Curs 2

STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA CELULARǍ A ADN

1. ADN - SUBSTRATUL MOLECULAR AL EREDITĂŢII

În anul 1865, MENDEL a formulat ipoteza genei potrivit căreia fiecare caracter este
determinat de “o pereche de factori ereditari” şi a stabilit legile eredităţii.
La începutul secolului XX, în urma demonstrării rolului cromozomilor în
ereditate, s-a stabilit cǎ gena reprezintă un segment dintr-un cromozom, care determinǎ
un caracter specific, dar natura ei chimicǎ şi structura rămâneau necunoscute.
În 1940, s-a stabilit cǎ în structura cromozomilor existǎ proteine si acizi nucleici,
ADN şi ARN. Mulţi cercetători credeau atunci că genele sunt formate din proteine, cele
mai complexe substanţe chimice din celule. ADN-ul era considerat o moleculă prea simplă
pentru înmagazinarea informaţiei ereditare şi transmiterea ei în succesiunea generaţiilor.
Existau totuşi unele argumente "indirecte" care pledau pentru rolul genetic al ADN-ului:
localizarea aproape exclusivă a ADN-ului în nucleu şi cromozomi, structuri cu rol
important în ereditate; cantitatea sa constantă şi caracteristică speciei, proporţională cu
numărul cromozomilor şi stabilitatea metabolică a moleculei de ADN.
În 1944, Avery et al. au demonstrat experimental că ADN-ul este substratul
molecular al eredităţii. Faptul că transferul ADN de la un microorganism la altul produce
transformări permanente şi ereditare ale primitorului a constituit dovada decisivă că
genele sunt alcătuite din ADN.

2. DOVEZI EXPERIMENTALE PRIVIND ROLUL ADN ÎN EREDITATE

Demonstrarea rolului genetic al ADNului s-a realizat în decursul timpului prin
mai multe experimente:
În 1928, microbiologul englez Griffith a făcut o observaţie remarcabilă. El a studiat
morfologia şi patogenitatea diferitelor tulpini de pneumococus. Unele tulpini aveau o
capsulă polizaharidică şi cultivate pe agar formau colonii "netede", fiind numite S (de la
"smooth") iar altele erau necapsulate şi formau colonii "rugoase", fiind numite R (de la
"rough"). Griffith a observat că şoarecii injectaţi cu pneumococi S au murit iar cei
injectaţi cu tulpina R au supravieţuit. Patogenitatea pneumococilor S, deteminată de
prezenţa capsulei, se transmite ereditar. În mod surprinzător, un amestec de pneumococi R
(nepatogeni) vii şi pneumococi S (patogeni) inactivaţi prin căldură a avut un efect letal.
De la animalele moarte s-au izolat pneumococi S vii. Explicaţia posibilă a acestui fenomen
era transformarea tulpinilor de pneumococi R vii în tulpini S vii, sub influenţa unor
componente din structura pneumococilor S omorâţi; natura chimică a substanţei care a
produs transformarea nu a putut fi însă stabilită.
În 1944, Avery et all. au reluat experienţele lui Griffith şi au demonstrat
experimental că ADN-ul este factorul transformant. Autorii au arătat că transferul ADN-
ului extras de la o tulpină de pneumococi S capsulaţi, patogeni, la pneumococi R
necapsulaţi, nepatogeni, determină transformarea lor în pneumococi patogeni (R  S);
iar odată produsă, modificarea se transmite la generaţiile următoare, fiind deci ereditară.
Pe această bază s-a presupus că ADN-ul este materialul genetic.
Aşa cum se întâmplă adesea cu marile adevăruri, rolul genetic al ADN demonstrat
de Avery et al. a fost însă un timp negat.
În 1952, Hershey şi Chase (Premiul Nobel, 1969) au demonstrat că transferul
exclusiv al ADN de la bacteriofagi la Escherichia coli transformă această bacterie în celule
producătoare de particule fagice, cu o structură completă, inclusiv capsula proteică. Autorii

1
au marcat proteinele capsulare ale bacteriofagilor cu sulf radioactiv (32S) iar ADN cu fosfor
radioactiv (35P). Când bacteria E. coli a fost infectată cu bacteriofagi "marcaţi", se observă
că numai 35P (deci ADN-ul) pătrunde în celulă (32S - proteinele capsulare rămân la
exterior). Formarea ulterioară a unor particule fagice noi, complete, demonstrează clar că
ADN era unicul purtător al informaţiei ereditare.
Demonstrarea faptului că transferul ADN de la un microorganism la altul produce
transformări permanente şi ereditare ale primitorului a constituit dovada decisivă că
genele sunt alcătuite din ADN.

3. STRUCTURA ADN
Descoperirea rolului genetic al ADN a concentrat atenţia cercetătorilor asupra
structurii sale, întrucât descifrarea ei reprezenta singura cale pentru înţelegerea naturii şi
funcţiei genei.

2.1. STRUCTURA PRIMARǍ A ADN

ADN-ul este un macropolimer de "dezoxiribonucleotide". Lungimea şi greutatea
moleculară foarte mari permit stocarea unei cantităţi uriaşe de informaţie. Cantitatea de
ADN variază de la specie la specie1, dar este constantă la indivizii aceleiaşi specii, precum
şi în toate celulele somatice (diploide) de la acelaşi individ.
Unitatea structurală a ADN este dezoxiribonucleotidul, alcătuit din trei elemente
distincte: un glucid cu cinci atomi de carbon (o pentoză), o bază azotată şi o grupare fosfat
- unite prin legături covalente, puternice. (figura 1).
Pentoza este reprezentată de D-2-dezoxiriboza.
Baza azotată poate fi purinică - adenina (A), guanina (G) - sau pirimidinică - timina
(T), citozina (C); se leagă la C1’ al deoxiribozei, alcătuind împreună un nucleozid.
Gruparea fosfat, care provine din acidul ortofosforic se leagă la C5’ al dezoxiribozei,
formând cu aceasta şi baza azotată un nucleotid, unitatea fundamentală a structurii catenei
de ADN.
În ADN, există patru tipuri de dezoxiribonucleotide - acid dezoxiadenilic,
dezoxiguanilic, dezoxicitidilic, dezoxitimidilic - care se vor deosebi numai prin baza
azotată; gruparea fosfat şi deoxiriboza sunt elemente constante.
Polimerizarea nucleotidelor, în molecula de ADN, se realizează prin legături
covalente 3'- 5' fosfodiester, formate între gruparea OH a C3 al dezoxiribozei unui
nucleotid şi restul fosfat fixat la C5 al nucleotidului următor. Se formează astfel o catenă
continuă, lineară, care reprezintă structura primară a ADN. Această catenă prezintă o
parte "constantă", fosfoglucidică, ce formează axul catenei, şi o parte "variabilă",
reprezentată de bazele azotate, care se fixează perpendicular şi lateral pe "coloana
vertebrală" fosfoglucidică (bazele azotate de pe aceeaşi catenă nu se leagă între ele).
În catena de ADN poziţia unui nucleotid nu impune cu necesitate în vecinătatea sa
prezenţa unui alt nucleotid; poziţiile adiacente pot fi ocupate de oricare din cele patru
tipuri de nucleotide. Acest lucru este esenţial deoarece secvenţa nucleotidelor în lungul
catenei de ADN reprezintă informaţia genetică codificată, pe baza căreia se stabileşte
ordinea aminoacizilor în proteine. Sensul de "citire" al informaţiei genetice este
determinat de polaritatea 5'  3' a catenei de ADN; poziţiile 5'-fosfat a primului
nucleotid şi 3'-hidroxil a ultimului nucleotid al catenei sunt libere, neangajate într-o
legătură chimică. Orice secvenţă de nucleotide se "citeşte" în direcţia 5'  3' şi se scrie cu
capătul 5' la stânga, de ex. 5'-ATGCCTAGATCA-3'. Fiecare catenă a ADN este deci o
secvenţă orientată, definită prin înlănţuirea nucleotidelor.

1
la om g.m.=3,5 x1012 daltoni

2
 2.2.STRUCTURA SECUNDARǍ A ADN
În elaborarea modelului structurii ADN-ului, WATSON şi CRICK s-au bazat pe
studiile difracţiei cu raze X a moleculelor de ADN (M. Wilkins, R. Franklin) precum şi pe
analizele chimice ale ADN (Chargraaf).
Prelucrând aceste date, Watson şi Crick au propus un model al moleculei de ADN
alcătuit din două catene polinucleotidice, legate între ele prin bazele azotate, în mod
complementar (figura 3) şi înfăşurate plectonemic pentru a forma o dublă spirală
elicoidală (o elice dublă) orientată spre dreapta, cu diametrul de 20 Å şi pasul elicei de 34
Å (figura 3). Pornind de la faptul că raportul A/T = G/C = 1, Watson şi Crick consideră că
în molecula de ADN se produce o împerechere "preferenţială" a bazelor care unesc cele
două catene; bazele azotate (situate spre interiorul moleculei) se leagă complementar: o
bază purinică se uneşte cu o bază pirimidinică sau, mai exact A − T şi G − C formând o
pereche de baze, prescurtat pb. Legăturile se realizează prin punţi de hidrogen, legături
electrostatice slabe. În felul acesta secvenţa nucleotidelor unei catene determină cu
necesitate secvenţa nucleotidelor celeilalte catene. Deci, cele două catene ale ADN nu sunt
identice, ci complementare şi strict codeterminate. Cunoaşterea secvenţei nucleotidice a
unei catene va permite automat determinarea secvenţei nucleotidice a celeilalte catene. De
exemplu:
5'-ATGCCAG-3'
3'-TACGGTC-5'.
Legea complementarităţii bazelor stă la baza mecanismelor prin care se
realizează funcţiile genetice ale ADN: transcripţia, replicarea, repararea leziunilor,
recombinarea.
Libertatea de aşezare a nucleotidelor în lungul catenelor de ADN ( pe verticală) se
asociază cu necesitatea dispoziţiei lor complementare (în planul orizontal al moleculei).
Legăturile stereochimice / spaţiale necesare pentru împerecherea corectă dintre A−T şi
G−C fac ca orientarea (polaritatea) celor două catene să se dirijeze în sensuri opuse, deci, să
fie antiparalele. Acest lucru are consecinţe importante în "citirea" informaţiei în procesul
sintezei proteice, precum şi în mecanismul replicării (sintezei unor noi molecule de ADN).
Cele două catene ale ADN se înfăşoară plectonemic (una în jurul alteia şi
amândouă în jurul unui ax central, imaginar al moleculei, formând o dublă spirală
elicoidală coaxială (o elice dublă), orientată spre dreapta (dextrogir) (figura). Ea poate
fi comparată cu o "scară în spirală" în care axele fosfoglucidice formează marginile
scării iar perechile de baze, treptele ei. Această structură, asociată funcţiilor majore pe
care le îndeplineşte ADN, a fost plastic numită "elicea vieţii", fiind un veritabil simbol
al lumii vii.
Structura ADN este, în ansamblul ei, perfect regulată, ordonată: diametrul
moleculei 2 nm; o tură completă are 3600; pasul elicei 3,4 nm permite dispunerea a 10
perechi de baze (figura). În configuraţia ei spaţială, molecula de ADN prezintă două
şanţuri laterale: unul mai mic şi altul mai mare. Ele sunt importante în recunoaşterea
stereochimică şi fixarea pe ADN a histonelor (la nivelul şanţului mici) sau a unor molecule
proteice reglatoare (la nivelul şanţului mare), singurul loc în care bazele sunt accesibile
acestor proteine care vor regla funcţiile ADN-ului.
În condiţii fiziologice, molecula de ADN are o mare stabilitate metabolică, datorită
legăturilor fizico-chimice dintre elementele unei catene precum şi dintre cele două catene
2
. Ele sunt strâns legate una de alta şi de obicei nu se pot separa. Această stabilitate este o
2
Deşi legăturile de hidrogen sunt legături electrostatice slabe, multitudinea lor asigură "coeziunea"
catenelor.

3
condiţie obligatorie pe care trebuie să o îndeplinească substratul material al eredităţii.
Totuşi, sub acţiunea unor enzime cele două catene ale ADN se pot desface parţial, pe
segmente limitate, şi funcţionează ca "matriţă" pentru sinteza unor molecule noi,
complementare (ARNm în procesul de transcripţie, sau o altă catenă ADN, în cursul
replicării).

4. DENATURAREA ŞI HIBRIDIZAREA ADN

În condiţii experimentale se pot desface legăturile de hidrogen dintre cele două
catene, prin denaturare termică (încălzire la 63-100°C) sau chimică (tratament cu alcali
etc.) (figura 2.6). Acest proces de conversie a ADN de la forma bicatenară la starea
monocatenară se numeşte denaturare. Prin răcirea lentă a soluţiei, monocatenele de ADN
se pot reasocia pe baza complementarităţii şi refac structura originală; procesul se numeşte
renaturare sau hibridizare. Prin răcire bruscă monocatenele ADN rămân separate şi pot
fi folosite pentru realizarea unor hibrizi moleculari (pe baza complementarităţii dintre
catene ) de tip ADN-ADN, fie între două molecule de ADN de la specii diferite, fie între
fragmente de ADN obţinute artificial ("sonde", ce corespund unei gene) şi regiunea
corespunzătoare, complementară din ADN nativ. Se pot obţine de asemeni hibrizi între o
catenă ADN şi o moleculă de ARN complementară (de tip ARNm) rezultând un
heteroduplex. Fenomenele de denaturare şi hibridare sunt amplu utilizate în biologia
moleculară, în tehnicile ADN recombinant, pentru:
Identificarea unei gene sau a unei mutatii
Proteine terapeutice produse de animale transgenice
Medicamente si vaccinuri produse prin sinteza bacteriana
Oligonucleotide antisens - cancere, SIDA - care se fixeză pe secvenţe de AND/ARNm
şi blochează expresia genelor.
Animale Knock-out pt studiul functiei unei gene sau a unei boli genetice.

5. POLIMORFISMUL STRUCTURAL AL MOLECULEI DE ADN

Forma clasică a structurii ADN, descrisă de Watson şi Crick, corespunde
conformaţiei de tip B, care se realizează frecvent "in vivo" (în condiţii de umiditate
crescută şi concentraţie ionică joasă). S-au descris însă şi alte conformaţii sau isoforme: A
şi C, mai frecvente, D şi E, mai rare. Ele au acelaşi plan general de structură: elice dublă
orientată spre dreapta dar se deosebesc de tipul B printr-o serie de particularităţi fizice
(înclinarea bazelor faţă de ax, modificarea pasului elicei şi numărul de baze per tură elice):
forma A este mai scurtă şi mai groasă, iar celelalte mai lungi şi mai subţiri.
În organism, în anumite regiuni ale moleculei de ADN (cu o anumită secvenţă
nucleotidică) se produc frecvent modificări (tranziţii) conformaţionale A  B C.
Aceste modificări permit recunoaşterea segmentelor respective de către anumite molecule
exogene, care reglează expresia genelor.
În 1979, Rich şi Dickerson descoperă un tip particular de ADN-Z sau ADN-
senestra. El are o elice dublǎ, orientată spre stânga, care îşi pierde simetria caracteristică
formei B, deoarece axul fosfo-glucidic ia o formă neregulată în zig-zag, producând
deformarea şi alungirea moleculei de ADN (figura ). Conformaţia ADN-Z este o
conformaţie normală, există "in vivo" şi apare, în anumite condiţii fizico-chimice, în
regiunile bogate în perechi de baze G-C, prin conversia formei B3; tranziţia B  Z este
reversibilă.

3
sub acţiunea unei topoizomeraze, prin rotirea bazelor cu 180

4
 ADN-Z intervine foarte probabil în inactivarea unor gene şi, deci, în controlul
expresiei informaţiei genetice. Conversia locală B  Z (mai ales în situsurile de reglare a
transcripţiei) poate fi realizată prin fixarea mai intensă a histonelor sau a altor molecule ce
produc represia genelor sau prin metilarea citozinei din situsurile GC. Astfel, un "viraj la
stânga" la începutul unei gene determină stoparea activităţii ei.
Tranziţia B  Z ar determina însă şi evidenţierea unor situsuri din ADN în care se
fixează mai facil agenţi mutageni sau cancerigeni.
În finalul acestei prezentări este important de subliniat faptul că tranziţia ADN
BZ ca şi modificările conformaţionale A  B  C care apar în anumite regiuni ale
ADN, demonstrează faptul că molecula de ADN nu are o structură fixă, rigidǎ. În funcţie
de condiţiile de mediu, moleculele ADN sânt flexibile, într-o permanentă stare dinamică.

6. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC ÎN CELULĂ

6.1. APARATUL GENETIC AL CELULEI

Aparatul genetic al celulei este reprezentat de structurile celulare care conţin ADN,
nucleul şi mitocondriile, la care se adaugă structurile celulare care intervin în realizarea
funcţiilor ADN-ului: ribozomii şi centrul celular. Ribozomii reprezintă sediul sintezei
proteinelor în interiorul celulei, iar centrozomul intră în alcătuirea fusului de diviziune.
Nucleul este elementul principal al aparatului genetic, este centrul de comandă şi
control pentru toata activitatea celulară; conţine pana la 99,5 % din totalul ADN-ului celular.
Structura sa este diferită în funcţie de etapa ciclului celular în care se află celula. În interfază
se descrie nucleul „metabolic” care prezintă 4 componente: membrana nucleară, matricea
nucleară, cromatina şi nucleolul;
La începutul diviziunii, membrana nucleară şi nucleoli dispar, iar fibrele de cromatina
se spiralizează, se condensează şi formează cromozomii.
La sfârşitul diviziunii, cromozomii se despiralizează şi se găsesc în interfaza sub forma
fibrelor de cromatină.
Cromatina reprezintă asocierea dintre ADN-ul nuclear şi proteine histonice, are grade
diferite de condensare în funcţie de etapele ciclului celular şi se prezintă sub 2 tipuri morfo-
funcţionale diferite: eucromatina şi heterocromatina
-eucromatina conţine ADN nerepetitiv în care predomină perechile de baze GC şi
conţine proteine nehistonice. Este puţin condensată şi colorată cu coloranţi bazici, dar este
activă d.p.d.v. genetic, la nivelul său are loc transcripţia şi se replică precoce la începutul
fazei S a interfazei.
-heterocromatina este alcătuită din ADN repetitiv în care predomină perechile de baze
AT şi din histone; este puternic condensată şi intens colorată cu coloranţi bazici. Este inactivă
genetic şi se replică tardiv, la sfârşitul fazei S a interfazei.
Heterocromatina poate fi de două tipuri: constitutivă şi facultativă
-heterocromatina constitutivă se găseşte constant sub forma condensată, nu conţine
gene funcţionale şi este formată din ADN înalt repetitiv. La nivelul cromozomilor se găseşte
în regiunea centromerului, pe braţul lung al cromozomului Y, pe braţele scurte ale
cromozomilor acrocentrici şi la nivelul constricţiilor secundare.
-heterocromatina facultativă corespunde unor regiuni de la nivelul cromozomilor
sexuali sau a gonozomilor şi corespunde cromatinei sexuale X sau Y.

Histonele sunt proteine bazice prezente în toate celulele eucariote, cu mare afinitate
pentru ADN şi care se fixează la nivelul incizurii mici a moleculei de ADN.

5
 Raportul dintre ADN si histone = 1 şi în funcţie de numărul şi tipul de aminoacizi există
5 tipuri de histone la eucariote:H1, H2A, H2B, H3 şi H4
Cu excepţia lui H 1, celelalte tipuri au o structură stabilă şi bine conservată. Ele intră în
alcătuirea nucleozomilor, care sunt particule fundamentale din structura fibrelor de
cromatină.
Alături de rolul structural, histonele prezintă şi un rol funcţional fiind implicate în
reglarea expresiei genelor.
Proteinele nehistonice sunt acide şi neutre, sunt numeroase, heterogene şi prezente cu
o frecvenţă mai mică decât histonele. Unele proteine nehistonice intră în alcătuirea matricei
cromozomilor, dar majoritatea au rol funcţional intervenind în reglarea activităţii genelor.
Proteinele nehistonice se fixează la nivelul moleculei de ADN în marea incizura laterală.

6.2. STRUCTURA SUPRAMOLECULARA A CROMATINEI

În urma analizei la ME a cromatinei, s-a evidenţiat un sistem ierarhizat de fibre de

cromatină de dimensiuni diferite , alcătuite din ADN, histone şi proteine nehistonice.

Primul nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este filamentul cu

nucleozomi, care are diametrul de 10 nm. Nucleozomul este alcătuit dintr-un complex de
ADN şi histone, adică un segment de ADN cu lungime de 146 de perechi de baze se înfăşoară
în jurul unui miez histonic, format din 8 molecule de histone, câte 2 molecule din H2A, H2B,
H3 şi H4. Nucleozomii sunt legaţi între ei printr-un segment de ADN liber, format din 60 de
perechi de baze. Astfel se formează filamentul cu nucleozomi asemănător unui şirag de
mărgele. Stabilitatea acestei structuri este menţinută de către H1, iar rata de împachetare a
ADN-ului din dublu helix este de 10:1.
Al doilea nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este fibra de cromatină cu
diametrul de 30 nm. Ea rezultă din spiralizarea în solenoid a filamentului cu 6 nucleozomi.
Histona 1 stabilizează fibra de cromatină, rata de compactare este de 5:1. Fibra de cromatină
de 30 nm este unitatea fundamentală de organizare a cromatinei în nucleul interfazic.
Al treilea nivel de organizare rezultă prin plierea fibrei de cromatina de 30 nm în bucle
laterale, rezultând astfel o fibră pliată în bucle laterale cu diametrul de 300 nm. Buclele
laterale sunt ataşate la un schelet sau matrice proteică nonhistonică. Se consideră că fiecare
buclă sau domeniu, care conţine câteva gene, este o unitate funcţională de transcripţie şi de
replicare a ADN-ului.
Fibra pliată în bucle laterale formează la începutul diviziunii, printr-o puternică
spiralizare şi condensare cromatida unui cromozom, care are o grosime de 700 nm şi
reprezintă cel mai înalt grad de compactare a fibrei de cromatina de 30 nm.
Fiecare cromatidă a unui cromozom conţine astfel o singură moleculă de ADN,
organizată în mai multe structuri succesive, ierarhizate în funcţie de gradul de împachetare.

CONCEPŢIA CLASICǍ DESPRE STRUCTURA ŞI FUNCŢIA GENEI

1. STRUCTURA GENEI

Conform concepţiei clasice, gena este unitatea de structură a materialului genetic

şi reprezintă un segment de cromozom precis delimitat, continuu, care determină un
anumit caracter fenotipic.
Gena ocupă în cromozom o poziţie fixă, întotdeauna aceeaşi, numită locus (plural
= loci). Acesta poate fi situat pe autozomi sau pe cromozomii sexuali, mai frecvent pe

6
cromozomul X. În general, cromozomii X şi Y au gene implicate în procesul de
sexualizare; cromozomul X are însă şi numeroase gene care determină caractere
"nesexuale", de exemplu: vederea colorată, sinteza factorilor VIII şi IX ai coagulării,
etc.. Cromozomul Y are însă foarte puţine gene "autozomale".
Fiecare genă se găseşte în natură, la indivizii unei specii, într-o formă "standard",
normală sau de tip "sălbatic". Ea poate suferi o mutaţie, rezultând o formă alternativă a
genei, care ocupă acelaşi locus şi influenţează acelaşi caracter şi se numeşte genă
alelă.
Dacă genele alele sunt identice, organismul este homozigot pentru caracterul
respectiv, iar în gametogeneză se formează gameţi identici, deci organismul homozigot
este şi homogametic. Dacă genele alele sunt diferite, organismul este heterozigot
pentru acel caracter şi heterogametic, pentru că se formează două tipuri de gameţi în
proporţii egale. La bărbaţii XY, o genă "autozomală" de pe X nu are de obicei
echivalent pe cromozomul Y; pentru această situaţie, diferită atât de homozigot cât şi de
heterozigot, se foloseşte termenul de hemizigot.

2. FUNCŢIA GENEI

Determinismul genetic al caracterelor ereditare poate fi: monogenic, cu

variantele polialelic , pleiotropic şi poligenic.

2.1. DETERMINISMUL MONOGENIC

Relaţia "o genă → un caracter" este axioma fundamentală a geneticii clasice.
Deoarece în celulele somatice (diploide) cromozomii sunt în perechi de omologi,
un caracter monogenic va fi determinat de o pereche de gene alele4 ce ocupă loci
omologi. Genele alele pot fi identice sau diferite.
Între genele alele diferite se stabilesc două tipuri de relaţii:
2.1.1.RELAŢIA DE DOMINANŢĂ – RECESIVITATE:
Gena şi caracterul, care se manifestă la heterozigoţi, sunt numite dominante şi se
notează cu majuscule. Gena care nu se manifestă fenotipic la heterozigoţi şi se exprimă
numai în stare homozigotă se numeşte recesivă şi se notează de obicei cu literă mică.
De exemplu pentru două gene: N- normală şi A- anormală, la persoanele cu genotip Na
gena N este dominantă şi fenotipul va fi normal, dar purtător al unei gene recesive a. În
acelaşi context, persoanele An vor fi fenotipic anormale, deoarece gena A este
dominantă iar genă n, recesivă. Genele recesive se exprimă însă la homozigoţii aa sau
nn. De exemplu, caracterul gustǎtor la phenyltiocarbamide (PTC), este pur ereditar, cu
determinism monogenic.
2.1.2.RELAŢIA DE CODOMINANŢĂ
Dacă ambele gene alele se manifestă fenotipic la heterozigoţi, atunci sunt
codominante. De exemplu, genele A şi B din sistemul polialelic sanguin ABO sunt
dominante faţă de gena o şi codominante una faţă de alta; genotipurile Ao, Bo şi AB
determină fenotipurile sau grupele sanguine A, B şi respectiv AB.
Uneori, gena poate suferi mai multe mutaţii, cu efecte fenotipice diferite, dar
limitate la acelaşi caracter5; rezultând alele multiple iar fenomenul se numeşte
polialelie. Conceptul de polialelie trebuie înţeles la nivel populaţional deoarece o
anumită persoană posedă numai una din genele alele care există în populaţie. Un
4
Excepţie fac genele de pe X la bărbaţii XY.
5
Uneori, mutaţii diferite ale unei gene normale formează mai multe variante alelice care au acelaşi efect
asupra fenotipului; ele se numesc isoalele.

7
exemplu clasic este sistemul de grup sanguin AB0, localizat pe 9q34.
Prin pleiotropie se înţelege fenomenul în care o singură genă (dominantă) sau o
pereche de gene (recesive) produc efecte fenotipice diverse. Un exemplu clasic îl
reprezintă sindromul Marfan, care se caracterizeazǎ prin:
 modificări scheletice: membre lungi, degete lungi şi fine (arahnodactilie), hiperlaxitate
articulară (ce produce frecvent luxaţii), deformaţii ale coloanei vertebrale (cifoză,
scolioză) sau ale sternului (pectus carinatus sau excavatum) etc;
 modificări oculare: subluxaţie/ectopie de cristalin, miopie sau hipermetropie forte,
megalocornee etc.;
 modificări cardiovasculare: anevrisme (dilataţii) ale aortei, prolaps de valvă mitrală etc.

Toate modificările fenotipice din sindromul Marfan sunt rezultatul unei singure
mutaţii genice, ce se transmite autozomal dominant. Aparent, în acest caz există o abatere
de la regula "o genă → un caracter", dar explicaţia efectelor multiple produse de o singură
genă este simplă: mutaţia genei FBN1 localizată pe 15q15 determină un defect în
structura primară a fibrilinei, componentă majoră a ţesutului conjunctiv. Manifestările
multiple, produse prin alterarea ţesutului conjunctiv în diferite teritorii, au o legătură
patogenică. În acest caz pleiotropia este relaţională. Pentru numeroase afecţiuni pleiotrope
conexiunea dintre diferite manifestări nu este nici evidentă şi nici bine înţeleasă. În aceste
cazuri se vorbeşte de o pleiotropie nerelaţională.
În sindromul Bardet-Biedl nu există (încă) o legătură patogenică evidentă între
diferitele sale semne: polidactilie, obezitate, surditate, hipogonadism, retinită pigmentară şi
retard mintal. Aceste modificări, care apar succesiv, la vârste diferite, este produsă însă de
o singură cauză: o mutaţie recesivă a unei perechi de gene alele (homozigotă). Progresul
posibilităţilor actuale de explorare şi analiză va elucida probabil mecanismul comun al
manifestărilor multiple în pleiotropia nerelaţională.
Se cunosc peste 10.000 de caractere mendeliene, normale sau patologice, listate în
lucrarea de referinţă a lui Victor McKusick Mendelian Inheritance of Man (ed.12,
1998), indispensabilă medicilor geneticieni. Versiunea online, numită OMIM pe adresa
de web: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/OMIM este continuu actualizată.

2.2. DETERMINISMUL POLIGENIC

Anumite caractere fenotipice, normale sau anormale, sunt produse prin acţiunea mai
multor gene nealele (situate în loci diferiţi) care au efecte cantitative, mici şi aditive
(cumulative). Acest fenomen se numeşte poligenie. În acest caz "abaterea" de la regula "o
genă → un caracter" este aparentă, deoarece fiecare genă determină “o parte” din caracter.
Numărul de gene care participă la realizarea caracterului este necunoscut; el variază la
persoane diferite şi de aceea distribuţia caracterului respectiv în populaţie va corespunde
unei curbe normale, de tip Gaussian (distribuţie continuă). De exemplu: culoarea pielii
este determinatǎ de mai multe (2-6) perechi de gene nealele; fiecare genǎ condiţionează
sinteza unei unităţi de pigment melanic. Prin urmare, diferitele culori ale pielii sunt
explicate prin diferitele exprimări ale genelor, dominante sau recesive.
Determinismul poligenic are douǎ caracteristici importante:
 genele care produc caracterul acţionează independent unele de altele; între ele nu
există relaţii de dominanţă-recesivitate sau epistazie;
 expresia fenotipică a genelor poate fi frecvent influenţată de factori de mediu; de aceea
caracterele produse prin acţiunea combinată a mai multor factori genetici şi factori
negenetici se numesc curent caractere multifactoriale. Acest termen este mai larg şi
nu trebuie echivalat cu cel de poligenie, care este mai restrictiv şi nu implică o
componentă de mediu.

8
 Există numeroase interacţiuni alelice, nonalelice şi cu mediul - care influenţează
efectul genei, momentul sau tipul celular în care se exprimă o genă.
Mutaţii ale unor gene diferite se pot manifesta fenotipic identic sau asemănător; acest
fenomen se numeşte heterogenitate genetică.

CONCEPŢIA ACTUALĂ DESPRE STRUCTURA GENEI

Conform concepţiei actuale, gena a fost definită ca un ansamblu liniar de secvenţe

nucleotidice necesar pentru a produce un polipeptid sau o moleculă de ARN funcţional,
fiind considerată o unitate de transcripţie.
Majoritatea genelor umane au o structură discontinuă, alcătuită din secvenţe
codante şi secvenţe necodante.
Genele care codifică proteine prezintă o parte centrală, transcrisă (copiată) în
ARN mesager precursor, numită şi "cadrul de lectură6" al informaţiei genetice deoarece
conţine mesajul codificat pentru sinteza proteinei, flancată de două părţi laterale,
netranscrise, cu rolul de a regla expresia genei.

1. REGIUNEA CENTRALĂ (CADRUL DE LECTURĂ) A GENEI

Regiunea centrală a genei este transcrisă integral în ARN mesager precursor prin
acţiunea ARN polimerazei II. Această regiune este alcătuită din alternanţa regulată a
două tipuri distincte de secvenţe: exoni şi introni, prezente sau nu în versiunea finală a
ARNm matur, ce va părăsi nucleul.
Regiunea centrală a genei începe cu situsul de iniţiere (start) al transcripţiei,
prescurtat, SIT sau INR. După S.I.T. urmează o regiune necodantă (transcrisă dar
netranslată) de câteva sute de nucleotide numită 5’UTR (de la untranslated region); ea
conţine o secvenţă consensus (prezentă la toate genele) 5'-CCAGCCATG-3', care are
un rol important dar încă nedefinit în reglarea translaţiei. Cert este ca această secvenţă
conţine şi codonul iniţiator ATG, care semnalează locul de debut al translaţiei;
corespunde primului aminoacid în polipeptid. Urmează exonul 1.
Exonii sunt secvenţe transcrise în ARN mesager precursor şi păstrate în ARNm
matur (denumirea lor se bazează pe faptul că sunt secvenţe ce se exprimă şi părăsesc –
exit – nucleul). De obicei, codifică anumite părţi structurale şi/sau funcţionale distincte
ale proteinei, numite domenii. Numărul exonilor variază de la o genă la alta, între 2-50.
Intronii, sau secvenţele intercalante, sunt secvenţe necodante, transcrise iniţial în
ARNm precursor (transcript primar) dar decupate precis şi îndepărtate ulterior din
ARNm matur7, ce va fi alcătuit prin asamblarea exonilor. Numărul intronilor este cu
unul mai mic decât cel al exonilor iar lungimea lor este variabilă, neconcordantă cu a
exonilor, de obicei mult mai mare. Rolul intronilor nu este încă bine cunoscut. Cert
este că numărul şi mărimea lor variază la diferite gene, fiind cel mai adesea mult mai
mari în dimensiuni decât exonii pe care îi separă. Rolul lor cel mai important este acela
de a asigura posibilitatea matisării alternative, care este o sursa majoră de diversitate
proteinelor (o gena poate astfel conduce la sinteza mai multor proteine). Uneori,
surprinzător şi...inexplicabil, ei pot lipsi în unele gene (precum genele pentru histone,
angiotensină, receptori beta adrenergici, ADN mitocondrial) iar alteori unii introni (din
genele pentru NF1, factor VIII, ş.a.) pot conţine gene transcrise (în direcţie opusă) fără

6
Termenul se referă la citirea şi copierea informaţiei genetice a genei, pe baza căreia se sintetizează un
polipeptid; se mai denumeşte şi ORF (de la Oen Reading Frame)
7
Procesul de asamblare a exonilor se numeşte "splicing" în l. engleză, "epissage" în l. franceză şi matisare
în limba română.

9
nici-o legătură cu gena în care se găsesc. De asemenea, la nivelul intronilor se pot găsi
secvenţe cu rol reglator în funcţia genei.
După ultimul exon din zona centrală transcrisă a genei există o secvenţă 3'UTR
necodantă (transcrisă dar netranslată). Ea începe cu unul din codonii stop (TAA, TAG,
TGA) ce reprezintă semnalul de oprire a translaţiei sau sintezei proteinei. Secvenţa
3'UTR are spre capătul 3' un hexanucleotid (AATAAA) ce reprezintă situsul de
terminare al transcripţiei; la 15-30 nucleotide în aval de acest situs se produce
clivarea (desprinderea) moleculei de ARN sintetizate de pe catena matriţă a ADN.
Acest punct se mai numeşte situsul de poliadenilare, pentru că în acest loc, la
produsul de transcripţie (ARNm) se adaugă un segment de circa 200 nucleotide cu
adenozină (poliadenilare), ce au rol în stabilitatea moleculei de ARNm şi transportul ei
din nucleu în citoplasmă.

2. REGIUNILE LATERALE SAU SECVENŢELE DE REGLARE A GENEI.

Cadrul de lectură al oricărei gene este flancat de două regiuni laterale,
netranscrise, care au rolul de a semnaliza iniţierea transcripţiei de către ARN
polimerază şi de a regla intensitatea ei.
2.1 Regiunea laterală 5'
Această regiune, situată în amonte de cadrul de lectură al genei, reprezintă locul
unde se fixează ARN polimeraza şi serveşte la iniţierea transcripţiei.
Ea este numită generic promotor şi conţine mai multe elemente sau module cu o
secvenţă nucleotidică scurtă şi precis definită. Pe aceste secvenţe se fixează nişte
proteine reglatoare numite factori de transcripţie (TF II) care au rolul să fixeze şi
poziţioneze ARN polimeraza II - astfel ca transcripţia să înceapă exact la SIT, cu primul
nucleotid (+1) – precum şi de a activa enzima. Trebuie precizat că ARN polimeraza nu
poate recunoaşte direct promotorul şi nu poate iniţia singură transcripţia. Este nevoie de
o interacţiune complexă între enzimă, elementele cis-activatoare ale promotorului genei
şi proteinele trans-reglatoare (TF II), care se vor fixa la promotor.
Promotorul eucariotelor superioare este divizat în trei regiuni, cu structură şi
funcţii diferite
(1). Miezul promotorului conţine elemente care iniţiază transcripţia, care
împreună cu ARN polimeraza şi factorii de transcripţie formează complexul
transcripţional bazal.
 TATA box (secvenţa TATAAA situată la circa 25 pb în amonte de SIT. Este locul
la care ARN polimeraza II se fixează la ADN (prin intermediul TF II D). Această
secvenţă este importantă în demararea precisă a transcripţiei, asigurând expresia
genei la un nivel bazal; mutaţia secvenţei TATA nu împiedică iniţierea transcripţiei
dar produce o deplasare a punctului de start, faţă de normal. TATA box este prezentă
la majoritatea genelor specifice de ţesut; la genele comune (“housekeeping genes”) –
funcţionale în toate ţesuturile - secvenţa TATA este înlocuită de secvenţa GC (sau
insule CpG) datorită concentraţiei mari de dinucleotide 5’-CG- 3’.

(2). Regiunea promotor proximală conţine elemente care modulează transcripţia

bazală.
 CAAT box (secvenţa GGCCAAT) este situată în amonte de caseta TATA (la circa
75 pb de SIT) şi fixează alţi TF (CTF şi CBF) care modulează transcripţia bazală,
iniţiată de secvenţa TATA.
 GC box (secvenţa GGGCGG) sunt situate adesea la circa 90 p.b. în amonte faţă de
SIT şi leagă factorul de transcripţie SP1, care modulează de asemeni transcripţia
bazala.

10
 (3). Regiunea promotor distală conţine o serie de secvenţe ADN care, după
fixarea anumitor factori de transcripţie, produc activarea masivă a transcripţiei sau
blocarea ei; ele determină astfel specificitatea tisulară şi specificitatea stadiului de
dezvoltare în care are loc expresia unor gene, în anumite ţesuturi.
2.2. Regiunea laterală 3'
Orice genă se termină în regiunea 3 ' cu o secvenţă netranscrisă, care flanchează
"cadrul de lectură a genei" sau zona ei centrală. În această regiune se găsesc secvenţe
semnal care afectează procesarea, stabilitatea şi durata de viaţă a ARNm.

11