ADN

ADN este prescurtarea de la acidul dezoxiribonucleic (în engleză: deoxyribonucleic acid,

DNA). Acesta este format din molecule organice dintre cele mai complexe. Substanța se
găsește în fiecare celulă a ființelor vii și este esențială pentru identitatea oricărui organism, de
la Euglena viridis, mica ființă unicelulară aflată la granița dintre plante și animale, și până la
Homo sapiens, omul contemporan.

Fig.(1)ADN.

O secvenţă ADN conţine gene, zone care controlează genele şi zone care ori nu au nici o
funcţie, ori încă nu le cunoaştem rostul;

Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix - forma nu influenţează funcţia, în

esenţă o "scară" dreaptă ar fi identică din punct de vedere funcţional, însă dublul helix
economiseşte spaţiu. "Scara" este alcătuită din două lanţuri organice elastice ce sunt conectate
prin "trepte".

"Treptele" sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi patru
tipuri diferite de molecule organice, adenină (notată A), citozină (C), guanină (G) şi timină
(T);

Fig.(2) Replicarea ADN-ului.

Cele patru baze (A, C, T şi G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, adenina doar cu
timina (A + T sau T + A), şi respectiv citozina doar cu guanina (G + C sau C + G); cu alte
cuvinte, o bază de tip A -- în orice parte a lanţului s-ar afla -- nu se poate combina decât cu o
bază de tip T; în mod similar, G nu se poate combina decât cu C;

Ordinea contează: A + T nu este acelaşi lucru cu T + A. Având în vedere că nu există decât

cele patru combinaţii posibile, se poate alege o "parte" convenţională a dublei elici pentru
notaţie;
 Secvenţa de baze este forma canonică a informaţiei, nu este nevoie de nimic mai mult
pentru a descrie în mod complet o secvenţă ADN;

Duplicarea unei secvenţe se produce prin "desfacerea" secvenţei "de-a lungul" ei ("treptele"
se dezintegrează) prin reacţii chimice relativ triviale; astfel rezultă două jumătăţi de secvenţă,
ambele fiind scufundate într-o "supă" de baze. Cum fiecare bază nu se poate combina decât
cu perechea ei predeterminată, rezultatul final constă din două secvenţe ADN identice, în
afară de cazul că apar mutaţii;

Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un codon. Acest codon codifică un
aminoacid. Mai mulţi codoni la un loc codifică o proteină.

Mutaţiile nu sunt altceva decât imperfecţiuni în acest proces chimic: o bază este în mod
accidental ignorată ("sărită"), introdusă sau copiată imperfect, sau lanţul este tăiat prea
devreme sau i se adaugă baze la capete; toate mutaţiile posibile nu sunt decât combinaţii
formate din aceste "operaţii" de bază.

Mutaţiile genetice sunt practic alterarea unei părţi din informaţia aflată în molecula ADN.
Este suficient ca, de exemplu, să se şteargă doar o pereche de baze azotate, pentru ca toată
funcţia genei pe care eventual se află să fie abolită. Dacă este ştearsă o pereche de baze
azotate, codonul din care făcea parte aceasta va codifica alt aminoacid, care va codifica altă
proteină, fapt ce, în cele din urmă (aşa se întâmplă probabil cel mai adesea, însă nu în mod
obligatoriu), poate să-i altereze acesteia din urmă funcţia biologică. Mutaţiile pot avea trei
feluri de efecte: negative, pozitive sau neutre (nu influenţează nici în bine nici în rău).

Aceste mutaţii sunt provocate de nişte factori mutageni (radiaţiile cosmice, substanţe
chimice etc.)

Mutaţiile genetice pot fi şi induse de către oamenii de specialitate. De exemplu, la plante

pentru ca geneticienii să le poată muta genetic, ei obţin protoplaşti (celule care nu au perete
celular, ci doar membrană). Obţinerea protoplaştilor se poate face pe două căi, prin disecţia
peretelui celular, sau cu ajutorul unor substanţe chimice.

ADN-ul se găseşte practic în orice celulă (de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile,
protozoarele până la organismele pluricelulare (fungi, animale sau vegetale), precum şi, în
structura internă a unor virusuri. Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie
anume ci şi pentru orice individ al oricărei specii animale sau vegetale.
Istoricul descoperirii ADN-ului

Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D.

Watson şi britanicul Francis Crick sunt cotaţi ca fiind cei care au descifrat primii structura de
dublă spirală a ADN-ului (DNA, deoxyribonucleic acid, în limba engleză). Conform
propriilor afirmaţii, saltul calitativ al descifrării "secretului vieţii," s-ar fi produs în ziua de 23
februarie 1953.

Aflaţi în competiţie contra cronometru cu alte echipe, mult mai celebre şi mult mai bine
dotate, aşa cum a fost cea a chimistului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel
pentru chimie în 1954, aparentul "cuplu ciudat" a învins tocmai datorită orizontului lor
intelectual foarte larg în care operau, a solidei şi variatei lor pregătiri interdisciplinare precum
şi a minţilor lor flexibile şi deschise oricărei ipoteze confirmabile de către realitate.

ARN

ARN - acidul ribonucleic. Precum ADN, este un polinucleotid. Un nucleotid este format
dintr-o bază azotată (A,T,G,U,C - în cazul ARN U inlocuieste T), riboză, şi un fosfat.

Este alcătuit dintr-un singur lanţ polinucleotidic şi are în general o structură cu o singură
catenă.

Polimerizarea implică patru tipuri de ribonucleotide legate împreună prin legături

fosfodiesterice în poziţiile 3’-5’. Componentul pentozic al ARN-ului este riboza, iar bazele
azotate sunt: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Există doua clase de ARN şi anume: ARN
genetic, care controlează ereditatea la unii virusi, şi ARN non-genetic care este implicat în
sinteza substanţelor proteice.
 Fig.(3) ARN.

Există trei tipuri de acid ribonucleic celular prezente în toate celulele şi care, având
structuri şi funcţii diferite, joacă un rol esenţial în biosinteza proteinelor. Aceste tipuri sunt:
acidul ribonucleic mesager - ARNm, acidul ribonucleic solubil sau de transfer - ARNs sau
ARNt şi acidul ribonucleic ribozomal - ARNr.

In celule se găseşte o mare cantitate de ARNr (80-90% din ARN-ul celular), ARNt în
proporţie de 10-15% şi o cantitate mica de ARNm (mai puţin de 5%).

Tipuri de ARN:

-ARN mesager;

-ARN viral;

-ARNt de transport;

-ARN ribozomal;

-ARN recombinant.

Istoria descoperirii ARN-ului

In 1958 cercetarile efectuate de E wolkin si L Astrahan pe Escherichia coli au pus in

evidenta existenta unui acid ribonucleic denumit mesager. Cercetarea acizilor nucleici are
începuturile in secolul XIX când F Miescher (un elveţian de origine germană) a studiat
purionul la diferite persoane şi a descoperit că în nucleul celulelor respective se află o
substanţă pe care el o numeşte nucleină. Mai târziu în 1889 Altmann separă din nucleină
acidul fosforic dar şi o componentă organică.

Diferențele dintre ADN și ARN

Fig.(4) Diferente ADN&ARN.

Deși sunt termeni diferiți și funcții la fel de separate, ele sunt adesea confundate. Există
diferențe între ADN și ARN . Primul și unul dintre cele mai importante se referă la prezența
glucozei în moleculele acestora. Dexosiriboză în ADN și Ribosa în ARN, prin urmare numele
lor.

STRUCTURĂ

ADN: acid deoxiribonucleic

ARN: Acid Ribonucleic

1.Atât ADN-ul, cât și ARN-ul conțin unități nucleotidice repetate, dar așa cum am văzut
înainte, diferența este în glucoză. ARN conține acizi nucleici mari , de patru ori ADN – ul să
fie specific. Această caracteristică permite ARN-ului să aibă o capacitate mai mare de a-și
asuma funcții și forme diferite.

2. ADN-ul are cel mai important loc de muncă, care este selecția codului genetic care va fi
transmis generației următoare. În timp ce ARN-ul transcrie aceste coduri. Cu alte cuvinte,
ADN-ul scrie acest lucru și ARN îl poartă .

3.Deoxiribroza din ADN conține legături CH, deci reacția sa în condiții alcaline este mai
mică și aceasta o face mai stabilă. ADN-ul este foarte puternic și cu greu poate fi atacat de
enzime sau alte substanțe nocive. Pe de altă parte, riboza este mai reactivă la legăturile C-OH
și nu este la fel de stabilă în condiții alcaline, prin urmare este mai vulnerabilă la atacuri și la
razele ultraviolete.

4.Atât ARN cât și ADN sunt acizi nucleici, deși diferă în unele detalii. ADN-ul grupează
proteinele sale sub formă de helici, dar în perechi, fiind un lanț dublu, în timp ce ARN-ul
formează o simplă helix.

5.Obiectivul final al ADN-ului este de a stoca pe termen lung transferul către viitorul tulpină
a informațiilor genetice. În timp ce ARN îndeplinește funcția de mesager între ADN și
ribozomi.
6.ADN-ul este în nucleu, ARN-ul este în nucleu ca și în citoplasmă. Atât datorită
asemănărilor dintre ADN și ARN, cât și a diferențelor dintre ele, este interesant să știm că
caracteristicile unei persoane depind de ele. Ambele sunt fundamentale pentru evoluția
speciei și fac parte din cheia vieții .

Pe baza celor de mai sus putem evidenția 4 diferențe între moleculele de ADN și ARN:

 ADN-ul stochează informații genetice, dar ARN funcționează ca un mesager.

 ADN-ul utilizează deoxiriboză și ARN de riboză.
 ADN-ul este stabil în condiții alcaline, dar ARN nu este.
 ARN are un singur lanț, ADN are un lanț dublu.

Comparatie între ADN și ARN

Acizi nucleici

Comparaţie ADN ARN

Nume Acidul dezoxiribonucleic
Funcţie Depozitarea pe termen
lung a informației
genetice; transmiterea de
informații genetice pentru
a face alte celule și
organisme noi.
Componența Baze și zahăr dezoxiriboză
Zaharuri catena principală fosfat
adenină, guanină, citozină,
baze timină
Acid ribonucleic
Folosit pentru a
transfera codul genetic
de la nucleul la
ribozomi pentru a face
proteine. ARN-ul este
folosit pentru a
transmite informații
genetice în unele
organisme și poate să
fi fost molecula
folosita pentru a stoca
planurile genetice in
organisme primitive.
zahăr riboză
catena principală
fosfat
adenină, guanină,
citozină, baze uracil
Asociere de bază AT (adenină-timină) AU (adenin-uracil)
GC (guanin-citozină) GC (guanin-citozină)

Propagare ADN-ul este auto- ARN-ul este sintetizat

replicativ. din ADN-ul pe bază
de necesități.

Deși cea mai comună formă de ADN este un dublu helix, există dovezi pentru cazuri rare
de ADN ramificat, ADN quadruplex și molecule realizate din fire triple. Oamenii de știință
au descoperit ADN-ul in care înlocuitorii de arsenic pentru fosfor.

ARN dublu catenar (ARNds) apare uneori. Este similar cu ADN - ul, cu excepția: timina se
înlocuiește cu uracil. Acest tip de ARN se găsește în unele virusuri . Când aceste virusuri
infectau celulele eucariote, ARNdc poate interfera cu funcția normală a ARN și stimulează un
răspuns cu interferon.

Circular singur ARN cu spirală (circRNA) a fost găsită atât la animale cât și plante. În
prezent, funcția acestui tip de ARN este necunoscut.

Deși există unele dovezi, cei mai mulți oameni de știință cred că ARN - ul a evoluat
înaintea ADN - ului. ARN - ul are o structură mai simplă și este necesară pentru ca ADN - ul
să funcționeze. De asemenea, ARN - ul se gaseste in procariote . ARN - ul pe cont propriu
poate acționa ca un catalizator pentru anumite reacții chimice. Adevărata întrebare este de ce
ADN - ul a evoluat în cazul în care a existat ARN. Răspunsul cel mai probabil pentru aceasta
este faptul că are o moleculă dublu catenară ajută la protejarea codului genetic de la daune. În
cazul în care un singur fir este rupt, cealaltă catenă poate servi ca model pentru reparații.
Proteinele ADN înconjurătoare conferă , de asemenea , o protecție suplimentară împotriva
atacului enzimatic.