoase. Muşchii şanţurilor vertebrale, deci muşchii
extensori, sunt cei care iniţiază mişcarea, care apoi este controlată de grupul
anterior. Mai intervin în extensie şi: spleniusul capului, muşchii posteriori ai gâtului,
interspinoşii şi muşchii sacrospinali.
4
 Mişcarea de înclinare laterală (îndoire).
Această mişcare are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Muşchii
în înclinare sunt: pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii şi dreptul lateral al
capului. Mai pot interveni şi muşchii şanţurilor vertebrale şi în special sistemul
transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (STM), scalenii, muşchii cefei,
trapezul, marele şi micul oblic abdominal.

Mişcarea de rotaţie (răsucire).

Este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează puţin şi
nuumai dacă se înclină şi lateral. Coloana lombară se răsuceşte când este în
extensie. Muşchii care execută mişcarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii,
sistemul spino-transvers al muşchilor şanţurilor vertebrale. Răsucirea de aceeaşi
parte se face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului şi micul oblic
abdominal. Răsucirea de partea opusă se face prin: spino- transvers şi marele oblic
abdominal.

4. Biomecanica articulaţiei occipito-atlantoidiene

Articulaţia acţionează ca o pârghie de gradul I, cu punctul de sprijin în

articulaţie, plasat între forţa dată de muşchii cefei şi rezistenţa dată de greutatea
capului care tinde să cadă înainte. Ea permite mişcări de flexie cu amplitudinea de
20o, de extensie de 30o şi de înclinare laterală de 15o.
Muşchii flexori sunt: marele şi micul drept anterior ai capului şi dreptul
lateral al capului.

4
 Muşchii extensori sunt: trapezul, splenius, marele complex, marele şi micul
drept posterior ai capului.
Muşchii pentru înclinare sunt: trapezul, spleniusul, micul complex, STM,
dreptul lateral al gâtului.

5. Biomecanica articulaţiei atlanto-axoidiene

Este articulaţia dintre prima şi a doua vertebră cervicale. (atlas şi axis).

Vertebra atlas nu are corp vertebral şi nici apofize articulare inferioare, acestea fiind
reduse la simple suprafeţe articulare, aflate pe feţele inferioare ale maselor lui
laterale. Împreună cu acestea, apofizele articulare superioare ale axisului realizează
articulaţiile atlanto-axoidiene laterale, articulaţii plane ca şi cele dintre apofizele
articulare ale celorlalte vertebre. Prin ea se realizează numai mişcarea de rotaţie a
capului cu o amplitudine de 30o de o parte şi de alta. La rotaţii de amplitudini mai
mari iau parte şi articulaţiile vertebrelor subiacente.

Concluzii
Coloana vertebrală este un segment osos complex, la nivelul căreia se fac
mişcări de flexie/extensie, înclinare laterală, rotaţie

Prezentarea lecţiei 6
Titlul lecţiei
Articulaţiile şi mişcările toracelui

4
 1. Structura funcţională a toracelui
Articulaţiile toracelui se realizează între diferitele segmente osoase ale

toracelui (coloana vertebrală, coaste şi stern). Acestea sunt:

Articulaţiile costo-vertebrale sunt plane şi ele se realizează între

faţetele articulare ale capetelor costale şi faţatele articulare ale corpilor vertebrali
dorsali. Ele au o capsulă articulară întărită de un ligament costo-vertebral anterior şi
un ligament costo- vertebral posterior. În interiorul articulaţiei se mai găseşte şi un
ligament interosos.

Articulaţiile costo-transversale sunt plane şi se realizează între faţetele

articulare ale tuberozităţilor costale şi faţetele articulare ale apofizelor transverse.
Segmentele osoase sunt menţinute în contact de 4 ligamente dispuse astfel: anterior,
posterior, superior şi inferior.

Articulaţiile costo-condrale sunt articulaţii fixe. În cadrul lor, periostul

coastelor se continuă cu pericondrul cartilajului costal.

Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane, realizate între

faţetele articulare ale extremităţile anterioare ale cartilajelor costale şi faţetele
articulare de pe marginile laterale ale sternului. Segmentele articulare sunt
menţinute în contact de o capsulă articulară întărită de două ligamente condro-
sternale: anterior şi posterior. In interiorul articulaţiei se mai afla si un ligament
interosos.

2. Muşchii implicaţi în mişcările toracelui

Muşchii care acţionează asupra toracelui fac parte din mai multe grupe şi anume:
a. muşchii gâtului (descrişi anterior)
b. muşchii abdominali (descrişi anterior)
c. muşchii toracelui sunt
- muşchii costali deservesc mişcările coastelor. Ei sunt:
diafragma, intercostalii şi supracostalii.
4
 □.diafragma (fig. 33) este un muşchi larg, aşezat
transversal, care separă trunchiul în două mari cavităţi: toracică şi abdominală. Are
forma unei bolte (bolta diafragmatica). În expiraţie profundă el urcă până în dreptul
coastelor 4 şi 5. În centru, diafragmul prezintă o aponevroză foarte rezistentă numită
centru frenic. De la această aponevroză pornesc radiar o serie de fascicule
musculare care se inseră pe primele trei vertebre lombare şi în jurul segmentelor
inferioare ale feţei inferioare ale cavităţii toracice. Centrul frenic mai aderă şi la faţa
inferioară a pericardului, care se continuă în sus cu ligamentul suspensor al inimii.
De aceea, centrul frenic rămâne aproape imobil la mişcările diafragmei. Mişcările
diafragmei sunt importante în respiraţie; în inspiraţie bolta se turteşte, mărindu-se
diametrul longitudinal, iar în expiraţie bolta se accentuează.
□.muşchii intercostali sunt situaţi între marginea inferioară a
coastei supraiacente şi marginea superioară a coastei subiacente. Se consideră că au
rol modest fie în inspiraţie fie în expiraţie (sunt doar nişte pereţi elastici ai cutiei
toracice) dar rolul lor important apare în mişcările de rotaţie ale coloanei vertebrale.

4
 □.muşchii supracostali sunt mici, în număr de 12, dispuşi oblic
şi în afară, de la vârful apofizelor transverse la faţa posterioară a extremităţii
posterioare a coastelor subiacente. Sunt muşchi inspiratori.

- muşchii toraco-brahiali (fig. 29) sunt cei care leagă toracele de

centura scapulară şi de extremitatea superioară a humerusului.
□.marele pectoral este muşchi superficial, de formă
triunghiulară. Cu baza lui se inseră pe marginea anterioară a ceor două treimi
interne ale claviculei, pe faţa anterioară a sternului şi pe cartilajele primelor 7
coaste. Toate aceste fascicule converg către un tendon comun de formă patrulateră,
care trece prin faţa axilei şi se inseră pe buza interioară a culisei bicipitale. Când ia
punct fix pe torace, marele pectoral face adducţia braţului şi duce umărul înainte;
când ia punct fix pe humerus, ridică trunchiul (ca în poziţia atârnat).
□.micul pectoral este situat sub marele pectoral şi se inseră
proximal pe apofiza coracoidă, iar distal pe faţa externă a coastelor 3,4,5. Când ia
punct fix pe torace, coboară umărul; când ia punct fix pe apofiza coracoidă, este un
muşchi inspirator.
subclavicularul se întinde transversal de la prima coastă la faţa
inferioară a claviculei. Când ia punct fix pe torace, coboară clavicula; când ia punct
fix pe claviculă, este unmuşchi inspirator.
marele dinţat este un muşchi lat, situat pe faţa laterală a
toracelui. Se inseră înapoi pe marginea internă a omoplatului, trec printre acesta şi
grilajul costal şi se inseră înainte, pe primele 10 coaste, printr-o serie de digitaţii ce
se încrucişează cu digitaţiile marelui oblic abdominal. Când ia punct fix pe torace
trage omoplatul înainte; când ia punct fix pe omoplat tracţionează asupra coastelor
şi este deci un muşchi inspirator.

3. Biomecanica toracelui
Mişcările pe care le realizează diversele segmente osoase ale toracelui,
datorită articulaţiilor dintre ele, sunt foarte importante pentru respiraţie.
Respiraţia se realizează în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia. Inspiraţia
presupune pătrunderea unei cantităţi mari de aer în plămâni, extinderea plămânilor
4
şi deci mărirea volumului cavităţii toracice. Expiraţia este mecanismul invers.Pentru
aceasta, cavitatea toracică trebuie să aibă un oarecare grad de mobilitate. Cum
coloana vertebrală şi sternul sunt rigide, rămân coastele care, prin articulaţiile lor cu
vertebrele şi sternul, pot efectua mişcări de ridicare şi coborâre. Datorită dispoziţiei
anatomice a articulaţiilor, aceste mişcări nu sunt simple. Ex: la ridicarea coastelor,
se execută şi o mişcare de proiectare înainte, de îndepărtare şi de rotaţie a fiecărei
coaste. Astfel, în inspiraţie, se măresc toate diametrele cutiei toracice.
În aceste mişcări, coastele se comportă ca nişte pârghii de gradul III (S.F.R)
în care: punctul de sprijin (S) este în articualţia costo-vertebrală
forţa activă (F) este dată de inserţia muşchiului pe coastă
forţa de rezistenţă (R) este dată de partea anterioară a coastelor.
Mişcările coastelor mobilizează pasiv sternul care este puternic ataşat de
coaste. Experienţa lui Braus: împreunăm mâinile inaintea toracelui şi arcuim
membrele superioare astfel ca ele să formeze un cerc. Presupunem că acest cerc
reprezintă circumferinţa cutiei toracice, mâinile împreunate reprezintă sternul,
toracele nostru ar fi coloana vertebrală, iar membrele superioare ar fi coastele.

Muşchii inspiratori (care ridică coastele) sunt: diafragma, scalenii (anterior şi

posterior), supracostalii, pectoralii (mare şi mic), marele dinţat.
Muşchii expiratori (care coboară coastele) sunt: marele drept abdominal,
marele oblic abdominal, micul oblic, transversul abdomenului, micul dinţat postero-
inferior şi marele dinţat (fascicolul mijlociu)

4
 Concluzii
Cutia toracică protejază inima şi plămânii. Mişcările ei sunt importante în
respiraţie şi sunt datorate muşchilor care tracţionează asupra coastelor

Prezentarea lecţiei 7
Titlul lecţiei
Biomecanica centurii scapulare şi a articulaţiei scapulo-humerale

4
 I. Structura funcţională a centurii scapulare
Legătura dintre partea superioară a trunchiului şi membrele superioare este
realizată de centura scapulară.
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase: clavicula şi
omoplatul. Clavicula este un os lung, turtit, aşezat transversal, deasupra toracelui
între manubriul sternal şi acromionul omoplatului. Omoplatul (scapula) este un os
lat, triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-posterior, aplicat pe faţa postero-
externă a toracelui, între primul şi al optulea spaţiu intercostal.

Articulaţiile centurii scapulare sunt: articulaţia sterno-claviculară

articulaţia acromio-
claviculară articulaţia
scapulo-toracică

Biomecanica articulaţiei sterno-claviculare

Articulaţia sterno-claviculară este o diartroză prin dublă îmbucare,

deci o articulaţie şelară, are două grade de libertate: permite claviculei mişcări de
ridicare şi coborâre şi mişcări de proiectare înainte şi înapoi, iar ca o rezultantă a
acestora şi mişcări de circumducţie. Adevăratul pivot al acestor mişcări este
ligamentul costo-clavicular în jurul căruia se realizează aceste mişcări.
Extremităţile claviculei, în diversele mişcări, se deplasează concomitent, dar
în sens invers, astfel:
- în mişcarea de proiecţie înainte a claviculei extremitatea ei internă
basculează înapoi, iar cea externă -înainte.
- în mişcarea de proiecţie înapoi a claviculei, extremitatea ei internă
basculează înainte, iar cea externă -înapoi..
- în mişcarea de circumducţie, extremitatea internă are o amplitudine mai
mică, iar cea externă o amplitudine mai mare.

Muşchii motori ai articulaţiei sterno-claviculare sunt:

5
 -muşchii ridicători ai claviculei /
muşchii pentru proiecţia înapoi a claviculei
- trapezul
- sternocleidomastoidianul (capătul clavicular)

-muşchii coborâtori ai claviculei /

muşchii pentru proiecţia înainte a claviculei:
-marele pectoral, deltoidul, subclavicularu

Biomecanica articulaţiei acromio-claviculare.

Articulaţia acromio-claviculară este o artrodie (capul articular este mai mic

decât o jumătate de sferă). Are mişcări de alunecare, care deşi foarte limitate, permit
omoplatului basculări de mare amplitudine. Această articulaţie conferă centurii
scapulare o anumită supleţe. Fără ea mişcările claviculei ar antrena mişcări bruşte şi
necoordonate ale omoplatului pe torace..

Biomecanica articulaţiei scapulo-toracice

Omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei, la nivelul

articulaţiei sterno-claviculare.

5
 Ridicarea omoplatului este realizată de fasciculele superioare ale trapezului,
de romboid şi unghiular. Realizată concomitent şi bilateral, contribuie la ridicarea
braţelor prin înainte, sus.
Coborârea omoplatului se realizează de fasciculele inferioare ale trapezului,
de dinţatul mare şi dorsalul mare. Realizată concomitent şi bilateral, contribuie la
realizarea poziţiei stând (poziţia de drepţi).

II. Articulaţia scapulo-humerală (articulaţia umărului).

1. Structura funcţională a articulaţiei scapulo-humerale

Această articulaţie este o enartroză (capul articular este mai mic decât o jumătate de
sferă)
.

a). suprafeţele articulare sunt: capul humerusului, şi cavitatea glenoidă a

omoplatului, ambele acoperite cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoidă este înconjurată
de bureletul glenoidian, care-i măreşte capacitatea.

b). cele două suprafeţe sunt menţinute în contact de o capsulă articulară

întărită în partea superioară de un ligament coraco-humeral şi anterior de trei
ligamente gleno- humerale (Fig. 34).

2. Muşchii care participă la mişcările umărului sunt:

a. muşchii posteriori ai coloanei vertebrale (descrişi anterior)
b. muşchii toraco-brahiali (descrişi anterior).
c. muşchii scapulo-brahiali:

□.deltoidul este cel mai voluminos. Prin baza lui, se inseră

proximal pe treimea externă a marginii anterioare a claviculei, pe marginea externă
a acromionului şi pe buza inferioară a marginii posterioare a spinei omoplatului.
Toate aceste fascicule converg spre tendonul distal, care se inseră pe buza
superioară a amprentei deltoidiene de pe faţa externă a humerusului. Acţiunea lui 5
este complexă, in totalitatea lui. Dacă ia punct fix pe centura scapulară, este
abductor al braţului. Când ia punct fix pe humerus, deltoidul trage centura scapulară
şi toracele, cum se întâmplă în poziţia atârnat şi în mişcările de căţărare.

□.coraco-brahialul se inseră proximal pe apofiza coracoidă

impreuna cu scurta portiune a bicepsului, iar distal în treimea mijlocie a feţei interne
a humerusului. Când ia punct fix pe apofiza coracoidă este proiector înainte,
adductor şi rotator în afară a humerusului, iar când ia punct fix pe humerus, îl
apropie pe acesta de apofiza coracoidă şi deci de omoplat, ca în poziţia atârnat şi in
miscarile de căţărare.

□.supraspinosul are o formă triunghiulară, se inseră intern

pe fosa supraspinoasă a omoplatului şi extern pe faţeta superioară a marii
tuberozităţi a extremităţii superioare a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat
este abductor al braţului, iar când ia punct fix pe humerus, trage omoplatul către
acesta.

□.subspinosul se inseră intern pe fosa subspinoasă a

omoplatului şi extern pe faţeta mijlocie a marii tuberozităţi a extremităţii superioare
a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat este rotator în afară al braţului şi când
ia punct fix pe humerus trage omoplatul către braţ.

□.micul rotund situat imediat în afara subspinosului, se

inseră intern pe fosa subspinoasă a omoplatului şi extern pe faţa inferioară a
marii tuberozităţi a extremităţii superioare a humerusului. Când ia punct fix pe
omoplat este rotator în afară al humerusului şi când ia punct fix pe humerus trage
omoplatul către braţ

5
 □.marele rotund este un muşchi puternic, se inseră intern pe
unghiul inferior al omoplatului, se îndreaptă în sus, în afară şi înainte, ocoleşte faţa
internă a extremităţii superioare a humerusului şi se innseră pe buza posterioară a
culisei bicipitale a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat, este un adductor al
braţului, iar când ia punct fix pe humerus este un ridicător al omoplatului.

□.subscapularul se inseră intern în fosa subscapulară şi extern

pe mica tuberozitate a extremităţii superioare a humerusului. Când ia punct fix pe
omoplat este un rotator înăuntru şi un adductor al braţului, iar când ia punct fix pe
humerus trage omoplatul către braţ.

3. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale

Articulaţia scapulo-humerală este cea mai mobilă articulaţie. Are trei grade
de libertate: Ea acţionează în strânsă corelaţie funcţională cu articulaţiile centurii
scapulare, mărindu-se astfel amplitudinea de mişcare a membrului superior faţă de
trunchi.

Mişcarea de abducţie (de îndepărtare a braţului). În această mişcare cele două

extremităţi ale humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea
inferioară urcă iar cea superioară coboară. Mişcarea se face până când marea
tuberozitate se loveşte de porţiunea superioară a bureletului glenoidian. În acest
moment, suprafaţa articulară a capului humeral părăseşte aproape cavitatea glenoidă
şi intră în contact cu porţiunea inferioară a capsulei articulare.
muşchii abductori ai umărului sunt:
- deltoidul cu toate fasciculele lui;
- supraspinosul (chiar singur în afara deltoidului)
- lunga porţiune a bicepsului brahial (are un rol secundar)
Mişcarea de abducţie se poate face numai până la un unghi de 900. Peste această
valoare, ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenţei acromionului.
Ridicarea braţului peste 900 se face numai cu ajutorul mişcării de basculă laterală a
scapulei.
5
 Mişcarea de adducţie se face în sens invers, un rol important
revine greutăţii membrului şi gravitaţiei, mişcarea fiind controlată tot de muşchii
abductori care, prin contracţia lor izometrică, dirijează apropierea membrelor
superioare de trunchi.
muşchii adductori ai umărului sunt: pectoralul mare,
dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic, subscapular, coraco-brahial,
biceps brahial (cu scurta porţiune), triceps brahial (cu lunga porţiune).

Mişcările de proiecţie înainte (anteducţie) şi înapoi (retroducţie)

Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducţie şi cu

bascularea capului humeral înainte, în retroducţie, in timp ce extremitatea inferioara
a humerusului se deplaseaza in sens invers, pe un arc de cerc dispus sagital.
Amplitudinea proiecţiei înainte este de 950 iar cea a proiecţiei înapoi de
200. Amplitudinea lor se poate mări prin intervenţia centurii scapulare şi a coloanei
vertebrale până la 180o în anteducţie şi 35o în retroducţie.
În anteducţie intervin muşchii: - marele pectoral
- coraco-brahialul
- deltoidul (fascicule claviculare)

În retroducţie intervin muşchii: - deltoidul (fascicule spinale)

- marele dorsal

5
 Mişcările de rotaţie înăuntru (mediană) şi în afară (laterală)
Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul
humeral in jurul axei anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 80 0
pentru rotaţia externă şi 950 pentru rotaţia internă.
In mişcarea de rotatie inăuntru, capul humerusului alunecă dinainte – înapoi
pe cavitatea glenoidă. Mişcarea este produsă de muşchii supraspinos, rotundul mare,
subscapular.
În mişcarea de rotaţie în afară, capul humerusului alunecă dinapoi – înainte pe
cavitatea glenoidă. Mişcarea este produsă de muşchii subspinos şi micul rotund.

Mişcarea de circumducţie
Această mişcare însumează mişcările precedente care se execută in jurul
celor trei axe. Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavităţii
glenoide, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar
în sens invers.
Între articulaţiile centurii scapulare şi articulaţia scapulo-humerală este o
strânsă legătură în mişcările variate şi ample ale membrului superior.

Concluzii
Articulaţia scapulo-humerală este articulaţia cea mai mobilă a corpului, ea
permite mişcări de flexie / extensie a braţului, abducţie / adducţie a braţului şi
circumducţie.

5
Prezentarea lecţiei 8
Titlul lecţiei
1. Structura funcţională a articulaţiei
Articulaţia humero-cubito-radială este o trohleartroză, are un singur grad de
libertate şi permite numai executarea mişcărilor de flexie şi extensie, a antebraţului
pe braţ. Se întâlnesc aici trei oase iar suprafeţele articulare sunt:
- extremitatea inferioară a humerusului (trohleea, condilul humeral şi epicondilul),
- extremitatea superioară a cubitusului prezintă o scobitură semilunară
(marea cavitate sigmoidă), apofiza coronoidă în partea anterioară a cavităţii
sigmoide şi tuberozitatea (olecranul) în partea posterioară a cavităţii sigmoide. La
marginea externă a acestei cavităţi se află o altă scobitură semilunară (mica cavitate
sigmoidă) care ia parte la alcătuirea articulaţiei radio-cubitale superioare.
- extremitatea superioară a radiusului prezintă o scobitură (cupula radială)
care se adaptează pe condilul humeral.
Capul radial, prin faţa sa superioară contribuie la alcătuirea articulaţiei
cotului, iar prin faţa sa laterală contribuie la alcătuirea articulaţiei radio-cubitale
superioare.
Trohleea humerală vine în raport cu incizura cubitusului, iar condilul
humeral cu foseta capului radial.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilajul hialin.

Mijloacele de unire sunt capsula articulară, care leagă humerusul cu cubitusul

(ulna) şi radiusul. Capsula articulară este laxă şi întărită de patru ligamente mai
puternice dispuse anterior, posterior, lateral extern şi lateral intern.

Membrana sinovială este ca o foiţă subţire, înveleşte pe dinăuntru capsula

articulară. Ea este comună atât articulaţiei humero-cubito-radiale, cât şi articulaţiei
radio-cubitale superioare.

5
 2. Muşchii implicaţi în mişcările cotului sunt flexori şi extensori.
a. Muşchii flexori sunt
□.bicepsul brahial, cu două capete superioare (de unde şi
numele) şi unul inferior. Proximal, se inseră cu un cap (scurta porţiune a bicepsului)
pe vârful apofizei coracoide, printr-un tendon comun cu coraco-brahialul; cu celălalt
cap, (lunga porţiune a bicepsului) se inseră pe suprafaţa de deasupra cavităţii
glenoide. Prin unirea celor două porţiuni se formează corpul muscular care descinde
vertical în faţa humerusului şi a cotului şi se inseră distal, printr-un tendon puternic,
pe tuberozitatea bicipitală a radiusului.
Când ia punct fix pe omoplat are mai multe acţiuni:
-proiectează înainte şi rotează înăuntru braţul;
- flectează antebraţul supinat pe braţ;

5
 - rotează antebraţul în afară (supinaţie);
-este adductor al braţului (prin porţiunea scurtă)
- este abductor al braţului (prin porţiunea lungă)
Acţiunea cea mai importantă este cea de supinaţie şi pe plan
secundar de flexor al antebraţului pe braţ.
Când ia punct fix pe antebraţ (ca în poziţia atârnat), flectează braţul pe
antebraţ şi apropie omoplatul.
□.brahialul anterior este situat sub biceps. Se inseră proximal
pe buza inferioară a amprentei deltoidiene şi pe faţa internă şi externă a jumătăţii
inferioare a humerusului. Se îndreaptă în jos şi după ce trece de faţa anterioară a
articulaţiei cotului, se inseră distal pe o mică suprafaţă rugoasă, situată pe faţa
internă a bazei apofizei coronoide a cubitusului.
Când ia punct fix pe humerus, flectează antebraţul pe
braţ; Când ia punct fix pe cubitus flectează braţul pe
antebraţ
□.muşchii epicondilieni sunt în număr de patru:
- brahio-radial
- primul brahial extern
- al doilea brahial extren
- scurtul supinator

b. Muşchii extensori sunt:

□.tricepsul brahial este un muşchi voluminos, ocupă
singur faţa posterioară a braţului. Are trei capete superioare (de unde şi numele) şi
unul inferior. Din cele trei capete unul este lung (lunga porţiune a tricepsului) şi se
inseră pe suprafaţa rugoasă sub cavitatea glenoidă a omoplatului. Celelate două sunt
scurte: vastul extern şi vastul intern.
Când ia punct fix proximal, este un extensor al antebraţului
pe braţ, Prin lunga porţiune este un adductor al braţului.
Când ia punct fix pe olecran, este fie un coborâtor, fie un
ridicător al omoplatului, după cum membrul superior este orientat în jos
sau în sus.

5
 □.anconeul este un muşchi scurt şi trunghiular, situat
pe faţa posterioară a cotului. Se inseră proximal, prin baza sa, pe faţa
posterioară a
epicondilului. Se îndreaptă în jos şi înăuntru şi se inseră distal, prin vârful său, pe
marginea externă a olecranului.
Când ia punct fix pe humerus, este extensor al antebraţului pe
braţ; Când ia punct fix pe cubitus este un extensor al braţului
pe antebraţ.
În plus, el joacă un rol important în mişcările de lateralitate ale cubitusului, în timpul
prono- supinaţiei.
muşchii extensori ai degetelor vor fi studiaţi la antebraţ.

3. Biomecanica articulaţiei cotului

Articulaţia humero-cubito-radială este o trohleartroză şi are un singur grad de

libertate. Ea permite numai executarea mişcărilor de flexie şi extensie. Flexia şi
extensia active au o amplitudine medie normală de 1500, dintre care 900 revin
extensie şi 600 flexiei.

Miscarea de flexie este apropierea antebraţului de braţ. Are o amplitudine

activă normală de aproape de 1500. În faza finală a mişcării, mâna nu se orientează
spre umăr ci spre torace, deoarece axa antebraţului nu se suprapune axei braţului, ci
este dirijată faţă de acesta înăuntru. Explicaţia constă în orientarea oblică în sus şi
înăuntru a jgheabului trohleei humerale.

6
 muşchii flexori sunt: brahialul anterior, bicepsul brahial şi muşchii
epicondilieni.

Mişcarea de extensie este mişcarea de îndepărtarea a antebraţului de

braţ. Amplitudunea este de 900. Mişcarea de extensie este limitată de vârful
olecranului şi de ligamentul anterior al cotului care este pus sub tensiune.
muşchii extensori sunt: tricepsul brahial, şi anconeul (în mod accesoriu).
Prin contracţia lor, antebraţul acţionează ca o pârghie de gradul I, în care
punctul de sprijin este în articulaţia cotului.

Concluzii
Articulaţia cotului este o articulaţie mobilă, cu un singur grad de libertate, ce-i
permite mişcarea de flexie / extensie a antebraţului pe braţ

6
Prezentarea lecţiei 9
Titlul lecţiei
Biomecanica articulaţiilor antebraţului
1. Structura funcţională a antebraţului
Cele două oase ale antebraţului se articulează între ele prin cele două
extremităţi ale lor, formând astfel, două articulaţii radio-cubitale: superioară şi
inferioară.

a. Articulaţia radio-cubitală superioară:

Articulaţia este o cilindroidă de tip trohoid, cu un grad de libertate
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de mica cavitate sigmoidă a
extremităţii superioare a cubitusului, de incizura radială a cubitusului completată de
ligamentul inelar şi de capul radial. Ambele au fost descrise la oasele cotului.
Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact de ligamentul
inelar şi de ligamentul pătrat (al lui Denucé).
Sinoviala articulaţiei este dependentă de sinoviala articulaţiei humero-cubito-
radiale.

b. Articulaţia radio-cubitală inferioară

Articulaţia este tot o trohoidă cu un grad de libertate.
Suprafeţele articulare reprezentate de cavitatea sigmoidă a
radiusului de pe extremitatea inferioară şi mediană şi o suprafaţă convexă de pe
partea mediană şi inferioară a capului cubital.
Ele sunt acoperite de cartilaj hialin şi unite prin intermediul unei
capsule fibroase, un ligament triunghiular şi două ligamente radio-cubitale.
Sinoviala este foarte laxă şi comunică în 40% din cazuri cu
sinoviala articulaţiei radio-carpiene.
Ligamentul interosos radio-cubital este o membrană
fibroasă care se întinde între diafizele celor două oase ale antebraţului pe
toată lungimea lor.
6
 2. Muşchii antebraţului se împart în trei grupe:

a. muşchii anteriori:
□.rotundul pronator se inseră proximal pe faţa anterioară a
epitrohleei şi pe marginea internă a apofizei coronoide; în continuare se îndreaptă în
jos şi în afară şi se inseră distal pe faţa externă a porţiunii mijlocii a radiusului. Este
un muşchi pronator şi accesoriu un flexor al antebraţului pe braţ.
□.marele palmar se inseră proximal pe faţa anterioară a
epitrohleei, se îndreaptă în jos şi în afară şi se inseră distal pe faţa anterioară a bazei
celui de al doilea metacarpian. Este flexor al mâinii pe antebraţ şi al antebraţului pe
braţ. Accesoriu este un abductor, pronator şi fixator al mâinii în timpul mişcării de
prehensiune.
□.micul palmar se inseră proximal pe faţa anterioară a
epitrohleei, se îndreaptă în jos şi puţin în afară şi se inseră distal pe ligamentul
inelar al carpului şi aponevroza palmară. Este flexor al mâinii pe antebraţ.

6
 □.cubitalul anterior se inseră proximal pe epitrohlee şi pe
marginea internă a olecranului şi distal pe osul pisiform. Este flexor al mâinii pe
antebraţ şi un fixator al mâinii în prehensiune.
□.flexorul comun superficial al degetelor se inseră proximal pe
epitrohlee, ligamentul lateral intern al articulaţiei cotului, marginea internă a
apofizei coronoide şi marginea anterioară a radiusului. Corpul lui ocupă toată
lăţimea antebraţului. În treimea mijlocie a antebraţului se ramifică în 4 fascicule
musculare care se continuă fiecare cu câte un tendon. Cele 4 tendoane trec pe sub
ligamentul inelar al carpului şi se îndreapă către ultimele 4 degete pe care se inseră
la nivelul bazelor falangelor doi. Este flexor al falangelor doi pe primele falange, un
flexor al degetelor pe mână, al mâinii pe antebraţ şi al antebraţului pe braţ.
□.flexorul comun profund al degetelor se inseră proximal pe
treimea superioară a feţei anterioare, pe treimea superioară a marginii interne şi a
feţei interne a cubitusului, pe ligamentul interosos cubito-radial şi pe faţa anterioară
a radiusului, sub tuberozitatea bicipitală, formează 4 tendoane care alunecă pe sub
ligamentul inelar al carpului şi se îndreaptă spre ultimele 4 degete. Ele se inseră
distal pe baza celei de a treia falange. Este flexor al falangei a treia pe a doua
falangă şi accesoriu al falangei a doua pe prima, al degetelor pe mână şi al mâinii pe
antebraţ
□.lungul flexor propriu al policelui se inseră proximal pe cele
3 / 4 superioare ale feţei anterioare a radiusului şi pe marginea externă a apofizei
coronoide, apoi se îndreaptă vertical în jos, trece pe sub ligamentul inelar anterior al
carpului şi se inseră distal pe baza ultimei falange a policelui. Este flexor al ultimei
falange pe prima.
□.pătratul pronator situat la partea inferioară a
antebraţului, între marginea anterioară a cubitusului şi marginea şi faţa anterioară a
radiusului. Este pronator, când ia punct fix pe cubitus.

b. muşchii posteriori:
□.extensorul comun al degetelor se inseră proximal
pe faţa posterioară a epicondilului, formează 4 tendoane, care după ce trec pe sub
ligamentul inelar carpian posterior, se îndreaptă spre ultimele 4 degete. Este
extensor al falangei a treia pe falanga a doua, al falangei a doua pe prima, al primei
6
pe metacarp, al mâinii pe antebraţ şi al antebraţului pe braţ.
□.extensorul propriu al degetului mic se inseră proximal
pe faţa posterioară a epicondilului şi la nivelul degetului mic se uneşte cu tendonul
extensorului comun al acestuia. Este extensor al degetului mic.
□.cubitalul posterior se inseră proximal pe faţa posterioară a
epicondilului, pe pe faţa şi marginea posterioară a cubitusului şi distal, se inseră pe
faţa internă a bazei metacarpianului al cincilea. Este extensor şi abductor al mâinii
pe antebraţ.
□.anconeul a fost studiat la muşchii cotului.
□.lungul abductor al policelui se inseră proximal pe feţele
posterioare ale cubitusului, radiusului şi lifamentului interosos, trece pe sub
ligamentul inelar carpian posterior şi se inseră distal pe faţa externă a bazei primului
metacarpian. Este abductor al policelui şi abductor şi supinator al mâinii.
□.scurtul extensor al policelui se inseră proximal tot pe feţele
posterioare ale cubitusului, radiusului şi ligamentului interosos. Trece pe sub
ligamentul inelar carpian posterior şi se inseră distal pe faţa posterioară a bazei
celei de a doua falange a policelui. Este extensor al falangei a doua a policelui pe
prima, a primei pe metacarpian şi a metacarpianului pe carp □.lungul extensor al
policelui se inseră proximal pe faţa posterioară a cubitusului, coboară oblic în afară
spre gâtul mâinii, alunecă prin şanţul extern al feţei posterioare a radiusului,
delimitează tabachera anatomică şi trece pe faţa posterioară a primului metacarpian
şi a falangei proximale a policelui, pentru a se insera distal pe faţa posterioară a
bazei falangei distale a policelui. Este extensor al policelui.
□.extensorul propriu al indexului se inseră proximal
pe faţa posterioară a cubitusului şi a ligamentului interosos, trece pe sub ligamentul
inelar carpian

6
posterior şi se inseră distal pe tendonul extensorului comun pentru index. Este
extensor al ind

Prezentarea lecţiei 10
Titlul lecţiei
Biomecanica articulaţiilor gâtului mâinii şi ale mâinii

1. Structura funcţională a acestor articulaţii

Prin gâtul mâinii înţelegem regiunea care face legătura între antebraţ şi mână,
care împreună formează un tot funcţional.
Cele 27 de oase care alcătuiesc scheletul gâtului mâinii şi al mâinii sunt
reprezentate de trei grupe:
Oasele carpiene: (8 la număr), dispuse pe două rânduri:
- rândul superior: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform
- rândul inferior: trapez, trapeziod, osul mare, osul cu cârlig
Oasele metacarpiene (5 la număr) sunt lungi, aşezate cu extremitatea
lor proximală (baza) spre rândul metacarpian, iar cu extremitatea lor distală (cap) se
continuă cu oasele degetelor. Se numerotează din afară înăuntru.
Oasele degetelor (falange) continuă direcţia metacarpienelor. Degetul
mare (policele) are doar două falange, celelalte patru (indexul, mijlociul, inelarul şi
degeteul mic) au câte trei falange.

6
 Segmentele osoase se articulează între ele prin 30 de articulaţii. Acestea sunt:
articulaţiile intercarpiene, radio-carpiană, medio-carpiană, carpo-metacarpiene,
intermetacarpiene, metacarpo-falangiene, interfalangiene.
Toate articulaţiile mâinii sunt întărite de către un manşon capsular şi de
ligamente dispuse lateral, de o parte şi de alta a capsulei.
Degetele sunt segmente de membru formate din piele şi os cu articulaţii şi
curele de transmisie (tendoane) acţionate de la distanţă, pe de o parte, de muşchii
antebraţului şi, pe de altă parte, de muşchii intrinseci ai mâinii.

2. Muşchii implicaţi în biomecanica acestor articulaţii

a. muşchii antebraţului descrişi anterior) reprezintă grupul muşchilor
de forţă ai mâinii. Ei acţionează asupra degetelor dar şi asupra articulaţiei
gâtului mâinii, contribuie la mişcările mâinii dar şi la mişcarea şi fixarea
articulaţiei gâtului mâinii în poziţiile cele mai convenabile executării
mişcărilor degetelor.
b. muşchii intrinseci ai mâinii (19 muşchi proprii) reprezintă grupul
muşchilor de fineţe şi precizie ai mâinii. Ei sunt:
-muşchii tenarieni se găsesc în regiunea tenară, la partea supero-
externă a palmei: -scurtul abductor al policelui
-scurtul flexor al policelui
-opozantul
-adductorul policelui
-muşchii hipotenarieni se găsesc în regiunea hipotenară aflată în
partea internă a palme -palmarul cutanat
-adductorul degetului mic
-scurtul flexor al degetului mic
-opozantul degetului mic
- muşchii lojei mijlocii se găsesc între eminenţa tenară şi
eminenţa hipotenară, ei sunt: -muşchii lombricali (flexori ai primei falange şi
extensori ai ultimelor două falange ale degetelor 2-5).
-muşchii interosoşi.(flexori ai primei falange şi
extensori ai ultmelor două falange ca şi lombricalii dar, în acelaşi timp sunt şi
adductori şi abductori ai degetelor 2-5).
6
 3. Biomecanica articulaţiei gâtului mâinii şi a mâinii

Complexul osteo-articular al gâtului mâinii este astfel structurat încât permite

efectuarea mai multor mişcări. Rolul cel mai important revine articulaţiei radio-
carpiene şi medio-carpiene care sunt articulaţii condiliene cu două grade de
libertate. Mişcările sunt de flexie-extensie, de abducţie-adducţie şi de circumducţie
de mică amplitudine, la nivelul gâtului mâinii şi de flexie-extensie, de înclinare
laterală şi de circumducţie la nivelul degetelor II, III, IV, V.
La nivelul policelui, mişcările sunt de: flexie, extensie, abducţie, adducţie,
opoziţie (policele priveşte cu faţa lui palmară, faţa palmară a degetelor 2-5) şi de
circumducţie. Policele se suprapune peste celelalte 4 degete putând transforma mâna
într-o adevărată pensă care permite prehensiunea.

Flexia şi extensia se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care
trece prin capul osului mare.
Însumate, mişcările de flexie şi extensie active au o amplitudine medie de
1650, iar cele pasive de 175o. Mişcările de abducţie şi adducţie active au o
amplitudine de 550, iar cele pasive au amplitudinea de 650.

Concluzii

6
 Structura funcţională a gâtului mâinii şi a mâinii permite o multitudine de
mişcări în această zonă: felexie / extensie, abducţie / adducţie, rotaţie.

Prezentarea lecţiei 11
Titlul lecţiei
Biomecanica centurii pelvine şi a articulaţiei coxo-femurale

I. Structura funcţională bazinului

B a z i n u l este o formaţiune anatomică complexă. El face legătura între
coloana vertebrală şi membrele inferioare. Datorită poziţiei lui şi prin analogie cu
centura scapulară a

6
membrului superior, bazinul se mai numeşte şi centura pelvină. Spre deosebire însă
de centura scapulară care este deosebit de mobilă, centura pelvină este rigidă. Rolul
ei este numai de a transmite greutatea corpului spre membrele inferioare şi de a
susţine viscerele abdominale. Are deci, un rol static prin excelenţă.

Scheletul bazinului
Scheletul bazinului este alcătuit din cele două oase coxale, reunite anterior
prin simfiza pubiană şi posterior prin segmentul sacro-coccigian al coloanei
vertebrale, cu care oasele coxale se articulează strâns.

Osul coxal este un os plat, de formă patrulateră, alcătuit din trei piese osoase:
iliacul situat în sus şi în afară; pubisul situat înainte şi ischionul situat în jos. Toate
aceste piese converg spre centrul osului coxal, care prezintă pe faţa lui externă
cavitatea cotiloidă (acetabulum).
Osul coxal are: două feţe – externă şi internă
patru margini - superioară, inferioară,
- anterioară, posterioară

Sacrul este un os median şi simetric, format din sudura vertebrelor sacrate. El

închide partea posterioară a bazinului. Este îndreptat oblic în jos şi înapoi. Formează
cu ultima vertebră lombară un unghi care proemină anterior, numit promontoriu.
Are patru feţe: (anterioară, posterioară şi două laterale), o bază şi un vârf.

Coccisul este situat sub sacru, rezultă din sudura celor 4 sau 5 vertebre coccigiene.
Are forma unei piramide triunghiulare cu baza în sus.

Articulaţiile bazinului.

Articulaţiile bazinului sunt:

- simfiza pubiană (articulaţie semimobilă)
- articulaţiile sacro-iliace (articulaţii semimobile)
7
 -articulaţia sacro-coccigiană (artrodie) fără importanţă funcţională.

Conformaţia generală a bazinului

Bazinul are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Inelul format anterior
de marginea superioară a simfizei pubiene, lateral de liniile nenumite de pe feţele
interne ale coxalelor şi posterior de promontoriu împarte bazinul în două părţi:
marele bazin şi micul bazin, cu strâmtoarea superioară şi strâmtoarea inferioară.
Diametrele lor transversale, oblice, şi antero-posterioare joacă la femeie un rol
important în desfăşurarea normală a naşterii,

2. Biomecanica bazinului

În mod normal, la adult, oasele coxale se mişcă concomitent cu sacru şi

practic bazinul poate fi considerat ca un întreg rigid.
În realitate însă, chiar în aceste condiţii; se produc unele mişcări minime la
nivelul articulaţiilor sacro-iliace, mai accentuate la tineri. Ele constau din o serie de
mişcări de basculă ale sacrului, în jurul unei axe transversale care trece prin partea
superioară a osului. Aceste mişcări sunt: mişcări de nutaţie şi mişcări contranutaţie.

Mişcarea de nutaţie este mişcarea prin care baza sacrului se îndreaptă

în jos şi înainte, iar vârful se îndreaptă în sus şi înapoi.

7
 Mişcarea de contranutaţie este mişcarea prin care baza sacrului se
îndreaptă în sus şi înapoi, iar vârful lui se îndreaptă în jos şi înainte.

În condiţii fiziologice deosebite (în timpul naşterii), aparatele capsulo-

ligamentare ale tuturor articulaţiilor corpului se îmbibă cu lichid interstiţial şi se
relaxează sub acţiunea unui hormon special de tip relaxina.
Relaxarea aparatelor capsulo-ligamentare are efecte imediate, în special la
nivelul coloanei vertebrale şi bazinului. La nivelul coloanei vertebrale apar
rahialgiile (dureri vertebrale) gravidelor şi chiar hernii de disc. La nivelul bazinului
relaxarea capsulo- ligamentară duce la mărirea amplitudinii mişcărilor articulaţiilor
sacro-iliace şi simfizei pubiene, ceea ce uşurează desfăşurarea normală a sarcinii.

II. Articulaţia coxo-femurală (articulaţia şoldului)

1. Structura funcţională a şoldului
Prin intermediul şoldului, centura pelvină se continuă cu membrul inferior.
Şoldul este structurat astfel, încât să permită membrului inferior îndeplinirea celor
două funcţii contradictorii:
- oscilaţia în faza de pendulare
- stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergării sau săriturii.
În alcătuirea articulaţiei şoldului participă două segmente osoase: osul coxal
şi extremitatea superioară a femurului, de o parte şi de alta. Osul coxal a fost descris
anterior.

F e m u r u l este os lung, pereche şi nesimetric. El reprezintă scheletul

coapsei. Are un corp şi două extremităţi (superioară şi inferioară).
Cu extremitetea superioară intră în articulaţia şoldului.
Extremitatea superioară a femurului prezintă un cap articular,
un gât şi două proeminenţe: o tuberozitate mare (marele trohanter) şi o tuberozitate
mică (micul trohanter). Cele două tuberozităţi sunt voluminoase, pe ele se inseră
muşchi puternici. Capul articular reprezintă 2/3 dintr-o sferă, este perfect rotunjit
şi orientat în sus,
înainte şi înăuntru. Puţin sub centrul lui se află foseta ligametului rotund.

7
 Articulaţia coxo-femurală este o enartroză cu trei grade de libertate şi o
deosebită importanţă în statică şi locomoţie. Este construită în aşa fel, încât să ofere,
în acelaşi timp, maximum de stabilitate şi de mobilitate.

a) Suprafeţele articulare sunt: capul femurului şi cavitatea cotiloidă a

coxalului. Cavitatea cotiloidă nu poate cuprinde singură capul femurului, de aceea
este mărită de jur împrejur de un burelet fibro-cartilaginos. Acesta trece peste
scobitura pubo-ischiatică şi formează ligamentul transvers, sub care se găseşte un
orificiu plin cu ţesut celulo-grăsos şi câteva arteriole şi venule pentru ligamentul
rotund şi osul coxal.
b) Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact prin bureletul
fibro- cartilaginos şi o capsulă fibroasă. Capsula este formată din fibre: unele
superficiale, longitudinale şi altele profunde, circulare. Fibrele se grupează formând
ligamentele ce au rol de întărire a capsulei, asigurând soliditatea extremităţilor
inferioare în timpul staţiunii verticale, în timpul mersului, alergării şi săriturii.
Ligamentele sunt:
1. ligamentul ilio-femural, important în menţinerea poziţiei
ortostatice, se opune căderii corpului înapoi. În această poziţie, şoldul se extinde şi
ligamentul pus sub tensiune strangulează gâtul femural, apăsând capul femurului în
cavitatea cotiliodă.
2. ligamentul pubo-femural limitează abducţia şi rotaţia externă
3. ligamentul ischio-femural limitează rotaţia internă şi adducţia
4. fibrele circulare profunde ale capsulei formează un inel care
înconjoară colul, susţinându-l.
5. ligamentul rotund este intraarticular cu rol secundar în biomecanica
şoldului.

7
 La nivelul articulaţiei coxo-femurale, un rol important în menţinerea
suprafeţelor articulare îl are presiunea atmosferică. Suprafaţa articulaţiei coxo-
femurale măsoară 16 cm2 şi reprezintă un spaţiu virtual. Asupra ei acţionează o
presiune atmosferică de 16, 537 kg. Cum greutatea unui membru inferior este de 9-
10 kg, presiunea atmosferică, singură, poate menţine capul femurului în cavitate
chiar după secţiunea tuturor părţilor moi.
c) Sinoviala tapetează faţa internă a capsulei.

2. Muşchii care intervin în mobilizarea şoldului sunt

a. muşchii lombo-iliaci descrişi la coloana vertebrală. Dintre
aceştia doar psoasul –iliac intervine direct asupra şoldului. El se suprapune ca
direcţie, axei biomecanice a membrului inferior. Inserţia lui pe primele vertebre
lombare se suprapune centrului de greutate, apoi se îndreaptă în afară şi în jos, trece
prin faţa capului femural, înapoi formează un unghi de aproximativ 400 şi se inseră
pe micul trohanter. Realizează astfel, o puternică chingă anterioară, care impinge
capul femural dinainte-înapoi şi reprezintă astfel, principalul stabilizator anterior al
şoldului. Acest muşchi are acţiuni complexe
- când se contractă în totalitate, luând punct fix pe inserţiile proximale,
flectează coapsa pe bazin şi în acelaşi timp imprimă coapsei o uşoară mişcare de
adducţie şi rotaţie externă.
- când ia punct fix pe inserţia distală, flectează coloana vertebrală şi bazinul
pe coapsă (este deci, un flexor al coloanei)
- când se contractă de o singură parte, este tot flexor dar în acelaşi timp
imprimă coloanei vertebrale şi o mişcare de înclinare laterală.
Ca flexor al coapsei pe bazin el intervine în special după ce coapsa
depăşeşte amplitudinea de flexie de 900. De aceea, valoarea lui funcţională se
determină aşezând subiectul pe un scaun şi punându-l să facă flexia coapsei pe
bazin. Dacă nu poate face flexia coapsei dincolo de 90o, muşchiul este deficitar.
Ca rotator al coapsei, acţiunea lui diferă după poziţia acesteia. Când
coapsa este flectată pe bazin, micul trohanter fiind situat posterior faţă de axa
femurului, pasoasul- iliac este rotator extern. Când coapsa este extinsă pe bazin,
muşchiul este un rotator intern.

7
 Muşchiul psoasul-iliac este unul din cei mai importanţi muşchi în statica şi
dinamica trunchiului. El împreună cu muşchii abdominali, muşchii spatelui şi
muşchii ischio-gambieri asigură echilibrul trunchiului pe coapsă. Tot el, în mers,
efectuează izotonic mişcarea de flexie a coapsei pe bazin, iniţiind deci faza de
pendulare şi gradează extensia coapsei pe bazin, spre sfârşitul fazei de pendulare.

b. muşchii bazinului
□.fesierul mare – cel mai voluminos muşchi al bazinului.
Se inseră proximal pe partea posterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă oblic în
jos şi în afară şi se inseră distal pe creasta externă a liniei aspre, imediat sub marele
trohanter. Când ia punct fix pe bazin este rotator în afară al coapsei. Intervine în
mişcarea de extensie atunci când subiectul poartă greutăţi sau urcă pe un plan
înclinat.
□.fesierul mijlociu, prin baza lui se inseră proximal pe
porţiunea mijlocie a fosei iliace mijlocii, se îndreaptă vertical în jos şi prin vârful lui
se inseră distal pe faţa externă a marelui trohanter. Când se contractă în totalitate şi
ia punct fix pe bazin, este abductor şi rotator în afară al coapsei. Când ia punct fix
pe femur înclină lateral bazinul. El apasă pe faţa laterală a marelui trohanter,
înfundând astfel capul femurului în cavitatea cotiloidă şi este principalul
stabilizator lateral al şoldului,
□.fesierul mic, prin baza lui se inseră proximal pe porţiunea
anterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă aproape orizontal în afară şi prin vârful
lui se inseră distal pe marginea anterioară a marelui trohanter. Când ia punct fix pe
bazin este rotator înăuntru şi un adductor al coapsei, când ia punct fix pe femur este
un proiector înainte al jumătăţii bazinului de partea opusă.
□ gemenul superior se inseră medial pe spina sciatică, se
îndreaptă în afară, se uneşte cu tendonul gemenului inferior şi se inseră lateral pe
cavitatea de pe faţa internă a marelui trohanter. Este un rotator în afară al coapsei.

7
 □ gemenul inferior se inseră medial pe tuberozitatea
ischionului, se indreaptă în afară şi se uneşte cu tendonul gemenului extern. Este un
rotator în afaraă al coapsei.
□.obturatorul intern se inseră medial pe faţa internă a
membranei obturatoare care umple gaura obturatoare a osului coxal şi pe conturul ei
osos, trece prin mica scobitură sciatică a marginii posterioare a coxalului, iese din
micul bazin, se îndreaptă în afară şi se inseră lateral pe cavitatea de pe faţa internă a
marelui trohanter. Este un rotator în afară al coapsei şi un stabilizator posterior al
şoldului.
□.obturatorul extern se inseră medial pe faţa externă a
membranei obturatoare şi pe conturul ei osos trece prin spatele articulaţiei coxo-
femurale şi se inseră lateral pe cavitatea de pe faţa internă a marelui trohanter. Este
rotator în afară al coapsei şi un principal stabilizator inferior al şoldului.
□.pătratul femural se inseră medial pe tuberozitatea ischiatică,
se îndreaptă în afară, trece prin spatele articulaţiei coxo-femurale şi se inseră lateral
pe marginea posterioară a marelui trohanter. Este un rotator în afară al coapsei.
□.piramidalul (pisiformul) se inseră medial pe faţa anterioară a
sacrului, în jurul găurilor sacrate anterioare, se îndreaptă în afară, iese din bazin prin
marea scobitură sciatică şi se inseră lateral pe marginea superioară a marelui
trohanter. Când ia punct fix pe bazin, rotează coapsa în afară. Este snergic cu
gemenii. Este un stabilizator posterior al şoldului.

c. muşchii coapsei se îndreaptă vertical de la bazin la coapsă, iar unii

dintre ei la extremităţile superioare ale oaselor gambei. După topografia lor se
împart în trei grupe: anteriori, mediali şi posteriori.

-muşchii anteriori ai coapsei

□.tensorul fasciei lata, muşchi superficial, se inseră
proximal pe spina iliacă antero-superioară şi pe buza externă a treimii anterioare a
crestei iliace. Are un corp aplatizat, se întinde pe treimea superioară a coapsei, se
continuă cu un tendon lat şi se inseră distal pe tuberozitatea externă a extremităţii
superioare a tibiei. Are rol deosebit în statică, (în sprijinul unilateral) şi în mers.
Este rotator în afară al coapsei.
7
 □.croitorul, muşchi superficial, se întinde diagonal de
sus în jos şi din afară-înăuntru. Se inseră proximal pe spina iliacă antero-superioară
şi distal pe tuberozitatea internă a extremităţii superioare a tibiei, prin laba de gâscă.
Este flexor al gambei pe coapsă şi flexor, adductor şi rotator în afară al coapsei pe
bazin, realizând poziţia de lucru a vechilor croitori, de unde şi numele nuşchiului
□.cvadricepsul, muşchi larg care ocupă toată partea
anterioară a coapsei. Este alcătuit din patru fascicule musculare: dreptul femural,
vastul lateral, vastul medial şi femuralul (cruralul). Inserţiile proximale ale acestor
fascicule sunt diferite. Dreptul anterior se inseră pe bazin prin două tendoane: unul
direct pe spina iliacă antero-inferioară şi unul pe sprânceana cotiloidă. Celelalte trei
porţiuni se inseră pe femur. Toate cele patru fascicule se unesc între ele şi formează
tendonul cvadricipital, care înglobează rotula şi de la aceasta în jos se continuă cu
tendonul rotulian, care se inseră distal pe tuberozitatea anterioară a tibiei. Este
axtensor al gambei pe coapsă.

- muşchii mediali ai coapse (Fig. 42).

□ dreptul intern (muşchiul gracilis) este foarte subţire, se
inseră proximal pe unghiul pubisului şi distal, prin intermediul labei de gâscă, pe
partea superioară a feţei interne a tibiei. Este flexor şi adductor al coapsei

□ pectineul se inseră proximal pe spina pubisului, se

îndreaptă oblic în jos şi în afară şi se inseră distal pe creasta mijlocie a liniei aspre.
Este flexor, adductor şi rotator în afară al coapsei.

□ adductorul mare se inseră proximal pe ramura

7
ischio-pubiană şi tuberozitatea ischiatică a coxalului, iar distal pe tuberculul supero-
intern al condilului intern al extremităţii inferioare a femurului.

□ adductorul mijlociu se inseră proximal pe unghiul

pubisului, se îndreaptă în afară şi în jos şi se inseră distal pe zona mijlocie a liniei
aspre a femurului.

□.adductorul mic se inseră proximal pe

unghiul pubisului şi distal pe creasta internă, superioară a liniei aspre.
Toţi cei trei adductori au o direcţie aproximativ oblică în afară şi în jos
şi sunt paraleli ca direcţie cu psoasul-iliac. Sunt adductori şi flexori ai coapsei.

- muşchii posteriori ai coapsei alcătuiesc grupul muşchilor

ischio- gambieri. Ei sunt muşchi biarticulari şi au o deosebită importanţă în statică,
mers, alergare şi sărituri. Ei extind coapsa pe bazin şi au asupra gambei o acţiune
caracteristică: fiind flexori ai gambei pe coapsă de la 10o la 1550 şi devin extensori
ai gambei pe coapsă pe amplitudinea dintre 00-100
Aceştia sunt:
□.semitendinosul se inseră proximal pe
tuberozitatea ischionului, împreună cu lunga porţiune a bicepsului femural şi distal,
prin intermediul labei de gâscă, pe partea superioară a feţei interne a tibiei.

□ semimembranosul se inseră proximal pe faţa

posterioară a tuberozităţii ischiatice şi distal pe cei doi condili tibiali. Ambii muşchi
sunt flexori şi rotatori înăuntru ai gambei pe coapsă şi extensori ai coapsei pe bazin.

□ bicepsul femural se inseră proximal prin două capete

care se numesc: lunga porţiune ce se inseră pe tuberozitatea ischiatică, împreună cu
semitendinosul şi scurta porţiune ce se inseră pe partea externă a liniei aspre a
femurului. Cele două porţiuni se unesc şi se inseră distal, printr-un tendon comun,
pe capul peroneului. Este flexor al gambei pe coapsă, extensor al coapsei pe bazin
Muşchiul tensor al sinovialei genunchiului este sub femural

7
 3. Biomecanica articulaţiei coxo-femurale

Articulaţia coxo-femurală este o enartroză, are trei grade de libertate şi

permite efectuarea mişcărilor de flexie / extensie, abducţie / adducţie, rotaţie şi
circumducţie, cu amplitudinile evidenţiate în tabelul următor:

Abductia- Rotati Rotati

Flexia Extensi
adductia a a
a
intern extern
a a
Activ 90-1200 300 60- 350 150
700
Pasiv 110-1500 500 70- 400 200
800
Diferenta 20-300 200 100 50 50

Mişcările de flexie şi extensie

Dacă mişcările de flexie şi extensie ar fi pure, ar trebui să se realizeze în jurul
unei axe transversale care ar trece prin vârful marelui trohanter şi prin foseta
ligamentului rotund. Cum însă flexia se însoţeşte şi de mişcarea de rotaţie înăuntru,
iar extensia se însoţeşte de o mişcare de rotaţie în afară, axa biomecanică
corespunde axei centrale a cavităţii cotiloide. Amplitudinea acestor mişcări este
legată de poziţia genunchiului.

7
 Când genunchiul este extins, flexia şoldului este limitată la 900, prin punerea
sub tensiune a muşchilor posteriori ai coapsei.
Când genunchiul este îndoit, flexia şoldului atinge 1200.

flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul-iliac, tensorul

fasciei lata, croitorul. Flexia este limitată de muşchii posteriori ai coapsei. Muşchii
flexori sunt mai puternici decât muşchii extensori.

extensorii principali sunt: ischio-gambierii, fasciculele posterioare

ale fesierului mijlociu şi fesierul mic. Extensia este limitată de partea anterioară a
capsulei şi de ligamentul ilio-femural. Hiperextensia este posibilă numai prin flexia
articulaţiei opuse şi accentuarea curburii lombare.

Mişcările de abducţie şi adducţie

Ele se realizează în jurul unei axe antero-posterioare care trece prin centrul
capului femural şi sunt însoţite de mişcări de rotaţie ale coapsei.
Când coapsele sunt extinse, amplitudinea maximă de abducţie este de 600,
astfel că ambele coapse formează între ele un unghi de 120o. În flexia maximă a
coapselor, abducţia atinge 700, între ambele coapse se formează un unghi de 140o.
Abducţia se realizează de către: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu şi croitorul.
Adducţia se realizează de către: psoasul-
iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul, cei trei adductori, semitendinosul,
semimembranosul.

Ambele mişcări au o amplitudine activă de 600-700 şi pasivă de 700-800. În

mişcarea de sfoară laterală, abducţia reală a coapsei pe bazin nu depăşeşte 70 0 de
fiecare parte, dar mişcarea devine posibilă datorită înclinării bazinului înainte şi
unei lordoze accentuate, ceea ce face ca abducţia să se transforme în mişcare de
flexie.

Mişcările de rotaţie externă şi internă

Aceste mişcări se realizează în jurul unei axe verticale care trece prin capul
femurului. Amplitudinea rotaţiei externe active este de 150 şi pasive 200 iar a rotaţiei
8
interne active este de 350 şi pasive de 400.
muşchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele
posterioare), fesierul mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior şi inferior),
piramidalul, cei doi obturatori, pătratul femural, pectineul, dreptul intern şi
croitorul.
muşchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele
anterioare), fesierul mic, semitendinosul şi semimembranosul.

Mişcarea de circumducţie
Această mişcare rezultă din trecerea coapsei prin toate poziţiile descrise
anterior. În realizarea ei intervin toate grupele musculare ale şoldului.
- capul femural se învârte în cavitatea cotiloidă
- diafiza femurului descrie un con.
- epifiza distală a femurului descrie un cerc.

Concluzii
Articulaţia şoldului este o articulaţie puternică, are o structură funcţională
care-i permite mişcări de flexie / extensie a coapsei pe bazin, abducţie / adducţie,
rotaţie externă şi internă şi mişcarea de circumducţie.

8
Prezentarea lecţiei 12
Titlul lecţiei
Biomecanica articulaţiilor genunchiului

Genunchiul este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa

de gambă. Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioară a
femurului, extremităţile superioare ale celor două oase ale gambei: tibia şi peroneul
şi osul propriu al regiunii, rotula.
a) Extremitatea inferioară a femurului prelungeşte corpul la partea lui

8
distală, mărindu-şi progresiv dimensiunile atât în sens transversal, cât în sens
antero- posterior. Anterior, ea prezintă o trohlee (mosor), posterior, şanţul trohleei
se continuă cu o scobitura intercondiliană care imparte extremitatea inferioară a
femurului într-un condil extern şi un condil intern, ultimul terminându-se mai jos
decât primul.
Pe feţele interne ale celor doi condili se inseră extremităţile proximale ale
ligamentelor încrucişate. Faţa laterală a condilului intern are o tuberozitate pe care
se inseră ligamentul lateral intern al articulaţiei genunchiului. Tot pe această faţă se
mai află şi tuberculul pe care se inseră marele adductor şi o mică fosetă pe care se
inseră gemenul intern al tricepsului sural.
Faţa laterală a condilului extern prezintă şi ea o tuberozitate, pe care se inseră
ligamentul lateral extern al articulaţiei genunchiului. Înapoia acestei tuberozităţi se
inseră gemenul extern al tricepsului sural şi popliteul.
b) etxremităţile superioare ale tibiei şi peroneului vor fi studiate la gambă.
c) rotula (patela) un os scurt, situat la faţa anterioară a genunchiului.
Văzută din faţă ea are o formă aproximativ triunghiulară, cu baza aşezată proximal,
iar vârful, distal. Faţa anterioară este convexă şi vine în contact cu fascia
genunchiului şi cu tegumentele. Faţa posterioară este concavă şi articulară. Pe baza
şi marginile ei se inseră tendonul cvadricipital, iar la vârf, tendonul rotulian. Rotula
este astfel înglobată în largul tendon distal al cvadricepsului.

La nivelul genunchiului se găsesc trei articulaţii: femuro-tibială (articulaţia

propriu-zisă a genunchiului), femuro-rotuliană (care participă la alcătuirea
articulaţiei genunchiului) şi articulaţia tibio peronieră superioară care va fi descrisă
la gambă.

I. Articulaţia femuro-tibială
1. Structura funcţională a articulaţiei femuro-tibiale
Această articulaţie este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului şi cea mai
puternică. Structural, ea este o trohleartroză imperfectă şi de accea are în constituţia
ei două meniscuri.
a) Extermitatea inferioară a femurului are cei doi condili, separaţi
8
de scobitura intercondiliană şi de trohlee şi acoperiţi la suprafaţă de un
cartilaj hialin.
b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă două cavităţi glenoide
acoperite de cartilaj hialin, separate între ele de doi tuberculi (intern şi extern) ai
masivului osos ce aparţin spinei tibiale. Pe spina tibială se inseră capetele distale ale
ligamentelor încrucişate.
c) Faţa posterioară a rotulei este divizată în două faţete laterale de
către o creastă teşită şi este acoperită de cartilaj hialin.
d) Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu
există congruenţă perfectă, intre ele s-a dezvoltat, pe fiecare cavitate glenoidă câte
un menisc. Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma literei C.
Meniscul intern, prin cornul său anterior, se fixează la marginea anterioară a
platoului tibial, imediat înintea ligamentului încrucişat anterior, iar prin cornul său
posterior, pe suprafaţa retrospinală, imediat inapoia inserţiei ligamentului încrucişat
posterior.
Meniscul extern, prin cornul său anterior, se fixează pe suprafaţa prespinală,
imediat înaintea spinei şi pe faţa externă a ligamentului încrucişat anterior, iar prin
cornul său posterior, se fixează pe tuberculul intern al spinei tibiale. Cele două
meniscuri sunt reunite la partea lor anterioară de o formaţiune delicată numită
ligamentul transvers (jugal) care este înconjurat de pachetul celular grăsos anterior
al genunchiului.
Aceste meniscuri nefiind strict cartilaginoase, au o elasticitate şi o
deformabilitate mai mare decât a cartilajului obişnuit. Partea internă a meniscului nu
conţine vase, dar în partea capsulară acestea sunt abundente.
e) Segmentele osoase din articulaţie sunt menţinute între ele de o capsulă
articulară întărită de şase ligamente.

8
 Capsula articulară este un manşon fibros, care se fixează de jur împrejur,
foarte apropiat de limita cartilajelor articulare, lateral pe meniscuri şi înainte pe
ligamentul jugal, ajungând la tibie. Este foarte rezistentă, poate suporta tracţiuni mai
mari de 300 kg.
Cele şase ligamente sunt:
1. ligamentul anterior (rotulian) – reprezintă tendonul terminal al
cvadricepsului, se întinde de la rotulă la tuberozitatea anterioară a tibiei, este lăţit
transversal, gros şi foarte rezistent.
2. ligamentul posterior (Winslov) – se confundă cu inserţiile muşchilor
gemeni (ai tricepsului sural). Partea mijlocie este în scobitura intercondiliană şi se
confundă cu inserţiile ligamentelor încrucişate.
3. ligamentul lateral intern - se inseră sus pe tuberozitatea condilului
femural intern, iar jos, pe partea cea mai de sus a feţei interne a tibiei.
4. ligamentul lateral extern - se inseră sus pe tuberozitatea condilului
femural extern, iar jos, pe partea antero-externă a capului peroneului.
Ligamentele încrucişate se găsesc în scobitura intercondiliană.
5. ligamentul încrucişat anterior se inseră sus, pe porţiunea
posterioară a condilului extern şi se îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru pentru a se
insera pe partea antero-internă a spinei tibiale şi pe suprafaţa rugoasă prespinală,
între inserţiile cornurilor anterioare ale meniscurilor.
6. ligamentul încrucişat posterior se inseră pe porţiunea posterioară a
condilului intern şi se îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru pentru a se insera înapoia
spinei tibiale.
f) sinoviala genunchiului tapetează faţa interioară a capsulei; se adaptează la
toate fundurile de sac capsulare şi se întrerupe la nivelul inserţiei meniscurilor,
împărţindu-se în două porţiuni: una suprameniscală, care reprezintă aproape
întreaga sinovială şi alta submeniscală, mult mai redusă ca dimensiuni. Sinoviala
genunchiului comunică în aproape 10 % din cazuri cu sinoviala articulaţiei tibio-
peroniere superioare.

2. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale.

8
 Articulaţia femuro-tibială are un singur grad de libertate şi în consecinţă
prezintă două mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă, mişcări la care
se adaugă şi altele secundare ca: rotaţie internă şi rotaţie externă. Articulaţia mai
prezintă şi mişcări de înclinare laterală foarte reduse ca amplitudine. Amplitudinea
medie a mişcărilor active de flexie şi extensie este 1350, iar a celor pasive de 1500.
Mişcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care trece prin cei
doi condili femurali.
Articulaţia femuro-tibială acţionează după principiul unei pârghii de gradul
III, prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în sprijinul pe sol), prin deplasarea
tibiei pe femurul fixat (ca în poziţia şezând) sau prin deplasarea simultană a celor
două oase (ca în mers, când gamba este pendulată).

Mişcarea de flexie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se apropie
de faţa posterioară a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul mişcării
de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc
în jurul unei axe fixe. Când flexia ajunge la 700 , se asociază şi o mişcare de rotaţie
internă, care poate ajunge până la 200 amplitudine.
muşchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural şi
semimembranosul, ca muşchi principali, iar în mod accesoriu intervin şi
semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul subţire, dreptul intern şi croitorul.
Limitarea mişcării de flexie este realizată de întâlnirea feţei posterioare a gambei cu
faţa posterioară a coapsei.
Mişcarea de extensie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se
depărtează de faţa posterioară a coapsei. La începutul mişcării are loc rotarea
extremităţii femurului, apoi rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axa lungă
a gambei ajunge să

8
continue axa lungă a coapsei (văzute din profil). Mişcării de extensie i se asociază şi
o mişcare de rotaţie în afară a gambei pe coapsă.
muşchii motori ai extensiei sunt în primul rând cvadricepsul şi tensorul
fasciei lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele
rotuliene şi tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului.
Extensorii acţionează cu toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a
genunchiului flectat sau când se execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului
în uşoară flexie, ca în activitatea fizică. Astfel, în aceste situaţii se poate rupe
aparatul extensor al genunchiului la diferite nivele, ajungându- se la ruptură de
tendon cvadricipital (mai ales la fotbalişti şi rugbişti), la o fractură de rotulă, la o
ruptură de ligament rotulian (la alpinişti) sau la o smulgere de apofiză tibială
anterioară.
Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulaţiei, de
ligamentul încrucişat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucişat
posterior, de muşchii ischio- gambieri şi de ligamentele anterioare care se extind în
momentul extensiei.

Mişcările de rotaţie înăuntru şi în afară

Aceste mişcări se asociază mişcărilor de flexie şi extensie. Mai intervin şi
ligamentele încrucişate, care rotează gamba în afară în poziţia finală de flexie şi
înăuntru în poziţia finală de extensie. Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de
150 – 200, iar de rotaţie pasivă de 350 – 400 .
Rotaţia în afară se face de bicepsul femural, iar rotaţia înăuntru se face de:
semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern şi croitor.
În rotaţia externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucişate se
relaxează, în timp în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind
ligamentele laterale.

Mişcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în

mers, când sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. În flexia
completă, ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se menţine uşor
destins. În semiflexie, însă, se obţine o relaxare maximă a ligamentelor.
Ligamentele încrucişate limitează deplasarea înainte şi înapoi a platoului
8
tibial pe condilii femurali, când genunchiul este extins.
Ligamentul încrucişat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel posterior –
deplasarea înapoi.
Ligamentul încrucişat anterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia
uşoară şi se întinde din nou în hiperextensie. El se poate rupe în extensia
genunchiului, în flexia de 900 a genunchiului, sau prin trecerea forţată de la flexie la
extensie cu genunchiul rotat extern
Ligamentul încrucişat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în
semiflexie şi se întinde din nou uşor în extensie. El se rupe foarte rar, când lovitura
pe gambă surprinde genunchiul în flexie.

3. Meniscurile: biomecanica şi rolul lor

Deşi solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexie, dinainte înapoi pe
platoul tibial, dar se apropie uşor şi între ele, prin extremităţile posterioare. În
extensie, meniscurile se deplasează în sens invers, adică dinapoi înainte, ating
marginile anterioare ale platoului tibial şi se depărtează uşor unul de altul. Tot ele se
mai deplasează şi odată cu platoul tibial faţă de condilii femurali, ele situându-se
mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea condililor. Astfel, în extensie,
condilii alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar în flexie, condilii
alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.
În rotaţia gambei în afară, partea anterioară a meniscului intern urmează
capsula la care aderă şi se deplasează dinapoi înainte şi dinăuntru în afară, în timp
ce partea sa posterioară este împinsă înapoi de condilul femural, ceea ce are drept
rezultat o puternică distensie a meniscului. Meniscul extern poate suferi o deplasare
asemănătoare, dar de sens invers, în timpul mişcării de rotaţie externă. El este mai
rezistent şi mai mobil.

8
 Rolul meniscurilor.

1. Completeză spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa

plană a tibiei şi împiedică astfel protruzia sinovialei şi capsulei în cavitatea
articulară, în cursul mişcărilor.
2. Centrează sprijinul femururlui pe tibie în cursul mişcărilor.
3. Participă la lubrefierea suprafeţelor articulare,
asigurând repartizarea uniformă a sinovialei pe suprafaţa
cartilajelor.
4. Joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile
osoase, mai ales în mişcările de hiperextensie şi hiperflexie.
5. Reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.

Majoritatea rupturilor de menisc se produc în mişcări rapide şi puternice sau

în mişcări care îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor, când meniscurile
sunt supuse unor presiuni foarte mari.

II. Articulaţia femuro-rotuliană

1. Structura functionala a articulatiei
Această articulaţie este o trohleartroză fiind alcătuită din trohleea extremităţii
inferioare a femurului şi faţa posterioară articulară a rotulei. Aparatul capsulo-
ligamentar se confundă cu cel al feţei anterioare a articulaţiei femuro-tibiale.
Muşchii implicaţi în mişcările genunchiului sunt: a) muşchii coapsei
(anteriori: cvadricepsul, tensorul fasciei lata, dreptul intern, croitorul şi posteriori:
ischio-gambierii), muşchi biarticulari, care au fost descrişi la muşchii şoldului şi b)
muşchii gambei, dintre care ca muşchi accesori în mişcările genunchiului intervin
cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi plantarul subţire, care vor fi descrişi
la muşchii gambei.

2. Biomecanica articulaţiei femuro-rotuliene

Rotula este menţinută pe locul ei, de un sistem complicat de frâuri, de origine
8
musculară, ligamentară şi tendinoasă.
În sens vertical, este fixsată de tendonul rotulian şi de tendonul cvadricipital
care numai el este motor şi solicită rotula, trăgând-o în afară şi aplicând-o puternic
în şanţul trohlean. Aceste tendoane fac între ele un unghi deschis în afară (unghiul
Q). Închiderea lui favorizează apariţia luxaţiei rotulei.
În sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene.
Aripioara internă se întinde de la marginea internă a rotulei, la faţa internă
a condilului intern, este întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul menisco-
rotulian intern şi este deosebit de solicitată.
Aripioara externă se intinde de la marginea externă a rotulei, la faţa externă a
condilului extern, este întărită de vastul extern, fascia lata şi ligamentul menisco-
rotulian extern şi este mai slab dezvoltată.
În afara acestor formaţiuni, o serie de elemente fibroase se încrucişează peste
rotulă, formând o veritabilă reţea. Este vorba de expansiunile directe şi încrucişate
ale vaştilor, expansiunile croitorului, fasciei lata, aponevrozei gambiere şi ale
dreptului anterior.

3. Rolul rotulei
- în extensie, menţine tendonul la distanţă de trohleea femurală
- măreşte braţul de pârghie al cvadricepsului, deplasând tendonul
cvadricipital faţă de axa de rotaţie a genunchiului, uşurând activitatea acestui
muşchi.
- în flexie, fiind trasă de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu
suprafaţa articulară a trohleei şi se înscrie în şanţul trohlean; pornind de sus şi uşor
din afară ea coboară spre linia mediană, trece peste linia verticală a trohleei, apoi,
odată cu intrarea în

9
şanţul dintre cei doi condili, se îndreaptă din nou în afară, pentru ca la sfârşitul
mişcării de flexie să acopere exclusiv condilul extern.

4. Statica genunchiului
La omul normal, când sprijinul se repartizează în mod egal pe ambele
membre inferioare, greutatea corpului se transmite prin capetele femurale la
genunchi şi de aici la plante, linia de forţă tercând prin mijlocul capului femural,
prin mijlocul genunchiului şi prin mijlocul articulaţiei gleznei.
Axa biomecanică a femurului care, trece prin centrul capului femural şi prin scobitura
intercondiliană, face cu axa anatomică a corpului femural un unghi de 100 deschis în sus.
Faţă de axa anatomică a tibiei, axa anatomică a femurului se găseşte uşor
înclinată în afară, formând astfel un unghi deschis în afară de 1700 – 1770 (genu
valgum fiziologic).

Concluzii
Articulaţiile genunchiului sunt aşa fel structurate încât îi permit acestuia
mişcări de flexie / extensie a gambei pe coapsă, mişcări de rotaţie înăuntru şi în
afară şi mişcări de lateralitate dar foarte limitate

Prezentarea lecţiei 13

9
 Titlul lecţiei
Biomecanica articulaţiilor gambei

Gamba este segmentul care leagă coapsa de picior. După coapsă, ea

reprezintă a doua pârghie importantă a membrului inferior. În alcătuirea
articulaţiilor gambei intră două oase lungi: tibia şi peroneul.

1. Structura funcţională a articulaţiilor gambei

Cele două oase ale gambei se articulează între ele atât prin extremităţile lor
superioare cât şi prin cele distale, formând două articulaţii tibio-peroniere
(superioară şi inferioară).

a. Articulaţia tibio-peronieră superioară este o artrodie.

a) Suprafeţele articulare sunt plane şi acoperite de cartilaj
b) Capsula fibroasă este întărită de două cartilaje
(anterior şi posterior) şi menţine în contact cele două suprafeţe
articulare.
c) Sinoviala tapetează faţa interioară a capsulei şi în 10
% din cazuri comunică cu sinoviala articulaţiei femuro-tibiale.

b. Articulaţia tibio-peronieră inferioară este tot o artrodie.

a) Suprafeţe articulare sunt plane şi acoperite de un strat subţire de cartilaj
hiali
n. b) Capsula fibroasă este întărită de trei ligamente, anterior, posterior şi unul
intraarticular, interosos, care se continuă proximal cu membrana interosoasă tibio-peronieră.
c) Această articulaţie nu prezintă nici cartilaj, nici sinovială. Este o
articulaţie strict ligamentară.

Membrana interosoasă tibio-peronieră împreună cu cele două oase, împarte

gamba într-o lojă anterioară şi una posterioară. Pe faţa ei anterioară se inseră
gambierul anterior, extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu al halucelui.
Pe faţa ei posterioară se inseră gambierul posterior şi flexorul peronier al degetelor.

9
 2. Muşchii implicaţi în mişcările gambei
Gamba prezintă 12 muşchi dispuşi în trei loje: anterioară, externă şi posterioară. Ei
sunt
: 1. Muşchii lojei anterioare
a) gambierul anterior se inseră proximal pe tuberozitatea
externă a tibiei, pe tuberculul lui Gerdy, pe cele două treimi superioare ale feţei
externe a tibiei şi pe partea supero-internă a feţei anterioare a membranei
interosoase. Corpul muscular se continuă ca un tendon puternic, care trece prin faţa
gleznei, pe sub ligamentul inelar anterior al tarsului şi se inseră distal pe faţa internă
a primului cuneiform şi a bazei primului metatarsian. Când ia punct fix pe tibie,
flectează, adduce şi rotează înăuntru piciorul.
b) extensorul comun al degetelor este un muşchi aplatizat.
Se inseră proximal pe tuberozitatea externă a tibiei, pe cele două treimi superioare
ale feţei interne a peroneului şi pe parrtea externă a membranei interosoase.
Tendonul lui trece pe sub ligamentul inelar al tarsului şi se împarte în patru
tendoane secundare, care se îndreaptă

9
către ultimele patru degete. Când ia punct fix pe gambă, extensorul comun al
degetelor este un extensor al ultimelor 4 degete pe picior şi flexor, abductor şi
rotator extern al piciorului pe gambă.
c) extensorul propriu al halucelui se află între primii doi
muşchi şi se inseră proximal pe treimea mijlocie a feţei interne a peroneului şi pe
partea corespunzătoare a membranei interosoase. Tendonul distal trece şi el pe sub
ligamentul inelar anterior al tarsului şi se îndreaptă spre haluce, pe a cărui falangă se
inseră distal. Când ia punct fix pe gambă, extensorul propriu al halucelui este
extensor al halucelui pe picior şi flexor, adductor şi rotator intern al piciorului pe
gambă. Este sinergic cu gambierul anterior.
d) peronierul anterior este cel mai extern muşchi al lojei
anterioare, se inseră proximal pe jumătatea inferioară a feţei anterioare a peroneului,
tendonul lui trece pe sub ligamentul inelar anterior al tarsului şi se termină distal pe
baza celui de al cincilea metatarsian. Când ia punct fix pe gambă, peronierul
anterior este flexor, abductor în afară al piciorului pe gambă. Este sinergic cu
extensorul comun al degetelor, al cărui fascicol extern poate fi considerat.

2. Muşchii lojei externe

□ lungul peronier lateral este muşchiul cel mai superficial. Se
inseră proximal pe faţa externă şi pe marginea anterioară şi externă a peroneului. Se
continuă cu un tendon lung şi puternic, care coboară înapoia maleolei externe, o
înconjoară, se îndreaptă spre mijlocul marginii externe a piciorului, trece pe faţa
inferioară a scheletului piciorului pe care o străbate oblic înainte şi înăuntru şi se
termină pe tuberculul extern al bazei primului metatarsian. Când ia punct fix pe
peroneu, muşchiul este extensor, abductor şi rotator în afară al piciorului pe gambă.
Participă la susţinerea bolţii plantare.
□.scurtul peronier lateral este situat sub lungul peronier lateral.
Se inseră proximal pe cele două treimi inferioare ale feţei externe şi pe marginea
anterioară şi marginea externă a peroneului. Tendonul lui coboară tot prin spatele
maleolei externe, dublând tendonul lungului peronier, pe care-l însoţeşte până la
marginea externă a piciorului, unde se termină însă pe baza celui de al cincilea
metatarsian.

9
 3. Muşchii lojei posterioare .
□.tricepsul sural cel mai voluminos muşchi al gambei, este
alcătuit din: cei doi gemeni (intern şi extern) şi solearul
- gemenul extern (gastrocnemianul extern) se
inseră proximal pe faţa postero-externă a condilului femural extern.
- gemenul intern (gastrocnemianul intern) se
inseră proximal pe faţa postero-internă a condilului femural intern
- solearul este un muşchi lat şi gros, situat înaintea
celor doi gemeni. Se inseră proximal atât pe tibie, cât şi pe peroneu.
Toate cele trei fascicule musculare converg către un tendon care le continuă
direcţia, tendonul lui Achile. Acesta trece prin spatele articulaţiei tibio-astragaliene
şi se inseră pe jumătatea inferioară a feţei posterioare a calcaneului. Prin intermediul
tendonului lui Achile, tricepsul sural are o mare importanţă în acţiunile motorii ale
gambei şi gleznei. Când ia punct fix pe inserţiile superioare, tricepsul sural este
flexor plantar al piciorului pe gambă şi în mod accesoriu (prin cei doi gemeni), este
flexor al gambei pe coapsă. Când ia punct fix pe calcaneu, în poziţie ortostatică, în
mod accesoriu, ajută la menţinerea poziţiei de extensie a genunchiului.
□.plantarul subţire este un muşchi filiform, aşezat la partea
internă a tendonului lui Achile pe care-l dublează. Se inseră proximal pe condilul
extern al femurului, se îndreată oblic în jos şi înăuntru şi coborând pe lângă
marginea internă a tendonului lui Achile, se inseră distal fie pe acest tendon, fie pe
faţa posterioară a calcaneului. Acest muşchi este flexor plantar al piciorului pe
gambă, fiind sinergic cu tricepsul sural.
□.popliteul este scurt, plat, are o formă triunghiulară, fiind
situat pe faţa posterioară a articulaţiei femuro-tibiale, înaintea gemenilor şi a
plantarului subţire. Se

9
inseră proximal pe condilul femural extern, se îndreaptă oblic în jos şi înăuntru şi se
inseră pe faţa posterioară a tibiei, deasupra liniei oblice a tibiei şi pe buza superioară
a acesteia. Este flexor şi rotator înăuntru al gambei pe coapsă.
□.flexorul comun al degetelor se inseră proximal pe buza
inferioară a liniei oblice a tibiei şi pe treimea mijlocie a feţei posterioare a tibiei,
apoi coboară şi se continuă cu un tendon care înconjoară maleola internă, după care
îşi schimbă direcţia îndreptându-se înainte în regiunea plantară, unde se împarte în
patru tendoane terminale, inserându-se pe bazele ultimelor falange. Când ia punct
fix pe tibie, este flexor al ultimelor 4 degete pe picior şi extensor al piciorului pe
gambă. Când ia punct fix pe degete, în poziţie ortostatică, susţine gamba să nu se
flecteze pe picior. Este deci şi un sinergist al tricepsului sural.
□.flexorul lung al halucelui se inseră proximal pe cele două
treimi inferioare ale feţei posterioare a peroneului şi pe membrana interosoasă tibio-
peronieră şi se continuă cu un lung tendon care alunecă pe faţa posterioară a
extremităţii inferioare a tibiei, pe faţa posterioară a astragalului, pe faţa internă a
calcaneului şi ajunge în regiunea plantară. Aici se îndreaptă oblic înainte şi înăuntru,
încrucişează tendonul flexorului comun, cu care se uneşte şi ajunge să se insere
distal pe baza celei de a doua falange a halucelui. Când ia punct fix pe peroneu, este
flexor al halucelui şi al celorlalte degete, precum şi un extensor al piciorului pe
gambă.Când ia punct fix pe inserţiile distale, în ortostatism, susţine gamba să nu se
flecteze pe picior. Este sinergic cu tricepsul sural şi cu flexorul propriu
□.gambierul posterior este situat profund între cei doi flexori,
imediat înapoia membranei interosoase. Se inseră proximal pe buza inferioară a
liniei oblice a tibiei, pe faţa posterioară a tibiei, pe cele două treimi superioare ale
membranei interosoase şi pe faţa internă a peroneului, înapoia crestei interosoase.
Tendonul lui se îndreaptă înăuntru, încrucişează tendonul flexorului comun, trece pe
marginea internă a acestuia, alunecă înapoia maleolei interne, pe care o înconjoară
şi se inseră distal pe tuberculul scafoidului. Când ia punct fix pe gambă este
extensor, adductor şi rotator înăuntru al piciorului pe gambă. Când ia punct fix pe
scafoid, în ortostatism, susţine gamba să nu se flecteze pe picior. Este sinergic cu
tricepsul sural, cu flexorul comun şi cu flexorul lung al halucelui.

9
 3. Biomecanica articulaţiilor gambei

a. Biomecanica articulaţiei tibio-peroniere superioare

Articulaţia nu permite decât mişcări de alunecare de mică amplitudine a celor
două suprafeţe articulare una faţă de cealaltă. Aceste mişcări sunt indispensabile
dinamicii articulaţiei tibio-peroniere inferioare şi gleznei de care sunt funcţional
strâns legate.

b. Biomecanica articulaţiei tibio-peroniere inferioare

Articulaţia intervine în mişcările de flexie şi extensie ale piciorului pe gambă,
mosorul astragalului rulează înainte şi înapoi pe faţa articulară a pensei tibio-
peroniere. Este o articulaţie ligamentară, fără cartilaj articular şi fără sinovială.
Rolul ligamentelor este acela de a menţine în contact cele două extremităţi ale
oaselor gambei în mişcările piciorului şi în statică.

4. Statica şi biomecanica gambei

În ortostatism, gamba, a cărei axă longitudinală prelungeşte axa biomecanică
a coapsei, transmite greutatea corpului la picior.
Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis, cu piciorul
fixat pe sol, segmentul gambei se comportă ca o pârghie de gradul I, cu punctul de
sprijin la mijloc.
Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic deschis (piciorul nu
este fixat pe sol), gamba se comportă ca o pârghie de gradul III, cu punctul de
aplicare al forţei la mijloc, deci este o pârghie de viteză.

9
 Concluzii
Structura funcţională a acestor două articulaţii le permite să acţioneze ca un
tot împreună cu glezna, de care sunt strâns legate

9
Prezentarea lecţiei 14
Titlul lecţiei
Biomecanica articulaţiilor gleznei şi piciorului
1. Structura funcţională a acestor două segmente
Aceste două elemente alcătuiesc un tot funcţional, situaţie asemănătoare cu
cea întâlnită la gâtul mâinii şi mână.
Piciorul reprezintă, după coapsă şi gambă, a treia pârghie principală a
membrului inferior. El este elementul de legătură dintre corp şi sol, cu o structură
adecvată acestor funcţii.
Piciorul, în structura sa complexă, este format din 26 de oase scurte, legate
între ele prin ligamente relativ scurte, dar foarte puternice, cu 32 de articulaţii, cu
inserţii a 11 muşchi ai gambei şi a 20 proprii piciorului. Scheletul piciorului este
format din 7 oase tarsiene, 5 metatarsiene şi 14 falange.
Oasele tarsiene (Fig. 45) sunt:
astragalul situat între pensa bimaleolară şi calcaneu
calcaneul situat sub astragal, cel mai voluminos os al tarsului, pe faţa
lui posterioară se inseră tendonul lui Achile
cuboidul situat înaintea calcaneului, între acesta şi bazele ultimelor două
metatarsiene.
9
 scafoidul situat medial faţă de cuboid. Se articulează posterior cu capul
astragalului şi anterior cu feţele posterioare ale celor trei cuneiforme
cuneiformele, în număr de trei, au forma unor colţuri, introduse între
scafoid, cuboid şi bazele ultimelor patru metatarsiene.

Oasele metatarsiene sunt oase lungi care prezintă o extremitate proximală

(bază), un corp şi o extremitate distală (cap).

Falangele reprezintă scheletul degetelor piciorului, au şi ele o extremitate

proximală (bază), un corp şi o extremitate distală (cap). Fiecare deget are trei
falange cu excepţia halucelui care are numai două.

1
 Articulaţiile gleznei şi piciorului
Aceste articulaţii sunt numeroase, se pot grupa astfel:

Articulaţia gleznei este o articulaţie trohleană.

a) suprafeţele articulare sunt: pensa tibio-peronieră şi faţa superioară şi
feţele articulare ale astragalului (faţa inferioară a extremităţii inferioare a tibiei şi
faţa externă a maleolei tibiale; suprafaţa externă a maleolei tibiale = interne = este
plană şi intră în contact cu faţa internă a astragalului).
b) capsula este fibroasă şi întărită lateral de un ligament intern şi unul extern.
c) sinoviala căptuşeşte interiorul capsulei şi formează funduri de sac.

Articulaţia astragalo-calcaneană este articulaţia dintre faţa inferioară

a astragalului şi faţa superioară a calcaneului. Suprafeţele sunt menţinute în
contact de trei ligamente ( interosos, extern şi posterior).

Articulaţia medio-tarsiană uneşte cele două oase ale tarsului posterior

( astragalul şi calcaneul) cu primele oase ale tarsului anterior (scafoidul şi cuboidul).

Articulaţiile intertarsiene ale celor 5 oase ale tarsului anterior sunt

între: scafoid şi cuboid, între scafoid şi cele trei oase cuneiforme, între cele teri oase
cuneiforme între ele, între cuboid şi al treilea cuneiform, toate articulaţiile fiind
artrodii.

Articulaţia tarso-metatarsiană uneşte cuboidul şi cele trei oase

cuneiforme cu baza celor cinci metatarsiene. Toate articulaţiile sunt artrodii şi
prezintă o serie de ligamente interosoase, dorsale şi plantare.

Articulaţiile intermetatarsiene sunt între ultimele 4 metatarsiene

care se unesc prin bazele lor (trei artrodii) iar la capetelor lor au o bamdeletă fibroasă
transversală (ligamentul transvers al metatarsului).

Articulaţiile metatarso-falangiene sunt articulaţii condiliene, realizate

de capul rotunjit al metatarsienelor şi de baza falangelor proximale, care prezintă
1
câte o cavitate glenoidă, mărită în jos şi înapoi de un fibrocartilaj. Extremităţile
osoase sunt legate de o capsulă întărită de câte două ligamente laterale.

Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii trohleene. În linii mari,

dispoziţia segmentelor osoase şi a articulaţiilor respectă structura mâinii, cu
deosebirea că halucele nu dispune de aceeaşi mobilitate şi nu poate executa
mişcarea de opoziţie.

Aponevroza plantară.

Întreaga structură arhitectonică a piciorului este susţinută de două formaţiuni

fibroase complexe situate în plante (aponevroze). Ele sunt: una superficială şi alta
profundă. Cea mai importantă fiind cea superficială. Are o formă triunghiulară, cu
vârful spre calcaneu şi baza spre degete, este foarte rezistentă şi contribuie la
menţinerea bolţii plantare în ortostatism.

2. Muşchii implicaţi în mişcările piciorului

a. muşchii gambei (descrişi
anterior) b.muşchii proprii ai
piciorului

-muşchii regiunii dorsale – singurul muşchi în regiunea dorsală este

□.pediosul se inseră pe partea antero- superioară a

1
calcaneului, se îndreaptă înainte şi înăuntru, se împarte în patru fascicule musculare,
continuate cu un tendon subţire ce se inseră pe primele patru degete. Extinde
primele patru degete pe metatarsiene şi este sinergic cu lungul extensor comun al
degetelor.
- muşchii regiunii plantare interne se inseră proximal pe oasele
tarsiene şi distal pe baza primei falange a halucelui. Ei sunt: adductorul halucelui,
scurtul flexor al halucelui şi abductorul halucelui.
- muşchii regiunii plantare mijlocii
□.scurtul flexor plantar se inseră proximal pe tuberozitatea
internă a feţei inferioare a calcaneului. Se împarte în patru tendoane şi se inseră
distal pe bazele falangelor mijlocii ale ultimelor 4 degete. Este flexor al falangelor
mijlocii pe primele falange ale ultimelor 4 degete şi un flexor al degetelor pe
metatarsiene.
□.accesoriu lungului flexor se inseră proximal pe cele două
tuberozităţi ale feţei inferioare a calcaneului şi distal pe tendonul flexorului comun
al degetelor. Flectează ultimele 4 degete pe metatarsiene.
□.lombricalii piciorului sunt identici ca număr, dispoziţie şi
acţiune cu cei ai mâinii. Sunt în număr de 4 şi flectează prima falangă, extinzând
concomitent celelalte două falange ale ultimelor 4 degete.
□.interosoşii piciorului şi ei sunt identici ca număr, dispoziţie şi
acţiune cu cei ai mâinii. Sunt 7 interosoşi (3 plantari şi 4 dorsali) care se inseră
proximal pe feţele laterale ale metatarsienelor şi distal pe primele falange ale
degetelor. Sunt flexori ai primelor falange pe metatarsiene şi extensori ai falangelor
a doua şi a treia pe prima falangă, deci sinergici cu lombricalii.
- muşchii regiunii plantare externe sunt: abductorul degetului mic,
scurtul flexor al degetului mic şi opozantul degetului mic. Toţi aceşti muşchi se
inseră proximal pe feţele infero-externe ale oaselor tarsiene şi ale ultimului
metatarsian şi distal pe baza primei falange a degetului mic.

Bolţile piciorului
Cele trei bolţi ale piciorului sunt două lungi (internă şi externă) şi o boltă
1
scurtă (transversală anterioară). Prin ele este posibilă biomecanica complexă a
piciorului, în mers, alergare, sărituri, dans.

Bolta internă este formată din calcaneu, astragal, scafoid şi cele trei
cuneiforme şi primul metatarsian. Este întărită de ligamentul calcaneo- scafoidian
plantar şi de tendoanele muşchilor gambei. Ea serveşte la mişcare.

Bolta externă (principală) este formată din calcaneu, cuboid şi metatarsienele

IV şi V şi serveşte la sprijin.
Bolta transversală este scurtă, se ridică de la marginea externă a piciorului
prin cuboid, are maximum de înălţare în dreptul celui de al doilea cuneiform şi
coboară puţin către marginea internă prin primul cuneiform

Amprenta plantară
În mod normal, datorită existenţei bolţilor plantare, contactul dintre picior şi
sol nu se face pe toată suprafaţa plantară ci numai pe un anumit teritoriu (amprenta
plantară), care variază ca formă şi întindere de la individ la individ şi pentru fiecare
individ de la o poziţie la alta.
Amprenta plantară se înregistrează cu ajutorul plantogramei, prin badijonarea
plantelor cu cerneală sau tuş şi aşezarea plantelor pe o coală de hârtie.

3. Biomecanica gleznei şi a piciorului

1
 În articulaţia gleznei au loc mişcări de flexie şi extensie ale piciorului. Axa
biomecanică în jurul căreia se execută aceste mişcări, deşi este transversală, face
un unghi de 80 cu linia bimaleolară, aşa încât, dacă piciorul se aşează în flexie
dorsală, vârful lui se duce şi în adducţie.
Piciorul are o astfel de structură, încât să poată suporta greutatea individului
dar şi o alta în plus. El are posibilităţi mari de mişcare, în totalitatea sa, piciorul se
poate mişca în toate sensurile (flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţia internă şi
externă şi circumucţie).

Concluzii
Structura funcţională a gleznei îi permite acesteia mişcări de flexie / extensie a piciorului

10