CURS 1

CURS INTRODUCTIV

Definiția anatomiei, obiectul anatomiei diviziuni, terminologie anatomica uzuală.

Țesuturi: definiție, clasificare

ANATOMIA este o ramură a biologiei morfologice, studiază forma și structura organismelor, și părțile lor componente.
Obiectul de studiu al anatomiei este omul viu, ca sistem biologic concret senzorial.
Anatomiei descriptivă (anatomiei sistematică) - descrierea analitică (forma, mărimea, consistența, culoarea, pozitia,
modul de fixare) a părților componente ale subsistemelor corpului uman.
Anatomia topografică - Pe baza datelor descriptiv-analitice s-a dezvoltat studiul descriptiv-sintetic - raportul dintre
elementele şi structurile subsistemelor, descriindu-le în planuri succesive, de la suprafată în profunzime, fără a lua în considerare
subsistemul de care aparține structura întâlnită.
Anatomia clinică (anatomia pe viu) - studiul suprafețelor regiunilor corpului.
Antropologia fizică (anatomia generală) - ramură a anatomiei, studiază evoluția şi diversitatea morfologiei omului în
timp şi spațiu.
Anatomia artistică - artiștii plastici au dezvoltat această ramură.
Anatomia macroscopică - anatomia propriu-zisă, cuprinde studiul corpului omenesc considerat ca un întreg, a formei
organelor şi raporturilor dintre ele.
Anatomia microscopică - studiază elementele şi structurile subsistemelor corpului uman cu ajutorul microscopului.
Pătrunderea anatomistului în micro- şi inframicrostructură este determinată de necesitatea obiectivă a interpretării organizării
macrostructurilor în dinamica lor functională şi ontogenetică.
  Pentru încadrarea şi exprimarea relaţiilor spaţiale ale corpului uman, cât şi a părţilor sale componente, au fost unanim
acceptaţi o serie de termeni. Poziţia anatomică a corpului uman este cea de ortostatism (verticală), în care:
- capul şi privirea orientate anterior,
- membrele superioare sunt lipite de părţile laterale ale trunchiului, coatele se găsesc în extensie,
- faţa palmară a mâinii este orientată anterior, în supinaţie,
- membrele inferioare sunt perfect apropiate, şoldurile şi gambele în extensie,
- picioarele sunt în unghi drept faţă de gambe
Structură tridimensională a corpului uman face posibilă descrierea a trei axe şi trei planuri spaţiale principale. De
regulă, axele exprimă direcţia spaţială. Planurile se referă la secţiuni convenţionale sau reale ale corpului, care precizează
localizarea sau poziţia spaţială a uneia dintre structurile corpului. 
Axele.
Axul vertical (longitudinal) străbate corpul în lungimea sa şi este perpendicular pe sol. Denumit şi axul cranio-caudal, are
un pol superior (cranial) şi unul inferior (caudal).
Axul care pleacă de la vertex (creştetul capului) şi cade în centrul poligonului de susţinere (reprezentat de suprafaţa
plantară de susţinere şi spaţiul dintre suprafeţele plantare ale picioarelor), reprezintă axul vertical principal – axul înălţimei sau al
taliei. În embriologie axul longitudinal este axul cranio-caudal care trece prin vertex şi coccis. 
Axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal) - corespunde grosimii corpului și prezintă un pol anterior (ventral) şi unul
posterior (dorsal). Axul sagital formează cu axul vertical un unghi de 90°.
1
  Axul transversal (orizontal) străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă lăţimea.
   În raport cu axele corpului, structurile anatomice pot fi descrise ca fiind situate:
- superior-inferior,cranial-caudal,
- anterior-posterior,
- ventral-dorsal, dreapta-stânga.

Planurile se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte două din cele trei axe principale.
Planul median (simetriei bilaterale) trece prin axul longitudinal şi cel sagital străbătând corpul pe linia mediană
şi împărţindu-l în două jumătăţi simetrice: antimere. Simetria celor două antimere se referă numai la părţile somatice ale corpului,
nu şi la viscere. La suprafaţa corpului, planul median uneşte linia mediană anterioară cu linia mediană posterioară.
Planurile paralele cu planul median se numesc planuri paramediane sau parasagitale.
Planul frontal (planul coronal) trece prin axul longitudinal şi cel transversal şi divide corpul  într-o parte anterioară
(ventral) şi alta posterioară (dorsal). Este perpendicular pe planul sagital şi paralel cu fruntea şi sutura coronală.
Planul transversal (orizontal, planul metameriei corpului) se raportează la poziţia orizontală şi trece prin axul sagital şi
transversal, fiind perpendicular pe planurile sagital şi frontal. Secţiunile corpului prin acest plan îl taie în felii suprapuse, paralele
între ele; unele sunt superioare, iar altele sunt inferioare.
În raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot utiliza în descrierea elementelor anatomice termeni ca:
Planurile corpului-medial-apropiat de planul median-poziţionat în plan median
- medius- la mijloc din trei elemente;
- lateral - mai departe de planul median;
- dorsal - în faţă, anterior;
- ventral - în spate, posterior;
- proximal - în apropierea trunchiului;
- distal - la distanţă faţă de trunchi;
- sagital - perpendicular pe suprafaţa corpului;
- frontal - în plan frontal;
- central - în centrul corpului;
- cranial - spre extremitatea cefalică;
- caudal - spre coccis;
- radial - orientat spre radius;
- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;
- fibular - orientat.

TESUTURI , DEFINIȚIE, CLASIFICARE, CARACTERIZARE

Țesutul - reprezintă o grupare de celule cu aceeaşi organizare structurală şi diferențiere funcțională.
Tesutul epitelial - elementele structurale sunt celulele epiteliale, care se clasifică în raport cu forma şi funcțiile pe care le
îndeplinesc în cadrul structurilor, având forme: pavimentoase, cubice, prismatice, cilindrice și pot avea funcții de acoperire,
receptoare, secretorii, de resorbție. Epiteliile de acoperire formează epiderma la suprafața corpului sau căptușesc cavități.
Glanda - structură epitelială complexă adaptată funcției de secreție, alcătuită din epiteliu glandular, țesut conjunctiv, vase
şi nervi.
2
 După mărime glandele se împart în glande vizibile la microscop (glande microscopice: intestinale, gastrice) şi glande
vizibile cu ochiul liber (glande anatomice).
După numărul unităților secretorii - glande unicelulare (ex.: celulele caliciforme) şi glande pluricelulare.
După funcție - trei tipuri de glande: exocrine (secrețiile sunt eliminate pe o suprafață acoperită cu epiteliu, cu canal de
excreție); endocrine (produsul de secreție numit hormon este eliminat direct în sânge; nu au canale de excre ție) şi glandele mixte
sau amficrine (pancreas, ficat).
După forma fundului de sac glandular se pot clasifica în glande acinoase (alveolare), glande în formă de tub (tubulare)
drept sau încolăcit şi glande tubuloacinoase. Toate aceste glande pot fi simple sau compuse. Celulele epiteliale senzoriale sunt
specializate în vederea recepționării unor excitanți transformând energia mecanică, chimică în influx nervos.

Țesutul conjunctiv
Clasificarea tesuturilor conjunctive poate fi făcută după mai multe criterii; în general diversele tipuri sunt denumite în
funcție de tipul şi aranjamentul substanței fundamentale (matrix). Principalele tipuri de țesut conjunctiv sunt:
- țesut conjunctiv embrionar;
- țesuturi conjunctive moi (propriu-zis);
- țesut cartilaginous;
- țesut osos;
- țesut vascular (sânge).

Elementele conjunctive care participă la structuralizarea sistemelor se grupează în trei clase: celule conjunctive, fibre
conjunctive şi substanță fundamentală. Principalele categorii de celule întâlnite în țesutul conjunctiv sunt: fibroblastul, adipocitul,
fibrocitul, histiocitul, plasmocitul, mastocitul, celulele pigmentare şi pericitele; condroblastele, condrocitele, osteoblastele,
osteoclastele şi osteocitele.

Țesutul cartilaginos - conține celule, fibre şi substanță fundamentală ca şi celelalte țesuturi conjunctive. Celulele tinere se
numesc condroblaste şi sunt responsabile de elaborarea substanței fundamentale şi a fibrelor care le înconjoară treptat.
Condrocitele - sunt celulele adulte şi sunt incluse în cavităti numite condroplaste. Cartilajul este lipsit de vase de sânge şi
se hrăneşte prin difuziune de la țesuturile înconjurătoare. Substanța fundamentală conține proteoglicani în structura cărora se
găsesc proteine, acid hialuronic şi condroitin sulfat. În condrocite există enzime implicate în sinteza şi degradarea proteoglicanilor.
Acest turnover durează de obicei luni sau chiar ani, creşte moderat în urma ac țiunii agenților traumatizanți interni sau externi.
Chiar în urma accelerării turnoverului cartilajul se reface lent datorită aportului indirect de substanțe nutriente (difuziune).
În funcție de natura şi aranjamentul fibrelor distingem trei tipuri de cartilaje: hialin, elastic şi fibros.
Cartilajul hialin - culoare alb-albăstruie pe preparatele proaspete; condrocitele se pot observa în condroplaste dar
substanța fundamentală şi fibrele de colagen care sunt subțiri şi reduse ca număr se pot vedea numai prin colorare cu tehnici
speciale. Cea mai mare răspândire în corpul uman, dar cea mai scăzută rezistență și se întâlneşte la nivelul cartilajelor costale,
nazale, laringiene, traheale şi bronhice. Cartilajele articulare sunt un tip particular de cartilaj hialin conținând fibre de colagen cu
rezistență crescută.
Cartilajul elastic - culoare gălbuie; la nivelul acestui cartilaj predomină fibrele elastice. Se găseşte în pavilionul urechii, la
nivelul epiglotei, a trompei lui Eustachio.

3
 Cartilajul fibros - forma cea mai rezistentă, conținând numeroase fibre de colagen şi o cantitate mai redusă de substanță
fundamental, se întâlneşte în zone supuse unor solicitări de presiune cum sunt discurile intervertebrale, simfiza pubiană.

Țesutul osos reprezintă cel mai rezistent tip de țesut conjunctiv, dotat cu o bogată vascularizație și o importantă activitate
metabolică.

Țesutul muscular - responsabil de mişcarea diverselor părți ale corpului şi a corpului ca întreg, unic prin proprietatea sa
de a se contracta ca răspuns la acțiunea unui stimul sau mai multor stimuli. Este derivat din mezoderm, existând 3 tipuri de țesut
muscular: neted, cardiac şi striat.
Țesutul muscular neted - prezent în principal în pereții organelor interne. La nivelul tractului gastrointestinal (implicat în
realizarea mişcărilor peristaltice, asigurând componența mecanică a digestiei), în pereții arteriali (ai căilor respiratorii, căilor
urinare, aparatului reproducător). Contracția acestui tip de țesut este sub control vegetativ (involuntar). Fibra musculară netedă -
celulă alungită, uninucleată, fără striații.
Țesutul muscular de tip cardiac formează miocardul din structura pereților cordului. Fibrele musculare sunt ramificate,
uninucleate, unite prin discuri intercalare. Prezintă striații, dar realizează contracții involuntare ritmice (automatism).
Țesutul muscular striat (scheletic) este responsabil de mişcările voluntare ale corpului uman, fiind ataşat scheletului.

Noțiuni de osteologie
Scheletul constituie suportul rigid al corpului și este format din 208 oase din care 34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar
restul de 174 se grupează în jurul acesteia. Scheletul reprezintă o armătură mobilă în care piesele (oasele) servesc ca pârghii pentru
tracțiunea musculară. Oasele situate pe linia mediană a corpului ca sternul şi sacrul sunt neperechi. Ele se consideră a fi oase
simetrice formate din două jumătăți, dreaptă şi stângă, la fel conformate. Oasele membrelor sunt perechi dar nesimetrice pentru că
cele două jumătăți ale lor nu sunt identic conformate. Pentru ca un os să poată fi studiat şi descris izolat în afara organismului el
trebuie orientat în aşa fel încât poziția lui să fie aceeaşi cu cea pe care o are în organism. Orientarea se face cu ajutorul celor mai
caracteristice elemente anatomice pe care le prezintă osul respectiv. Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două
elemente anatomice pe care le punem în raport cu două plane ale corpului, plane care nu sunt însă opuse unul altuia. Pentru
orientarea oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice aşezate în trei plane ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar
pentru determinarea osului din dreapta sau din stânga.

Scheletul corpului uman se împarte în 4 părți: Oasele capului, Torace, Coloana vertebrală, Oasele membrelor.
Partea anatomiei descriptive care se ocupă cu studiul formei şi structurii oaselor poartă numele de osteologie.

Clasificarea oaselor. După formă şi dimensiuni (lungime, lățime, grosime) există trei tipuri principale de oase:
- oase lungi - predomină lungimea - ex. radius/cubitus - acest tip de oase se găseşte la nivelul membrelor - rol de pârghii
de viteză.
- oase scurte - cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale - ex. astragalul - formă aproape cubică - se găsesc în regiuni
unde este necesară o mare soliditate şi unde există mişcări variate cu amplitudine mică
- oase late/plane - lungimea aproape egală cu lățimea, dar depăşesc grosimea - ex. scapula, oasele cutiei craniene -
formează cavități de protecție (craniul) - dau inserție unui număr mare de muşchi (scapula).

4
 Folosind şi alte criterii de clasificare se mai adaugă şi alte trei tipuri de oase:
- oase pneumatice conțin cavități pline cu aer; ex. maxilla;
- se dezvoltă în vecinătatea unor articulații sau în tendoanele unor muşchi; ex. patela - oase suturale - inconstante, se
dezvoltă la nivelul suturilor craniului (fontanele).

Elemente descriptive ale oaselor

Oasele suferă influența organelor învecinate: tracțiunea muşchilor, presiunea unor organe, pulsațiile arterelor şi acțiunea
forței de gravitație. De aceea, suprafața lor exterioară poate fi descompusă într-un număr de elemente morfologice, cum ar fi:
marginile, fețele, unghiurile.
Acestea cuprind la rândul lor alte detalii morfologice: proeminențe, cavități, găuri, canale.
Totalitatea proeminențelor şi depresiunilor formează relieful oaselor. Proeminențele pot fi de două feluri:
- articulare, modelate în raport cu suprafața articulară opusă lor şi acoperite de un strat de cartilaj care le favorizează
alunecarea în timpul mişcărilor. Pot îmbrăca mai multe forme: - sferică (cap articular) - ex. capul humeral, capul femoral; -
segment de cilindru (condil) - ex. condilii occipital; - scripete (trochlee) - ex. trochlea humerală
- nearticulare, determinate de tracțiunea exercitată de un muşchi. Mărimea proeminenței va fi proporțională cu forța
muşchilor ce se inseră la acel nivel.
În cadrul acestor proeminențe distingem:
- procese/apofize (puternice, bine conturate) de forme variate:
- tuberozități (neregulate, nedetaşate de suprafața osului). Dimensiuni mari şi formă paralelipipedică sau conică
(trohanter) sau dimensiuni mai mici (tuberculi), suprafață mai netedă (eminențe);
- spine (proeminență ascuțită);
- creste (liniare, tăioase).

Cavitățile sunt determinate de forțe de presiune şi pot fi la rândul lor:

- articulare, corespunzând unor proeminențe invers conformate. Pot fi şi plane (fețele auriculare ale sacrului şi osului iliac
din articulația sacroiliacă);
- nearticulare, foarte variate putând servi ca inserții pentru tendoane şi ligamente sau ca adăpost şi protejarea unor
elemente anatomice (tendoane, vase, nervi).

Găurile şi canalele pot fi:

- de trecere, străbătute de formațiuni anatomice.
- nutritive (pentru vasele sanguine) de la ordinul I situate la nivelul diafizei oaselor lungi şi până la ordinul II.
Periostul - membrană fibroasă care înveleşte osul pe toată suprafața sa exterioară, cu excepția suprafețelor acoperite de
cartilaj articular şi a unor inserții muscular, este bogat în vase sanguine şi nervi.
Rolul periostului: - în perioada osteogenezei participă la formarea de țesut osos - la adult - rol în nutriția osului - formarea
calusului în fracturi/repararea unor pierderi limitate de substanță osoasă.
Oasele sunt supuse la solicitări diverse şi repetate: Solicitări de presiune (susțin greutatea corpului - în special oasele
membrelor inferioare); Solicitări în flexiune (servesc ca braț de pârghie pentru tracțiuni muscular); Solicitări în tracțiune (ex. în
transportul obiectelor grele).

5
 Configurația internă a oaselor. Aşa cum s-a arătat în prima parte țesutul osos este un țesut conjunctiv dur, adaptat la
maxim funcțiilor de susținere şi rezistență.
Osul matur este compus din 2 tipuri de țesut: - unul dens ca structură - os compact (se află întodeauna la exterior,
înconjurând osul spongios), celălalt constând dintr-o rețea de trabecule între care se delimitează numeroase cavităti, denumit os
spongios sau trabecular.
Osul, ca şi alte țesuturi conective, este format din matricea intercelulară şi celule incluse în această matrice.
Matricea este compusă în proporție de 40% din materii organice, în principal fibre de colagen şi în rest din săruri
anorganice bogate în calciu şi fosfor.
Celulele - constau dintr-un anumit număr de tipuri ce includ:
- celule osteoprogenitoare ce dau naştere la variate celule osoase (celule stem);
a) osteoblaste (responsabile de sinteza, depozitarea şi mineralizarea matricei);
b) osteocite (incluse în matrice);
- osteoblaste (cu rol în erodarea activă - remanierea osoasă). Scheletul osos adult este format aproape în totalitate din os
lamelar dar aranjamentul precis al lamelelor variază larg între corticala compactă a osului şi structura trabeculară interioară. Din
punct de vedere histologic, structura substanței osoase şi compacte este aceeaşi. Ele se deosebesc numai prin dispoziția felurită a
lamelelor care le compun.

Osul compact - Osul adult uman constă aproape în întregime din matricea mineralizată şi fibre de colagen aranjate în
lamele în care sunt inclus eosteocitele. Cea mai mare proporție sunt aranjate în cilindri concentrici în jurul canalelor neurovasculare
(canale Havers) formând unitatea de bază a structurii osoase şi anume sistemul haversian.

Osul trabecular - Substanța spongioasă este formată din lame sau trabecule osoase orientate în sensuri diferite,
întretăindu-se în diferite puncte şi delimitând astfel o serie de cavități de mărimi diferite în care se găseşte măduvă osoasă.
Conținutul cavităților este reprezentat de măduva osoasă, cavitățile comunicând liber cu cavitatea medulară centrală a diafizelor.

Măduva poate fi roşie, hematopoietică sau galbenă, adipoasă, variind cu vârsta şi localizarea. În concluzie osul matur este
compus din 2 tipuri de substanță osoasă:
- una densă ca structură (substanță osoasă compactă),
- cealaltă constând dintr-o rețea de trabecule între care se delimitează numeroase cavități (substanță osoasă spongioasă).
Corpul osului lung este format dintr-un cilindru de țesut osos compact străbătut de un canal central (cavitatea medulară).
Extremitățile sau epifizele sunt formate dintr-o pătură de substanță osoasă compactă, la periferie, ce îmbracă o masă de substanță
spongioasă, în interior. La suprafață este acoperit de o membrană vasculo-conjunctivă (periost).
La nivelul suprafețelor articulare este acoperit de cartilaj articular. Oasele plane sunt formate din două lame de substanță
osoasă compactă care cuprind între ele un strat de substanță osoasă spongioasă. La nivelul marginilor osului lamele de substanță
compactă fuzionează astfel încât învelesc din toate părțile substanța spongioasă.
În cazul oaselor plane ale bolții craniene lamele de țesut compact se numesc table iar substanța osoasă dintre acestea
diploe. Oasele scurte prezintă o conformație asemănătoare cu cea a epifizelor oselor lungi: la exterior se află o lamelă compactă ce
înveleşte la interior o masă de substanță spongioasă.

6
 CURS 2
Noțiuni de artrologie

Articulațiile fac legătura dintre oase, reprezintă totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele.
Clasificarea articulațiilor
Mișcarea este criteriul principal de clasificare al articulațiilor:
- articulații fixe, fibroase (sinartroze);
- articulații semimobile, cartilaginoase (sincondroze);
- articulații mobile, sinoviale (diatroze).

A. Articulațiile fixe - oasele sunt strâns unite între ele prin țesut fibros dens.
1. Sindesmoza - legătura se face printr-un ligament interosos ex: ligament coracoacromial.
2. Suturi - întâlnite numai la oasele craniului.
3. Gomfoza - este articulația dintre o extremitate osoasă conică și o cavitate alveolară - ex: implantarea dinților în cavitatea
dentară.
B. Articulațiile semimobile - legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj.
1. Sincondroze - legătura se face prin cartilaj hialin - ex: osul coxal,
2. Simfize - legătura dintre oase se face prin țesut fibrocartilaginos- ex: articulațiile între corpurile vertebrale, simfiza
pubiană.
C. Articulațiile mobile (sinoviale) - la nivelul cărora se produc miscări multiple și variate. Clasificarea lor se poate face
după mai multe criterii:
1. în functie de numărul oaselor participante pot fi:
- simple (două oase); ex: articulația radio-ulnară.
- compuse (trei oase); ex: articulația cotului.
2. în functie de numărul axelor în jurul cărora se execută mișcarea pot fi:
- uniaxiale - permit miscări opuse într-un singur plan (cu un grad de libertate) - ex: ginglimul (articula ția humeroulnară)
trohoide (articuția radioulnară),
- biaxiale - permit mișcări în două plane (cu două grade de libertate) - ex: articulații elipsoidale (articulația radiocarpiană),
- triaxiale ce permit miscări în toate planele (cu trei grade de libertate) ex: articulații sferoidale (articulația glenohumerală).
3. în funcție de forma suprafețelor articulare - suprafețele pot fi comparate cu sisteme mecanice simple și se disting șapte
grupe de articulații sinoviale:
a. articulatiile plane - suprafetele articulare plane; permit numai mișcări de alunecare (articulația dintre oasele tarsului),
b. articulația trohleară sau ginglimul. Suprafețele articulare sunt compuse dintr-o trohlee la unul din oase și de două
povârnișuri laterale și o creastă la osul opus; permit mișcări de flexie - extensie (ex: articulația femurotibială),
c. articulațiile condiliene - suprafață articulară două segmente de cilindru plin pentru un os și două depresiuni
corespunzătoare la osul opus; permit mișcări de flexie - extensie (ex: articulația genunchiului),
d. articulațiile trohoide - suprafețele formate dintr-un cilindru osos conținut într-un inel fibros; permit mișcări de rotație (ex:
articulația radioulnară proximală și distală),
7
 e. articulația în șa - suprafețele articulare opozite convexe într-un sens și concave în celălalt; permite mișcări de flexie -
extensie, abducție - adducție, circumducție (ex: articulația carpometacarpiană a policelui),
f. articulațiile elipsoidale - suprafețe articulare un segment de elipsoid și depresiunea sa corespunzătoare; permit mișcări de
flexie - extensie, abducție - aductie, circumducție (ex: articulația radiocarpiană),
g. articulatiile sferoidale (enartrozele) - suprafețele articulare opozite formate dintr-un segment de sferă (cap) ce pătrunde
într-o cavitate; permit toate tipurile de miscări (ex: articulațiile șoldului și umărului).

Elementele componente ale unei articulații sinoviale

Articulațiile sinoviale prezintă următoarele elemente componente:
- suprafețele articulare acoperite de cartilajul articular,
- mijloace de unire cum sunt: ligamentele, capsula articulară,
- formațiunile de asigurare a concordanței articulare ca: fibrocartilaje de mărire, meniscuri, discuri.

Corespondența dintre suprafețele articulare ale oaselor participante este mai mult sau mai puțin completă. Aceasta
reprezintă ceea ce numim ”congruență”. Umărul - congruență facilă în timp ce șoldul - congruență mult mai puternică. Câteodată
cele două suprafețe articulare își pierd parțial sau total contactul normal; este ceea ce numim luxație (ex: luxația cotului).
Suprafețele sunt acoperite de o suprafață albă (cartilajul articular). Compoziția cartilajului este apropiată de cea a osului
dar mai hidratată (conține 50-60 % apă) și mai elastică (cartilaj hialin). În cazul deshidratării se produce micșorarea elasticității, iar
aceasta constituie una dintre cauzele artrozelor senile. Rolul cartilajului este acela de amortizor, protejand osul situat sub el.
Cartilajul prezintă două fete; una aderentă de suprafața osoasă și alta liberă, corespunzând cavității articulare. Grosimea
este variabilă (1-12 mm) în funcție de presiunea ce se exercită pe suprafețele articulare. În timpul mișcărilor cartilajul este supus la
două tipuri de solicitări:
 solicitări de fricțiune.
 solicitări de presiune (în special la articulațiile membrului inferior).
Cartilajul este conceput pentru a rezista la aceste solicitări fiind în acelasi timp relativ elastic și formând o suprafață foarte
netedă. Suprafețele articulare pot aluneca unele pe altele în timpul mișcărilor datorită cartilajului. La exterior există un fel de
manșon fibros care menține suprafețele articulare în contact și care este denumit capsulă. Capsula se atașează pe fiecare os în
apropierea suprafețelor articulare, reprezentând o continuare a periostului (ex: articulația șoldului). Rolul capsulei de a proteja
articulațiile de procesele patologice periarticulare și stoparea răspândirii revărsatelor articulare în țesuturile din jur.
Datorită capsulei, articulația se transformă într-o cameră etanșă. Este întărită acolo unde mișcările trebuiesc limitate.
Genunchiul nu permite în plan sagital decât mișcări de flexie. În acest caz, capsula este foarte întărită posterior iar mișcările de
extensie nu sunt permise.
Aceste întăriri ale capsulei iau uneori aspectul unor adevarate fascicule de fibre. Ele sunt ligamentele capsulare (ex:
ligamentele anterioare ale articulației soldului).
Capsula prezintă de asemeni zone laxe și repliuri în sensul mișcărilor permise (ex: capsula genunchiului este laxă anterior
pentru a permite flexia). Prin extensie ea formează repliuri anterior de genunchi. O astfel de capsulă laxă poate fi prinsă uneori
între suprafețele articulare și traumatizată. În condiții normale există fascicule musculare cu inserție capsulară, provenite din
mușchii periarticulari și denumite tensori ai capsulei articulare.
Capsula este tapetată în interior de o membrană care o dublează, sinoviala. Membrana sinovială căptușește toată fața
profundă a capsulei formând un repliu la nivelul inserțiilor capsulare. Funcția sa principală este aceea de a secreta lichidul sinovial
8
care umple cavitatea articulară, iar acesta are rol dublu: lubrifiază suprafețele ameliorând alunecarea în timpul mișcărilor și rol în
nutriția cartilajului.
Ligamentul - o bandă de țesut fibros care unește două oase ce se articulează între ele, contribuind la menținerea contactului
dintre suprafețele articulare. Cel mai frecvent este o prelungire a capsulei dar se poate găsi și la interior sau exterior ( ex.
ligamentele sacro-iliace în afara articulatiei sacroiliacă).
Ligamentele - rol mecanic de consolidare a articulației, ca și capsula. Este rol pasiv ele neavând posibilitate de contracție
ca mușchii. Din acest punct de vedere sunt inextensibile, cu excepția ligamentelor galbene. Pot fi puse în tensiune de anumite
poziții articulare și relaxate de altele (ex: ligamentul lateral extern al genunchiului este întins în extensie și relaxat înflexie). Sunt
foarte bogate în receptori nervoși senzitivi care percep viteza, mișcarea, poziția articulației și eventualele dureri. Ei transmit în
permanență aceste informații la scoarța cerebrală care transmite răspunsuri motorii mușchilor, asa cum se va arăta în cadrul
capitolului următor. În ciuda acestui dispozitiv, în cursul unor mișcări excesive în articulații se pot produce întinderi ligamentare ce
pot merge până la rupere ligamentară. Alte formațiuni pe care le găsim în articulație sunt:
- fibrocartilaje
- buretele de fibrocartilaj
- meniscuri interarticulare între corpurile (labrum) articulația genunchiului vertebrale = articulația soldului, discurile
articulare, articulația umărului.
Rolul lor este de a proteja suplimentar și a ameliora congruența articulară. Fibrocartilajele inter articulare aderă la una
din suprafețele articulare, de obicei la cea mobilă și o insoțesc în toate mișcările (ca de exemplu la articulația genunchiului el aderă
la tibie).

Noțiuni de biomecanică
Biomecanica - parte a fizicii, se ocupă cu studiul legilor mișcării. Mișcarea mecanică reprezintă forma cea mai simplă de
mișcare a materiei. Aceasta cuprinde:
- modul de realizare a mișcărilor (cinematica), explică cauza mișcărilor (dinamica) și
- analizează pozițiile în condiții de echilibru ale forțelor care acționează asupra corpurilor (statica).

Biomecanica articulațiilor coloanei vertebrale

Coloana vertebrală - prezintă o mare mobilitate ce poate fi amplificată prin antrenament fizic.
Regiunea cervicală și cea lombară - mobilitate mare. Regiunea toracală - mișcări limitate. Regiunea sacrală - nu prezintă
mobilitate. Mobilitatea descrește de la regiunea cervicală spre cea lombară si toracală. Mobilitatea este dependentă de vârstă, de
asemeni, pierderea mobilității la bătrâni datorându-se proceselor degenerative de la nivelul ligamentelor vertebrale, discurilor
intravertebrale și suprafețelor articulare ale corpurilor vertebrale.
Coloana vertebrală execută următoarele mișcări:
- de înclinare (flexie și extensie în jurul unui ax transversal și înclinație laterală în jurul unui ax sagital),
- de rotație în jurul unui ax vertical (ce trece prin centrul discurilor intervertebrale),
- de circumducție - realizate prin însumarea celor de mai sus.

1. Mișcarea de înclinare
a. Flexia - mișcarea în care coloana se înclină înainte, se realizează prin aplatizarea părtii anterioare a discurilor
intervertebrale (timp în care partea posterioară a discurilor intervertebrale creste în înălțime) și punerea în tensiune a ligamentului
9
vertebral comun posterior, ligamentele galbene interspinoase, ligamentului supraspinos și muschilor spatelui. Flexia - amplitudine
maximă în regiunea cervicală și cea lombară. Coloana se comportă ca o pârghie de gradul 3 în această mișcare cu punct de sprijin
la nivelul articulațiilor sacrovertebrale, cu rezistență care corespunde extremității superioare a coloanei și forța care este
reprezentată de muschii abdominali și muschiul psoas.
b. Extensia - în plan mediu sagital - Extensia se realizează prin: comprimarea părții posterioare a discurilor intervertebrale
care se aplatizează, timp în care partea anterioară crește în înalțime și prin punerea în tensiune a ligamentului vertebral comun
anterior, celelalte ligamente relaxându-se. În timpul extensiei coloana se comportă ca o pârghie de gradul 3 în care punctul de
sprijin și rezistență rămân aceleași iar forța este reprezentată de muschii spinali. Față de flexie, extensia este mai redusă. Extensia
maximă se realizeaza în regiunea cervicală și cea lombară.
c. Înclinarea laterală - realizată în plan frontal la stânga sau la dreapta, este limitată de ligamentele intertransverse de
partea opusă înclinării și de contactul dintre apofizele transverse de aceeași parte cu înclinarea. În timpul înclinării laterale coloana
se comportă ca o pârghie de gradul 3. Singura deosebire o prezintă forța care, în acest caz, este reprezentată de mușchii spinali de
aceeași parte cu înclinarea laterală.
2. Mișcarea de rotație
Rotația are loc spre dreapta sau stânga. Axul de rotație este longitudinal. Rotația se realizează prin torsiunea vertebrei pe
discul intervertebral în jurul axului vertical ce trece prin centrul discului intervertebral. Rotatia este maximă în regiunea cervicală.
Această mișcare în general este foarte limitată dar la nivelul întregii coloane are o amplitudine apreciabilă, realizată printr-o
însumare a mișcărilor de rotație de la nivelul fiecărei articulații intervertebrale.
3.Mișcarea de circumducție
Circumducția este realizată din succesiunea mișcărilor de flexie, extensie și înclinare laterală. În timpul acestei mișcări
coloana descrie un con cu baza cranială și cu vârful corespunzând articulației lombo-sacrale.

Fig. 1
10
 Biomecanica la nivelul membrului superior
Biomecanica centurii scapulare - Constă în mișcări care au loc la nivelul articulțiilor: - sternoclaviculare,
acromioclaviculare, scapulotoracice
Mișcările la nivelul centurii scapulare sunt:
a . de ridicare și coborâre a umărului, mișcare executată în jurul unui ax antero-posterior care trece prin claviculă.
- mișcarea de ridicare este limitată de ligamentul sternoclavicular superior.
- mișcarea de coborâre este limitată de prima coastă,
b . de deplasare (împingere) înainte - înapoi a umărului.
- mișcările au loc în jurul unui ax ce trece prin punctul de inserție al ligamentului costoclavicular,
- deplasarea înainte este limitată de ligamentul anterior al articulației sternocostoclaviculare,
- deplasarea înapoi este limitată de ligamentul posterior al articulației sternocostoclaviculare.
c . de circumducție - însumează mișcările de mai sus.
d . bascula scapulei este o mișcare complexă de rotație înainte și în sus a scapulei realizată în jurul unui ax
anteroposterior ce trece prin articulațiile acromioclaviculare
- revenirea din basculă a scapulei se realizează printr-o mișcare de rotație înapoi și în jos.
- mișcarea de basculă a scapulei asigură ducerea brațului mai sus de orizontală (nivel până la care mișcarea a fost
realizată de articulația scapulohumerală) limitată de contactul tuberozității mari a humerusului de acromion
- amplitudinea mișcării de basculă a scapulei este de 450.

Biomecanica la nivelul articulației scapulo-humerale

1. La nivelul articulației scapulohumerale se efectuează mișcări de: flexie (anteducție) - extensie (retroducție) în jurul
unui ax transversal care trece prin mijlocul cavității glenoide a scapulei și centrul trocanterului.
a. Flexia are amplitudine de 120o dincolo de care mișcarea se realizează cu ajutorul articulației scapulotoracice prin
deplasarea anterioară a scapulei față de torace. Aceasta este limitată de ligamentul coracobrahial, mușchiul triceps și porțiunea
posterioară a capsulei articulare.
b. Extensia are amplitudine de 35o și este limitată de mușchii aflați pe fața anterioară a capsulei articulare, ligamentele
glenohumerale și partea anterioară a capsulei articulare.
2. a Abducția - amplitudine de 72 o, se efectuează în plan frontal și în jurul unui ax anteroposterior care trece prin capul
humeral. Abducția are amplitudinea de 90o. Articulația scapulohumerală asigură deplasarea brațului doar până la orizontală fiind
blocată de bureletul glenoidal. Faza se continuă, mișcarea realizându-se prin basculă scapulară până ce brațul ajunge în poziție
verticală. Abducția este limitată de ligamentul supragleno-prehumeral și ligamentul pregleno-subhumeral.
2. b. Adducția - mișcarea inversă abducției, este limitată de trunchi.
3. Rotația internă - externă are amplitudinea de 95o și se efectuează în jurul unui ax vertical care trece prin centrul
capului humeral și troclee.
a. Rotația internă - limitată de porțiunea posterioară a capsulei articulare și de mușchi. În rotația internă capul humeral
rotează înapoi iar cele 2 tuberozități humerale se rotesc înainte. Partea anterioară a capsulei anterioare se relaxează iar partea
posterioară a capsulei articulare este pusă în tensiune.
b. Rotația externă are loc în sens invers rotațiilor interne, amplitudinea este de 80 o. Este limitată de porțiunea anterioară
a capsulei articulare, ligamentul gleno-humeral și mușchi.

11
 4. Circumducția presupune însumarea mișcărilor mai sus menționate. Se realizează prin alunecarea capului humeral în
cavitatea glenoidă a scapulei parcurgând fazele mișcărilor anterioare timp în care epifiza distală a humerusului descrie un cerc
complet.

Fig. 2
Biomecanica la nivelul articulației cotului
La acest nivel se realizează mișcări de flexie - extensie - în jurul unui ax transversal oblic care trece prin epicondilii
humerali, la acestea se mai adaugă mișcări pasive de înclinare laterală care dispar în apropierea cotului (figura 3).
Mișcarea de flexie a antebrațului - acesta se apropie de braț, amplitudinea mișcării fiind de 150 o. Flexia este limitată de
mușchiul triceps, părțile moi ale antebrațului, ligamentul posterior și pătrunderea apofizei coronoide în fosa coronoidă.
În extensie amplitudinea este de 150 -160o. Această mișcare este limitată de mușchii anteriori ai brațului și antebrațului,
de pătrunderea olecranului în fosa olecraniană, de punerea în tensiune a ligamentului anterior al cotului, capsulei articulare
anterioare și a ligamentelor colaterale (radial și cubital).
În articulația humeroradială au loc mișcări de alunecare înainte-înapoi a fosei capului radial în jurul condilului humeral.

12
 Fig.3

Biomecanica articulațiilor radioulnare - proximale și distale

Acestea realizează rotația internă (pronația) și rotația externă (supinația) la nivelul antebrațului.
Pronația și supinația
Axul mișcărilor trece de la capul radial la capul ulnar și are un traiect oblic. Se realizează prin sumarea rotației și
translației radiusului în jurul cubitusului. Amplitudinea pronației - supinației este de 180 o activ și 190o pasiv.
Pronația
- capul radiusului rotează medial în jurul axului său propriu și în cavitatea sigmoidă a ulnei,
- diafiza radiusului încrucișează diafiza ulnei,
- diafizele se apropie menționându-se spațiul interosos,
- mebrana interioară se relaxează,
- în pronație policele este adus către corp, iar palma este orientată înapoi.
Supinația
- policele va fi adus în afară, iar palma va fi orientată înainte,
- epifiza superioară a radiusului rotează lateral,
- diafiza radiusului devine paralelă cu cea a ulnei,
- spațiul interosos se mărește.
În aceste mișcări ulna are rol static determinat de trohleartroza humeroulnară.

13
 Fig.4
Biomecanica la nivelul mâinii
Aceasta reprezintă suma mișcărilor realizate la nivelul articulațiilor radiocarpiene - intercarpiene (rândul 1 carpian),
mediocarpiene (între rândul 1 și 2 carpian) și carpometacarpiană (figura 4). În articulațiile de mai sus au loc mișcări reduse de
alunecare, dar prin însumarea cărora se realizează deplasări ample ale mâinii. Mișcările executate la nivelul acestor articulații sunt
de flexie - extensie, abductie - adducție și circumducție.
Flexia - extensia se efectuează în plan sagital. În flexie și extensie alunecarea înainte și înapoi a celor 2 rânduri carpiene
se produc simultan în jurul axelor transversale. Primul rând carpian se mișcă în jurul unui ax transversal care trece prin vârful celor
2 apofize stiloide, iar al 2-lea rând carpian se mișcă în jurul unui ax transversal care trece prin capul osului mare. În flexie fața
palmară a mâinii se apropie de antebraț. Flexia - limitată de ligamentele posterioare ale articulațiilor și mușchii antagoniști. În
extensie, fața dorsală a mâinii se apropie de fața dorsală a antebrațului.
Abducția - adducția se efectuează în plan frontal în jurul unui ax anteroposterior care trece prin osul mare. Acestea nu sunt
mișcări pure combinându-se cu mișcări de flexie extensie.
În abducție (înclinare radială) marginea radială a mâinii se apropie de marginea radială a antebrațului. Înclinarea radială
este limitată de ligamentele laterale interne.
În adducție (înclinare cubitală), marginea ulnară a mâinii se apropie de marginea ulnară a antebrațului.
Înclinarea cubitală este limitată de ligamentele laterale externe. Circumducția rezultă prin trecerea succesivă prin pozițiile
mai sus menționate.
Degetele de la mână execută următoarele mișcări:
- flexia - strângerea pumnului,
- extensia - desfacerea pumnului,
- abducția - îndepărtarea degetelor,
- adducția - apropierea degetelor,
- opoziția - de prindere sau de pensă, specific omului.

14
 Biomecanica la nivelul membrului inferior
Biomecanica la nivelul bazinului
Articulțiile centurii pelviene sunt reprezentate de cele 2 coxale care se articulează anterior prin simfiza pubiană
(amfiartroza) și posterior cu osul sacrum prin articulația sacroiliacă semimobilă. Mișcările articulțiilor sacroiliace constau în
mișcări de basculă ale sacrului în jurul unui ax transversal ce trece prin partea superioară a osului. Aceste mișcări sunt de nutație și
contranutație. Ele sunt mai puțin ample la bază și mai ample la vârf.
Mișcările de nutație se întâlnesc la trecerea din poziția culcat în poziția în picioare. Sacrumul apăsat de coloana
vertebrală coboară câțiva milimetri prin baza sa. Baza sacrumului se orientează în jos și înainte, vârful sacrumului se orientează în
sus și înapoi.
În această situație strâmtoarea superioară a bazinului se micșorează, iar strâmtoarea inferioară se mărește.
Mișcările de contranutație au loc în hiperextensia trunchiului sau în poziția culcat, situație în care, strâmtoarea
superioară a bazinului se mărește, iar cea inferioară se micșorează situație în care baza sacrumului este îndreptată în sus și înapoi,
iar vârful sacrumului se îndreaptă în jos și înainte. Aceste mișcări au importanță la naștere, când aparatul ligamentar se relaxeză
mărind amplitudinea mișcărilor de la nivelul articulațiilor pelviene.

15
 Fig. 5 Fig. 6

Biomecanica la nivelul șoldului

Articulațiile coxofemurale (figura 7) permit membrului inferior 2 funcții contradictorii:
- oscilația în faza pendulării,
- stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergarii etc.
La nivelul șoldului - mișcări complexe și de mare amplitudine. Aceste mișcări sunt: flexie-extensie, abducție-adducție,
rotație internă-rotație externă și circumducție.
Flexia și extensia se desfășoară în plan sagital, în jurul unui ax transversal ce trece prin vârful marelui trohanter și foseta
ligamentului rotund.
16
 Fig. 7

Biomecanica la nivelul genunchiului

Articulația genunchiului - cea mai mare din corp, este solicitată în statică și în mers. Biomecanica genunchiului se referă
la biomecanica articulației femurotibiale și articulației femurorotuliană.
Articulația tibioperonieră superioară nu participă la alcătuirea genunchiului, servind doar ca inserție pentru porțiunea
distală a ligamentului lateral extern și mușchiul biceps femural.
La nivelul articulației femurotibiale sunt permise 2 tipuri de mișcări: flexia și extensia gambei pe coapsă executate în
ortostatism, în plan sagital antero-posterior, în jurul unei axe transversale care trece prin tuberozitățile condiliene femurale.
Mișcările de flexie - extensie se pot efectua prin:
- deplasarea femurului pe tibia fixată,
- deplasarea tibiei pe femurul fixat,
- deplasarea simultană a femurului și tibiei.
Mișcarea de flexie definește mișcarea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața posterioară a coapsei. În acest
timp condilii femurali se deplasează pe cavitățile glenoidale ale tibiei, meniscurile realizează congruența suprafețelor articulare
care se deplasează dinainte-înapoi, meniscul intern, mai rigid, deplasându-se mai puțin, iar meniscul extern fiind mai mobil.
Această diferență de mobilitate stă la baza a 80% din totalul rupturilor de menisc întâlnite la sportivi.

17
 Fig. 8

Biomecanica articulaței la nivelul gleznei

Articulația gleznei - de tip trohlear, permițând în principiu mișcările de flexie și extensie cu o amplitudine totală a flexiei -
extensiei de 70o, din care 25o revin flexiei dorsale și 45o revin extensiei. Mai sunt posibile mișcări de lateralitate și mișcări de
deplasare înainte și înapoi ale astragalului. Flexia se referă la flexia dorsală, iar extensia se referă la flexia plantară.
Flexia (flexia dorsală) este mișcarea prin care fața dorsală a plantei se apropie de fața anterioară a gambei. Extensia (flexia
plantară) este mișcarea prin care fața plantară a piciorului se apropie de fața posterioară a gambei.

Biomecanica articulațiilor piciorului (plantei)

La acest nivel se realizează mișcări de amplitudini reduse, dar per ansamblu relativ mare de:
- flexie - extensie (mai mult la nivelul gleznei și mai puțin la nivelul plantei),
- abducție - adducție (are loc la nivelul articulației subastragaliene),
- rotație internă - externă ( are loc la nivelul articulației medio tarsiana și articulației subastragaliene,
- circumducție.
Rotația internă - mișcarea în care marginea internă a plantei se ridică de la sol, iar planta privește înăuntru. Rotația
externă este mișcarea prin care marginea externă a plantei se ridică de la sol, iar planta privește în afară. Ambele mișcări se
desfășoară în jurul unui ax antero-posterior, la nivelul articulției medio-tarsiene.

18
 Adducția- abducția se realizează în jurul unui ax vertical în articulația subastragaliană. Adducția plantară este mișcarea
prin care vârful piciorului se apropie de linia mediană. Abducția planetară este mișcarea prin care vârful picioarelor se depărtează
de linia mediană.
Rotația internă se asociază cu adducția și împreună reprezintă inversiunea care este ușurată de extensia piciorului. Rotația
externă se asociază cu abducția și împreună reprezintă eversiunea care este ușurată de flexia dorsală a piciorului.
Circumducția se realizează prin executarea succesivă a mișcărilor anterioare.

Fig. 9
Mișcări la nivelul articulației tarso-metatarsiene.
Acestea sunt mișcări simple de alunecare ale metatarsienelor pe tarsiene. Cele mai mobile sunt metatarsienele IV și V
urmate de I și III, iar II aproape imobil, datorită ligamentelor ce îl leagă de oasele vecine.

19
 Curs 3
SISTEMUL MUSCULAR
TIPURI DE MUȘCHI, STRUCTURA MUȘCHILOR, GRUPE DE MUȘCHI SCHELETICI

Țesutul muscular - format din celule, care s-au diferențiat în vederea funcției de contracție. Participă la formarea
mușchilor, organe prin a căror contracție se produce lucrul mecanic (Lapique).
Între sistemul nervos și țesutul muscular există o strânsă legătură, acestea formează o unitate funcțională.
Țesutul muscular este de origine mezodermică sau mezenchimatoasă.

Structura și clasificarea țesutului muscular

Țesutul muscular - alcătuit din celule (fibre musculare) de aspect fuziform sau alungite. În citoplasma lor întâlnim miofibrile
(suportul material al contracțieu musculare. Miofibrile sunt de două feluri:
- Omogene pe toată lungimea lor și participă la formarea fibrelor musculare netede,
- Neomogene, complexe, cu striații de-a lungul lor participă la formarea fibrelor musculare striate.
- țesutul muscular neted;
- țesutul muscular striat;
a) țesutul muscular cardiac;
b) țesutul muscular nervos;
Mușchii
- Mușchi involuntari (netezi) sunt compuși din celule fusiforme;
- Mușchiul cardiac (al inimii) este constituit din fibre musculare ramificate;
- Filamentele de actiă și miozină ale mușchilor voluntari glisează în timpul contracției

În organism întâlnim două mari grupe de țesut muscular: neted și striat.

Mușchii netezi produc contracții lente, prelungite, prin contracție dezvoltă o forță mai mare, mai rezistenți la oboseală.
Contracția lor nu este supusă voinței noastre (mușchi voluntari), formează musculatura viscerelor (organelor).
20
 Mușchii striați produc contracții rapide, de scurtă durată, contracția fiind supusă voinței noastre (mușchi voluntari) și
formează musculatura scheletică a corpului.
Aici întâlnim o varietate specială țesutul muscular cardiac (mușchiul cardiac), care este un sincțiu muscular în rețea,
apropiindu-se de cel neted și de cel striat, având însă o funcție specială care nu este supusă voinței noastre.
Culoarea roșie a mușchilor este dată de pigmentul conținut de fibrele musculare (mioglobină), care este un pigment
respirator al mușchilor, având proprietatea de a fixa oxigenul. Apariția pigmentului pe cale filogenetică este mai recentă, legată de
intensificarea proceselor de oxidare și a consumului de oxigen.
Compoziția chimică
Din punct de vedere chimic în fibrele musculare găsim multă apă, ioni de calciu (necesari menținerii excitabilității
terminațiilor nervoase), ioni de potasiu (inhibă activitatea fibrelor), ioni de sodiu (ajută la refacerea mușchiului, eliberând acidul
ortofosforic), glicogen (mai bogat în mușchii antrenați), creatină, creatinină, fosfagen, acid adenozintrifosforic (sursă de energie
chimică a contracției musculare). Substanțele proteice reprezentate de miozină, miogen și fosforilaze. În fibrele roșii întâlnim
cromaproteidul mioglobină - dă culoarea roșie a mușchilor.

Țesutul muscular neted

Formează tunica musculară a viscerelor tubului digestiv, vase sanguine, trahee, bronhii etc.
Fibra musculară netedă (miocit), aspect fusiform lungime de 20-500µ. Membrana celulară se numește sarcolemă, iar
citoplasma se numește sarcoplasmă. Nucleul situat în centrul celulei. În citoplasma fibrei netede, spre periferie constatăm prezența
miofibrilelor, grupate în mănunchiuri mici, separate între ele prin sarcoplasmă. Este așezată deobicei în două straturi (unul
longitudinal, altul circular). Odată cu țesutul conjunctiv ajung în fibrele musculare capilare și fibre nervoase amielinice, care
formează plexuri de la care pleacă ramificații care printr-unul sau mai mulți butoni, se termină la suprafața fibrelor musculare
netede.
Miologia - ramură a anatomiei care se ocupă cu studiul mușchilor și al anexelor lor. Totalitatea mușchilor formează
sistemul muscular. Mușchii se împart în trei categorii: mușchi netezi, mușchi striați și mușchiul cardiac.
Mușchii striați (scheletici) - elemente active ale aparatului locomotor. Prin contracția lor se produce lucrul mecanic
exprimat prin menținerea poziției corpului și a segmentelor sale (contracția tonică), sau se produce mișcarea ca aurmare a scurtării
mușchilor prin contracție.
Unitatea microscopică a mușchilor striați o constituie fibra musculară striată. Fibra musculară striată nu reprezintă o
singură celulă ci este un sincițiu celular cu mai mulți nuclei. Forma prismatică, lungimea până la 12 cm. Membrana fibrei
musculare (sarcolema) subțire și elastică. Nucleii (mai mulți la număr, sunt situați la periferia fibrei, sub sarcolemă, sunt
înconjurați de sarcoplasmă (rezervorul de energie al miofibrilelor.
Miofibrilele (diferențieri ale sarcoplasmei) elemente caracteristice fibrei musculare striate. De-a lungul lor observăm
striații transversale datorită suprapunerii unor discuri clare și întunecate care alternează între ele.
Discul clar este elastic, străbătul transversal la om, de o bandă întuncată, care unește banda celorlalte miofibrile, străbate
sarcoplasma și se prinde de sarcolemă. Banda este denumită stria Amici (membrana Z) și are rolul sde solidarizare a miofibrilelor
în timpul contracției. În discul întunecat observăm în timpul contracției o bandă clară (stria Hensen), care este străbătută de o
membrană întunecată (membrana M). Segmentul miofibrilei cuprins între cele două membrane Z (sarcomer), reprezintă unitatea
funcțională, contractilă a miofibrilelor striate.
Miofibrele sunt grupate în mănunchiuri înconjurate de sarcoplasmă (colonetele Leydig). Pe secțiunea transversală
colonetele apar sub forma unor câmpuri poligonale, punctate înconjurate de sarcoplasmă clară - câmpurile Conheim (reprezintă
21
proiecția pe secțiune transversală a colonetelor Leydig). La microscopul electronic, miofibrilele apar formate din protofibrile
(ultrafibrile), acestea fiind constituie din molecule proteice, dispuse liniar (actina), care pot devenii globulare, și din miozină cu
moleculele globulare.
Actina și miozina formează complexul actomiozina, care în prezența sărurilor și a acidului adenozintrifosofric, produce
contracția fibrelor musculare. În discurile obscure găsim cea mai mare cantitate de actomiozină și mioglobină, între cele clare de
adenozintrifosofric.
Fibrele musculare striate se grupeazxă în fascicule, găsim țesutul conjunctiv lax bogat în capilare sanguine și nervi.
Mușchii striați ai corpului sunt în jur de 500, reprezentând 40% din greutatea corpului, și iau parte la alcătuirea formei generale a
corpului.
Forma mușchilor. Mușchii sunt alcătuiți dintr-un corp (pântece - venter) și două extremități care se continuă cu tendonul,
prin care se prind de oase. Există mușchi care au două corpuri musculare (mușchi biventeri - mușchiul digastric, mușchiul
omohioidian). Forma mușchilor: mușchi fuziform, mușchi unipenat, mușchi bipenat, mușchi biceps, mușchi lat, mușchi biventer.
După dimensiunile spațiale și după direcția fibrelor există:
- mușchi lungi (mușchi de viteză) - lungimea mai mare decât lățimea și grosimea, se găsesc la nivelul extremităților, se
contractă repede, produc mișcări mai ample (mai mari dar nu puternice);
- mușchi lați - lungimea și lățimea mai mari decât grosimea, se găsesc de obicei în peeții cavității trunchiului (mușchii
oblici, mușchii abdominali, latissimus;
- mușchi scurți - dimensiuni mici, se găsesc în regiunile cu mișcări reduse dar care necesită forță musculară mare. Mușchii
scurți și groși (mușchi de efort) mușchii jgeaburilor vertebrale;
- mușchi circulari - se dispun în formă circulară sau semicirculară în jurul orificiilor, formează sfinctere (sfincterul anal).
Se numesc mușchi orbiculari (mușchi orbiculari ai ochilor, mușchi orbiculari ai buzelor).
Există mușchi care se prind de os prin 2 capete (mușchi biceps), 3 capete (mușchi triceps) sau 4 capete (mușchi
quadriceps).
După direcția fibrelor musculare față de tendon - mușchi cu fibre drepte (majoritatea) și mușchi cu fibre oblice (mușchi
penați - unipenați - mușchiul tibial, bipenați - mușchiul brahial anterior). Fiecare mușchi scheletic are un capăt de origine
(originea) care se fixează pe osul ce rămâne nemișcat sau se deplasează mai puțin în timpul contracției (punctul fix al mușchiului)
și un capăt de inserție (inserția) care se fixează pe osul ce se deplasează în timpul contracției (puncul mobil al mușchiului). În
funcție de capătul care se mișcă originea și inserția se pot schimba. Punctul de fixare pe osul superior (proximal) - originea,
punctul de fixare pe osul inferior (distal) - inserția.
Structura mușchilor scheletici
Fiecare fibră musculară este învelită de o teacă subțire de țesut conjunctiv (endomizium). Fibrele colagene și elastice ale
endomiziumului se sprijină pe sarcolema fibrei musculare, apoi formează o rețea care solidarizează între ele fibrele musculare. În
grosimea mușchiului, fibrele musculare se grupează formând fascicule primare, care apoi se grupează în fascicule secundare, iar
dacă mușchiul este mai gros se formează fascicule terțiare, care sunt înconjurate de țesut conjunctiv, lax bogat în vase de sânge și
nervi, iar acesta din urmă formează perimysium-ul intern, care ste strâns legat de membrana conjunctivo-elastică care învelește la
suprafață întregul mușchi formând perimysium-ul extern. Elasticitatea este dată de bogăția de fibre elastice. Fibrele elastice
participă la uniformizarea contracției și la repartizarea treptată a energiei musculare.
Tendonul - este organul de legătură între mușchi și os, este format din țesut conjunctiv fibros ( țesut tendinos). Tendonul
este inextensibil, rezistent, culoare albă-sidefie, iar forma este variabilă (cilinrică sau turtită). Există mușchi care se fixează pe os
prin tendoane late (aponevroze), ex. aponevroza oblicului extern, a oblicului intern, a transversului abdominal etc. Legătura
22
tendonului cu mușchiul se face prin pătrunderea fibrelor tendinoase în fibrele musculare, ramificându-se în sarcolemă sau oprindu-
se la nivelul extremității miofibrilelor. Tendonul este bogat inervat.

Vascularizarea mușchiului scheletic

Arterele după ce pătrund în mușchi formează o primă rețea vasculară, din aceasta pleacă arteriolele care prin septuri
conjunctive perimysium-ul intern ajung în jurul fiecărei fibre musculare unde formează o bogată rețea capilară.
Venulele și venele merg paralel cu arteriolele și cu arterele mușchiului. Între arteriole și venule există anastomoze directe
arteriovenoase (șunțuri) care port scurtcircuita circulația sângelui în mușchi mai ales când fibrele sunt în repaus. Debitul sângelui
este direct proporțional cu fazele sale de activitate.
Inervația mușchiului scheletic
Între mușchi și sistemul nervos este o strânsă legătură funcțională. Tonusul, contracția și sensibilitatea mușchiului se
datorează sistemului nervos. Mușchii au inervație motorie, senzitivă și vegetativă. Fibrele nervoase ajung la mușchi sau pleacă prin
nervul mușchiului. Majoritatea fibrelor vegetative (simpatice și parasimpatice) ajung la mușchi pe calea plexurilor perivasculare.
Fibrele motorii după ce ajung la mușchi formează la nivelul perimysium-ul intern plexuri nervoase din care pleacă fibre
la fibra musculară. Legărura între fibra nervoasă motorie și ce amusculară se face prin internmediul plăcii motorii, care la nivelul
plăcii motorii axonul își pierde teaca de mielină, pătrunde sub sarcolemă dând o serie de ramificații scurte înconjurate de
sarcoplasmă.
Fibrele senzitive se termină fie în țesutul conjunctiv dintre fibrele musculare fie pe fibra musculară însăși prin terminații
libere sau formează fusuri neuro-musculare, care sunt formate din mai multe fibre musculare care și-au pierdut miofibrilele, iar în
jurul lor axonii sunt dispuși în spirală. , sunt numeroase la locul de unire dintre fibrele m,usculare cu cele tendinoase. .
Anexele mușchilor
Anexele mușculare sunt: burse sinoviale sau mucoase, tecile sinoviale și fibroase ale tendonului și fasciile musculare.

STRUCTURA MUȘCHILOR SCHELETICI

23
 Muşchii capului sunt reprezentaţi de:
- mușchii mimicii (mușchii mimicei) - (mușchii fantei palpebrale, mușchii nazali, mușchii peribucali),
- Mușchii masticatori (mușchiul temporal, mușchiul maseter, mușchiul pterigoidian lateral și mușchiul pterigoidian
medial)
- Mușchii organelor de simț

24
Mușchii gâtului
Topografic, muşchii gâtului se împart în următoarele grupe:
1) muşchii superficiali – sternocleidomasto-idian, platisma;
2) muşchii inseraţi pe osul hioid:
a) suprahioidieni: m. milohioid, m. digastric,m. stilohioid, m.geniohioid;
b) infrahioidieni: m. sternohioid, m. sternotireoid, m. tireohioid, m. omohioid.
3) muşchi profunzi:
a) m. laterali: m. scalen anterior, m. scalen mediu și m. scalen posterior;
b) prevertebrali: m. lung al gâtului, m. lung al capului, m. drept anterior al capului și m. drept lateral al capului.

25
 M. GÂTULUI - m. profunzi - vedere laterală

Mușchii trunchiului - Sunt dispuși în trei straturi:

- stratul extern cuprinde: M. intercostali externi - la torace și M. oblic extern abdominal - la abdomen;
- stratul mijlociu cuprinde: M. intercostali interni - la torace si M. oblic intern abdominal - la abdomen;
- stratul intern cuprinde: M. subcostali, M. intercostali intimi, M. transvers - la torace și M. transvers abdominal - la
abdomen

26
 Mușchii spatelui: Angular, Dreptul anterior, Supraspinosul, Trapezul, Rotundul mic, Marele dorsal, Romboizii (micul
romboid și marele romboid), Erector spinal (m. Iliocostal, m. longisimus, m. spinal)

27
28
29
 Mușchii brațului, antebrațului și ai mâinii : 1. Triceps brahial, 2. Biceps brachial, 3. Deltoidul, 4. Coracobrahialul, 5.
Brahio-radialul, 6. Rotundul pronator , 7. Pătratul pronator, 8. Extensorul comun al degetelor, 9. Extensorul lung al policelui,
Extensor scurt al policelui;

30
31
32
33
 Mușchii coapsei, gambei și ai piciorului: 1. Fesierul mic, 2. Cvatricepsul (M. Dreptul anterior, M. Vastul median
(intern) M. Vastul lateral (extern), M. Cruralul (vastul intermediar); 3. Adductor mare, 4. Croitorul, 5. Tibialul posterior, 6.
Scurtul peronier, 7. Extensorul lung al halucelui.

34
M. Vast intermediar

35
36
 Curs 4
SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos
Unitatea funcțională a sistemului nervos este celula numită neuron. Sistemul nervos central este alcătuit din țesut nervos,
care având la baza funcția reflexă, asigură legătura organismului cu mediul în care acesta trăiește și se dezvoltă, realizând
unitatea organism - mediu, iar pe de altă parte coordonează activitatea organelor și aparatelor corpului, asigurând în acest fel
unitatea funcțională a organismului.
Neuronul

37
 Sistemul nervos: noţiuni generale, măduva spinării, nervii spinali, termeni uzuali, trunchiul cerebral, nervii
cranieni

Sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic

Din punct de vedere funcțional sistemul nervos formează un tot unitar. Sistemul nervos poate fi împarțit din punct de
vedere funcțional în:
- sistem nervos central sau cerebrospinal (cuprinde encefalul și măduva spinării). La acest nivel se găsesc centrii
superiori de reglare și coordonare a funcțiilor.
- sistem nervos periferic reprezentat de totalitatea prelungirilor care iși au originea anatomică sau sunt conectate
funcțional cu sistemul nervos central. Sistemul nervos periferic conține prelungirile neuronilor care constituie nervii pe traiectul
cărora se pot găsi și ganglioni (corpii neuronali).

Măduva spinării - se întinde într-un plan convențional care trece prin gaura occipitală și a 2-a vertebră lombară unde se
termină prin conul medular. Acesta se continuă cu o formațiune subțire până la fața posterioară a vertebrei a 2-a coccigiene .
Măduva spinării se împarte în 4 porțiuni: cervicală, toracală, lombară și sacrală. Ea prezintă doua porțiuni mai voluminoase
numite intumescențe (cervicală și lombară) care corespund originii nervilor plexului brahial și respectiv lombar. Dezvoltarea mai
accentuată a măduvei în aceste regiuni corespunde funcțiilor complexe ale membrelor superioare și inferioare.
Măduva spinării

Măduva spinării

38
 Meningele spinal
Meningele spinal: măduva este alcătuită din 3 membrane de protecție, care o învelesc. La nivelul găurii occipitale,
meningele spinale se continuă cu meningele cerebral. Membrana exterioară, numită dura mater are o structură lamelară fibroasă,
rezistentă și este separată de pereții canalului vertebral prin spatiul epidural în care se află țesut conjunctiv și gras, cât și vene
multiplu anastomozate. Superior, la nivelul găurii occipitale se continua cu dura mater craniană. Inferior se termină în fund de sac
în care sunt adăpostite filum terminale, împreună cu învelișul dural cu care vine în contact, formând ligamentul coccigian.
Arahnoida este cea de a doua membrană din constituția meningelui. Are o structură conjuctivă și este separată de dura
mater prin spatiul subdural și de pia mater prin spatiul subarahnoidian care contine lichid cefalorahidian.
Pia mater sau meningele vascular este o membrană conjuctivo-vasculară, cu rol nutritiv care învelește măduva de care
aderă intim, pătrunzând în șanțuri și fisuri.
Trunchiul Cerebral
Trunchiul cerebral este format din: pedunculi cerebrali, bulb și punte.
Bulbul se găsește în partea inferioară a trunchiului cerebral și se continuă cu maduva spinării. Superior este despărțit prin
șanțul bulbo-pontin de punte.
Diencefalul: diencefalul sau creierul intermediar este așezat sub emisferele cerebrale și deasupra mezencefalului
(pedunculii cerebrali și corpii cvadrigemeni).

39
 Trunchiul cerebral - vedere posterioară

Cerebelul
Cerebelul: cerebelul sau creierul mic este situat în etajul inferior al cutiei craniene, posterior de trunchiul cerebral. Este
separat de creierul mare printr-o prelungire a durei mater, cortul cerebelului, care îl separă de lobii occipitali, ai emisferelor
cerebrale. Cerebelul constituie o zonă superioară de integrare, având rolul de a doza și coordona mișcările pe care le comandă
scoarța cerebrală. Prezintă o parte mediană, cu direcție anteroposterioară numită vermis și doua părți laterale, lățite numite
emisfere cerebeloase. Cerebelul participă la formarea tavanului ventriculului al IV-lea. Legătura cerebelului cu trunchiul cerebral
se face prin intermediul a trei perechi de pedunculi cerebeloși:
40
 - inferiori sau corpii restiformi, care fac legatura cerebelului cu bulbul;
- mijlocii sau brațele punții care leagă cerebelul de punte;
- superiori sau brațele conjunctive care leagă cerebelul de mezencefal;

Cerebelul - secțiune

Emisferele Cerebrale
Emisferele Cerebrale: emisferele cerebrale sunt în număr de două fiind separate prin fisura interemisferică. Emisferele
cerebrale au formă ovoidală,cu axul mare antero-posterior. Au trei fețe: laterală, medială și bazală și trei margini: laterală, supero-
medială și infero-medială. Suprafața exterioară este brăzdată de numeroase sanțuri de adâncime diferite, numite fisuri. Fisurile
delimitează circumvoluțiile sau girusurile cerebrale.

41
 Cisternele subarahnoidiene
Cisternele subarahnoidiene sunt reprezentate de:
- Cisterna mare (cerebro-medulară) situată între ventriculul IV și fața inferioară a cerebelului, este locul de elecție al
puncției suboccipitale.
- Cisterna bulbo-pontină, la nivelul șanțului bulbopontin prin care trece artera bazilară.
- Cisterna interpenduculară, între picioarele pedunculilor cerebrali.
- Cisterna laterală, în profunzimea scizurii laterale Sylvius, cu artera cerebrală mijlocie, pe lobul temporal.
- Cisterna chiasmatică, la nivelul chiasmei optice, prelungindu-se și pe fața superioară a corpului calos.
- Cisterna mare a venei cerebrale, între spleniusul corpului calos și trigonul (fornix). Cerebral, conține vena Galen și
epifiza.
Cisterna ambiens, situată în jurul protuberanței și a pedunculilor cerebrali, întinzându-se până la epifiză și corpii
cvadrigemeni. Pia mater este un înveliș subțire care îmbracă toată suprafața creierului, pătrunzând în șanțuri și scizuri. Este o

42
membrană vasculară. Vasele cerebrale sunt plasate pe fața externă a piei mater, deci în plin spațiu subarahnoidian, spre deosebire
de pia mater a măduvei, unde vasele sunt conținute în grosimea acesteia.
Lichidul cefalorahidian
Lichidul cefalorahidian își are originea la nivelul plexurilor coroide. Din ventriculii laterali, lichidul cefalorahidian trece
prin orificiile Monro în ventriculul III, de aici prin apeductul Syllvius ajunge în ventriculul IV unde fie trece în canalul ependimar
de la nivelul măduvei, fie prin orificiile de la nivelul parții inferioare a plafonului ventriculului IV (orificiul median Magendie)
trece în spațiul subarahnoidian.
Nervii spinali
Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării și conțin întotdeauna atât fibre motorii cât și fibre
senzitive. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. Fiecare nerv spinal este atașat de măduva spinării prin
intermediul a două rădăcini, una conține fibre motorii iar cealaltă, fibre senzitive. După unirea rădăcinilor, cele două tipuri de fibre
se alătură pentru a forma nervul, deși fiecare acționează independent una de cealaltă.

Sistemul Nervos Periferic (SNV - Simpatic)

43
Sistemul Nervos Periferic (SNV - Parasimpatic)

Nervii spinali ai trunchiului și ai membrelor superioare - vedere anterioară

44
Nervii spinali ai trunchiului și membrelor superioare - vedere posterioară

Nervii spinali ai membrelor inferioare- vedere posterioară

45
Nervii spinali - vedere anterioară

Nervii cranieni
Există 12 perechi de nervi cranieni, cu originea aparentă și reală în encefal. Se grupează în:
- nervi senzitivi: I, II, VIII,
- nervi motori: III, IV, VI, XI si XII
- nervi micști:V, VII, IX, X.

Nervii cranieni

46
47
48
 Nervii cranieni
Nervul vag are cea mai lungă cale și are funcții senzoriale și motorii. Se extinde din cap până la abdomen. Isi are originea
in partea trunchiului creierului numita medula.

49
Nervii cranieni

50
 CURS 5
ANATOMIA SISTEMULUI ENDOCRIN

Hipofiza - Hipofiza - este alcătuită din trei lobi: anterior, mijlociu (intermediar) şi posterior. Lobul anterior este cel mai
dezvoltat. Lobul intermediar este foarte mic (aproximativ 2% din hipofiza).
Anatomic, hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară. Între eminenţa mediană a hipotalamusului şi
adenohipofiză există o legătură vasculară reprezentată de sistemul port-hipotalamo-hipofizar.

51
 Hipofiza - hormonii lobilor anterior si intermediar

Hipotalamusul
Hipotalamusul este, în acelaşi timp, şi glandă endocrină şi centru nervos de reglare a funcţiilor vegetative. Hipotalamusul
secretă hormoni de inhibare a adenohipofizei, de stimulare a adenohipofizei şi hormonii care se depun în neurohipofiză (ocitocina
şi hormonul antidiuretic).
Neurohipofiza
Hormonii eliberaţi în circulaţie de către neurohipofiză sunt: vasopresina (sau hormonul antidiuretic ADH) şi oxitocina.
Ei sunt secretaţi în hipotalamusul anterior, iar punerea lor în circulaţie se face sub influenţa hipotalamusului prin tija
pituitară.
52
 Tiroida - Este localizată în zona anterioară a gâtului, într-o capsulă fibroasă (loja tiroidei). Glanda are doi lobi laterali
uniţi între ei prin istmul tiroidian. Ţesutul secretor (parechimul glandular) este format din celule epiteliale organizate în foliculi, în
interiorul cărora se află un material omogen, vâscos, numit coloid. Acesta conţine tireoglobulină, forma de depozit a hormonilor
tiroidieni, tiroxina şi triiodotironina.
Tireoglobulina este o proteină sintetizată de celulele foliculare. Prin iodarea moleculeor de tirozină din structura
tireoglobulinei, rezultă hormonii tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina).

Tiroida - Sinteza hormonilor şi eliberarea lor din coloid în sânge se face sub acţiunea TSH hipofizar. Între foliculii
tiroidieni se găsesc celule speciale, numite celule parafoliculare sau celule „C”, care secretă calcitonina.
Paratiroidele - Paratiroidele sunt situate în spatele glandei tiroide și, în general, includ patru glande (sau două perechi de
glande paratiroide), dar pot exista și cinci sau șase. Numele lor reflectă relația strânsă cu glanda tiroidă. De obicei, există două
glande paratiroide: partea superioară și două glande paratiroide inferioare, sau glandele paratiroide superioare și inferioare.
Perechea superioară a paratiroidei este localizată, de obicei, în spatele tiroidei, în timp ce perechea inferioară se află între ramurile
tiroidei inferioare.
53
 Glandele paratiroide - Glandele paratiroide superioare primesc sânge prin artera tiroidă inferioară sau printr-o ramură
anastomotică, situată între artera inferioară și cea superioară a tiroidei. Pe de altă parte, artera inferioară a tiroidei hrănește, de
obicei, glandele paratiroide inferioare. În cazurile în care artera inferioară a tiroidei este absentă, o ramură din artera superioară
tiroidiană hrănește glandele paratiroide inferioare.
Glandele paratiroide conţin celulele principale care secretă parathormonul şi celulele parafoliculare, identice cu celulele
„C” de la tiroidă, care secretă calcitonina.

Glandele suprarenale - Sunt glande pereche, situate la polul superior al rinichiului. Alcătuire: fiecare este formată dintr-o
porţiune corticală (periferică) şi una medulară, diferite din punct de vedere anatomic şi funcţional.
1. Corticosuprarenala (CSR)
Hormonii secretați de corticosuprarenală sunt grupaţi în trei categorii:
- Mineralocorticoizii - cu reprezentantul principal aldosteronul
- Glucocorticoizii sunt reprezentaţi, în special, de cortizon şi
- Hidrocortizon (cortizol)
Hormonii sexo-steroizi sau hormonii sexuali steroizi sunt reprezentaţi de două grupe de hormoni, unii androgeni
(asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (similari celor secretaţi de ovare).

54
 2. Medulosuprarenala - Medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic, ai cărui neuroni nu au prelungiri.
Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine: adrenalina şi noradrenalina.
Vascularizația suprarenalelor - este asigurată de trei artere:
- artera suprarenală superioară, ramură a arterei frenice inferioare;
- artera suprarenală medie, ramură a aortei abdominale;
- artera suprarenală inferioară, ramură a arterei renale.
Drenajul venos este asigurat de două vene:
- vena suprarenală dreaptă, care duce spre vena cavă inferioară;
- vena suprarenală stângă, care duce spre vena renală stângă sau, uneori, spre vena frenică inferioară stângă.

Pancreasul endocrine - Pancreasul este un organ retroperitoneal, situat profund în etajul superior al abdomenlui,
posterior de stomac, unde se intinde între ansa duodenală, dispusă circumferențial în jurul extremității sale drepte, și splină, în
vecinătatea căreia ajunge extremitatea stângă. În poziția sa, pancreasul răspunde fețelor anterioare ale vertebrelor L1 și L2, aderând
la peretele abdominal posterior cu ajutorul fasciei de coalescență retroduodenopancreatică Treitz. La fixarea organului în această
poziție mai contribuie conexiunea cu duodenul, intermediată de canalale pancreatice excretoare, peritoneul, vase și nervi, la care se
adaugă și presa abdominală.
Pancreasul - Regiunea pancreatică se proiectează la suprafața corpului superior și inferior prin două planuri orizontale
care trec prin extremitatea anterioara a coastelor 8 și respectiv la 3 cm deasupra ombilicului. La dreapta, este delimitată de un plan
sagital dus la 3 cm în dreapta liniei mediane a corpului, iar în partea stângă, planul sagital corespunzator proiecției trece la 2 cm
medial de linia medio-claviculară stângă.
Pancreasul are o direcție ușor ascendentă, de la dreapta spre stângă, este alungit în sens transversal și turtit antero-
posterior. Dimensiunile sale variază în funcție de sex (fiind mai voluminos la bărbați), sau vârstă (după 50 ani acestea descrescând
progresiv). Lungimea variază intre 15 si 20 cm, iar lățimea maximă este la nivelul extremității sale drepte unde măsoara 4-5 cm. În
timpul activității, culoarea pancreasului devine roșie, ea fiind roz-cenușie în mod normal. Consistența relativ fermă, dar mai ales
elasticitatea sa determină ca organele învecinate să-și lase amprenta pe el.

55
 Pancreasul endocrine - Pancreasul endocrin este alcătuit din insulele de celule endocrine – insulele Langerhans. Insulele
Langerhans conţin mai multe tipuri de celule secretorii, dintre care celule α (20%), care secretă glucagon, şi celule β (60-70%),
care secretă insulină.

Epifiza

56
 Cursul nr. 6
APARATUL RESPIRATOR

Cavităţile nazale, sinusurile paranazale, laringele.

Traheea, bronhiile, cavitatea toracică în ansamblu și mediastinul.

Pulmonii.
Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care au rolul de a asigura preluarea oxigenului din aerul
atmosferic şi eliminarea bioxidului de carbon din organism. Acesta cuprinde căile respiratorii şi plămânii.
Căile respiratorii
Căile respiratorii se grupează în:
1) căi respiratorii superioare, formate din cavităţile nazale şi faringe;
2) căi respiratorii inferioare, formate din laringe, trahee şi bronhiile principale.

Căile respiratorii superioare

Cavităţile nazale - Cavitatea nazală constituie primul segment al căilor respiratorii fiind segmentul inițial al aparatului
respirator, deține o funcție indispensabilă în ceea ce privește rezonanța vocii și adăpostește în acelasi timp și organul olfactiv.
Cavitatea nazală mai este denumită și nas intern datorită situării sale înapoia piramidei nazale sau a nasului extern. Cavitatea nazală
este separată prin intermediul septului nazal în două compartimente, în mod fiziologic simetrice, numite fose nazale de forma unor
prisme triunghiulare cu baza situată inferior. La interior, acestea sunt compartimentate de formațiuni denumite cornete nazale.
57
 Localizarea cavității nazale este următoarea:
–  Median, în centrul jumătății anterioare a craniului;
– Superior de cavitatea bucală;
–  Inferior de etajul neural (neurocraniul) ce adăpostește encefalul;
–  Medial de orbite;
–  Anterior de nazofaringe ( segmentul superior al faringelui);
–  Posterior de piramida nazală;

Cele două fose nazale se află lateral de septul nazal ce este situat în planul medio-sagital al corpului. El comunică inferior
și anterior cu exteriorul prin intermediul orificiilor narinare cunoscute sub denumirea de nări. Comunicarea cu nazofaringele se
face în regiunea nazală posterioară prin intermediul a două orificii dreptunghiulare numite choane nazale.
Fosele nazale - Fosele nazale prezintă anterior o zona numită vestibul nazal, acoperită de piele, care se continuă apoi cu
mucoasa nazală (mucoasa pituitară), care tapetează întreaga suprafaţă a foselor nazale. Vestibulul nazal, este porţiunea acoperită de
piele (zona de intrare în fosa nazală), care conţine glande sebacee şi foliculi piloşi numiți vibrize. Fosele nazale prezintă fiecare 4
pereți: un perete lateral, unul median, unul superior și unul inferior.

58
 Sinusurile paranazale
Omul posedă patru perechi de sinusuri paranazale, împărțite în subgrupuri, care sunt denumite în funcție de oasele în care
sinusurile se află:
- Sinusurile maxilare, cele mai mari dintre sinusurile paranazale, sunt sub ochi, in oasele maxilare (deschise în partea din
spate a hiatusului semilunar al nasului).
- Sinusurile frontale, superioare ochilor, în osul frontal, care formează partea dură a frunții.
- Sinusurile etmoidale, care sunt formate din mai multe celule de aer în osul etmoidal între nas și ochi.
- Sinusurile sfenoidale, în osul sfenoid.
- Sinusurile paranazale sunt căptușite cu epiteliu respirator (epiteliu columnar ciliat pseudostratificat).

59
 Faringele - Faringele este un conduct musculo-membranos, întins între baza craniului şi orificiul superior al esofagului
(cu care se continuă). Se află înaintea coloanei vertebrale şi înapoia foselor nazale, a cavităţii bucale şi a laringelui, cavităţi cu care
este în comunicaţie. Faringele este străbătut de două căi: digestivă şi respiratorie. Faringele este alcătuit din vestibulul faringian
şi endofaringe.

Vestibulul faringian - Vestibulul faringian este o strâmtoare musculară cuprinsă între două orificii: anterior şi posterior.
Orificiul anterior este limitat superior de vălul palatin, inferior de rădăcina limbii, iar lateral de arcurile gloso-palatine
(aceste arcuri sunt stâlpii posteriori ai vălului palatin). Orificiul posterior este limitat superior de vălul palatin, posterior de peretele
posterior al faringelui, iar lateral de arcurile faringopalatine (acestea sunt stâlpii posteriori ai vălului palatin). Peretele lateral al
vestibulului faringian este format de „sinusul tonsilar” sau „fosa amigdaliană”, spaţiu unde se află tonsila sau amigdala palatină.
Amigdala palatină este un organ limfoid care nu ocupă întreg sinusul tonsilar (superior rămâne o depresiune numită fosa
supratonsilară).
Endofaringele - Endofaringele sau cavitatea faringelui este mai larg superior, unde formează bolta faringelui şi se
îngustează pe măsură ce coboară spre esofag. Anterior prezintă trei orificii de comunicare; unul superior (spre fosele nazale), unul
mijlociu (spre cavitatea bucală) şi unul inferior (spre laringe). Faringele are trei etaje: nazal, bucal şi laringian.
1. Etajul nazal (rinofaringele) este porţiunea superioară a endofaringelui. El prezintă:
→ un perete superior (bolta faringelui);
→ doi pereţi laterali (la nivelul fiecăruia se află orificiul tubei lui Eustachio, prin care faringele nazal comunică cu
urechea medie);
→ anterior comunică cu fosele nazale;
→ inferior comunică cu etajul bucal.
2. Etajul bucal (orofaringele) este limitat de vălul palatin şi de un plan orizontal ce trece prin osul hioid.

60
 3. Etajul laringian (hipofaringele) este cuprins între planul ce trece prin osul hioid şi marginea inferioară a cartilajului
cricoid; anterior se află laringele.

Structura peretelelui faringian

Peretele faringelui este format din mucoasă, submucoasă, tunica musculară şi adventice. Mucoasa căptuşeşte peretele
faringelui; ea se continuă superior cu mucoasa nazală, iar inferior conţine un epiteliu asemănător cavităţii bucale. Submucoasa se
mai numeşte şi tunica fibroasă sau „aponevroza internă a faringelui” şi este situată între mucoasă şi stratul muscular. Tunica
musculară este formată din muşchi circulari (constrictori: superior, mijlociu, inferior) şi muşchi longitudinali (ridicători:
stilofaringeu şi faringo-palatin). Adventicea sau „fascia perifaringiană” este o membrană conjunctivă subţire care  înveleşte la
exterior tunica musculară a faringelui, fiind mai groasă şi rezistentă în porţiunea superioară unde fuzionează cu fascia faringo –
bazilară, fiind mai laxă şi infiltrată cu ţesut grăsos în porţiunea inferioară.
Laringele - Laringele este primul segment al căii respiratorii inferioare. El are o dublă funcţie: respiratorie şi de fonaţie,
numindu-se şi organ fonator. Se prezintă sub forma unui trunchi de piramidă triunghiulară cu baza în sus. Baza comunică cu
faringele printr-un orificiu – orificiul laringian superior – delimitat anterior de epiglotă şi posterior de cartilajele aritenoide. Vârful
laringelui se continuă inferior cu traheea. Laringele este format dintr-un schelet alcătuit din cartilaje legate între ele prin ligamente
şi articulaţii. Laringele prezintă 9 cartilaje, din care 3 sunt neperechi (tiroid, cricoid şi epiglota), iar 6 sunt perechi (aritenoide,
corniculate şi cuneiforme). Pe cartilaje se prind muşchii laringelui, care sunt muşchi striaţi.
Cavitatea laringelui are forma unui tub cu o zonă centrală stenozată (îngustată). Pe pereţii laterali ai laringelui se află două
perechi de pliuri cu direcţie antero-posterioară: două superioare – numite pliuri vestibulare – şi două inferioare – corzile vocale –
care delimitează orificiul glotic

61
 Cavitatea laringelui se împarte în trei etaje:
1) etajul supraglotic sau vestibular, situat superior, prezentând un orificiu superior delimitat de epiglotă;
2) etajul glotic, cuprins între plicile ventriculare şi vocale;
3) etajul infraglotic, situat sub corzile vocale. Laringele este organul fonator, datorită prezenţei corzilor vocale. Sunetele
se produc prin apropierea corzilor vocale, care astfel îngustează glota.

62
 Traheea - Traheea continuă laringele în partea inferioară a acestuia. Ea este un tub fibrocartilaginos, lung de 10-13 cm şi
larg de 2 cm. Traheea începe la nivelul vertebrei cervicale 6 şi se termină la nivelul vertebrei toracale T4, în cavitatea toracică,
unde se împarte în cele două bronhii principale. În structura traheii se află un schelet fibrocartilaginos, format din 18-20 inele
cartilaginoase incomplete posterior, la acest nivel fiind muşchiul traheal. Acest muşchi este alcătuit din fibre musculare netede.
În funcţie de regiunile pe care le străbate, traheea se împarte în:
1) segmentul cervical, alcătuit din 6-7 semiinele, care se termină în dreptul vertebrei toracale 1;
2) segmentul toracal, alcătuit din 10-13 semiinele, care se întinde de la T1 până la T4-T5, unde se bifurcă în cele două
bronhii principale, dreaptă şi stângă

Bronhiile principale - Bronhiile principale sunt ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare. La nivelul vertebrei
T4-T5, traheea se împarte în cele două bronhii principale. Aceste bronhii pătrund în plămân prin hilul pulmonar, unde se ramifică
intrapulmonar, formând arborele bronşic.
Cele două bronhii sunt inegale ca lungime şi calibru:
→ bronhia dreaptă are o lungime de 2-3 cm, fiind formată din 4-7 inele cartilaginoase şi are un calibru mai mare;
→ bronhia stângă este mai lungă, având 4-5 cm şi este formată din 7-13 inele cartilaginoase şi are un calibru mai mic.
Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheii, acestea fiind formate din inele cartilaginoase incomplete
posterior.

63
 Organele respiratorii
Pulmonii - Pulmonii sunt situaţi în cavitatea toracică, având fiecare câte o cavitate pleurală proprie. Ei ocupă aproape
întreaga cavitate toracică, exceptând zona centrală, numită mediastin. Mediastinul este partea cuprinsă între feţele mediale ale celor
doi pulmoni, stern şi coloana vertebrală. Mediastinul, anterior, ajunge până la stern, posterior, până la coloana vertebrală, inferior,
până la diafragmă, iar superior comunică larg cu baza gâtului. Pulmonii, ajung inferior până la diafragm, iar superior trec de
perechea întâi de coaste.
Configurația externă
Fiecare pulmon prezintă: un vârf, o bază, trei feţe şi trei muchii (margini). Astfel:
→ vârful pulmonului depăşeşte cu 5 cm coasta I şi cu 2,5 cm clavicula;
→ baza pulmonului este mai largă, sprijinindu-se pe bolta diafragmului;
→ faţa costală vine în raport cu coastele;
→ faţa medială (internă, mediastinală) priveşte spre celălalt plămân;
→ faţa diafragmatică corespunde bazei, fiind în raport cu diafragmul.

Faţa costală a pulmonului este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe această faţă se găsesc şanţuri adânci, numite
scizuri, care împart pulmonii în lobi.

64
 Pulmonul
Pulmonul drept prezintă două scizuri, care îl împart în trei lobi: superior, mijlociu şi inferior. Pulmonul stâng are o
singură scizură, care îl împarte în doi lobi: superior şi inferior. Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin.
La nivelul ei se află hilul pulmonar, locul unde intră sau ies din pulmoni vasele, nervii şi bronhia principală. Pulmonii sunt alcătuiţi
din lobi. Lobul la rândul lui este alcătuit din segmente. Segmentul pulmonar este unitatea morfologică şi funcţională a pulmonilor,
fiecare pulmon fiind format din câte zece segmente pulmonare.
La rândul său, segmentul pulmonar este alcătuit din lobuli pulmonari – unitatea morfologică şi funcţională a
segmentului pulmonar. Dar pulmonii din punct de vedere structural sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli (formaţiuni
piramidale, situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor pulmonare şi bronşice, nervi şi vase
limfatice, toate cuprinse în ţesut conjunctiv

65
 Vascularizaţia pulmonilor
Pulmonii prezintă o vascularizaţie dublă: nutritivă şi funcţională.
1. Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice. Ele sunt ramuri din aorta toracică şi aduc la plămân sânge
încărcat cu oxigen. Sângele venos din pulmoni ajunge în sistemul venos azygos, care se termină în vena cavă superioară.
Vascularizaţia nutritivă a plămânului aparţine marii circulaţii.
2. Vascularizaţia funcţională este reprezentată de cele două artere pulomare, dreaptă şi stângă, ramuri ale arterei
pulmonare care îşi are originea în ventriculul drept.
Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. Artera pulmonară transportă la pulmoni sânge încărcat cu bioxid de
carbon către alveole şi venele pulmonare care duc sângele oxigenat la cord.

Pleura - Fiecare pulmon este învelit de o seroasă, numită pleură, care are formă de sac – sacul pleural. Pleura prezintă o
foiţă parietală, ce tapetează pereţii cutiei toracice (fiind în contact intim cu pereţii cavităţii toracice) şi o foiţă viscerală, care
înveleşte plămânul. Între cele două foiţe există o cavitate virtuală – cavitatea pleurală, în care există o presiune negativă. În
cavitatea pleurală se află o lamă fină de lichid pleural, un lichid seros, care favorizează aderenţa şi alunecarea foiţelor una faţă de
cealaltă, în timpul mişcărilor respiratorii.

66
 Cavitatea toracică
Topografic, toracele aparține trunchiului, reprezentând porțiunea superioară a acestuia. Toracele este constituit dintr-un
schelet osteocartilaginos, format posterior și median de coloana vertebrală toracală, anterior de stern și cartilajele costale, iar lateral
de arcurile costale. Scheletul osteocartilaginos este acoperit de mușchi, dispuși pe mai multe planuri formând cutia toracică. Cutia
toracică, împreună cu mușchiul diafragma și părțile moi endotoracice delimitează o cavitate situată în segmentul superior al
trunchiului, la nivelul toracelui: cavitatea toracică.
Toracele (cutia toracică) are forma unui trunchi de con, aplatizat anteroposterior, cu baza mare în jos. Prezintă două
orificii: unul superior, apertura toracică superioară (Apertura thoracis superior) și unul inferior, apertura toracică inferioară
(Apertura thoracis inferior).

Mediastinul
Limitele superficiale ale toracelui sunt:
- superior, linia cervico-toracală, o linie convențională care pornește de la nivelul incizurii jugulare a sternului, se
continuă pe articulația sternoclaviculară, fața superioară a claviculei, articulația acromioclaviculară și procesul spinos al vertebrei a
7-a cervicală;
- inferior, linia toraco-abdominală, o linie care pornește de la procesul xifoid, coboară de-a lungul rebordurilor costale
până la coasta a 10-a, trece prin vârfurile coastelor a 11-a și a 12-a, merge apoi pe marginea inferioară a coastei a 12-a până la
vârful procesului spinos al vertebrei a 12- a toracală. Limitele cavității toracice nu se suprapun cu limitele superficiale care separă
toracele de segmentele vecine.

Cavitatea toracică - Cavitatea toracică este cuprinsă între două planuri:

67
 - superior, un plan convențional ce trece prin apertura toracică superioară; este un plan oblic ce răspunde anterior incizurii
jugulare sternale, iar posterior vârfului procesului spinos al vertebrei a 7-a cervicală;
- inferior, un plan oblic ce trece anterior prin vârful procesului xifoidian, iar posterior prin vârful procesului spinos al
vertebrei a 12-a toracală. Aceste limite ale cavității toracice sunt teoretice și destul de inexacte, deoarece prin apertura toracică
superioară există o comunicare largă a cavității toracice cu baza gâtului. Lateral, datorită înclinației anterioare a planului aperturii
superioare toracale, vârfurile plămânilor peste care trece cupola pleurei parietale cervicale urcă spre baza gâtului, depășind
clavicula cu 2-3 cm.

Cavitatea toracică - Median, o serie de elemente anatomice axiale, trec din regiunea cervicală spre cavitatea toracică și
invers. Inferior, mușchiul diafragma pătrunde adânc în cavitatea toracică și realizează o delimitare incompletă între cavitatea
toracică și cavitatea abdomino-pelvină. Anatomo-topografic, cavitatea toracică prezintă trei regiuni distincte:
- o regiune mediană,
- regiunea mediastinală: mediastinul - două regiuni laterale,
- regiunile pleuropulmonare: dreaptă și stângă.

Mediastinul
Mediastinul este un compartiment așezat între cele două regiuni pleuropulmonare, întins cranio-caudal între apertura
toracică superioară și mușchiul diafragma, iar sagital între plastronul sternocostal și coloana vertebrală toracală. Conține un
complex de organe ale aparatelor respirator, digestiv și cardiovascular, vase sangvine, limfatice și nervi, înconjurate de țesut
conjunctiv. Forma și dimensiunile regiunii mediastinale variază cu vârsta și tipul constituțional. Acestea, precum și poziția sa pot
varia și în funcție de deformațiile coloanei vertebrale toracale, diferite stări patologice ale conținutului mediastinal sau ale
regiunilor vecine.
68
 Limite - Mediastinul are forma unui trunchi de piramidă patrulateră cu baza mare dispusă inferior și prezintă astfel șase
pereți:
- anterior – plastronul sternocostal;
- posterior – coloana vertebrală toracală;
- superior – apertura toracică superioară;
- inferior – mușchiului diafragma;
- lateral (dreapta și stânga) – pleurele mediastinale.

Peretele anterior, înclinat, este format de plastronul sternocostal, respectiv: fața posterioară a sternului, fața endotoracică
a articulațiilor sternocondrale și a primelor șapte perechi de cartilaje costale și spațiile intercondrale corespunzătoare.
Peretele posterior este cel mai lung perete al mediastinului. Datorită cifozei toracale fiziologice este concav spre anterior.
Este constituit pe linia mediană de fața anterioară a corpurilor vertebrale și a discurilor intervertebrale toracale, iar lateral (spre
dreapta și stânga), de fața anterioară a articulațiilor costovertebrale și costotransversare.
Peretele superior este reprezentat de planul convențional ce trece prin apertura toracică superioară, la acest nivel
mediastinul comunicând larg cu spațiile de la baza gâtului. Acest plan este orientat orizontal la nou-născut, devenind oblic odată cu
înaintarea în vârstă. Astfel, la adult formează un unghi ascuțit de aproximativ 35-45° cu planul orizontal.
Peretele inferior este format de porțiunea mijlocie a mușchiului diafragma. Pereții laterali (drept și stâng) sunt formați de
cele două pleure mediastinale.

Anatomia topografică a mediastinului

De-a lungul timpului au apărut numeroase propuneri de compartimentare a regiunii mediastinale. Diverși autori
(anatomiști, chirurgi) au încercat o sistematizare a conținutului mediastinal pornind fie de la rațiuni pur anatomice, fie de la rațiuni
practice, chirurgicale, fie pur și simplu de la rațiuni de natură didactică. Sistematizarea regiunii mediastinale agreată și acceptată de
Nomina Anatomica presupune împărțirea mediastinului astfel:
- o porțiune mediastinală superioară (supraazigoaortică)
- o porțiune mediastinală inferioară (infraazigoaortică), subdivizată prin două planuri frontale în trei compartimente:
anterior, mijlociu și posterior.
Planul convențional, oblic de jos în sus și dinainte-înapoi, care unește unghiul sternal LOUIS cu marginea inferioară a
corpului vertebrei a 4-a toracală împarte regiunea mediastinală în două etaje:
- mediastinal superior (mediastinul superior)
- mediastinal inferior (mediastinul inferior)
Apoi, prin două planuri frontale: unul anterior (prepericardic), tangent la fața anterioară a pericardului fibros și altul
posterior (retropericardic), tangent la fața posterioară a pericardului fibros, mediastinul inferior este împărțit în trei compartimente
ce se succed antero-posterior:
- compartimentul anterior al mediastinului inferior (mediastinul anterior)
- compartimentul mijlociu al mediastinului inferior (mediastinul mijlociu)
- compartimentul posterior al mediastinului inferior (mediastinul posterior).

69
Cursul nr. 7
70
 APARATUL CIRCULATOR (SISTEMUL CARDIO-VASCULAR)

Cordul.
Arterele (Artera pulmonară sau trunchiul pulmonar, arterele capului şi gâtului, arterele membrului superior, aorta
descendentă, arterele membrului inferior);
Venele (vena cavă superioară, venele membrului superior, sistemul venelor azygos, vena cavă inferioară, venele
avităţii abdominal, vena portă, venele membrului inferior).
Sistemul limfatic

Noțiuni generale
Cordul este organul central al aparatului cardiovascular situat în mediastin – între cei doi pulmoni. Are forma unei
piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel, 1/3 din cord este situat la dreapta şi 2/3 la stânga
planului mediosagital al corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală şi o faţă plană,
diafragmatică. Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă, rotunjită, vine în raport
cu plămânul stâng. Baza cordului este situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale acestuia. La baza inimii se află
atriile, iar spre vârf, ventriculele. Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două șanțuri ventriculare; două interventriculare şi
două atrioventriculare, numite şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.

Cavităţile cordului
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi prezintă câte o prelungire,
numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul
sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva triscupidă. La nivelul atriului
stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul
atrioventricular, prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două ventriculele au formă piramidală triunghiulară, cu baza spre
orificiul atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculelor se află orificiile
atrioventriculare – drept şi stâng – fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng
comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau
sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt

Structura cordului
Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici de la exterior spre interior, sunt: epicardul, miocardul şi
endocardul.
1. Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii. Cealaltă foiţă a pericardului
seros este parietală şi acoperă faţa profundă a pericardului fibros, care are forma unui sac rezistent, cu fundul aşezat pe diafragmă.
Pericardul fibros protejează cordul. El este legat prin ligamente de organele din jur: stern, coloană vertebrală şi diafragmă.
2. Miocardul, stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinde miocardul contractil, de execuţie şi miocardul embrionar,
de comandă – ţesut nodal. Fibrele miocardului contractile sunt dispuse circular în atrii şi oblic în ventricule. Musculatura atriilor
este complet separată de musculatura ventriculelor, legătura anatomică şi funcţională fiind realizată de ţesutul nodal, alcătuit
dintr-o musculatură specifică, ce păstrează caracterele embrionare. Morfologic, ţesutul nodal se deosebeşte de cel de execuţie prin

71
aranjamentul neregulat al miofibrilelor care trec de la o celulă la alta, formând reţele, şi prin abundenţa sarcoplasmei, bogată în
glicogen.
Ţesutul nodal cuprinde:
→ nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare;
→ nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
- fasciculul atrioventricular (Hiss) care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două ramuri, una stângă şi alta
dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în pereţii ventriculari reţeaua subendocardică Purkinje.
3. Endocardul căptuşeşte încăperile cordului, trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule. Endocardul de la nivelul
atriilor se continuă cu inima venelor, iar la nivelul ventriculelor, cu inima arterelor. Endocardul cordului drept este independent de
endocardul celui stâng.

Vascularizaţia cordului
Cordul este irigat de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea în aorta ascendentă. Din arterele coronare
se desprind ramuri colaterale, care sunt de tip terminal, irigând anumite teritorii din miocard, fără a se uni cu ramurile colaterale
vecine. Dacă una din aceste colaterale se obstruează, teritoriul respectiv nu mai este vascularizat, se necrozează şi se produce
infarctul. Sângele venos al cordului este colectat de sinusul coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se deschide în
atriul drept.

Inervaţia cordului
Inervaţia inimii este asigurată de nervii cardiaci, proveniţi din nervul vag (sistemul nervos vegetativ parasimpatic) şi de
simpaticul cervical. Arborele vascular - Arborele vascular este format din:
→ artere, vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre ţesuturi şi organe;
→ vene, prin care sângele este readus în cord
→ capilare, vase de calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi;
.
Structura arterelor și venelor
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre interior, sunt: adventicea,
media şi intima
1. Tunica externă – adventicea este formată din țesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice. În structura adventicei
arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular şi care pătrund în tunica medie. În adventice se
găsesc şi fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
2. Tunica medie are structura diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari, numite artere de tip elastic, media
este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. În arterele mijlocii şi mici,
numite artere de tip muscular, media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre
colagene şi elastice.
3. Tunica internă, intimă, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe o membrană bazală. Intima se
continuă cu endocardul ventriculelor. Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are în structura sa aceleaşi
trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. În venele situate sub nivelul cordului, unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei,
endoteliul acoperă din loc în loc valvule în formă de cuib de rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.

72
 Capilarele - Sunt vase de calibru mic (4-12μm), răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor se disting, la
exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în care se găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la
interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite, aşezate pe membrana bazală.
Mica circulație - Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre
plămân sânge cu CO2. Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre reţeaua apilară
din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care îl elimină prin expiraţie. Sângele cu CO2 este colectat de venele pulmonare,
câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare se termină în atriul stâng.
Circulaţia mare sau sistemică - Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele
cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele, încărcat cu CO2, este preluat de cele două vene
cave care îl duc în atriul drept.
Sistemul aortic
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele corpului omenesc. Sistemul aortic
începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează
şi formează arcul aortic, care se continuă cu aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală
se bifurcă în arterele iliace comune, stângă şi dreaptă.
1. Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotid comună stângă şi artera
subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă.
Ambele artere carotid comune, stângă şi dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid,
unde se bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic (carotidian), bogată în
receptori.
Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei. Artera carotidă internă pătrunde în
craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare.
Din arterele subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu opusa,
participând la vascularizaţia encefalului şi artera toracică internă, din care iau naştere arterele intercostale anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele antero-lateral al toracelui şi se continuă cu artera brahială
care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă naştere la arterele radială şi ulnară, care irigă antebraţul. La mână se
formează arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale.
2. Ramurile aortei descendente
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele bronşice, pericardice şi
esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile visceral sunt: trunchiul celiac, artera
mezenterică superioară, arterele suprarenale – stângă şi dreaptă –, arterele renale – stângă şi dreaptă –, arterele testiculare,
respectiv ovariene – stângă şi dreaptă –, şi artera mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri – splenică,
gastrică stângă şi hepatică – şi vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina. Artera mezenterică superioară
vascularizează jejunoileonul, cecul, colonel ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară
vascularizează partea stângă colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului. Arterele iliace
comune – stângă şi dreaptă –, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se impart fiecare în artere iliace externă şi internă. Artera iliacă
externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră femurală, care irigă coapsa. Se continuăartera poplitee,
care se află în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiului). Ea se împarte în două artere tibiale:
73
 a) artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului,
din care se desprind arterele digitale dorsale;
b) artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere
plantare, internă şi externă, din care se desprind arterele digitale plantare.
3.Ramurile terminale ale aortei
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri visceral pentru organele din bazin (vezica
urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale – uter, vagin, vulvă la femei, respectiv prostată, penis la bărbaţi.
Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară.
1. Vena cavă superioară colectează sângele venos de la encefal, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la membrele
superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul
azygos. De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere venele brahiocefalice stângă şi
dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.
Vena subclaviculară continuă vena auxiliară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare. Sângele
venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase, unul profund şi unul superficial. Venele profunde poartă
aceeaşi denumire cu arterele care le însoţesc. Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul
liber prin transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde.
2. Vena cavă inferioară adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele din bazin, de la rinichi,
suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice).
Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună
este formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele
din bazin. Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior. Ca şi la
membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde (cu aceleaşi caracteristici). Vena cavă inferioară urcă la dreapta
coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină în atriul drept. O venă specială a marii circulaţii este vena portă, care
transportă spre ficat sânge încărcat cu substanţe nutritive, în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene: vena
mezenterică superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică.

Sistemul limfatic
Vasele, Vasele limfatice, Ganglionii limfatici, Limfa și Splina
Sistemul limfatic ajuta organismul sa lupte impotriva agentilor infectiosi. Este alcătuit din următoarele elemente:
- limfa, un lichid translucid
- vase limfatice, transportoarea ale limfei
- structuri și organe care conțin țesut limfatic (organele limfatice sunt organe parenchimatoase alcătuite cu precădere din
țesut limfoid)
- celule: limfocite, celule care aparțin sistemului fagocitar mononuclear, granulocite si APC (celule prezentatoare de
antigen) .

Limfa este responsabilă de asigurarea circulatiei în intregul organism a anumitor nutrienți indispensabili celulelor,
precum lipidele, repartizarea limfocitelor si eliminarea rezidurilor celulare. La nivelul intestinului subtire, poartă denumirea de

74
chil, având un aspect lăptos datorat absorbției grăsimilor. Un adult are aproximativ 3 L de limfă în organism. Limfa este un lichid
incolor alcătuit majoritar (95%) din apă și format din lichidul interstițial care este prezent în spațiile intercelulare.
Țesutul limfatic este un țesut conjunctiv reticular specializat, având în compoenența sa un număr mare de limfocite.
Acesta este întâlnit cu predilecție la nivelul căilor respiratorii, în tubul digestiv, în ganglionii limfatici, splină, măduva osoasa roșie
s.a.
Reteaua de vase limfatice:
Pentru a circula în organism, limfa folosește o rețea de vase paralele cu venele, al căror diametru crește progresiv. În
funcție de calibrul lor, se diferențiază:
1. Vase Capilare
- sunt cele mai mici vase ale rețelei limfatice, având dimensiuni microscopice,
- sunt localizate în întreg organismul cu excepția creierului, oaselor, fanerelor și ochilor.
- reprezintă o cale de acces a lichidului interstițial dar și a proteinelor, bacteriilor, virusurilor, deșeurilor celulare, celulelor
cancerigene s.a.
- sunt o extremitate „în fund de sac” și sunt prevăzute cu numeroase valve mici care împiedică refluxul limfei.
2. Vase colectoare
- sunt formate din fuzionarea capilarelor,
- sunt analoage venelor
- se diferențiază vase colectoare superficiale (însotesc venele omonine) și vase colectoare profunde: ale trunchiului, ale
sistemului digestiv (însotesc arterele omonime) .
3. Trunchiuri limfatice
- sunt formate din fuzionarea vaselor colectoare mari.
- se disting:
a) trunchi lombar stâng/drept, care drenează membrele inferioare, rinichii, glandele suprarenale, bazinul și peretele
abdominal.
b) trunchi intestinal: acesta drenează stomacul, pancreasul, intestinul, splina și o parte din ficat
c) trunchiul bronho-mediastinal: stâng/ drept, drenează inima, peretele thoracic și plămânii.
d) trunchiul jugular: stâng/drept, dreneaza capul și gâtul,
e) trunchiul subclavicular: stâng si drept, drenează membrele superioare.
4. Canale limfatice
- prin intermediul trunchiurilor limfatice, limfa este colectată în două vase mari, numite:
a) canal toracic: are o lungime de aproximativ 40 cm și se formează la nivelul vertebrei lombare 2 printr-o dilatație care
poartă denumirea de cisterna Piquet. Are traseu ascendent în torace, îndreptându-se către baza gâtului și vărsându-se apoi în vena
subclaviculară stângă. Drenează partea stangă a capului, gâtului si toracelui, membrul superior stâng și toate părțile corpului situate
sub coaste.
b) canal limfatic drept are o lungime de aproximativ 1 cm și este localizat la baza gâtului, vărsându-se în vena
subclaviculară dreaptă și în vena jugulară internă. Drenează partea dreaptă a capului, a gătului, toracelui și membrul superior drept.

Organele limfatice:

75
 a) timusul: este un organ limfoid primar și are o structură limfoepitelială.Prezintă la exterior o capsulă care trimite septuri
care împart timusul în lobuli. Acestor lobuli li se descrie o zona periferică (corticală) și o zonă centrală (medulară). În lobulul timic
se găsesc timocite, care sunt precursori ai limfocitelor T. Timusul este sediul maturării limfocitelor T care se produce în două
etape: selecția pozitivă (supraviețuiesc celulele capabile să recunoască antigenele proprii organismului) și selecția negativă
(supravietuiesc doar timocitele care nu reacționează împotriva propriilor antigene).
b) ganglionii limfatici: vasele limfatici merg către ganglionii limfatici. Aceștia sunt structuri mici, având formă de bob de
fasole, cu lungimea de 1-25 mm. Sunt în număr de aproximativ 600, dintre care o parte sunt ganglioni superficiali (cei mai
voluminoși sunt localizați în regiunile inghinală, axilară, la nivelul gâtului) și ganglioni profunzi (localizați la nivelul bazinului,
plămânilor, de-a lungul aortei) .
Rolul ganglionilor este de a filtra limfa, evitând în acest fel pătrunderea în sânge și circularea în organism a bacteriilor,
celulelor cancerigene și altor agenți infecțioși self sau non-self. De asemenea, ganglionii reprezintă centre de producere și
depozitare a limfocitelor, leucocitelor, monocitelor, toate acestea fiind implicate în apărarea imunitară a organismului. Structural,
ganglionii sunt alcătuiți dintr-o capsulă conjunctivă la exterior, o zona medulară (situata central) și una corticală (situată periferic).
c) splina: este cel mai mare organ limfoid secundar din întregul organism. Splina prezinta la exterior o capsulă care
trimite septuri spre interior, care însă nu compartimentează organul. Splina este împărțită în pulpa albă (teaca limfoidă periarterială
și foliculi limfoizi splenici) și pulpa rosie (cordoane celulare Billroth). Splina nu are circulație limfatică.
d) MALT (țesut limfoid asociat mucoaselor): este alcătuit din: amigdale, plăci Peyer, apendice. În principiu MALT e
alcătuit din foliculi secundari agregați, localizați în submucoasa tractului digestiv, respirator și urogenital.

Cursul nr. 8
76
 ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV

Tubul digestiv (cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestine subţire, intestin gros) şi glandele anexe ( ficat,
pancreas).

Tubul digestiv - Segmente care alcătuiesc tubul digestiv sunt următoarele: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac,
intestin subţire şi intestin gros.
Cavitatea bucală
Cavitatea bucală este localizată la nivelul viscerocraniului, între fosele nazale şi regiunea superioară a gâtului. Bolta
palatină o desparte de fosele nazale, iar muşchiul milohioidian o separă de regiunea cervicală. Cavitatea bucală comunicăposterior
cu faringele, iar anterior este limitată de buze şi obraji. Cavitatea bucală este împărțită în două compartimente de cătrea arcadele
dentare: unul anterior (vestibul bucal) şi altul posterior (cavitatea bucală propriu-zisă).
Vestibulul bucal este delimitată înapoi de arcadele alveolo-dentare, iar înainte de buze şi obraji, mucoasa vestibulară
realizează două şanţuri:
→ superior, buza superioară şi maxilar („fundul de sac vestibular superior”);
→ inferior, între buza inferioară şi madibulă („fundul de sac vestibular inferior”).

Cavitatea bucală propriu-zisă Pereţii cavității bucale sunt reprezentați de: peretele superior, cel inferior, antero-lateral și
cel posterior care comunică larg cu faringele. Peretele superior este realizat de bolta palatină; ea desparte cavitatea bucală de fosele
nazale şi prezintă două porţiuni: palatul dur (situat anterior – ocupă 2/3) şi vălul palatin (situat posterior – ocupă 1/3). Bolta
palatină prezintă orificii de deschidere a glandelor palatine (numite foveole palatine).
Vălul palatin se prezintă ca o perdea musculo-aponevrotică, dispusă frontal şi poate fi considerat ca un perete posterior
incomplet al activităţii bucale. Marginea sa inferioară este liberă şi prezintă median o prelungire verticalănumităuvula. De la baza
uvulei pornesc câte două arcuri palatine (anterior şi posterior) de fiecare parte.
Peretele inferior este realizat de limbă şi regiunea alveololinguală, fiind cuprins între arcul mandibular şi osul hioid. Are ca
suport cei doi muşchi milohioidieni care se unesc pe linia mediană, formând astfel o placă musculară numită diaframa oris.
Regiunea alveolo-linguală este situată înaintea limbii (se mai numeşte regiunea sublinguală); la acest nivel se află cele două
glandele sublinguale. Limba este un organ muscular ce ocupă cea mai mare parte a acestei regiuni; ea prezintă o porţiune liberă
(formată din corp şi vârf) şi alta fixă (rădăcina). Mucoasa sa este în continuarea mucoasei buco-faringiene şi prezintă dorsal,
papile linguale. Sunt patru categorii de papile linguale: filiforme (nu au funcţie gustativă), fungiforme, foliate şi circumvalate.
Glandele limbii se află în submucoasă şi între fasciculele musculare; ele se clasifică în glande seroase (numite şi glandele
lui Ebner) şi glande mucoase (alcătuiesc trei grupe principale: la nivelul vârfului, marginale şi la rădăcina limbii). Faringele, al 2-
lea segment al tubului digestiv a fost detaliat în cadrul sistemului respirator.

Esofagul este un canal musculo-membranos limitat superior de un plan orizontal ce trece razant la marginea inferioară a
cartilajului cricoid, iar inferior de orificiul cardia, prin care se deschide în stomac (orificiul cardia corespunde spaţiului unde al 7-
lea cartilaj costal stâng se articulează cu sternul). Topografic, prezintă 4 porţiuni: cervicală, toracală, diafragmatică şi
abdominală. Esofagul este un organ foarte extensibil, ce se lasă deplasat cu mare uşurinţă.
Structură

77
 Peretele esofagului este alcătuit din trei tunici concentrice: musculară (extern) submucoasă şi mucoasă (intern).
1. Tunica externă – musculară – este alcătuită din două tipuri de fibre (externe – longitudinale şi interne – circulare). Din
punct de vedere histologic, fibrele musculare striatese găsesc în ¼ superioară, iarfibrele musculare netede în ½ inferioară. Între
aceste două porţiuni există o a treia porţiune, unde fibrele striate încep să fie înlocuite treptat de cele netede (zona de tranziţie).
2.Tunica submucoasă continuă submucoasa faringelui este numităşi tunica fibroasă. Este slab aderentă la tunica
musculară şi intim unită de cea mucoasă. Histologic este de natură conjunctivă, cu predominanţa fibrelor elastice.
3. Tunica mucoasă căptuşeşte esofagul; histologic are structură asemănătoare cu mucoasa faringiană.

Stomacul este situat în partea superioară a cavităţii abdominale, inferior de esofag şi diafragm şi deasupra colonului
transvers.
Configurație externă
Stomacul prezintă două feţe, două margini şi două orificii. Feţele stomacului sunt orientate una anterior şi alta posterior; în
porţiunea inferioară a stomacului, din cauza colonului transvers şi a anselor jejunale, feţele stomacului îşi schimbă orientarea: faţa
anterioară este orientată în sus, iar cea posterioară în jos. Marginile stomacului continuă marginile esofagului.
Marginea dreaptă coboară vertical, uşor concav şi se recurbează apoi brusc, luând o direcţie la dreapta şi uşor ascendentă
(curbura mică) şi are două ramuri: una verticală şi alta orizontală şi puţin ascendentă. Unghiul dintre cele două ramuri este incizura
angularis. Ramura orizontală a curburii mici este prevăzută cu două incizuri: una, incizura duodeno-pilorică, este situată la limita
stomacului cu duodenul, iar cealaltă, numită șanțul piloric superior, la stânga acesteia.
Marginea stângă a stomacului – curbura mare – se continuă cu marginea stângă a esofagului, după ce a format cu acesta, la
nivelul cardiei, un unghi ascuţit, deschis în sus – incizura cardiacă. De aici, marginea stângă a stomacului se îndreaptă în sus şi la
stânga, formează un arc în jurul fundului gastric, apoi coboară vertical şi paralel cu marginea dreaptă până la capătul inferior, unde
se recurbează din nou cu direcţie spre dreapta şi în sus. Această ultimă porţiune orizontală are o incizură duodeno-pilorică şi un
şanţ piloric inferior în dreptul incizurilor similare de pe mica curbură.

Orificiile:
→ orificiul superior (cardia) este orientat spre dreapta, deoarece esofagul nu se continuă cu capătul cranial al stomacului,
ce se deschide pe marginea lui dreaptă;
→ orificiul duodenal (pilor) este orientat aproape în plan frontal.
Sediul său este indicat la exterior de incizurile duodeno-pilorice. Stomacul are două porţiuni: una verticală şi alta
orizontală.
1. Porţiunea verticală este subîmpărţită în:
a) fundul stomacului – segment situat deasupra planului orizontal care trece prin cardia;
b) corpul stomacului – segment cuprins între planul de mai sus şi planul orizontal care trece prin incizura
angularis.Fornixul reprezintă camera cu aer.
2. Porţiunea orizontală are două segmente:
a) antrul piloric – este limitat la stânga de aşa-numitul „genunchi al stomacului” – locul unde marginea stângă a stomacului
formează cotul inferior – şi se continuă, la nivelul şanţului piloric, cu canalul piloric;
b) canalul piloric – este un segment cilindric, orientat spre dreapta, în sus şi înapoi, lung de 2-3 cm, cuprins între antrul
piloric şi duoden, limitat la exterior de şanţul piloric, de o parte, şi incizura duodeno-pilorică, de altă parte.
Structură
78
 Peretele stomacului este alcătuit din trei straturi: tunica seroasă, tunica musculară, tunica mucoasă.
1. Tunica seroasă este peritoneul visceral. Feţele stomacului sunt îmbrăcate de foiţele seroasei peritoneale care, la nivelul
curburilor gastrice, se alipesc şi formează ligamente.
2. Tunica musculară prezintă trei straturi:
Stratul extern (stratum longitudinale) continuă fibrele stratului extern al musculaturii esofagului. Un fascicul mai dens –
fasciculului longitudinal medial – trece pe mica curbură; fibrele sale trec parţial spre duoden, de-a lungul micii curburi, dar cele
mai numeroase, din dreptul incizurii angulare, se răsfiră pe feţele stomacului. La nivelul antrului, sub incizura angularis, ţesutul
conjunctiv se condensează şi formează, pe faţa ventrală şi dorsală a antrului, ligamenta ventriculi; ele sunt situate sub seroasă. Un
alt fascicul de fibre longitudinale înconjoară toată curbura mare a stomacului, de la esofag la duoden. Pe feţele stomacului,
musculatura longitudinală este rară şi prin ea se vede stratul circular.
Stratul mijlociu este aşezat uniform pe toată întinderea stomacului şi continuă stratul circular al musculaturii esofagiene.
Este mai îngroşat la nivelul canalului piloric; la nivelul pilorului el formează sfincterul piloric.
Stratul intern – numai stomacul posedăfibre oblice; nu există astfel de fibre în alt segment al tubului digestiv. Fibrele oblice
sunt dispuse într-un fascicul peste incizura cardiacă şi se răsfiră apoi pe ambele feţe ale stomacului; ele au la început o direcţie
longitudinală, paralelă cu mica curbură, apoi se recurbează şi devin orizontale, perpendiculare pe axul stomacului; ele se termină
prin capete scurte în submucoasă; o parte se termină în tunica circulară.
Fibrele oblice se găsesc numai în porţiunea verticală, digestorie, a stomacului; ele realizează limita dintre stomacul
digestor şi stomacul egestor.
3.Tunica mucoasă Mucoasa căptuşeşte stomacul şi reprezintă aproape jumătate din grosimea peretelui său; este mai groasă
la pilor şi mai subţire la nivelul fornixului și este plicaturată. Între mucoasă şi stratul muscular este un ţesut foarte lax – tunica
submucoasă – care permite adaptarea mucoasei la contracţiile şi relaxările musculaturii. Plicile mucoasei apar ca un material de
rezervă care permite distensia stomacului. Sunt mai numeroase în porţiunea digestorie şi mai rare în canalul egestor. Mucoasa
gastrică este alcătuită dintr-un epiteliu unistratificat cilindric (care cuprinde printre celulele sale şi glande unicelulare care secretă
mucus, cu rol protector pentru mucoasă) şi dintr-un corion, în grosimea căruia există numeroase glande gastrice.

După poziţia lor, după structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc, glandele gastrice sunt de trei tipuri:
1. Glandele fundice: - sunt glandele principale ale stomacului - numite şi glandele proprii se află situate în regiunea
fundică a corpului stomacului. Ele sunt glande tubuloase, ramificate sau simple.Secretă acid clorhidric, pepsina, labferment şi
mucină.
2. Glandele pilorice: - situate în regiunea pilorică sunt glande tubuloase, ramificate sau simple, secretă labferment şi
mucină.
3. Glandele cardiale: - situate în mucoasa regiunii orificiului cardia, sunt glande tubuloase, ramificate sau simple şi
secretă lipaza stomacală.
Vascularizație - Arterele stomacului provin din artera celiacă, ale cărei ramuri formează două coroane arteriale: una în jurul
micii curburi şi alta în jurul curburii mari.

Intestinul subțire Intestinul subţire continuă stomacul şi se întinde de la orificiul piloric până la valva ileocecală, unde
începe intestinul gros. Pe faţa externă a intestinului subţire, limita este indicată de şanţul duodeno-piloric şi de incizura ileo-colică;
are o lungime de aproximativ 5½ m;  Intestinul subțire ajută la digestia și absorția alimentară, iar arhitectura sa este adaptată
funcţiilor sale. Intestinul subtire este format din 3 segmente: 1 porțiune fixă numită duoden și două porțiuni mobile: jejun și ileon.
79
Duodenul este situat în cea mai mare parte retroperitoneal, iar jejunul și ileonul sunt prinse prin mezenter de peretele posterior al
abdomenului, astfel numindu-se și intestin mezenterial.

Structura intestinului subțire

În peretele intestinului găsim un „aparat” motor (alcătuit din tunica musculară) şi un „aparat” secretor şi de absorbţie
(format din mucoasa intestinului cu structurile ei glandulare). Tunica seroasă este reprezentatăde peritoneul visceral, care îmbracă
întregul intestin.
1. „Aparatul” motor este alcătuit din două straturi musculare netede care sunt legate între ele prin punţi subţiri dispuse
oblic. Aceste punţi de legătură dau musculaturii circulare o dispoziţie spirală. Ambele straturi continuă pe toată lungimea
intestinului subţire, uniform, cele două straturi musculare, circular şi longitudinal, de la stomac. Stratul circular este mai îngroşat la
cele două capete ale intestinului: la un capăt se află sfincterul piloric, iar la celălalt există o îngroşare în formă de sfincter la nivelul
valvulei ileocecale.
2. „Aparatul” secretor şi de absorbţie este constituită din mucoasa cu epiteliul şi glandele ei.
Mucoasa este plicaturată şi prezintă pe aproape toată întinderea ei cute circulare, dispuse transversal, perpendicular pe axul
intestinului – sunt aşa-numitele valvule conivente. Acestea conţin în axul lor vase, nervi şi fibre musculare din musculatura
mucoasei. Ele apar în porţiunea descendentă a duodenului şi se menţin dese până la mijlocul jejunului (apoi numărul lor scade, iar
la mică distanţă de valvula coli, dispar). Pe suprafaţa liberă a mucoasei intestinale, inclusiv a plicilor circulare, se aflăvilozităţi
intestinale (mici ridicături cilindrice sau conice). Ele se întind de la pilor până la marginea liberă a valvulei ileo-colice, sunt în
număr de 4-10 milioane, sunt mai dese înspre pilor şi mai puţin numeroase în porţiunea distală a intestinului. Vilozităţile intestinale
sunt organe de resorbţie; învelişul epitelial cilindric al vilozităţii este aşezat pe o membrană bazală permeabilă pentru substanţele
resorbite. În interiorul vilozităţilor se află un aparat vascular şi unul muscular.
„Aparatul” vascular este alcătuit dintr-o reţea capilară care, la vârful vilozităţii, prin capilarizare, intră în contact direct cu
vena axială a vilozităţii (în centrul vilozităţii se află vena axială, precum şi un vas limfatic axial).
Aparatul muscular este format din fibre musculare netede, provenite din musculatura mucoasei (unele longitudinale, iar
altele dispuse transversal). Aparatul muscular reglează debitul circulator al vilozităţii. În mucoasă se găsesc glandele lui Brunner
(la nivelul duodenului) şi glandele lui Lieberkuhn (la nivelul întregului intestin subţire). Glandele lui Brunner se deschid liber la
suprafaţa mucoasei, iar glandele lui Lieberkuhn au orificiul de deschidere între vilozităţile intestinale.

Configurația externă a duodenului

Sunt patru porţiuni separate și trei flexuri:

1.      Prima porțiune (porţiunea superioară, D1)  este situată sub ficat. Această are originea la nivelul pilorului și merge până la
nivelul colului vezicii biliare, unde coteşte brusc formând flexura duodenală superioară. Prima sa parte este mai dilatată, fiind
numită şi ampula sau bulbul duodenal

2.       A 2-a porțiune (porţiunea descendentă, D2) se află prerenal şi se întinde de la nivelul colului vezicii biliare până la nivelul
extremităţii inferioare a rinichiului drept, care corespunde marginii inferioare a corpului vertebrei L3, unde coteşte din nou și
formează flexura duodenală inferioară

80
 3.      A 3-a porțiune (porţiunea orizontală sau inferioară, D3) este dispusă prevertebral, transversal și pornește de la nivelul
extremităţii inferioare a rinichiului drept de unde se îndreaptă transversal peste coloana vertebrală şi se termină la nivelul la care
duodenul este încrucișat de artera mezenterică superioară;

4.      A 4-a porțiune (porţiunea ascendentă, D4) pornește din locul în care duodenul este încrucișat de artera mezenterică
superioară, apoi coteşte urcând pe flancul stâng al vertebrei L2, unde formează un unghi ascuţit reprezentat de flexura
duodenojejunală şi se continuă cu jejunul.

Raporturi
1. Prima porţiune (D1):
→ superior are lobul pătrat al ficatului şi colul vezicii biliare;
→ anterior are faţa inferioară a ficatului şi corpul veziculei biliare;
→ inferior pătrunde într-un şanţ al pancreasului (şanţul duodenal);
→ posterior se află pediculul hepatic.
2. A doua porţiune este culcată pe hilul rinichiului drept (se numeşte şi porţiune preanală):
→ anterior lasă amprenta duodenală pe faţa viscerală a ficatului.
3. A treia porţiune trece pe dinaintea vertebrei L4:
→ anterior sunt vasele mezenterice superioare;
→ posterior este în raport cu vena cavă inferioară şi aorta abdominală;
→ superior are raport cu capul pancresului.
4. A patra porţiune este aproape verticală, de-a lungul flancului stâng al aortei abdominale:
→ anterior se află ansele intestinului mezenterial;
→ posterior sunt vasele renale şi spermatice stângi;
→ la dreapta se află pancreasul şi aorta;
→ la stânga este despărţită de rinichiul stâng prin arcul vascular al lui Treitz (arc vascular ce este format din vena
mezenterică inferioară şi artera colică stângă superioară).

Vascularizația duodenului - Arterele duodenului provin din trunchiul celiac și din artera mezenterică superioară. Inervația
duodenului - Inervaţia duodenului este realizată de plexul solar (ce conţine fibre simpatice şi parasimpatice); din acesta pleacă
fibre care formează plexul nervos Meissner (situat însubmucoasă) şi plexul nervos Auerbach (situat în grosimea tunicii musculare).

Jejunul și ileonul - Jejunul și ileonul (intestinul mezenteric) reprezintă partea mobilă a intestinului subțire și se află între
flexura duodenojejunală din dreptul flancului stâng al vertebrei L2 și valva ileocecală din fosa iliacă dreaptă, unde se continuă cu
intestinul gros. Jejunul și ileonul au împreună o lungime de aproximativ 5-6 metri, în funcție de statusul activității în carese află la
momentul măsurării. Partea mobilă a intestinului subțire (jejunul + ileonul) are 14-16 anse. Aceste anse, până la nivelul vertebrei
L5 sunt orizontale, iar ultimele sunt verticale. Ansele au o porțiune aferentă si una eferentă. Ansa intestinală este o porțiune de
intestin subțire dispus sub forma literei U, cu o lungime medie de aproximativ 20 cm.
81
 Mijloacele de fixare ale jejunului și ileonului sunt: mezenterul, presa abdominală, flexura duodenojejunală ancorată de
mușchiul lui Treitz.

Structura jejunului și a ileonului

1.  -    tunica seroasă este formată de peritoneul visceral, care vine de la nivelul mezenterului și înconjoară toată
circumferința tubul intestinal. Mezenterul asigură fixarea jejun-ileonului de peretele posterior al abdomenului, oferindu-i și
mobilitate în același timp.

2.    -  tunica musculară este alcătuită dintr-un strat de fibre longitudinale mai slab dezvoltate, în partea terminală a
ileonului și un strat intern circular mai gros. Contracțiilefibrelor musculare au rolul de a asigura amestecul conţinutului intestinal cu
sucurile intestinale.

3. -     tunica submucoasă conține ţesut conjunctiv lax. Aici se găsesc vase și plexul nervos al lui Meissner. Tunica
submucoasă este partea cea mai puternică a peretelui intestinal.

4.   -   tunica mucoasă: alcătuită din corion, epiteliu și lamina musculară a mucoasei. Tunica mucoasă conţine plicile
circulare Kerckring (acestea cresc suprafaţa de absorbţie a intestinului), vilozităţile intestinale, glandele intestinale sau glandele
Lieberkuhn (secretă sucul intestinal), foliculii limfatici solitari și foliculi limfatici agregaţi.

Intestinul mezenteric (jejun+ileon) se află în raport:

 anterior: prin intermediul omentului mare comunică cu peretele abdominal anterior;

 posterior: se află în raport cu porțiunea descendentă și orizontală a duodenul, cu rinichii, ureterele, vena cavă inferioară,
cu aorta, peretele abdominal posterior și coloana vertebrală.
 superior: se găsesc mezocolonul transvers și colonul transvers.
 inferior: comunică cu colonul sigmoid, rectul, cu vezica urinară şi cu organele genitale feminine (ovare, uter, trompe
uterine.
 lateral, dreapta şi stânga: cu colonul ascendent şi colonul descendent.

Vascularizațiajejunului și ileonului

Artera mezenterică superioară irigă jejunul + ileonul prin arterele jejunale si ileale. Partea terminală a ileonului este
vascularizată de ramura ileală a arterei ileocolice. Aceste artere se ocupă de irigarea jejunului şi ileonului la nivelul marginii
mezenteriale, divizându-se și anastomozându-se cu ramurile adiacente. Astfel formează patru tipuri de arcade arteriale: primare,
secundare, terţiare şi cuaternare. 
Inervația - Inervația simpatică și parasimpatică a jejunului și ileonului provine din plexul mezenteric superior. Fibrele
parasimpatice provin din nervul vag şi traversează ganglionul celiac, iar cele simpatice provin din cele trei grupuri de nervi
splanhnici.

82
 Intestinul gros
Lungimea intestinul gros 1,50-1,70 m. Intestinul gros începe de la ileonul terminal și se oprește la orificiul anal. Lungimea
intestinul gros este de 1.5 m, fiind împărțit în cec, colon și rect. La rândul său, colonul are 4 segmente și anume: colonul ascendent,
colonul transvers, colonul descendent și colonul sigmoid.  Intestinul gros pornește de la nivelul fosei iliace drepte cu primul
segment, cecul, (de care este anexat apendicele vermiform), iar apoi urcă ca și colon ascendent. Colonul ascendent este situat în
flancul și hipocondrul drept până la fața inferioară a ficatului. Aici își modifică direcția și formează flexura colică dreaptă. De aici
pornește următorul segment, colonul transvers, care ocupă o porțiune a hipocondrului stâng, unde coteşte din nou și dă
naștere flexurii colice stângi. Acesta se continuă cu colonul descendent, care își continua drumul până la nivelul flancului stâng şi a
fosei iliace stângi. De aici pornește colonul sigmoidian la nivelul pelvisului, care este urmat de rect.

Configurația externă a intestinului gros:

teniile colonului sau bandeletele sunt în număr de trei, însă doar două ajung la nivelul colonului sigmoid. Acestea sunt
benzi musculare care urmăresc axul mare al colonului. Ele iau naștere la locul de inserție a apendicelui vermiform, marcându-i
baza.
haustrele colonului sunt porţiuni bombate ale peretelui intestinal și sunt separate de şanţuri transversale adânci. Acestea
se găsesc în interiorul lumenului intestinal sub forma unor plici semilunare. Sunt diferite în dimensiune, fiind mai mari la nivelul
cecului și mai mici la nivelul sigmoidului.
apendicele epiploic este descris ca mici ciucuri grăsoşi suspendați de teniile colonului. Se află în număr mare la nivelul
colonului descendent și sigmoidian.

Cecul

Cecul, prima porțiune a intestinului gros se găsește în fosa iliacă dreaptă. Cecul se aseamănă cu un fund de sac cu pereți
subțiri, are o lungime de 7-8 cm și un diametru de aproximativ 6 cm. Cecul este format din: fund, corp și tenii.  Fundul cecului este
neted și brăzdat de cea mai voluminoasă haustră, corpul este brăzdat de multe șanțuri adânci, care împreună cu teniile formează
haustrele. Teniile sunt separate de șanțuri, sunt în număr de 3 și sunt dispuse anterior, posteromedial și posterolateral.

Raporturile cecului:

 anterior: peretele abdominal anterior.

 posterior: nervul cutanat femural lateral, fascia iliacă și mușchiul iliopsoas.
 superior: colon ascendent.
 inferior: peretele abdominal anterior și fascia iliacă
 lateral: creasta iliacă și mușchiul iliac.
 medial: ultimele anse ileale.
83
 Structura internă a cecului

4. Tunica seroasă este, de fapt, peritoneul dublat de stratul subseros. De obicei, cecul este învelit în întregime de
peritoneu, iar uneori are și un mezou.
5. Tunica musculară prezintă caracteristicile intestinului gros. Teniile cecului se prelungesc pe peretele apendicelui.
6. Tunica submucoasă conţine limfatice, foliculi limfatici solitari și vase sanguine.
7. Tunica mucoasă este identică cu cea a intestinului gros. Nu are nici plici, nici vilozităţi.

Vascularizaţia și inervația cecului

Vascularizația arteriară a cecului este asigurată de artera cecală anterioară şi posterioară. Acestea provin din artera
iliocolică, ramură a arterei mezenterice superioare. Venele însoțesc arterele, acestea se strâng în vena ileocolică -> vena
mezenterică superioară -> vena portă. De inervația cecului se ocupă ramurile nervoase cu fibre simpatice din ganglionii celiac şi
mezenteric superior şi fibre parasimpatice din nervul vag.

Colonul - Colonul este al 2-lea segment al intestinului gros și este împărțit în colon ascendent, transvers, descendent și
sigmoid. Colonul începe de la valva ileocecală și merge până la nivelul vertebrei S3. Are o lungime de 1.5 m şi un calibru care
scade progresiv pornind de la origine. Colonul se împarte în:

– colon ascendent: are direcţie verticală și este situat între valva ileocecală (cec) şi faţa viscerală a ficatului (flexura
colicădreaptă).  Colonul ascendent ocupă corespunzător fosa iliacă dreaptă și regiunea lombară dreaptă pe o lungime de 15 cm, cu
un diametru de 5-6 cm.

– colon transvers: se găsește în continuarea colonului ascendent, pornind de la nivelul flexurii hepatice. Este dispus oblic,
ușor ascendent, ocupând corespunzător hipocondrul drept, epigastrul și hipocondrul stâng. Se întinde pe o lungime de aproximativ
50-60 cm.

– colon descendent: se află în continuarea colonului transvers, pornind de la nivelul unghiului splenic și oprindu-se la
nivelul crestei iliace stângi.

– colon sigmoidian: se mai numește colon iliopelvin, începe la nivelul crestei iliace stângi și se termină la marginea
superioară a vertebrei S3. Are o lungime de 25-40 cm și un calibru mai uniform decât restul colonului. Ultimul segment al
intestinului gros este împărțit convenţional în două porțiuni: porțiunea iliacă (colonul iliac) şi cea pelvină (colonul pelvin). Colonul
iliac este fix, scurt și se întinde de la creasta iliacă până la marginea medială a muşchiului psoas stâng. Colonul pelvin pornește de
84
la marginea medială a muşchiului psoas stâng și se încheie la nivelul vertebrei S3. Porțiunea pelvină este acoperită în totalitate de
peritoneu, acesta formează un mezou, mezocolonul sigmoidian, care îi conferă o mare mobilitate.

La nivelul colonului se întâlnesctenii musculare, haustre şi apendice epiploice.

1.Teniile colonului: sunt în număr de trei și sunt descrise ca niște benzi musculare cu o lățime de 0.5 cm.

– tenia liberă: nu prezintă nicio formațiune peritoneală.

– tenia mezocolică: corespunde mezocolonului dorsal.

– tenia omentală: dă inserţie omentului mare

Particularități

a) La nivelul colonului ascendent deosebim: tenia liberă = anterioară, tenia posteromedială, tenia posterolaterală.

b) La nivelul colonului transvers deosebim: tenia anterioară = omentală, tenia posterosuperioară, tenia posteroinferioară =
liberă.

c) La nivelul colonului sigmoidian avem doar 2 tenii: tenia anterioară și cea posterioară.

2. Haustrele sunt porţiuni proeminete spre exterior. Colonul sigmoidian nu prezintă haustre.

3. Apendicele epiploice se prezintă sub formă de ciucuri grăsoşi, de culoare galbenă, formaţi dintr-un înveliş peritoneal care
conţine grăsime.

Structura colonului

Peretele colonului este format din 4 tunici și este mai subţire decât cel al intestinului mezenterial:

–        tunica seroasă este reprezentată de peritoneu, acesta învelind parţial colonul ascendent şi descendent (feţele
anterioară, medială şi laterală).  Colonul transvers și cel sigmoidian sunt învelite în totalitate, formând mezocolonul omonin.

–        stratul subseros învelește fața profundă a stratului seros.

–        tunica musculară prezintă două straturi musculare: cel extern are fibre longitudinale, iar stratul intern are fibre
circulare.

–        tunica submucoasă conține vase sangvine, foliculi limfatici solitari și nervi.

–        tunica mucoasă este formată din epiteliu şi corion; tunica conţine glande intestinale Lieberkuhn și numeroși foliculi
limfatici solitari.

85
 Vascularizaţia colonului colonului este realizată de artera mezenterică superioară (arterele ileocolică, colică dreaptă şi
colică mijlocie) şi artera mezenterică inferioară (artera colică stângă şi arterele sigmoidiene). Venele provin din reţele aflate la
nivelul tunicii mucoase şi musculare. Venele însoţesc arterele omonime, se varsă în venele mezenterică superioară +inferioară, care
sunt tributare venei porte. Limfaticele din tunicile musculară, subseroasă și mucoasă se adună în nodurile paracolice. Din acestea
pornesc vase limfatice, acestea vărsându-se în nodurile mezenterice superioare.

Inervaţia colonului colonul ascendent și cele două treimi drepte ale colonului transvers primesc inervație simpatică din
ganglionii celiaci şi cei mezenterici superiori. Inervația parasimpatică o primesc prin intermediul nervilor vagi. Treimea stângă a
colonului transvers, colonul descendent și cel sigmoid primesc fibre simpatice prin intermediul plexului mezenteric inferior și fibre
parasimpatice prin nervii splanhnici pelvini.

Rectul este întins de la nivelul vertebrei S3 până la anus. În structura sa intră ampula rectală (mai dilatată) şi canalul anal
(mai îngust).

Glandele anexe
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv, având o greutate medie de 1.500 g. Este situat în etajul abdominal
supermezocolic, în loja hepatică (delimitată de bolta diafragmatică, flexura colică dreaptă şi stomac).
Configurația externă a ficatului
Ficatul prezintă două margini şi două feţe.
Marginea anterioară are o direcţie oblică, ascendentă, de la dreapta spre stânga şi prezintă două incizuri: incizura
ombilicală şi incizura cistică (conţine fundul veziculeibiliare).
Marginea posterioară corespunde ariei nuda.
Fața superioară (numită şi diafragmă) este convexă; superior prezintă ligamentul falciform, ligamentul coronar şi
ligamentele triunghiulare. Ligamentul falciform este dispus în plan sagital, ligamentul coronar este alc ătuit din două foiţe
peritoneale unite prin extremităţile lor laterale (formând astfel ligamentele triunghiulare – drept şi stâng). Ligamentele
triunghiulare se fixează pe diafragm. Între ele două foiţe ale ligamentului coronar se află o zonă în care ficatul nu este învelit de
peritoneu (area nuda). Faţa superioară are raporturi cu baza pulmonului, cordulşi pericardul (prin intermediul diafragmului).
Fața inferioară (numită şi viscerală) prezintă şanţuri, ligamente, lobi şi impresiuni. Şanţurile sunt:
→ şanţul sagital drept şi sagital stâng;
→ şanţul transvers (uneşte cele două şanţuri sagitale). La nivelul şanţului transvers se află o depresiune pe unde intră şi
ies elementele pedunculului hepatic (artera hepatică, vena portă, canalul hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi).
Şanţul sagital stâng este împărţit de cel transvers într-o zonă anterioară şi una posterioară; în cea anterioară se află vena
ombilicală (la făt) sau ligamentul rotund (la adult), iar în cea posterioară se aflăcanalul venos al lui Aranţius (la făt) sau ligamentul
lui Aranţius (la adult).
Şanţul sagital drept este împărţit de cel transvers într-o zonă anterioară (în care se află vezicula biliară) şi o zonă
posterioară (șanțul venei cave inferioare).
Lobii, delimitaţi de şanţuri, sunt în număr de patru, şi anume:
→ lobul drept (în afara şanţului sagital drept);

86
 → lobul stâng (în afara şanţului sagital stâng);
→ lobul pătrat (înaintea şanţului transvers);
→ lobul caudat (înapoia şanţului transvers – se numeşte şi lobul lui Spiegel).
Impresiunile sunt un rezultat al contactului dintre diferite organe şi această faţă. Se descriu impresiunea renală (rinichiul
drept), impresiunea suprarenală (glanda suprarenală dreaptă, impresiunea duodenală (duodenul), impresiunea colică (flexura colică
dreaptă), impresiunea renală (rinichiul drept), impresiunea suprarenală (glanda suprarenală dreaptă), impresiunea gastrică (faţa
anterioară a stomacului), impresiunea esofagiană (esofagul abdominal).

Structură - Fiecare lob hepatic este alcătuit din două segmente (lobul stâng – segment lateral şi medial; lobul drept –
segment anterior şi posterior). Fiecare segment are câte un pedicul segmentar (ce conţine o ramură a arterei hepatice, un canal
biliar, o ramură a venei porte). Ficatul este învelit de capsula Glisson (conjunctivă). Între lobulii hepatici (pe secţiune transversală)
se află nişte spaţii portale, numite spaţii Kiernan; la nivelul lor se află o ramură a arterei hepatice, o ramură a venei porte, un canal
biliar, limfatice şi nervi.
În structura unui lobul hepatic distingem: hepatocrite, reţea de capilare sinusoide, reţea de capilare biliare, ţesut conjunctiv.
Hepatocitele (celulele hepatice) realizează o reţea tridimensională radială faţă de venea centrolobulară. În ochiurile acestei reţele se
află capilarele sinusoide. Între hepatocite şi peretele capilarului sinusoid există nişte spaţii, numite spații Disse, prin care circulă
lichid interstiţial. Reţeaua de capilare sinusoidale este o reţea „admirabilă” de tip venos.
Capilarele sinusoidale se nasc prin capilarizarea ramurilor venei porte (ce se află în spaţiile interlobulare). Această reţea
este dispusă tridimensional şi radiar. Capilarele sinusoide se deschid în vena centrolobulară; pereţii lor sunt căptuşiţi cu celule
Kupfer – ce participă la funcţia antitoxică şi biligenetică a ficatului. Reţeaua de capilare este o reţea alcătuită dintr-un sistem de
canalicule biliare fără pereţi proprii. Aceste canalicule au dispoziţie radiară, tridimensională, fiind delimitate de hepatocitele cu
care vin în contact (din capilarele biliare intralobulare iau naştere capilare bilare cu pereţi proprii – colangiole – iar din acestea iau
naştere canale biliare interlobulare, situate în spaţiile portale). Ţesutul conjunctiv participă la formarea pereţilor capilarelor
sinusoide şi la formarea unei reţele de susţinere pentru celulele hepatice.

Vascularizația-Vascularizația nutritivă este asigurată de artera hepatică. Aceasta este ramură a trunchiului celiac şi aduce
sânge oxigenat din sistemul aortic. Pătrunde în ficat prin hilul hepatic şi se ramifică în: ramura lobară stângă şi ramura lobară
dreaptă. Ramurile lobare se divid în ramuri segmentare. Din ramurile segmentare iau naştere ultimele ramificaţii, care se găsesc în
spaţiile portale.
Vascularizația funcțională este asigurată de vena portă. Aceasta se formează din trei trunchiuri venoase:
→ vena mezenterică superioară;
→ vena mezenterică inferioară;
→ vena splenică.
Aduce sânge venos din pereţii tubului digestiv, conţine substanţe nutritive, iar la nivelul hilului hepatic se divide în două
ramuri: ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare se divid în ramuri segmentare. Din ramurile segmentare
iau naştere arterele interlobulare, situate în spaţiile portale, acestea dând naştere capilarelor sinusoide.
Capilarele sinusoide se varsă în venele centrolobulare. Din venele centrolobulare se formează venele colectoare
(sublobulare), care se varsă, în final, în venele hepatice, dreaptă şi stângă. Venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.
Inervația - Este realizată de sistemul nervos vegetativ simpatic (ramuri din plexul celiac) şi de sistemul nervos vegetativ
parasimpatic (ramuri din nervul vag).
87
 Căile biliare extrahepatice - Ele realizează transportul bilei de la nivel hepatic la duoden. Sunt reprezentate de canalul
hepatic comun (rezultat din unirea canalelor hepatice drept şi stâng), canalul coledoc, vezicula biliară, canalul cistic. Canalul
hepatic, împreună cu canalul coledoc, realizează canalul hepatocoledoc sau canalul colector, cu rol de a drena bila în duoden.
Canalul cistic, împreună cu vezicula biliară, realizează aparatul diverticular al căilor biliare extrahepatice. Canalul hepatic comun
iese din ficat la nivelul hilului şi se întinde până la confluenţa sa cu canalul cistic. Canalul coledoc continuă canalul hepatic comun,
până la deschiderea în duoden (la nivelul „ampulei lui Vater”), unde se află sfincterul Oddi (cu rol în reglarea evacuării sucului
biliopancreatic în duoden).
Vezicula biliară este un organ cavitar în care se depozitează şi se concentrează bila. Este situată pe faţa inferioară a
ficatului, în regiunea anterioară a şanţului sagital drept (în fosa veziculei biliare).
I se descriu trei porţiuni:
→ fundul veziculei (în raport cu peretele abdominal);
→ corpul veziculei (în raport cu colonul transvers şi prima porţiune a duodenului);
→ colul veziculei (în raport cu bulbul duodenal).

Pancreasul - Pancreasul este o glandă anexă a tubului digestiv. Este aşezat anterior coloanei vertebrale lombare (L1-L2),
înapoia stomacului, între duoden şi splină. Este traversat de rădăcina mezocolonului transvers. Pancreasul are o mobilitate redusă
datorită fixării sale de către peritoneul parietal posterior şi legăturile sale cu duodenul.
Configurație externă - Pancreasul prezintă cap, corp şi coadă. Capul este extremitatea dreaptă a sa şi se află în cadrul
duodenal; prezintă o faţă anterioară, una posterioară şi o circumferinţă. Corpul prezintă o faţă anterioară, una antero-inferioară, una
posterioară şi trei margini (superioară, anterioară şi inferioară). Coada pancreasului este porţiunea sa mobilă; este în raport cu
aorta, vena cavă inferioară, vena portă, artera mezenterică superioară, artera şi vena splenică.

Structură
Din punct de vedere al pancreasului exocrin, se distinge o glandă tubulo-acinoasăcompusă, care secretă sucul pancreatic cu
rol în digestie. Pancreasul prezintă:
→ capsulă conjunctivă (la exterior);
→ septuri conjunctive (cu punct de plecare din capsulă);
→ lobuli (delimitaţi de septurile conjunctive); fiecare lobul prezintă acini glandulari şi canale excretorii mari (iau naştere
din confluenţa canaliculelor acinilor);
→ aparatul excretor: canalul principal şi canalul accesor (iau naştere din unirea canalelor de excreţie ale acinilor).
Canalul principal Wirsung se uneşte cu canalul coledoc şi se deschide în duoden (în ampula lui Vater). Canalul accesor Santorini se
deschide în duoden, deasupra celui principal.

Vascularizaţie și inervaţie - Pancreasul este vascularizat de artera pancreatico-duodenală superioară (ram din gastro-
duodenală), artera pancreatico-duodenală inferioară (ram din mezenterica superioară) şi ramuri din artera splenică. Venele se varsă
în vena mezenterică superioară şi în vena splenică. Inervaţia este dată de fibre simpatice şi parasimpatice (din plexul celiac).

88
 Cursul nr. 9
ANATOMIA APARATULUI URINAR

Aparatul urinar este alcătuit dintr- un organ secretor, cu rol în producerea urinei – rinichiul, şi un sistem de canale, care
colectează urina şi o transportă spre mediul extern. Acest sistem este alcătuit din bazinet, uretere, vezica urinară şi uretră.

Rinichiul
Topografia rinichiului
Rinichii ocupă partea posterioară a abdomenului, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Limita superioară se găseşte la
nivelul T11, iar limita inferioară la nivelul L2 sau L3. Rinichii sunt în număr de doi, plasaţi de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale, în cavitatea abdominală. Uneori, există şi un al treilea rinichi, el purtând numele de rinichi suplimentar. De asemenea,
în unele cazuri, nu există decât un rinichi, care ia numele de rinichi unic. Rinichiul drept este situat mai jos decât rinichiul stâng.
La femei rinichii sunt situaţi ceva mai jos ca la bărbaţi. Rinichii sunt alungiţi în sens vertical. Axul longitudinal al rinichiului nu
este paralel cu planul mediosagital, ci este îndreptat de sus în jos şi dinăuntru spre în afară. Dimensiunile rinichiului variază, în
funcţie de sex, vârstă, individ. Aceste variaţii sunt însă mai reduse comparativ cu alte organe. Valorile medii sunt: lungimea – 12
cm, lărgimea – 7 cm şi grosimea – 3 cm. Rinichii sunt menţinuţi, în poziţia pe care o au, de trei formaţiuni:
- vasele renale (artera şi vena renală). Acţiunea lor de fixare a rinichiului este foarte slabă. Dacă sunt secţionate, poziţia
rinichiului nu se modifică;
- peritoneul. Este vorba despre peritoneul parietal, care trece peste faţa anterioară a rinichilor şi-i fixează de peretele
abdominal posterior. Acţiunea de fixare a rinichilor de către peritoneu este slabă;
- fascia renală. Este o formaţiune fibroasă, care înveleşte rinichiul şi, de aceea, se mai numeşte şi fascia perirenală. Fascia
renală este adevăratul mijloc de fixare a rinichiului. rinichiul devenind mobil dacă ea este secţionată.

Configuraţie externă - Rinichiul prezintă: o faţă anterioară, o faţă posterioară, o margine externă, o margine internă, la
nivelul căreia se află hilul renal, pe unde trec vasele, nervii şi canalul excretor, un pol superior şi un pol inferior.
Structură - El este alcătuit din: învelişul fibros (capsula fibroasă), ţesutul propriu şi ţesutul conjunctiv interstiţial (stroma
conjunctivă a organului). Capsula fibroasă renală este reprezentată de o membrană subţire, albicioasă, foarte rezistentă. Spre
exterior, ea intră în raport direct cu grăsimea perirenală, iar spre interior, aderă la rinichi. Din punct de vedere histologic, capsula
fibroasă renală este alcătuită din fascicule de ţesut conjunctiv, printre care se află şi fibre elastice. Ţesutul propriu constituie
structura anatomică esenţială a rinichiului. El este alcătuit dintr-o multitudine de elemente tubulare numite tubi uriniferi, care se
grupează în lobuli şi apoi în lobi. Stroma conjunctivă renală reprezintă zona de ţesut conjunctiv ce se găseşte între tubii uriniferi ai
rinichiului. Este de fapt un ţesut de legătură şi de susţinere a acestora.

89
 Structura anatomică a rinichiului pe secţiune
Secţionând rinichiul în sens longitudinal, din exterior spre interior, se poate observa:
¾ Capsula fibroasă a rinichiului. Are două straturi: extern şi intern (pătrunde în hilul renal şi căptuşeşte sinusul renal). Se
află la exteriorul rinichiului.
¾ Parenchimul renal. Se află sub capsula fibroasă şi reprezintă rinichiul propriu-zis. Parenchimul renal este alcătuit din
două zone, zona medulară la interior şi zona corticală la exterior.
Zona medulară(zona tubulară) este alcătuită din 8-15 formaţiuni triunghiulare, numite piramidele renale sau piramidele
lui Malpighi. Ele sunt orientate cu baza în sus, spre corticală şi cu vârful spre bazinetul renal. Fiecare piramidă poate fi simplă sau
compusă (două-trei piramide simple la un loc, care se deschid într-un vârf comun). Vârful piramidei se numeşte papila renală. La
nivelul ei se află 15-20 de orificii, prin care urina se scurge în calicele renale mici. Între piramidele lui Malpighi se găsesc fâşii ce
provin din zona corticală şi care se numesc coloanele Bertin.
Zona corticală se află imediat sub capsula fibroasă renală, deci către exterior. Imediat sub capsulă, zona de corticală se
numeşte cortex corticis. Între cortex corticis (deasupra) şi piramidele lui Malpighi (dedesubt) se află nişte formaţiuni triunghiulare
mici, care poartă numele de piramidele lui Ferrein. Există câte 400-500 piramide Ferrein pentru fiecarepiramidă Malpighi.
Substanţa corticală pătrunde între piramidele Ferrein, alcătuind labirintul cortical, format din arteră, venă, corpusculi Malpighi şi
tubi contorţi.
Nefronul reprezintă unitatea structurală şi funcţională a rinichiului. Este alcătuit din: corpuscul renal (Malpighi) şi tubul
urinifer.
Corpusculul renal este o formaţiune sferică, situată în zona corticală renală. Este alcătuit dintr-un ghem de capilare
arteriolare, numit glomerul renal şi dintr-o capsulă cu pereţii dublii, care înconjoară glomerulul renal (capsula lui Bowman).
Arteriola, care vine la glomerulul renal, se numeşte arteriola aferentă, iar cea care pleacă de la el se numeşte arteriola eferentă.
Tubul uriniferare o lungime de 3-4 cm, fiind alcătuit din:
→ tub contort proximal – porţiune sinuoasă situată în substanţa corticală, continuând capsula lui Bowman la nivelul
polului urinar al corpusculului renal;
→ ansa lui Henle – continuă tubul contort proximal, pătrunzând în interiorul piramidei Malpighi. Are forma literei „U”,
fiind formată dintr-un ram descendent, mai subţire şi un ram ascendent, mai gros;
→ tubul contort distal – continuă ramul ascendent al ansei lui Henle, pătrunzând în corticala rinichiului. Tubii contorţi
distali se strâng mai departe în tubii colectori (nu mai fac parte din nefron), care se deschid la nivelul orificiilor papilei renale.

Vascularizaţie și inervaţie - Rinichiul este vascularizat de artera renală, care provine din aorta abdominală. Vena renală se
varsă în vena cavă inferioară. Inervaţia este simpatică şi parasimpatică. Toate formaţiunile arteriale, venoase, nervoase pătrund sau
ies din rinichi prin hilul renal.

Căile urinare - Sunt reprezentate de: calicele renale, bazinetul renal, ureterele, vezica urinară şi uretra. Urina, secretată de
rinichi, iese prin papilele renale, fiind colectată de nişte cilindrii membranoşi, numiţi calice renale. Acestea se unesc într-o
formaţiune unică, numităbazinet renal, în care urina provenită din calicele renale este colectată. Mai departe, urina trece din
bazinet în uretere, vezica urinară, uretră şi este, în final, eliminată în mediul extern.
Calicele renale sunt mici tuburi membranoase care leagă papilele renale de bazinetul renal. Dimensiuni Lungimea lor este
de cca 1 cm, iar lărgimea de 6-12 mm. În mod normal numărul calicelor renale este egal cu cel al papilelor renale. Uneori numărul

90
lor este mai mic decât al papilelor renale, acestea putând să se deschidă mai multe într-o singurăcalice. Numărul mediu al
calicelor renale pentru un singur rinichi, este de 9, cu un minim de 7 şi un maxim de 13.
Configurație externă - Fiecare din calicele renale prezintă câte o suprafaţă internă, externă, superioară şi inferioară.
Suprafaţa internă este dreaptă, fără rigurozităţi. Ea este continuu udată de urină. Suprafaţa externă este în raport cu grăsimea care
umple sinusul renal şi cu ramurile din artera şi vena renală. Extremitatea superioară corespunde bazei papilei renale, care se
deschide în calicele renale. Extremitatea inferioară este mai largă decât cea superioară. Astfel, în ansamblu, calicele renal are
forma unui trunchi de con. Ea se deschide în bazinetul renal.

Clasificare - Calicele renale sunt de două feluri: calice renale mici (cele care pleacă de la papile spre bazinet) şi calice
renale mari (cele care se formează prin unirea calicelor renale mici,constituind bazinetul renal).
Bazinetul renal - Este un rezervor membranos, în care se deschid calicele renale mari. Dimensiuni Înălţimea este de cca
20-30 mm, iar lărgimea de cca 15-20 mm, măsurată la baza lui.

Configurație externă
Bazinetul renal are o formă relativ triunghiulară, fiind turtit în sens antero-posterior. El prezintă: două feţe, două margini,
un vârf şi o bază.
Fețele. Bazinetul are două feţe: anterioară şi posterioară. Ele sunt plane, când bazinetul este gol, şi capătă o formă
convexă, când bazinetul conţine urină.
Marginile. Bazinetul are două margini: superioară şi inferioară. Ambele margini sunt orientate oblic de sus în jos şi din
afară înăuntru.
Vârful. Se continuă cu ureterul. De cele mai multe ori nu există o zonă vizibilă prin care să se facă trecerea de la bazinet la
ureter. Dar, atunci când există, această zonă de trecere de la bazinet la ureter apare ca o fină strangulare a vârfului bazinetului şi
poartă numele de colul bazinetului.
Baza. Priveşte spre sinusul renal. Partea sa mijlocie este concavă. Cele două extremităţi poartă numele de coarnele
bazinetului.

Raporturi
Bazinetul este situat, o parte în sinusul renal şi o parte în afara lui, cele două porţiuni purtând numele de porţiunea
intrarenală şi extrarenală.
Porţiunea intrarenală se află în sinusul renal, în grosimea acestuia. Ea intră în raport cu ramurile arterei şi venei renale.
Porţiunea extrarenală este mult mai mare ca porţiunea intrarenală, reprezentând cea mai mare parte a bazinetului.

Ureterele fac legătura între bazinetul renal şi vezica urinară. Dimensiuni Lungimea ureterului este de cca 26-30 cm.
Ureterul drept este ceva mai scurt cu 1-2 cm. Lărgimea ureterului este de cca 5-6 mm.

Împărțirea topografică - În funcţie de zonele anatomice pe care le traversează, ureterul poate fi împărţit în următoarele
porţiuni: abdominală, iliacă (străbate fosa iliacă internă), pelvină şi vezicală (la peretele vezicii urinare).
Structură - Ureterul prezintă 3 tunici: externă (conjunctivă), medie (musculară) şi internă (mucoasă).
Tunica externă este de natură conjunctivă. Mai poartă numele de adventice. Estealcătuită din ţesut conjunctiv elastic.

91
 Tunica musculară reprezintă cam ½ din grosimea totală a peretelui ureterului. Este alcătuită, în ansamblu, din fibre
musculare netede, unite prin ţesut conjunctiv. Fibrele musculare sunt dispuse în 3 planuri: superficial (fibre longitudinale), mijlociu
(fibre circulare) şi profund (fibre longitudinale).
Tunica internă continuă superior tunica internă a bazinetului şi inferior, tunica internă a vezicii urinare. Este alcătuită
dintr-un epiteliu stratificat.

Vezica urinară - Vezica urinară este un rezervor musculo-membranos, care colectează urina şi care prin contracţiile ei o
elimină la exterior. Topografie - Vezica urinară este situată în micul bazin, în loja vezicală. Peritoneul acoperă numai partea
superioară, abdominală, a vezicii urinare.
Configurație externă - Forma vezicii urinare variază în funcţie de conţinutul ei. Astfel, are formă de cupădacă este goală,
și are formăovoidă dacă este plină cu urină. Vezica urinară prezintă 3 porţiuni: superioară, care aparţine vârfului vezicii (polul
vezicii) şi care este orientată superior şi anterior, intermediară (corpul vezicii) şi inferioară (fundul vezicii). La nivelul fundului
vezicii se deschid cele două orificii ale ureterelor şi orificiul uretrei. Între cele trei orificii se formează o zonă, numită trigonul
vezical. Porţiunea care se află în dreptul orificiului vezical al uretrei, poartă numele de colul vezicii.
Mijloace de fixare
Vezica este fixată în poziţia sa de:
-ligamentul ombilical mijlociu – leagă ombilicul de vârful vezicii urinare;
- peritoneul – acoperă partea superioară a vezicii;
- ureterele – sunt mijloace auxiliare de fixare;
- vasele şi nervii vezicii urinare.

Raporturi
Faţa anterioară vine în raport cu simfiza pubiană. Faţa posterioară vine în raport cu ansele intestinului subţire, colonul
sigmoid, rectul şi ureterul.
Fundul vezicii urinare este în relaţie cu canalele deferente, veziculele seminale şi prostata la bărbaţi, iar la femei, cu
ligamentele late.
Structură
Peretele vezicii urinare este alcătuit din 4 tunici:
1. Tunica mucoasă – este formată dintr-un epiteliu stratificat, din corion şi glande.
2. Tunica submucoasă – se află între tunica mucoasă şi tunica musculară, facilitând alunecarea uneia faţă de cealaltă.
3. Tunica musculară – este formată din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi: extern cu fibre longitudinale,
mijlociu cu fibre circulare, şi intern cu fibre longitudinale. Fibrele circulare formează, la nivelul orificiului vezical al uretrei,
sfincterul uretral intern, care este involuntar.
4. Tunica seroasă. Vezica urinară are un perete contractil şi elastic. Structura peretelui său îi permite să se dilate suficient
de mult, putând să înmagazineze între 200-400 ml de urină. Volumul pe care îl înmagazinează este mai mare la femeie decât la
bărbat. Când acest volum este depăşit, pe cale reflexă, apare senzaţia de micţiune.

Vascularizație şi inervație - Vascularizaţia arterială este asigurată de: artera ombilicală, artera hipogastrică, artera
hemoroidală, artera ruşinoasă şi artera obturatorie. Venele se varsă, în final, în vena hipogastrică. Inervaţia motorie se face prin

92
fibre simpatice, din L2-L4, şi parasimpatice, din S1-S3. Sfincterul vezical extern este inervat de fibre somatice şi este deci
voluntar. Inervaţia senzitivă este dată de nervii pelvieni.

Uretra
1. Uretra la bărbat – are o lungime de cca 15-20 cm. Prin uretră se elimină atât urină, cât şi lichidul spermatic.
Porţiuni - Are 3 porţiuni: uretra prostatică, membranoasă şi pelvină.
Uretra prostatică trece prin prostată, având 3-4 cm. În ea se deschid şi canalele ejaculatoare. Spre vezica urinară se
prezintă sfincterul intern al uretrei sau sfincterul vezical (involuntar).
Uretra membranoasă are lungime de 1-2 cm. Este cuprinsă în perineu, în grosimea ei aflându-se sfincterul uretral extern
(voluntar).
Uretra peniană este cea mai lungă porţiune a uretrei, având aproximativ 10-14 cm. Se află în interiorul penisului.
Reprezintă traiectul mobil al uretrei.
Vascularizație și inervaţie - Arterele care vascularizează uretra la bărbat sunt: artera prostatică, artera hemoroidală, artera
bulbară şi artera vezicală inferioară. Venele se varsă în vena dorsală a penisului, în plexul venos seminal şi în vena ruşioasă internă.
Inervaţia provine din plexul hipogastric şi din plexul pelvin.
2. Uretra la femeie este mult mai scurtă decât la bărbat. Se deschide în vestibulul vaginului, imediat sub clitoris. La femeie
serveşte la eliminarea urinei.
Vascularizaţie și inervație - Arterele care vascularizează uretra la femeie provin din artera ruşinoasă internă. Venele
converg în plexul hipogastric inferior şi în plexul ruşinos intern.

93
 Cursul nr. 10
APARATUL GENITAL MASCULIN

Aparatul genital masculin (organele genitale bărbăteşti) – Aparatul genital masculin are o structură complexă, asemeni
aparatului genital feminin, fiind alcătuit din:
→ organe genitale interne, reprezentate de testiculule, epididim şi căi spermatice;
→ organele genitale externe, reprezentate de penis şi scrot.
De asemenea, aparatul genital masculin prezintă şi glande anexe: veziculele seminale, prostata şi glandele bulbo-uretrale.
Testiculele - Testiculele sunt glande pereche care au două funcţii:
→ funcţia exocrină (spermatogeneza), constând în formarea celulelor sexuale (spermatozoizi),
care are loc la nivelul tubilor seminiferi contorţi;
→ funcţia endocrină, asigurată de celulele interstiţiale ale parenchimului testicular, celulele Leydig, care secretă hormonii
androgeni (testosteronul, care determină maturizarea organelor sexuale şi stimulează evoluţia caracterelor sexuale secundare
masculine). Greutate testiculului este de aproximativ 25 grame.
Structură
Fiecărui testicul îi este anexat un organ alungit, epididimul, care face parte din conductele seminale. El are forma unei
virgule, aşezat pe marginea posterioară a testiculului. Conţine canalul epididimar, care se continuă cu canalul deferent. Testiculul
este învelit la suprafaţă de o membrană conjunctivă de culoare alb-sidefie, numită albuginee, rezistentă şi inextensibilă, ţinând în
tensiune parenchimul testicular. Parenchimul testicular prezintă septuri conjunctive care delimitează lobulii testiculului, câte 250-
300 pentru fiecare testicul şi sunt formaţi din 2-3 tubi seminiferi contorţi în care se desfăşoară spermatogeneza. Tubii seminiferi
contorţi sunt continuaţi de tubii drepţi, care reprezintă primul segment al căilor spermatice. Ei se deschid în reţeaua testiculară de la
care pleacă canalele eferente, 10-15, care ajung în canalul epididimar.
Vascularizație
Artera testiculară (ramura din aorta abdominală) este cea care asigură vascularizaţia testiculului şi epididimului. Venele se
varsă în vena cavă inferioară
Epididimul - prezintă trei porţiuni: capul, corpul şi coada. El se află pe marginea posterioară şi la polii testiculului.
Capul epididimului se află la polul superior al tesiculului.
Corpul este partea mai subţire a epididimului şi este ataşat de marginea posterioară a testiculului.
Coada este extremitatea inferioară a epididimului, fiind situat la polul inferior al testiculului.
Căile spermatice - sunt conductele prin care este condusă sperma de la tubii seminiferi până la uretră. Ele sunt căi
intratesticulare şi căi extratesticulare.
94
 Căile intratesticulare sunt: tubii seminiferi drepţi şi reţeaua testiculară.
Căile extratesticulare sunt: canalele eferente, canalul epididimar deferent, ejaculator şi uretra. Canalul deferent continuă
canalul epididimar, terminându-se la baza prostatei, unde se uneşte cu canalul veziculei seminale, formând canalul ejaculator.
Acesta se deschide în uretră.

Organele genitale externe

Penisul este organul copulator masculin. El conține trei mase cilindrice de țesut erectil, uretra și tegumentul penian.
Penisul cuprinde o radacină și un corp.
a) Rădăcina penisului e situată la nivelul perineului superficial, superior de scrot- aceasta este alcatuită din cele doua
radacini ale corpului cavernos si bulbul penian.
- cele doua rădăcini ale corpului cavernos sunt situate lateral iar bulbul penisului e situate median, între aceste doua
rădăcini.
- ambele rădăcini sunt acoperite de mușchii ischiocavernoși
- bulbul penisului este acoperit de mușchiul bulbospongios și e traversat de către uretră și ductele glandelor bulbouretrale.
b) Corpul penisului
- are forma de clinindru turtit cu o față dorsală si o față ventrală (uretrală) in care domină uretra, mai ales in erectie. La
nivelul feței posterioare se găsește rafeul penisului;
- prezintă o extremitate liberă denumită glandul penisului;
- are o lungime variabilă, în medie 10 cm lungime si 8-9 cm circumferința;
- în erecție lungimea medie este de aproximativ 16-18 cm iar circumferința de 11-12 cm.
Corpul penisului este menținut în poziție de rădăcină si prin intermediul a doua ligamente: ligamentul suspensor al
penisului si ligamentul fundiform.
Glandul - este partea superioara a penisului, acesta fiind acoperit de preput. Reprezinta o parte foarte sensibila a penisului
deoarece este foarte bine vascularizată si are foarte multe terminatiuni nervoase ca si coroana (baza glandului ). Aceasta e separata
de insertia prepuțului prin colul glandului, acest spațiu purtând denumirea de șanț balano-prepuțial.
Vârful glandului prezintă o fantă sagitală numită meatul urinar cu o lungime de aproximativ 7 mm. Feței uretrale a
glandului i se descrie un șant întins între meatul urinar si colul glandului, nivel la care se inseră frâul prepuțului.
Tegumentul penisului prezintă o parte retractila (prepuțul) si una aderentă:
- prepuțul acoperă tot glandul la copii iar la adult formeaza doar un înveliș parțial al glandului. Prepuțul e o plică care se
întinde de la nivelul colului glandului, se reflectă la marginea liberă și revine la coroana glandului. Între prepuț și gland se
formeaza cavitatea prepuțială (balano-prepuțiala), care este un spațiu virtual.
- pielea aderentă are o mare mobilitate față de planul profund. Fața uretrală prezintă rafeul penisului, care se continuă
posterior cu rafeul scrotal.

95
 Cursul nr. 11
IGIENA SOLULUI

Solul = acea parte a scoarţei pământului în care au loc procese biologice - Format din grunji sau granule care sunt
particule solide de formă şi dimensiuni variabile şi pori formaţi din spaţiile libere dintre granule şi formează porozitatea solului.
Proprietăţi fizice:
1. Permeabilitatea pentru aer – calitatea solului de a fi străbătut de aer. Cu cât solul conţine o cantitate mai mare de aer,
cu atât procesele biologice sunt mai active.
2. Permeabilitatea pentru apă – calitatea solului de a fi străbătut de apă. Cu cât porozitatea unui sol este mai mare, cu
atât reţinerea apei în porii solului este mai mare; nisipul are o porozitate în jur de 35%, pe când argila de peste 65%.
3. Capilaritatea – capacitata solului de a permite apei subterane să se ridice prin porii săi către straturile superficiale.
4. Selectivitatea – calitatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi care îl străbat, acestea fiind purtate de aer şi
de apă
5. Temperatura – asigură viabilitatea organismelor. Temperatura este dependentă de:
• Radiaţiile solare
• Procesele biochimice din sol
• Căldura centrală a solului
- Rău conducător de căldură
- La adâncimi de 7-8 m – temperatură constantă

Compoziţia chimică a solului.

1 SOLUŢIA SOLULUI
Soluţia solului reprezintă apa lichidă din sol care în urma contactului permanent cu faza minerală a solului se îmbogăţeşte
cu ioni minerali, acizi, baze, substanţe organice uşor solubile aflate în stare de dispersie ionică, moleculară şi coloidală, din care
plantele preiau ionii necesari nutriţiei soluţiei solului în orizonturile superioare, de la primăvară spre vară, datorită concentrării
umidităţii solului prin evaporare, şi a proceselor de descompunere a resturilor organice în partea superioară a profilului de
sol.Concentraţia soluţiei solului poate să crească şi în perioada primăvară-vară timpurie, când are loc creşterea masivă a plantelor,
iar în soluţie pătrund diverse secreţii ale rădăcinilor plantelor şi diferiţi produşi de descompunere ai resturilor organice.
În perioadele cu precipitaţii abundente din toamnă-iarnă are loc o diluare a soluţiei solului, şi o dizolvare a diferitelor
săruri care au pătruns în perioada de vară din soluţie în faza solidă a solului. Soluţia solului este considerată sursa directă de hrană
pentru plante. Aceasta poate fi adusă la valori optime prin aplicarea celor mai bune măsuri agrochimice, agrotehnice şi
hidroameliorative, în raport cu cerinţele dezvoltării plantelor de cultură.
96
 Concentrația ionilor în soluția solului (Lixandru, 1990)
Tabelul 6.1.
Nr Ionul Intervale de conținut Valori medii în soluri
crt. acide calcaroase
1. K +
708-300 27 39
2. Ca2- 20,0-1.520 136 560
3. Mg 2+
16,8-2.400 45 168
4. Na+ 9,2-3.450 23 667
5. NO -
9,9-3.410 75 806
6. H2PO4- 0,097-97 0,68 2,9
7. SO42- 9,6-14.400 48 2.304
8. Cl -
7,1-8.165 18 710

Compoziţia chimică a soluţiei solului depinde de cantitatea şi calitatea precipitaţiilor atmosferice, de alcătuirea părţii
minerale a solului de cantitatea materiei organice din sol de activitatea biologică a solului şi de măsurile agrofitotehnice aplicate
(tabelul 6.1). Soluţia solului este alcătuită din următoarele substanţe:
a) componenta minerală alcătuită din cationi de H+ , K+ , Na+ , Ca2+, Mg2+, NH4+ , Fe2+ şi Al3+ şi anioni OH- , Cl- , NO32- ,
HCO- , SO42- , HPO4- , HPO42- , hidroxizi de fier şi aluminiu, silice coloidală.
b) componenta organică alcătuită din zaharuri solubile, dispersii coloidale de acizi humici, produse rezultate în urma
metabolizării microorganismelor, produşi rezultaţi în urma humificării substanţelor organice şi secreţii ale sistemului radicular al
plantelor.
c) gazele existente în soluţia solului sunt reprezentate de oxigen şi CO2 care au rol important în procesele de alterare şi
solubilizare. Compoziţia soluţiei solului este influenţată de temperatura şi umiditatea din sol, de intensitatea activităţii microflorei
şi microfaunei, de metabolismul plantelor superioare, de procesele de descompunere a resturilor organice din sol, ceea ce
determină o dinamică a concentraţiei soluţiei solului atât zilnică cât şi sezonieră.
Deficit de K - Agricultura intensă deprivă solul de potasiu, iar fertilizatorii agricoli consumă 93% din producția chimică a
potasiului la nivel de economie global modernă. Principala utilizare în domeniul agriculturii, horticulturii și culturile hidroponice
este cea de îngrășământ chimic sub formă de clorură de potasiu, sulfat de potasiu sau azotat de potasiu. Aproximativ 93% din
producția mondială de potasiu este consumată de industria îngrășămintelor.
Deficit de Mg- Implicat în procesul de fotosinteză, magneziul este vital pentru buna dezvoltare a plantelor. Situația poate
fi determinată de căderile abundente de precipitații și afectează solurile nisipoase sau acide, din care substanțele nutritive se vor
scurge din cauza umidității în exces. Există mai multe metode prin care putem corecta deficiența de magneziu la plante. Putem

97
încerca aplicarea unui compost organic, bogat în substanțe nutritive. Stratul de compost păstrează umiditatea la nivelul solului și
evită scurgerea substanțelor nutritive în urma ploilor abundente.
Întrucât compostul conține o cantitate însemnată de magneziu, aplicarea acestuia va corecta eventuala deficiență și va
preveni instalarea uneia noi. O altă variantă de corectare a deficienței de magneziu este aplicarea de săruri Epsom sau sare amară
(sulfat de magneziu).
Deficit de fier- cresterea nivelului de pH al solului peste 7, conduce la indisponibilizarea fierului pentru plante, astfel ca si
in eventualitatea unei bune aprovizionari cu fier, relevate de analizele chimice, acest element devine indisponibil pentru plante.
- prezenta fosforului in exces impiedica buna aprovizionare a plantelor cu fier (raportul optim P/Fe este de 40-50)
- de asemenea Calciul excesiv provoacă şi el insolubilitatea Fe, însă manifestarea este mai pregnantă pe terenurile
nisipoase care adesea cer calcar.
Carenta Cu - Semanifestă mai ales pe terenurile noi cultivate; foarte spălate, nisipoase, turboase, sărace în materii
fertilizante, terenuri înierbate
Carenta P - Temperaturile scăzute din toamnă şi stagnările de apă pe solurile slab permeabile, conduc la instalarea
carenţei de fosfor. Fosforul aflat în sol sub formă organică sau minerală este mai mult sau mai puţin asimilabil de către rădăcinile
plantelor. Este un element foarte bine fixat de particulele de sol, migrarea acestuia în plante fiind dificilă, în special pe solurile
argiloase. Recomandari -Pe solurile acide se va aplica fosfat bazic sau mineral, iar pe cele neutre şi alcaline superfosfat, iar
administrarea îngrăşământului se va face cât mai aproape de rădăcina plantelor. Pe solurile bazice sau neutre, îngrăşămintele pot fi
sub formă de sulfat de amoniu.
Carența de zinc -Cantităţile mari de pulbere de oxid de zinc pot irita căile respiratorii. Apare mai ales pe solurile foarte
acide însă uneori şi pe solurile foarte alcaline; solurile cu mult fosfat insolubilizat ce au Zn dau fosfatul de zinc, de asemenea în
cazurile solurilor cu humus foarte ridicat, pe solurile foarte calcaroase sau în cazurile când s-a aplicat o cantitate prea mare de
gunoi de grajd.
Zinc - Aproximativ 60 % se găseşte în muşchii scheletici, 30 % în oase, 5 % în ficat și piele. În sânge se găseşte doar 1 %
din cantitatea totală de zinc (85 % în eritrocite) Carenta in iod -În anumite zone din țara noastră iodul se găseste în cantitate scăzuta
in sol, apa si alimente. Aceste zone se numesc endemice sau gușogene si sunt regiuni de deal, subcarpatice, unde frecventa
tulburărilor datorate deficitului de iod este mai mare.
Hormonii tiroidieni sunt fabricati plecand de la un element natural – iodul – pe care glanda tiroida il capteaza din
alimentatie. Surse alimentare de iod in micrograme la 100 grame de aliment:
- apa din regiuni cu sol cu concentratii normale de iod – 2-15 micrograme;
- apa din regiuni cu sol sarac in iod – 0,1-1 micrograme
Molibdenul - Cerinţa de molibden apare frecvent pe solurile acide. Impactul deficitului de molibden se intensifică pe
vreme secetoasă. Molibdenul se găsește în țesuturile respiratorii și ajută la sinteza aminoacizilor în corpul uman. Excesul de
molibden, care duce la o pierdere accentuată a greutății corporale, edem, iritabilitate și instabilitate mentală, poate avea, de
asemenea, un effect dăunător asupra corpului uman.
Poluarea solului – se datorează îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor lichide şi solide, a dejectelor animale,
cadavrelor, deşeurilor industriale.
1. Poluarea biologică = diseminarea pe sol odată cu diversele reziduuri a germenilor patogeni. Germenii patogeni sunt
grupati in 2 categorii:
a. Excretaţi de om şi transmişi prin intermediul solului , contaminare om-sol-om
b. Ai animalelor şi transmişi prin intermediul solului, contaminare animal-sol-om.
98
 Contaminarea om -sol-om este caracteristică mai ales pentru grupa germenilor de provenienţă intestinală ca bacilul tific şi
bacilii paratifici, bacilii dizenterici, virusul holeric, virusurile poliomielice, virusul hepatic şi strepto-stafilococi. Au rezistenţă
redusă la sol. Contaminarea animal-sol-om recunoaşte un număr mult mai mare de germeni ca bacilul tetanic, bacilul antracis,
germenii gangrenei gazoase, leptospire, brucele, bacilul botulinic. Germenii din sol se transmit omului rezultând boala. Exemplu:
bacilul botulinic => prin conserve = toxinfecţii Ciuperci => histoplasmoza; tricomicoza Parazitoze • helminţi
2. Poluarea chimică – produsă prin reziduuri menajere şi zootehnice, reziduuri industriale şi radioactive, utilizarea
substanţelor chimice în agricultură.
Asanarea solului
- indicatori biologici
- nr. de germeni mezofilici
- parazitologici – ouă de helminţi
- indicatori chimici
Măsuri de asanare
- Îndepărtarea mecanică a poluanţilor
- Dezinfecţia solului
Îndepărtarea reziduurilor solide
a. Reziduuri menajere
- 2 Kg / locuitor / zi
- Resturi alimentare, hârtie; materiale plastice, sticlă, metale
- Bogate în substanţe organice şi germeni.
b. Reziduuri industriale = substanţe chimice, metale, suspensii
c. Reziduuri zootehnice = fecale animale, furaje, aşternut
d. Reziduuri speciale = periculoase. Reziduuri de spital şi cele radioactive (izotopi)
Îndepărtarea igienică a reziduurilor lichide = sunt reziduuri care se dizolvă în apă şi sunt transportate de apă
a) Reziduuri menajere - provin din locuinţe şi instituţii (băi, spălătorii, spitale, şcoli, hoteluri), bogate în substanţe
organice, germeni şi detergenţi
b) Reziduurile industriale – substanţe toxice şi radioactive
c) Reziduurile zootehnice – substanţe organice, germeni, stimulatori, antibiotice.
d) Reziduurile meteorice = apele pluviale + substanţe organice + suspensii
Colectarea – sisteme de canalizare – îndepărtarea se face în mai puţin de 2 ore.
Epurarea apelor reziduale
- Grătare, site
- Filtre biologice
- Neutralizare
- Dezinfecţie
IGIENA RADIAŢIILOR
Radiaţii
- Ionizate
- Neionizate
Radiaţii ionizate
99
 – în contact cu materia produc ioni încărcaţi electric ⊝ şi ⊕
– acţionează direct asupra materiei ţintă
– se propagă la organe şi ţesuturi vecine
Unităţi de măsură a radiaţiilor
- timp de iradiere
- doza de radiaţii
- debitul dozei absorbite
Relaţia doză-efect - este o relaţie
• cu prag = doză care trebuie atinsă ca să producă efect => acţiune somatică
• fără prag = indiferent de doză, efectul apare după un timp => acţiune genetică
Efectele somatice.
1. Etapa precoce - Apar
• La nivelul scurt de expunere
• La doze ridicate de radiaţii ionizate
- Nu poate fi diagnosticată
- Cefalee, vertij, oboseală, insomnie, inapetenţă
2. Etapa de remisiune
- Semnele dispar
- Pare să-şi fi revenit, să fie sănătos
- Perioadă mai scurtă la doză mai mare
3. Etapa secundară
- Apar modificări biologice, simptome caracteristice
- 4 sindroame:
1. Hemoragipar = hemoragii
2. Nervos = nervozitate, logoree, iritabilitate, delir
3. Digestiv = scade imunitatea, temperatură, dureri musculare şi articulare
4. Etapa tardivă
- Scurtarea duratei medii de viaţă
- Efect somatic stocastic = induce cancerul şi hemopatiile maligne (leucemii)
Efectele genetice = acţiunea radiaţiilor ionizate asupra descendenților persoanelor imediate
- Acţiune teratogenă a radiaţiilor
- Acţiune mutagenă ( sau acţiune genetică propriu-zisă)
Acţiunea teratogenă
- reprezentată de iradierea „în utero” a embrionului şi fătului
- Iradierea externă în doze relativ mari duce la moartea embrionului şi avort spontan, malformaţii grave sau minore.
Acţiunea genetică propriu-zisă
- Modificările produse asupra gameţilor, afectând materialul ereditar
- Provoacă modificări ale structurii cromozomilor sau ale informaţiei genetice
Radiaţiile neionizate = radiaţii electromagnetice care transferă la locul de absorbţie energii care nu sunt capabile a
produce fenomenul de ionizare sau îl produc foarte slab.
100
Principalele radiaţii neionizate:
- ultraviolete
- Luminoase principala sursă soarele
- Infraroşii
- Microundele
Radiaţiile ultraviolet - Lungimea de undă cuprinsă între 10 şi 400. Se împart în 3 zone:
• Zona A cu efect cutanat pigmentogen
• Zona B cu efect eritematogen asupra pielii
• Zona C cu puternic efect de distrugere a celulelor neprotejate
Efecte asupra organismului uman.
- Asupra metabolismului – intensificarea oxidărilor celulare
- Asupra pielii:
• Reacţii cutanate
• Critemul – lasă pigmentarea
• Uscată şi ridată
• Efect cancerigen
• Melanomul malign - Asupra ochilor
• Fotooftalmie – simptome conjunctivale
• Leziuni corneene =>fotocherafită
Radiaţiile luminoase
- Acţiune generală asupra organismului
• metabolismul
• imunitatea
- Acţiune specifică asupra ochilor:
• Acuitatea vizuală
• Sensibilitatea de contrast
• Viteza perceperii vizuale
• Stabilitatea vederii
- Acţiunea asupra scoarţei cerebrale:
• Roşu-excitant
• Verde-sedativ
• Galben, portocaliu dau căldură
• Albastru, verde senzaţie rece
• Galben – vizibilitatea cea mai mare
Radiaţiile infraroşii:
- Principala cale prin care se realizează schimbul de căldură între corpuri de temperature diferite.
Efecte asupra pielii: de încălzire, arsuri, pigmentaţii discrete
Efecte asupra ochiului: arsuri, cataracte
Efecte asupra sistemului nervos – iritaţie meningeală (insolaţie)

101
102