ADN PROIECT BIOLOGIE

ADN este prescurtarea de la acidul dezoxiribonucleic (în engleză: deoxyribonucleic acid, DNA). Acesta este format din molecule
organice dintre cele mai complexe. Substanța se găsește în fiecare celulă a ființelor vii și este esențială pentru identitatea oricărui
organism, de la Euglena viridis, mica ființă unicelulară aflată la granița dintre plante și animale, și până la Homo sapiens sapiens,
omul contemporan.

Din punct de vedere chimic, ADN-ul este un acid nucleic. Este o polinucleotidă, adică un compus în structura căruia se repetă un
set limitat de macromolecule numite nucleotide; în acest sens, el este definit ca fiind un „copolimer statistic”:
un „copolimer” este un polimer în compoziția căruia se repetă mai multe „motive” (monomeri); în cazul ADN-ului, monomerii
sunt nucleotidele.
iar „statistic” înseamnă că monomerii se repetă de manieră aleatorie în lanțul polimer, fără ca ei să fie dispuși alternativ sau după
oricare alt aranjament repetitiv (așa cum se întâmplă, de exemplu, în etilen-acetatul de vinil (EVA) sau în acronitril-butadien-
stiren (ABS).
 PRORIETATI CHIMICE

• Nucleotida, ce reprezintă unitatea de bază a ADN-ului, este o macromoleculă organică (o N-glicozidă) compusă (prin
policondensare) din:
• o glucidă (mai exact o monozaharidă) de tipul „pentoză” (în formă furanozică)
• o bază azotată heterociclică („inel” sau „ciclu” aromatic în 5 atomi) de tipul pirimidinei, sau o variantă a acesteia condensată
cu inelul imidazolic, numită purină
• și un rest de acid fosforic (esterificat cu unul din hidroxilii pentozei), adică un „grup fosfat”. [A]
• Pentozele care intră în structura ADN-ului sunt D-2-dezoxiriboza (pentru acidul nucleic tip ADN) sau D-riboza (pentru acidul
nucleic tip ARN).[B] Două dintre bazele heterociclice azotate ale ADN-ului sunt purinice (adenina și guanina), iar celelalte
două sunt pirimidinice (citozina și timina). În ARN uracilul înlocuiește timina. În cadrul elicei caracteristice, în formă de scară
spiralată, resturile pirimidinice ale monomerului sunt orientate spre interior, formând cu resturile purinice ale celuilalt
monomer „treapta” scării, în timp ce pentozele formează brațele acesteia, de la o dublă unitate la alta (adică de la un cuplu
purinic-pirimidinic la următorul), legătura fiind realizată de grupările fosfat (prin atomii lor de oxigen). Legăturile dintre
resturile de purine și pirimidine sunt de natură moleculară și nu chimică, ele fiind legături de hidrogen.
 Modele simplificate

• O formă simplificată de reprezentare a ADN-ului:Carbonat

• ADN-ul este „rețeta” necesară sintezei de proteine, molecule organice esențiale pentru organismele vii;
• O moleculă de ADN conține zone numite gene, zone fără funcție, precum și zone cu un rol încă
necunoscut;
• Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix. „Scara” este alcătuită din două lanțuri organice
elastice ce sunt conectate prin „treptele” realizate de legăturile de hidrogen.
• „Treptele” sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi patru tipuri diferite de
molecule organice, adenină (notată A), citozină (C), guanină (G) și timină (T);
• Cele patru baze (A, C, T și G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, și anume: adenina doar cu
timina (A + T sau T + A), și citozina doar cu guanina (G + C sau C + G); cu alte cuvinte, o bază de tip A, în
orice parte a lanțului s-ar afla ea, nu se poate combina decât cu o bază de tip T, și invers; în mod similar, G
nu se poate combina decât cu C, și invers;
• Ordinea contează: A + T nu este același lucru cu T + A; vezi codul genetic care e preluat de la ARN.
• Având în vedere că orice bază se poate combina într-un singur fel, pentru notație se poate alege prin
convenție doar o catenă a dublei elici (secvența celeilalte catene rezultă din regulile de combinare);
• Secvența de baze este forma canonică a informației, altfel spus, pentru a descrie în mod complet o
secvență ADN nu este nevoie de nimic altceva;
 Modele simplificate

• Duplicarea moleculei de ADN este posibilă prin „desfacerea” secvenței „de-a lungul” ei (se dezintegrează
„treptele”) prin acțiunea unor proteine; cele două catene rezultante sunt copiate de un complex proteic
numit ADN-polimerază. Cum fiecare bază de pe catena inițială nu se poate combina decât cu perechea ei
predeterminată, rezultatul final constă din două secvențe ADN identice, în afară de cazul în care apar unele
erori ce determină mutațiile genetice;
• Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un „codon”. Acesta codifică un aminoacid. Mai mulți
codoni la un loc codifică o proteină.
• Mutațiile nu sunt altceva decât imperfecțiuni în procesul de sinteză al ADN-ului: o bază este în mod
accidental ignorată („sărită”), introdusă sau copiată imperfect, sau lanțul este tăiat prea devreme sau i se
adaugă baze la capete; aceste „operații” de bază generează toate mutațiile posibile.
• Mutațiile genetice sunt practic o alterare a unei părți din informația din molecula ADN. Este suficient ca,
de exemplu, să se șteargă doar o pereche de baze azotate dintr-o genă, pentru ca toată funcția genei să fie
abolită. Dacă este ștearsă o pereche de baze azotate, codonul din care făcea parte aceasta va codifica alt
aminoacid, care va codifica altă proteină, fapt ce, în cele din urmă (așa se întâmplă probabil cel mai
adesea, însă nu în mod obligatoriu), poate să-i altereze acesteia din urmă funcția biologică. Mutațiile pot
avea trei feluri de efecte: negative, pozitive sau neutre (nu influențează funcțiile nici în bine, nici în rău).
• Mutațiile genetice pot fi și induse intenționat de către specialiști.
• ADN-ul se găsește practic în orice celulă (excepții: hematiile (eritrocitele) și celulele (fibrele) cristalinului
ocular sunt celule care nu devin funcționale decât după ce pierd (prin expulzare, ejecție) nucleul (și alte
organite), moment în care însă încetează să mai răspundă la criteriile care definesc o celulă vie (pentru că
nu se mai pot nici divide, nici întreține ("repara") structural vorbind):

– de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile sau protozoarele,

– până la organismele pluricelulare (fungi, vegetale sau animale),
– precum și în structura internă a unor virusuri.
Replicarea adn-ului
 Structura adn-ului

• Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci și pentru orice individ al oricărei specii
animale sau vegetale.
• La om ADN-ul conține circa 3,27 miliarde de perechi de baze (3,27 miliarde de „trepte” în helixul dublu).
• Cantitatea de ADN conținută în celule (numită uneori și patrimoniu genetic) nu este corelată cu
complexitatea organismului. Astfel, de exemplu, există specii mai puțin „complexe” decât omul, dar cu un
patrimoniu genetic mai bogat cantitativ decât cel al omului.
 istoricul descoperirii adn-ului

• Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D. Watson și britanicul
Francis Crick sunt considerați drept primii care au descifrat structura de dublă spirală a ADN-ului. Conform
propriilor afirmații, saltul calitativ al descifrării „secretului vieții” s-ar fi produs în ziua de 23 februarie
1953.
• Aflați în competiție contra cronometru cu alte echipe, mult mai celebre și mult mai bine dotate, așa cum a
fost cea a chimistului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1954, aparentul
„cuplu ciudat” a învins tocmai datorită orizontului lor intelectual foarte larg în care operau, a solidei și
universalei lor pregătiri interdisciplinare precum și a minților lor flexibile și deschise oricărei ipoteze
confirmabile de către realitate[necesită citare], dar și datorită datelor de primă calitate furnizate comunității în
premieră de Rosalind Franklin, asta deși, motivați probabil de sexism[1], Watson și Crick vor aminti în
articolul lor din Nature de autorul celebrei "fotografii 51" în ultima poziție și doar înainte de "și alții".[2][3].
• Este demn de remarcat faptul că impecabilele imagini luate unor molecule „iluminate” prin difracția
razelor X de către Rosalind Franklin[4], specialistă în fotografii de difracție create cu raze X, l-a făcut pe
Watson și Crick să întrevadă structura de dublă elice a ADN-ului. Colegul acesteia, Maurice Wilkins, a
contribuit de asemenea decisiv la luarea unor fotografii edificatoare.
• Din păcate Franklin a murit de cancer în 1958, în vârstă de numai 37 de ani, probabil din cauza prea
intensei iradieri. Cum premiul Nobel nu se conferă post-mortem, în 1962 doar Watson, Crick și Wilkins au
fost răsplătiți cu aceasta prestigioasă cunună de lauri științifică, mult dorită de către toți savanții din lume.
Adn-ul scurt istoric
 adn

• James Watson si Francis Crick, au facut cunoscut un model al moleculei de ADN pentru care au primit
Premiul Nobel (in 1962). Modelul se bazeaza pe combinarea a patru nucleotizi. Fiecare nucleotid consta
dintr-un radical fosforic monoacid, o pentoza (dezoxiriboza) si o baza azotata (una din urmatoarele patru):
adenina(A), guanina(G), -A si G sunt baze purinice- timina(T), citozina(C) - T si C sunt baze pirimidinice.
• Combinatia dintre o baza si o pentoza se numeste dezoxiribonucleosid, iar combinatia celor trei
componente dezoxiribonucleotid.
• Secvente de trei nucleotide de pe lanturile ADN-ului formeaza un cod special care stabileste
ordinea in care sunt legati aminoacizii pentru a forma molecule de proteine. Acesta este cunoscut sub
numele de cod genetic. Unii aminoacizi sunt codificati prin mai mult de un triplet. Deoarece proteinele
sunt moleculele de constructie ale organismului si, ca si enzimele, controlorii sai metabolici, codul ADN
stabileste cum arata, creste si functioneaza corpul. In concluzie, ADN-ul este materialul genetic al corpului.
• Insusirea genetica continuta intr-o molecula de ADN aste determinata de insusirea perechilor de baze de-a
lungul moleculei. Cum numarul secventelor posibile de baze este egal cu 4n, unde n este egal cu numarul
de nucleotizi per catena, se ajunge la un numar astronomic de variante posibile de informatie genetica. In
timpul replicarii cele doua catene ale moleculei de ADN se separa enzimatic, fapt ce permite sinteza unor
catene complementare noi pe matricele reprezentate de cele doua monocatene vechi. Rezulta astfel doua
bicatene de ADN identice. Bicatenele de ADN se pot separa -denatura- prin expunere la temperaturi
apropiate de punctul de fierbere si la pH extrem (pH<3 si pH>10) si se pot combina -renatura- formand
helice duble native prin expunerea monocatenelor complementare la temperatura de aproximativ 65oC.
 arn

• Complex macromolecular, structural si functional, similar in anumite privinte, ADN-ului. ARN-ul rezulta din
polimerizarea unor ribonucleotizi, care determina formarea unor lanturi lungi, monocatenare (structura
primara). Pe anumite portiuni monocatena de ARN se poate rasuci in jurul ei, determinand aparitia unei
structuri duble intre secventele complementare de baze (structura secundara). Polimerizarea implica patru
tipuri de ribonucleotizi legati impreuna prin legaturi fosfodiesterice in pozitiile 3’-5’. Componentul pentozic
al ARN-ului este riboza, iar bazele azotate sunt: adenina, guanina, citozina si uracilul. Sunt doua clase de
ARN si anume: ARN genetic care controleaza ereditatea la unii virusi, alta, ARN negenetic care este
implicata in sinteza substantelor proteice(v. Sinteza proteinelor).
• ARN mesager. mARN este sintetizat in timpul transcriptiei mesajului genetic de pe o catena de
ADN si serveste ca tipar pentru sinteza proteinelor. A fost gasit in stransa legatura cu ADN-ul cromozomal.
mARN are urmatoarele caracteristici: este foarte repede sintetizat, are o singura catena, complementara
uneia dintre catenele ADN-ului propriu, la nivelul careia a fost sintetizat. In mARN mesajul este inscris
codificat in codoni care contin triplete de baze azotate (ribonucleotizi). La capatul 3’, moleculele de mARN
contin o secventa de acid poliadenilic-poly-A (intre 70-250 nucleotizi). Aceste “cozi” poly-A sunt adaugate
posttranscriptional. Terminatia 5’ a mARN-urilor sunt blocate prin aditia unor capete de m7 Gppp (7-
metilguanozine reziduale legate de mARN prin legaturi trifosfat).
Un nou experiment sprijinea teorie ,,lumii arn,,