Structura primară a ADN-ului

ADN-ul este o substanță complexă macromoleculară, alcătuită din unități structurale

numite nucleotide.

La rândul lui un nucleotid este format din:

- o bază azotată
- o pentoză
- un radical fosforic

Bazele azotate care intră în structura ADN-ului pot fi:

- purinice: - adenină
- guanină
- pirimidinice: - citozină
- timină
Nucleul purinic este reprezentat de un heterociclu cu 9 atomi din care 5 sunt de carbon și
4 de azot.
În cazul pirimidinei, heterociclul este mai mic fiind format din 4 atomi de carbon și 2 de
azot.
În funcție de radicalii cu care sunt substituiți unii atomi de hidrogen din nucleele purinic
și pirimidinic, adenina este 6-amino-purina, guanina este 2-amino-6-oxi-purina, citozina este 2-
oxi-6-amino-pirimidina, iar timina este 2,4-dioxi-5-metil-pirimidina.
La majoritatea organismelor aceste 4 baze azotate intră în compoziția ADN-ului, dar sunt
situații când substituirea atomilor de carbon se poate face și cu alți radicali.
De exemplu la unele graminee și mamifere poate fi întâlnită 5-metil-citozina, iar la fagii
de tip T citozina este înlocuită cu 5-hidroxi-metil-citozina.
Datorită dublelor legături din molecula lor, purinele și pirimidinele pot avea structuri
chimice diferite numite tautomere.
Astfel atomii de oxigen ai nucleelor purinic și pirimidinic au de obicei formă cetonică
(C=O), iar în cazuri rare pot avea și formă enolică (C-OH).
În același fel atomii de azot atașați celor două tipuri de inele (p și p) au de obicei formă
amino (NH2), dar în cazuri rare pot avea și forma imino (-N-H).
 Fenomenul de tautomerie poate determina greșeli de împerechere între bazele azotate,
care pot duce la mutații.
În structura primară a moleculei de ADN intră și o pentoză reprezentată de un glucid cu 5
atomi de carbon care se numește dezoxiriboza.
Atomii de carbon din molecula pentozei se numerotează cu 1’, 2’...., 5’ pentru a-i deosebi
de atomii de carbon din molecula bazelor azotate.
Între bazele azotate și dezoxiriboză se stabilesc legături chimice.
Astfel între C1’ și N din poziția 1 al unei baze azotate pirimidinice sau cu cel din poziția
9 al unei baze azotate purinice.
Prin unirea pentozei cu o bază azotată se formează un nucleozid.
Prin fosforilarea nucleozidelor se formează nucleotidele.
Acidul fosforic conține trei hidroxili liberi ce pot fi esterificați, din care numai doi sunt
esterificați în cadrul moleculei de ADN.
Din acest motiv ADN-ul este un fosfodiester. Radicalul fosforic face legătura dintre C5’
al dezoxiribozei unui nucleotid adiacent superior și C3’ al dezoxiribozei nucleotidului adiacent
inferior.
În acest fel se formează lanțurile polinucleotide de ADN ce au la bază legături
fosfodiesterice de tip 3’- 5’ sau 5’ - 3’.
Aceste legături sunt foarte trainice, ele asigurând stabilitatea catenelor de ADN.
În funcție de numărul de radicali fosforici legați, nucleotidele pot fi: mono-, di- sau
trifosfate.
La alcătuirea unei catene de ADN intră nucleotide sub formă de trifosfat.
Legăturile fosfodiesterice sunt nespecifice, având aceeași configurație în moleculele de
ADN indiferent de proveniența lor.
Specificitatea ADN-ului rezultă din compoziția în bazele azotate și succesiunea acestora
în moleculă ce este foarte diferită în lumea vie.
Astfel structura primară a ADN-ului este reprezentată de succesiunea liniară a
nucleotidelor în cadrul uneia din catenele moleculei de ADN realizată prin intermediul
legăturilor fosfodiesterice.
 Structura secundară (bicatenară) a moleculei de ADN

A fost descoperită de Watson și Crick în 1953 când aceștia ajung la concluzia că structura
secundară a ADN-ului este formată din două catene polinucleotidice, antiparalele dispuse
plectonemial (înfășurate) în jurul unui ax imaginar şi orientate dextral.
S-a mai constatat că bazele azotate care intră în compoziția ADN-ului nu se găsesc în
proporții egale la diferite specii și totodată există o echivalență între cantitatea de adenină și cea
de timină pe de o parte și cea de citozină și guanină pe de altă parte.
Din această observație a rezultat că raportul de adenină / timină = guanină / citozină = 1
(A/T = G/C = 1) la specii foarte diferite de organisme, în timp ce raportul adenină + timină /
guanină + citozină (A+T / G+C) variază foarte mult la diferite organisme.
În structura bicatenară grupările fosfat sunt dispuse în afară, bazele azotate sunt dispuse
spre interior, iar pentoza este plasată perpendicular pe acestea.
S-a constatat că distanța dintre două nucleotide succesive de 3,4 Å, iar pasul elicei ce
cuprinde 10 perechi de nucleotide măsoară 34 Å (o răsucire completă – pas).
Diametrul moleculei de ADN a fost calculat la 20 de Å.
Cele două catene sunt antiparalele deoarece legăturile fosfo-diesterice pe o catenă sunt de
tip 3’- 5’, iar pe cealaltă catenă sunt de tip 5’ - 3’.
Raportul găsit între barele azotate A/T = G/C = 1, a sugerat faptul că între aceste baze se
stabilesc legături prin modelare moleculară.
S-a constatat că bazele azotate se împerechează pe principiul complementarității.
Astfel adenina este complementară cu timina și între acestea se stabilesc două punți de
hidrogen, iar guanina este complementară cu citozina între ele găsindu-se legături triple de
hidrogen.
Aceste tipuri de împerechere asigură un diametru egal al moleculei de ADN pe toată
lungimea ei.
Bazele purinice și pirimidinice se găsesc în centrul moleculei de ADN, iar între acestea se
stabilesc legături.
Punțile de hidrogen sunt de natură electrostatică, sunt legături chimice slabe, dar numărul
lor mare asigură și stabilitate ridicată a ADN-ului la temperaturile fiziologice.
 Structura finală a ADN-ului este determinată de moleculele de dezoxiriboză, care la una
din catene prezintă oxigenul inelului orientat în sus (pentoze), iar pe cealaltă catenă oxigenul este
orientat în jos.
Din cauza acestui mod de dispunere a pentozei în cele două catene și a poziției excentrice
pe care o are legătura dintre baza azotată și pentoză, molecula de ADN este obligată să se
spiralizeze (răsucească), în final ADN-ul arată ca o scară răsucită în jurul unui ax imaginar, în
care laturile sunt reprezentate de dezoxiriboză și radicalii fosfați, iar treptele sunt bazele azotate
și punțile de hidrogen dintre acestea.
Fiecare pereche succesivă de baze se rotește cu 36° spre dreapta asftel încât la o răsucire
completă de 360° se realizează la un interval de 10 perechi de nucleotide.
În acest fel se formează structura terțiară a moleculei de ADN.
Din structura polimerică a ADN-ului și modul de succesiune al bazelor rezultă
capacitatea lui practic nelimitată de înmagazinare a informației genetice și diversitatea genetică
extraoridinară întâlnită în lumea vie.
Ulterior s-a constatat că există un polimorfism structural al ADN-ului descoperindu-se
mai multe tipuri de ADN notate cu A, B, C, H, Z.
Modelul Watson – Crick corespunde tipului B și este tipul cel mai frecvent întâlnit la
organisme.
Tipul A prezintă 10,9 perechi de nucleotide la o răsucire completă și deci o distanță de
2,9 Å.
Tipul C prezintă 9,2 perechi de nucleotide la o răsucire completă.
Tipul H este o formă suprarăsucită de ADN, iar la tipul Z răsucirea moleculei se produce
spre stânga.
Se pare că acest tip de ADN (Z) este implicat în reglarea genetică.
În anumite condiții fiziologice, tipul B ar trece în Z și invers.
 Acid ribonucleic. Structură. Compoziție chimică

ARN-ul este o macromoleculă ca și ADN-ul, dar care diferă printr-o serie de

particularități chimice și structurale.
Și în structura ARN-ului intră trei componente de bază:
- pentoză;
- bazele azotate;
- radicalul fosfat.

Bazele azotate sunt ca și la ADN numai că în locul timinei ARN-ul conține uracil.
Pentoza este tot un glucid cu 5 atomi de carbon, dar se numește riboză.
Prin legarea unei baze azotate cu riboza, se formează ribonucleozidele, iar prin
fosforilarea acesteia iau naștere ribonucleotidele.
În funcție de numărul radicalilor fosfați atașați la moleculă, ribonucleotidele pot fi mono-,
di- sau trifosfat.
În desfășurarea proceselor metabolice, un rol deosebit îl deține adenozin-5’- fosfatul care
poate exista sub trei forme:
- adenozinmonofosfat (AMP).
- ADP
- ATP
ARN-ul are structură monocatenară, fiind alcătuit dintr-un lanț polinucleotidic ce ia
naștere prin înlănțuirea nucleotidelor mediată de legături fosfo-esterice de tip 3’-5’.
Lanțul polinucleotidic de ARN este constituit din legăturile pentozo-fosfat, de care se
atașează cele 4 baze azotate.
Uneori ARN-ul poate prezenta structură bicatenară, caz în care legăturile dintre bazele
azotate se realizează tot pe principiul complementarității, adenina se împerechează cu uracilul și
formează două punți de hidrogen, iar guanina se leagă de citozină prin 3 punți de hidrogen.
Din punct de vedere al rolului biologic ARN-ul a fost împărțit în două categorii:
- ARN viral ce controlează ereditatea la ribovirusuri;
- ARN celular care este implicat în decodificarea informației genetice din ADN și
traducerea ei în proteine;
 ARN-ul viral joacă rolul ADN-ului de la celălalte organisme deținând informația genetică
transmisă de la o generație la alta.
Replicarea ADN-ului viral se face de regulă folosind ca matriță propria moleculă.
La virusurile tumorale replicarea se realizează cu ajutorul enzimei reverstranscriptaza,
care copie informația de la ARN și o transmite într-o moleculă de ADN.
ARN-ul celular nu codifică informația genetică și nu îndeplinește rolul de matriță pentru
sinteza proprie.
Acest ARN poate îndeplini și rolul de primer în replicarea ADN-ului.
ARN-ul celular are implicații majore în biosinteza proteinelor.
Se cunosc 3 tipuri de bază de ARN celular:
- ARN mesager (informațional) – ARNm / ARNi;
- ARN solubil (de transfer) – ARNs / ARNt;
- ARN ribozomal – ARNr.
ARN-ul mesager are formă liniară, dimensiuni variabile și se sintetizează rapid în celulă,
în momentul transcripției informației genetice.
El reprezintă de regulă copia unui segment din ADN (a unei gene care dictează secvența
aminoacizilor în proteinele sintetizate).
Se numește informațional pentru că deține informație genetică preluată de la ADN și
mesager sau de mesaj pentru că poartă mesajul genetic de la ADN la ribozomi unde are loc
sinteza proteinelor.
ARN-ul mesager reprezintă 2 – 5% din cantitatea totală a ARN-ului celular și are o
greutate totală ce variază la diferite specii.
La procariote genele care intervin în aceeași cale metabolică fac parte dintr-o structură
numită operon.
În consecință ARNm este policistronic, adică deține informația genetică a mai multor
gene.
În citoplasmă, ARNm formează cu ribozomii structuri complexe ce se numesc
poliribozomi (polisomi).
Procesul prin care se realizează sinteza ARN-ului mesager se numește transcripție.
Dacă la procariote genele unui operon sunt transcrise în bloc, la eucariote ARN-ul
mesager copie sau transcrie informația genetică a unei singure gene.
 Deși ARN-ul mesager este instabil având o viață foarte scurtă (el fiind degradat imediat
după încetarea sintezei proteice), în unele celule diferențiate la eucariote (ex. la eritrocite,
celulele hepatice) ARN-ul mesager este stabil metabolic.
ARN-ul de transfer este o moleculă de dimensiuni foarte reduse (format din circa 70-90
nucleotide) și prezintă o greutate moleculară mai mică decât ARNm.
Din totalul ARN-ului celular ARN-ul de transfer reprezintă 10-15%.
ARNt are rolul de a transfera aminoacizii din citoplasmă la ribozomi.
După includerea aminoacidului transferat în lanțul polipeptidic, ARN-ul de transfer este
este eliberat și poate participa la transferul altor aminoacizi.
Se consideră că numărul moleculelor de ARN de transfer este aproximativ egal cu
numărul codonilor posibil formați din combinarea celor 4 baze azotate.
ARNt are o structură secundară conținând porțiuni monocatenare care alternează cu
altele bicatenare.
Acest lucru determină o formă particulară a moleculei de ARNt asemănată cu o frunză de
trifoi, formată dintr-o tijă și 3 foliole (frunzulițe).
Această structură prezintă un braț acceptor de aminoacizi care se termină cu secvența
CCA (citozină-citozină-adenină) – tija, următorul braț este brațul anticodonului (opus tijei) ce
cnține 3 nucleotide care sunt complementare unui codon specific din ARNm; un alt braț este
brațul T unde se află o nucleotidă specifică numită ribotimidina și brațul D unde se află
dihidrouracilul.
Fiecare moleculă de ARNt prezintă o buclă variabilă fiind formată din 4-21 nucleotide,
regiune care diferă de la un ARNt la altul.
Genele care determină sinteza ARNt manifestă fenomenul de redundanță, adică se găsesc
în mai multe exemplare.
Pentru recunoașterea anumitor molecule sau structuri din celulă ARNt prezintă 3 regiuni:
- regiunea pentru recunoașterea aminoacidului situată pe brațul cu același nume și
are rolul de a fixa un anume aminoacid cu ajutorul enzimei aminoacil-ARNt-
sintetaza; pentru fiecare tip de aminoacid există o astfel de enzimă specifică;
- regiunea anticodonului situată pe brațul anticodonului reprezintă o tripletă de
nucleotide (anticodon), care trebuie să fie complementară unui codon din ARN-ul
mesager;
 - regiunea pentru recunoașterea ribozomului constă într-o secvență de 5 nucleotide
GTPCG (G=guanină, T=timină, C=citozină) în care P reprezintă o nucleotidă-
pseudouracilul, această regiune asigură asocierea temporară dintre ribozomi și
molecula de ARNt.
- Există 3 codoni (triplete de nucleotide): UAA, UAG, UGA (U=uracil, A=adenina,
G=guanina) pentru care nu există molecule de ARNt care să prezinte anticodoni
complementari.
ARNt specific pentru un anumit aminoacid este desemnat prin atașarea denumirii
prescurtate a aminoacidului respectiv, de exemplu Gly-ARNt ce transferă glicina.
Când un ARNt prezintă un aminoacid atașat se spune că el este acilat sau încărcat.
ARN-ul ribozomal reprezintă circa 80% din totalul ARN-ului celular și intră în structura
ribozomilor, organite la nivelul cărora se produce sinteza proteică.
Prin ultracentrifugare diferențiată s-a constatat că ARN-r poate fi de mai multe tipuri, în
sensul că aceste molecule se exprimă prin unități Svedberg (S) diferite.
La procariote ribozomii sunt de tip 70S.
Subunitatea mică a ribozomului (de 30S) conține ARNr de tip 16S și 21 de proteine
diferite ca masă moleculară.
Subunitatea mare a ribozomului (de 50S) este formată din două tipuri diferite de ARNr-
23S și 5S plus 34 de proteine ribozomale diferite.
La eucariote ribozomii sunt mai mari de 80S.
În subunitatea mică (de 40S) intră ARNr de 13S plus 33 de proteine diferite, iar în
subunitatea mare (de 60S) intră 3 tipuri de ARN – 28S, 58S, 5S plus 45 de proteine ribozomale
diferite.
Și mitocondriile conțin ribozomi ce au dimensiuni mai mici de 60S, la care subunitatea
mică este de 32S, iar cea mare este de 43S.
Sinteza acestor tipuri diferite de ARNr este determinată de gene speciale aflate în mai
multe exemplare identice.
Aceste gene notate ADNr se găsesc în număr mai redus la procariote comparativ cu
eucariotele.
La om sunt în număr de 200 / genom haploid.
Genele ADNr sunt transmise cu ajutorul enzimei ARN – polimeraza I.
 Moleculele noi de ARNr împreună cu proteinele ribozomale sintetizate se asamblează în
nucleoli pentru a forma ribozomi.
ARN-ul ribozomal are o configurație tridimensională neregulată deoarece în molecula sa
sunt prezente regiuni monocatenare ce alternează cu regiunile bicatenare.

Codul genetic
Sinteza proteinelor

Codul genetic = ansamblul regulilor și principiilor conform cărora informația genetică

codificată în ADN (sau ARN în cazul ribovirusurilor) este tradusă în proteine.
Rol:
- transmiterea informației codificate de la sursă (ADN din genomul celulei) pe
anumite canale (ARNm) la locul de recepție (ribozomi) unde mesajul este tradus
(decodificat) pentru sinteza unei proteine.