Organele aparatului locomotor sunt reprezentate de oase, articulaţii şi muşchi derivă din

mezoderm.

Osteologia - studiul oaselor (în limba greacă osteon semnifică os iar logos, ştiinţă).

Oasele se definesc ca piese dure, rezistente, care prin articulare unele cu altele formează
scheletul. Ele îndeplinesc mai multe funcţii:
• asigurã forma, dimensiunile şi proporţiile corpului;
• formeazã cavitãţi (cutia cranianã, canalul vertebral, cutia toracicã, bazinul osos) pentru
protecţia diferitelor organe;
• iau parte la formarea articulaţiilor şi servind ca puncte de inserţie pentru muşchi şi
ligamente;
 au conținut bogat în săruri minerale și prin calciu contribuie la menținerea echilibrului
fosfo-calcic;
• organe hematoformatoare prin mãduva roşie situată în epifizele oaselor lungi, oaselor
late şi scurte.
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR
 
După dimensiune - 3 categorii: lungi, plane şi scurte.

Oasele lungi
 Predominã lungimea net asupra grosimii şi lăţimii: humerus, radius,
ulna, femur, tibia, peroneul.
 execută mișcări rapide și de amplitudine mare
 intră în structura membrelor și sunt alcătuite din:
• douã extremitãţi - alcãtuite din ţesut osos spongios - numite
epifize
• un corp - alcãtuit din ţesut osos compact - numit diafizã,
• douã metafize (cartilaje de creştere, cartilaje de conjugare)
situate între epifize şi diafizã.
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR
 
Oasele scurte
 cele 3 dimensiuni (lugimea, lațimea, grosimea) sunt reduse
 au rezistenta foarte mare, putând suporta greutăți ridicate (tarsienele)
 asigură echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale - prin vertebre
 pot permite mișcări complexe, variate și de finețe (oasele carpiene)
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR
 
Oasele plane / late
 lãţimea şi lungimea sunt mai mari decât grosimea;
 formeazã cavitãţi de protecţie: oasele calotei craniene, sternul, osul coxal.
 suprafețe întinse pentru inserții musculare
Un os plan prezintã la suprafaţã ţesut osos compact iar în
interior ţesut osos spongios numit diploe.
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR
 
Clasificarea oaselor după alte considerente:
 asemănarea cu diferite corpuri geometrice (trapezul, cuboidul, piramidalul)
 asemănarea cu obiecte (ciocanul, nicovala, scărita, scafoidul, cuneiformele
 asemanarea cu corpuri ceresti (semilunarul)
 oase pneumatice (conţin cavităţi pline cu aer, de dimensiuni mari, sinusuri - frontale,
maxilare, sfenoidale; de dimensiuni mici, celule - celulele maselor laterale ale etmoidului,
celulele mastoidiene)
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR
 
Clasificarea oaselor după criterii morfologice:
 oase arcuite – coastele
 oase torsionate – humerusul
 oase sesamoide (lentiforme, mici şi se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii
sau în interiorul unor tendoane) – rotula
 oase wormiene (mici, plane şi inconstante) - sunt întâlnite la suturile cutiei
craniene; loc sutura - oase frontale)
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR
 
După modul de dezvoltare deosebim:
• oase de membrană, formate prin osificare desmală, ex. oasele bolţii craniene, parţial
clavicula şi mandibula;
• oase formate pe model cartilaginos, prin osificare encondrală; ex. oasele lungi ale
membrelor, oasele scurte, oasele bazei craniului.
Există oase cu structură particulară, cum sunt oasele pneumatice care conţin în
interior cavităţi pline cu aer; ex. frontal, maxilar, sfenoid, etmoid.
 ELEMENTE DESCRIPTIVE ALE OASELOR

• prezintă feţe, margini, unghiuri la nivelul cărora se descriu o serie de elemente

caracteristice, reprezentate de: proeminente, cavităţi, găuri / orificii şi canale,
apărute în urma interacţiunii cu structurilor anatomice învecinate.

Proeminenţele = porţiuni reliefate situate pe suprafaţa osului, care pot fi articulare

sau nearticulare.
Proeminenţele nearticulare pot fi:
• ascuţite: spinele osoase
• prismatic triunghiulare: apofizele, procese
• tuberculi - aneregulată; ex. tuberculul costal, epifiza sup. a humerusuluiu o
suprafaţă redusă şi
• tuberozităţi puţin reliefate şi lăţite; ex. tuberozitatea ischiadică
• crestele - netede sau rugoase. ex. creasta iliacă
Cavităţile osoase pot fi clasificate după rolul lor în:
 cavităţi articulare
• iau parte la formarea articulaţiilor
• sunt invers configurate proeminentelor osoase corespunzătoare
• dau forma suprafeței articulare; forma reprezintă criteriul de clasificare al
articulatiilor mobile -> sinoviale;
• cavităţi nearticulare pot avea diverse mărimi şi forme și pot fi:
 cavitãţi de recepţie, care adãpostesc diferite organe;
 cavitãţi de inserţie pentru muşchi sau ligamente. ex. fosa subspinoasă
Găurile şi canalele osoase pot fi:
• de nutriţie, prin care trec vase sanguine ce asigură nutriţia osului respectiv;
• de trecere, prin care trec ligamente, vase sau nervi fără a se opri.

Gãurile de trecere au aspect diferit:

mari - gaura occipitală (foramen magnum)
mici - gaura spinoasă, gaura lui Arnold, gaura lui Vesalius (stanca temporal))
Orificiile nutritive sunt de 4 ordine :
 ordinul I: cele de la nivelul diafizei oaselor lungi și sunt câte una pt
fiecare diafiza, excepție fac tibia și femurul cu 2 sau mai multe găuri
nutritive, prin aceste găuri pătrund arterele nutritive ale osului (cu
originea într-o arteră mare din vecinatate)
 ordinul II: de dimensiuni mai mici, situate la nivelul epifizelor oaselor
lungi și la nivelul oaselor late și scurte, sunt destinate pasajului venelor.
 ordinul III: 30-40/mm², sunt reprezentate de orificiile canalelor Havers
 ordinul IV: sute/mm², sunt reprezentate de orificiile de deschidere ale
canaliculelor osteoplastelor
 II. STRUCTURA OASELOR
 
Oasele sunt alcătuite din ţesut osos. Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv
alcătuit din celule, fibre şi substanţă fundamentală impregnată cu săruri minerale care îl
transformă într-un ţesut conjunctiv calcifiat.

Substanţa fundamentală a osului este alcătuită din:

• substanţe organice (oseina) reprezintă 35%, determină elasticitatea osului;
• substanţe anorganice, săruri minerale (fosfaţi, carbonaţi, cantităţi mici de florură de
calciu şi clorură de calciu) reprezintă 65%.

Din punct de vedere structural ţesutul osos poate fi:

• compact sau haversian, formează diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafaţa oaselor
scurte şi epifizelor, lama externă a oaselor late;
• spongios sau trabecular, situat în interiorul oaselor late şi scurte şi în interiorul epifizelor
oaselor lungi.
 II. STRUCTURA OASELOR
 

Suprafaţa osului cu excepţia suprafeţelor articulare este învelitã de o membranã

conjunctivã fibroasã bogat vascularizatã şi inervatã numitã periost.
Histologic periostul este format din douã straturi: superficial şi profund. Stratul superficial,
periostul fibros, aderã de os prin faţa sa profundã. Stratul profund, periostul osteogen,
asigurã creşterea oaselor în grosime, şi contribuie la formarea calusului în caz de fracturi.
 II. STRUCTURA OASELOR
 

Oasele lungi sunt alcătuite dintr-un corp - diafiză şi două

extremităţi denumite epifize. Pe o secţiune longitudianală prin
diafiza unui os lung se observă:
• canalul sau cavitatea medulară, situat central,
• un strat subţire denumit endost, situat în jurul canalului
medular, la limita dintre canalul medular şi ţesutul osos
compact;
• substanţa osoasă a diafizei, situată în jurul canalului medular,
• o membrană fibroasă numită periost, situat la periferie.
 II. STRUCTURA OASELOR
 

Oasele plane sunt alcătuite din:

• un strat central de substanţă osoasă spongioasă numit diploe,
• două lame de ţesut osos compact care cuprind între ele substanţa osoasă spongioasă şi
fuzionează la marginile osului;
• periostul, situat la periferie, acoperă lama externă de ţesut compact.
 II. STRUCTURA OASELOR
 

Oasele scurte sunt formate din:

• ţesut osos spongios dispus central,
• un strat subţire de ţesut osos compact care înveleşte ţesutul spongios,
• periost, situat la periferie
 VASCULARIZAŢIE

Oasele prezintã o bogatã vascularizaţie şi inervaţie cu caractere individuale la cele trei

categorii.
 oasele lungi şi oaselor plane = artere nutritive şi artere periostale.
 oasele scurte = artere periostale.
Oasele lungi prezintã artere nutritive care pãtrund în os prin gãurile nutritive şi artere
periostale care pãtrund în os prin periost. Ele se ramificã în canalele Havers, în spongioasa
epifizelor şi în canalul medular.

INERVAŢIE

 nervi ce aparţin atât sistemului nervos somatic cât şi vegetativ.

 osul, inclusiv mãduva osoasã, prezintã o inervaţie bogatã care provine din nervii ce
însoţesc vasele de sânge şi din plexul nervos subperiostal. Aceşti nervi intrã în os fie
direct, fie împreunã cu vasele nutritive.
 ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

 sunt intrinseci (dintre piesele vertebrale)

 extrinseci (articulaţiile coloanei vertebrale cu alte segmente ale scheletului, superior cu
capul, la nivel toracic cu coaste, inferior cu coxalele)
 
Articulaţiile intrinseci: vertebrele se articulează între ele:
 imediat, adică prin feţele corpurilor vertebrali şi prin procesele articulare
 la distanţă prin procesele spinoase.
 articulaţia dintre corpurile vertebrale se realizează prin intermediul discului intervertebral
= SIMFIZE.
Suprafeţele articulare:
 faţa superioară concavă a corpului vertebrei subiacente şi de faţa inferioară concavă a
corpului vertebrei supraiacente
 între cele 2 suprafeţe articulare formându-se un spaţiu eliptic în care pătrunde discul
intervertebral.
Mijloacele de unire:
 discul intervertebral şi ligamentele longitudinale anterior şi posterior.
1. Discul intervertebral
 natură fibro-cartilaginoasă,
 forma unei lentile biconvexe, ocupă spaţiul lenticular dintre 2 vertebre alăturate, iar
periferia acestuia depăşeşte suprafaţa articulară, aderând la ligamentele longitudinale.

Fiecare disc intervertebral este format din 2 porţiuni:

 periferică: inel fibros
 centrală: nucleul pulpos

Inelul fibros
 format din lamele fibro-cartilaginoase concentrice şi din fibre
conjunctive perpendiculare unele pe celelalte, fac cu
orizontala un unghi de 450.
 rezistenţa mare, inelul fibros opunându-se îndepărtării
vertebrelor, astfel ca vertebrele prin corpurile lor pot asigura
stabilitatea pe de o parte şi protecţia măduvei în cazul
mişcărilor excesive.
Nucleul pulpos
 comparat cu o punga de plastic plină cu apă care îşi modifică
forma şi niciodată volumul.
 este înconjurat de inelul fibros din care poate ieşi, acest
fenomen poartă denumirea de hernie de disc.
 adevăratul centru al mişcării şi se deplasează în partea opusă
mişcărilor coloanei vertebrale, amortizează şi dispersează
presiunea exercitată la nivelul coloanei (prin trecerea de la
clinostatism (culcat) la ortostatism (vertical) se degaja o
presiune de 4,5=5 kg la nivelul nucleului pulpos lombar, iar
prin trecerea din poziţia de flexie în poziţia de ortostatism se
degajă 90-135 kg.
 Totalitatea discurilor intervertebrale = aprox ¼ din lungimea coloanei vertebrale.
 sunt vascularizate pănă la 20-25 ani, după care hrănirea lor se realizează prin difuziune
de la nivelul vaselor corpului vertebral.
 Înalţimea sau grosimea discului este aprox. 3 mm (regiunea cervicală), 5 mm (toracală),
9-10 mm (lombară).
 2. Ligamentul longitudinal anterior
 o bandă dreptunghiulară care se întinde de la faţa
exocraniană a porţiunii bazilare a occipitalului până în
dreptul vertebrei S2, de unde se continuă cu ligamentul
sacro-coccigian anterior.
 se fixează pe faţa anterioară a discurilor intervertebrale
şi a corpurilor vertebrale, fiind mai aderent la nivelul
corpurilor.

 Între acest ligament pe de o parte, şi discurile intervertebrale şi circumferinta corpurilor

vertebrale pe de alta parte, se formează un spatiu în care se află un tesut conjunctiv lax cu
arteriole, venule şi fibre nervoase senzitive. În acest ţesut se pot dezvolta ciocurile osoase
(osteofite).
3. Ligamentul longitudinal posterior
 este o bandă fibroasă care se întinde de la faţa endocraniană a suprafeţei bazilare a
occipitalului pănă la baza coccigelui, fiind situat în canalul medular, posterior corpurilor
vertebrale şi anterior durei mater.
 La nivelul canalului sacrat formează ligamentul sacro-coccigian dorsal profund.
 B. ARTICULAŢIILE DINTRE PROCESELE ARTICULARE

 La nivel cervical şi toracal, aceste articulaţii sunt plane (cervical suprafeţele articulare sunt
aproape în plan orizontal, toracal sunt în plan frontal).
 lombar, articulaţiile sunt trohoide, dispuse în plan antero-posterior, cele superioare având
forma de cilindru gol, iar cele inferioare având forma de cilindru plin.

Articulaţiile prin intermediul proceselor spinoase

se realizează prin 2 categorii de ligamente:
 interspinoase - sunt lame fibroase dispuse între
2 procese spinoase alăturate şi sunt de
dimensiuni mai mici, în regiunea cervicală şi
toracală şi de dimensiuni mari la nivel lombar.
 Supraspinos - este o bandă longitudinală care
se inseră şi uneşte vârfurile proceselor
spinoase.
B. ARTICULAŢIILE DINTRE PROCESELE ARTICULARE
 C. ARTICULAŢIILE LAMELOR VERTEBRALE
 
 sunt sinelastoze, se realizează prin intermediul ligamentelor galbene
 între 2 lame vertebrale a 2 vertebre diferite, astfel încât extremitatea lor laterală ajunge
în apropierea găurii intervertebrale, iar extremitatea lor medială ajunge la baza
procesului spinos, de unde se continuă cu ligamentele arcuate sau interarcuate –
acestea au următoarele roluri:
• prin elasticitatea lor aduc coloana vertebrală în poziţia de echilibru
• împiedică flexia exagerată a acesteia
• protejează discul intervertebral
 D. ARTICULAŢIA PROCESELOR TRANSVERSE
 
 prin ligamentele intertransversare (benzi fibroase dispuse în plan frontal între 2 procese
transverse alăturate)
 cervical şi lombar au dimensiuni mici, iar lombar se interpun între procesele costiforme
şi sunt de dimensiuni mai mari.

1. Articulația sacro-lombară
• articulaţia dintre vertebrele adevărate şi cele
false
• între faţa inferioară a corpului vertebrei L5 şi
suprafaţa articulară eliptică dispusă la baza
sacrului, între cele 2 suprafeţe existând un disc
intervertebral, articulatia fiind o SIMFIZĂ.
 D. ARTICULAŢIA PROCESELOR TRANSVERSE
 
2. Articulaţia sacro-coccigiană
 o simfiză, care se stabileşte între suprafaţa articulară dispusă la nivelul vârfului sacrului
şi baza coccigelui,
 ambele suprafeţe sunt acoperite de cartilaj hialin
 prezintă un disc intervertebral numit ligament interosos care se osifică după 40 ani.
Acestei articulaţii i se descriu:
• ligamentul sacro-coccigian anterior care formează extremitatea anterioară a
ligamentului longitudinal anterior
• ligamentul sacro-coccigian posterior care reprezintă portiunea terminală a
ligamentului longitudinal posterior
• 2 ligamente sacro-coccigiene laterale care pleacă de la porţiunea inferioară a feţelor
laterale ale sacrului până la procesele coccigelui.
 permite deplasarea posterioară a coccigelui, mârind astfel diametrele orificiului
inferior al bazinului şi favorizand nașterea.
 D. ARTICULAŢIA PROCESELOR TRANSVERSE
 

3. Articulaţia medio-coccigiană
 prezentă la copil, unde vertebrele coccigiene se articulează între ele prin simfize,
 la adult există mai frecvent la femei (I-II vertebre coccigiene)
MIŞCARILE COLOANEI VERTEBRALE

 de flexie/extensie,
 lateralitate stânga/dreapta, însoţite de rotaţie şi circumducţie
 
flexia/extensia – se execută în jurul axelor orizontal şi transversal
lateralitatea este însoţită de rotaţie – se execută în jurul axelor longitudinal şi sagital

 Flexie = înclinaţia anterioară a coloanei vertebrale, fiind limitată de ligamentul

longitudinal posterior care este întins la maximum, în timp ce ligamentul longitudinal
anterior este relaxat. Discul intervertebral este comprimat anterior şi împins posterior.
 Extensie (flexie dorsală) se petrece în sens invers mişcării de flexie, este de amplitudine
mai redusă faţă de flexie, datorită înclinării proceselor spinoase.
 Lateralitatea = comprimarea discului intervertebral de aceeaşi parte cu înclinarea.
 Sumaţia tuturor mişcărilor compun mişcarea de circumducţie.