http://aidvet.

com/examenul-aparatului-respirator/

Examenul Aparatului Respirator

An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara
Aparatul respirator la mamifere şi păsări este format din căi aerofore (cavităţile nazale, faringe,
laringe, trahee şi bronhii) şi din organul principal al respiraţiei (pulmonul).
Examenul nasului
Examenul nasului se face extern şi intern: examenul extern se face prin inspecţie (de la distanţă şi
din apropiere, palpaţie, percuţie şi ascultaţie.
Inspecția de la distanţă (2-3 m de animal) se face privind animalul (contenţionat de proprietar), din
faţă şi din profil. La inspecţia de la distanţă se apreciază: poziţia capului în timpul respiraţiei
(ortopneică – capul în prelungirea gâtului), aspectul orificiilor nazale (nări în trompetă, când
orificiul narinelor este mult dilatat semnalat la cal, inegalitatea orificiilor narinelor în paralizia facială)
integritatea narinelor şi a regiunii nazale, prezenţa jetajului (a secreţiei nazale), respiraţie bucală
(rumegătoare, carnivore, păsări), prezenţa pruritului exprimată prin frecarea nasului de obiecte, de
sol sau cu membrele anterioare.
Inspecţia din apropiere se face după abordarea şi contenţia animalului mod corespunzător. Aceasta
operaţiune o face fie proprietarul, fie examinatorul. Ajutorul, când face contenţia animalului este
orientat cranial, dirijând capul animalului spre o sursă de lumină, ridicând în acelaşi timp capul
acestuia. În timpul inspecţiei examinatorul stă lateral şi uşor anterior de capul animalului privind
spre animal, făcând un examen mai amănunţit al nasului.
La inspecţia din apropiere examinatorul va aprecia: prezenţa unor modificări cutanate întinderea
leziunilor, caracterul leziunilor, aspectul secreţiilor, culoarea pielii şi a mucoasei cavităților nazale.
Palpaţia se face cu pulpa degetelor, stând lateral de capul animalului. La început se face o palpaţie
superficială şi apoi una profundă. Regiunea sus nazală se poate palpa şi cu toată mâna în cazul
animalelor de talie mare. Prin palpaţie se apreciază: temperatura consistenţa, sensibilitatea
freamătul.
Percuţia se practică mai rar. Percuţia se face direct în regiunea sus nazală. În timpul percuţiei
examinatorul stă lateral de capul animalului, în timp ce pe partea opusă stă proprietarul care
contenţionează capul animalului prin fixarea de pana căpăstrului (cal), coarne (taurinele), de cap
(câinele). La percuţie, în mod normal, se obţine un sunet sonor cavitar, iar în caz de stenoză şi de
îngroşarea pereţilor cavităţilor nazale sunetul devine submat sau chiar mat.
Ascultaţia, se face indirect cu stetoscopul şi direct de la distanţă în caz de cornaj. Proprietarul face
contenţia animalului de cap în timp ce examinatorului face abordarea şi se plasează lateral de capul
acestuia orientându-se cranial. Din această poziţie, cu mâna dinspre animal reţine capul acestuia iar
cu mâna liberă fixează pâlnia stetoscopului pe zona de proiecţie a cavităţilor nazale. La ascultaţie în
mod normal se percepe un zgomot suflant (suflu nazal). În stări patologice ascultaţia se face
comparativ şi simetric pentru localizarea cornajului la una din cavităţile nazale.
Examenul intern se face prin inspecţie şi mai rar prin palpaţie, sondaj şi endoscopie.
Inspecţia se face asemănător tehnicii de examinare a mucoaselor aparente (vezi examenul
mucoasei nazale).
La inspecţie se apreciază: integritatea mucoasei nazale, culoarea mucoasei nazale normală (roz pal),
anormală, congestionată, icterică sau subicterică, cianotică, anemică (palidă) volumul, umiditatea
(prezentă, absentă, jetajul)
Dacă jetajul este prezent se va aprecia natura secreţiei culoarea cantitatea sediul, (unilateral,
bilateral) mirosul.
Palpaţia se practică mai rar. Ea se face în regiunile accesibile cu pulpa degetelor arătător şi mijlociu,
din poziţie anterolateral de capul animalului. Prin palpaţie se apreciază sensibilitatea consistenţa
temperatura
Sondajul se face cu sonda nasoesofagiană. Animalul este abordat şi contenţionat corespunzător
tehnicii descrise la sondajul esofagului. Prin sondaj se apreciază permeabilitatea cavităţilor nazale (a
meatului nazal inferior), existenţa şi studiul stenozei (obstacolului) apreciat în raport cu lungimea
sondei introduse.
Endoscopia – rinoscopia se practică mai rar, eventual la cal. Rinoscopia se face cu ajutorul unui
endoscop. Animalul este foarte bine contenţionat cu iavaşaua simplă aplicată pe buza superioară,
de pana căpăstrului şi de urechi, la nevoie chiar tranchilizat. Tija endoscopului se lubrefiază cu un
corp gras şi se introduce cu foarte mare prudenţă, pentru a evita rinoragia prin ruperea corneţilor
nazali. Prin endoscopie se apreciază culoarea mucoasei nazale, caracterul procesului inflamator,
care generează stenoza orificiului nazal, întinderea leziunii
Examenul jetajului
Prin jetaj se înţelege atât fenomenul (existenţa secreţiei nazale), cât şi secreţia eliminată pe cale
nazală. Jetajul se examinează prin inspecţie. Inspecţia se face de la distanţă şi din apropiere, privind
animalul din faţă. La inspecţie se apreciază: prezenţa jetajului. abundenţa jetajului natura lui
culoarea jetajului mirosul, provenienţa (nazală, sinusală, guturală, bronşică), permanent, intermitent
unilateral, bilateral.
Pentru a preciza provenienţa jetajului recurgem la următoarele manopere:
Aplecarea capului-dacă jetajul devine mai abundent este mai probabilă o provenienţă sinusală
La palpaţia pungilor guturale (la cal) când daca jetajul devine mai abundent, se pledează pentru
un empiem gutural.
La ascultaţia toracelui – dacă există semne stetoscopice (raluri umede), se pledează pentru un jetaj
de provenienţă bronhoalveolară.
Dacă jetajul este unilateral se pledează pentru o provenienţă nazală (rinită unilaterală). Dacă este
bilateral şi prin procedeele menţionate anterior nu se accentuează şi nici nu constatăm semne
stetoscopice, jetajul este de origine nazală bilaterală cu sediul înapoia coarnelor.
Examenul aerului expirat
Inspecţia se face de la distanţă, apreciind coloana de aer expirat, care condensează în sezonul rece
şi din apropiere apreciind mirosul acesteia. Mirosul se apreciază stând lateral de capul animalului
ținând mâna în faţa narinelor şi dirijând aerul spre organul olfactiv al examinatorului. În mod normal
mirosul aerului expirat este fad. În stări patologice el poate să aibă un miros de acetonă, ( cetonemia
vacilor), miros putrid (gangrene).
Palpaţia se face din aceeaşi poziţie ca şi inspecţia din apropiere apreciind forţa cu care este eliminat
aerul expirat, comparativ prin cele două orificii nazale. Se mai apreciază şi temperatura coloanei de
aer.
Examenul Sinusurilor Paranazale
Sinusurile paranazale sunt reprezentate prin sinusurile frontale şi maxilare la mamifere şi
infraorbitale la păsări. Ele sunt diverticule (cavități) virtuale de formă şi dimensiuni diferite în
raport cu vârsta şi specia.
Examenul sinusurilor este impusă de prezenţa jetajului care poate sa aibă diferite provenienţe
nazală, guturală pulmonară şi sinusală. Sinusurile se examinează prin inspecţie palpaţie, percuţie şi
mai rar prin puncţie, trepanaţie şi radiografie.
Inspecţia se face de la distanţă privind animalul frontal, din profil şi comparativ în zonele de
proiecţie a sinusurilor. Prin inspecţie se apreciază forma, volumul, simetria, integritatea şi umiditatea
zonelor de proiecţie a sinusurilor precum şi aspectul regiunilor învecinate lor. Jetajul de origine
sinusală este purulent de aspect cremos şi intermitent. Apare brusc şi în cantitate mare. Precizarea
originii sinuzale a jetajului se face prin aplecarea capului sau chiar prin încăpuşonare, când jetajul
devine mai abundent.
Palpaţia impune contenţia animalului de cap prin fixarea de pana căpăstrului la cal şi în mod
corespunzător la celelalte specii în timp ce examinatorul se plasează anterolateral la capul
animalului orientat caudal. Palpaţia se face direct, graduat cu pulpa degetelor, monomanual sau
bimanual şi în mod comparativ, a regiunilor simetrice. Se începe cu o palpaţie superficială, făcută cu
pulpa degetelor sau cu toată palma, apreciind temperatura, sensibilitatea şi umiditatea. Se continuă
cu palpaţia profundă insistând mai
mult prin apăsare. În acest caz se apreciază sensibilitatea, consistenţa şi eventualele crepitaţii,
(fracturi). Consistenţa în mod normal este dură, putând deveni mai puţin dură în caz de osteopatii
chimiodistrofice, traumatisme însoţite de fracturi, edeme, emfizem subcutan. Sensibilitatea devine
crescută în caz de sinuzite şi traumatisme.
Percuţia se practică mai rar, ea se face direct cu un percutor care poate fi degetul mijlociu, partea
inelară a unei chei. Percuţia sinusurilor impune acoperirea în prealabil a ochiului animalului dinspre
partea percutată. Prin percuţie se apreciază sensibilitatea şi sunetul obţinut. În mod normal se
obţine un sunet sonor. În stării patologice sunetul poate fi hipersonor, în cazul subţierii pereţilor
cavitari şi mat în cazul colecțiilor sinusale, în caz de periostită şi tumori.
Examenul Roentgen poate fi practicat în diferite poziţii în raport cu sinusul cercetat, (frontal şi din
profil) furnizând date asupra integrităţii interne a cavităţilor sinusale ( prezenţa secreţiilor purulente,
tumori etc.).
Examenul Pungilor Guturale
Pungile guturale sunt diverticule ale trompelor lui Eustache. Se întâlnesc la solipede. Examenul lor se
face prin inspecţie, palpaţie percuţie şi puncţie.
Inspecţia se face de la distanţă în mod comparativ privind regiunea retromandibulară pe ambele
părţi deasupra parotidei. Prin inspecţie se apreciază forma şi volumul regiunii, poziţia capului,
uşurinţa cu care face mişcările capului, deglutiţia şi chiar mişcările gâtului, prezenţa sau absenţa
jetajului, integritatea regiunii şi a celor învecinate
Palpaţia se face superficial şi profund, monomanual unilateral sau bimanual bilateral.
După o prealabilă abordare şi contenţie corespunzătoare a animalului, în raport cu specia,
examinatorul stă lateral de gâtul acestuia orientat cranial şi execută palpaţia cu vârful degetelor
orientate cranial şi introduse trecând mâna dinspre animal peste gâtul acestuia orientată cranial
pătrunzând în regiunea retromandibulara sub aripa atlasului.
Prin palpaţie se apreciază temperatura, sensibilitatea şi consistenţa. În mod normal consistenţa este
moale, (cunoscând structura anatomică). În stări patologice consistenţa poate fi elastică
( timpanism), şi fluctuantă sau păstoasă (empiem gutural). În timpul palpaţiei se poate provoca
accentuarea jetajului şi micşorarea în volum a regiunii palpate.
Percuţia se practică mai rar. Se poate face indirect, digito-digital. În mod normal la percuţie se obţine
un sunet submat cu nuanţă sonoră. În empiem sunetul devine submat sau chiar mat iar în
timpanism este hipersonor.
Endoscopia este un procedeu indirect de examinare. Se poate executa cu ajutorul endoscopului
introdus pe cale nazală la nivelul meatului nazal inferior până în faringe. Ajunşi cu endoscopul în
faringe se poate inspecta indirect deschiderea trompelor lui Eustache, aspectul mucoasei faringiene
privind culoarea, umiditatea şi integritatea.
Puncţia se face rar. Se poate practica în scop terapeutic.