CURS 4

MECANISMUL MOLECULAR AL EXPRESIEI GENICE

Expresia informației genetice se realizează în toate celulele pe baza unui flux

informațional, unidirecțional şi universal, conform dogmei centrale a geneticii:
Prima etapă a expresiei informaţiei ereditare este sinteza de ARN (cu ajutorul unei
ARN polimeraze ADN-dependente ), prin copierea informației din ADN; care are loc în
nucleu şi mitocondrii şi se numeşte transcripţie.
A doua etapă este sinteza unui polipetid, prin decodificarea ("traducerea")
informaţiei ARNm într-o secvenţă caracteristică de aminoacizi; care are loc în
citoplasmă, pe ribozomi, şi este denumită translație.

1. TRANSCRIPŢIA
Transcripția este procesul de copiere a informației genetice a unei gene, sub formă
codificată, complementară şi antiparalelă, într-o molecula de ARN. Acest proces are loc
în nucleu.
ARN-ul este un polimer de ribonucleotide alcătuit din 3 componente: un glucid,
riboza, un rest fosfat si o baza azotată purinică sau pirimidinică A,G,C si U în loc de T.
Prin polimerizarea ribonucleotidelor in direcţia 5’-3’ rezultă o monocatenă de ARN
în general scurtă.

Moleculele de ARN nu au o structură helicoidală regulată ca a ADN-ul. În schimb,

ele pot forma structuri 3-dimensionale în cazul în care catena formează o buclă înapoi şi
se stabilesc legături între perechi de baze în regiunile complementare a lungul catenei.

Exista 4 tipuri de ARN, fiecare codificate de propriile gene:

• ARNm - ARN-ul mesager: codifică secvenţa de aminoacizi a unei polipeptide.

• ARNr - ARN-ul ribozomal: împreună cu proteine ribozomale, constituie ribozomi,
organitele care traduc ARNm.
• ARNt - ARN de transfer: aduce aminoacizii din citoplasmă la ribozomi în timpul
translaţiei.
• ARNsn - ARN nuclear mic: împreună cu proteine, formează particule care sunt
utilizate în procesarea ARN la eucariote. (Nu a fost găsit la procariote.)

Pentru a sintetiza in vivo a ARNm sunt necesare:

1. ADN ca model sau matriţă pe care să se desfăşoare sinteza
2. enzima ARN-polimeraza II
3. factori de transcripţie care orientează si activează enzima
4. ribonucleotide activate care prin polimerizare alcătuiesc catena de ARN

Cele două catene ale ADN-ului, catena transcrisă (3’→5’) şi catena “de referinţă”
(5’→3’), au o “nomenclatură” diferită. ARNm, care se formează prin transcripţie, va
avea aceeaşi secvenţă de nucleotide (exceptând înlocuirea T cu U) şi acelaşi sens (5' 3')
ca şi catena ADN netranscrisă motiv pentru care aceasta se numeşte catenă sens iar
catena transcrisă este numită adesea antisens .

1
 5'...ATGTTACGACGT... 3' catena ADN "sens" (netranscrisă, de referinţă)
3'...TACAATGCTGCA... 5' catena ADN "antisens" (transcrisă)

Transcripţie

5'...AUGUUACGACGU... 3' ARNm

Procesul de transcripţie la eucariote se desfăsoară în două etape, determinate de

structura "discontinuă" a genelor.
formarea ARN mesager precursor (pre-ARNm) sau transcriptul primar, prin
transcripţia integrală a genei (exoni şi introni);
maturarea pre-ARNm, printr-o serie de modificări din care rezultă ARNm
matur, ce va trece în citoplasmă.

1.1. FORMAREA ARNm PRECURSOR

Formarea pre-ARNm începe prin decondensarea zonei de ADN care conţine gena
sau genele ce vor fi transcrise. Acest proces, care implică intervenţia unor factori de
transcripţie, modificarea chimică a histonelor, va reduce gradul de compactare a
filamentelor cu nucleosomi.

Formarea pre-ARNm se realizează în trei etape.

(1) Iniţierea transcripţiei
La eucariote, ARN polimeraza, şi, prin urmare, iniţierea transcripţiei, necesită
prezenţa unei secvenţe promotor. Promotorii sunt regiuni ADN care se găsesc, la
eucariote, la -30, -75,-90 de perechi de baze, în amonte de SIT (situsul de iniţiere al
transcripţiei). Acesta conţine o secvenţă de nucleotide numită TATA box, situată la 25-
30 de perechi de baze în amonte de SIT. Pe TATA box se leagă proteine specifice
numite TBP, care reprezintă o subunitate pentru alţi factori de transcripţie, numiţi TFIID
ARN polimeraza se leagă la promotor numai în prezenţa mai multor factori de
transcripţie. După ce TFIID se legă la TATA box, prin intermediul TBP, 5 sau mai mulţi
factori de transcripţie şi ARN polimeraza se ataşează de TATA box în mai multe etape
formând complexul de iniţiere al transcripţiei.
Unul din factorii de transcripţie, numit FTIIH, are şi activitate de helicază şi astfel
este implicată şi în separarea celor două catene de ADN, formând „bule” de transcripţie.
Cu toate acestea, doar o mică parte, sau transcripţia bazală este determinată de
complexul de iniţiere al transcripţiei. Alte proteine, cunoscute ca activatori sau
inhibitori, împreună cu co-activatori şi co-inhibitori asociaţi sunt responsabili de
modularea ratei de transcripţie.
Deci, complexul de iniţiere al transcripţiei este alcătuit din:
Secvenţa centrală
Factori de transcripţie
ARN polimeraza
Activatori şi inhibitori
(2) Transcripţia propriuzisă (elongaţia)
După fixarea ARN polimerazei, cele două catene ale ADN sunt separate şi catena
transcrisă 3' 5' serveşte drept matriţă pentru aşezarea secvenţială şi complementară a
ribonucleotidelor activate, care vor fi apoi polimerizate de către ARN polimerază ,
formându-se pre-ARNm.

2
 Transcripţia se face numai în sensul 5' 3', deci pre-ARNm este antiparalel faţă de
catena transcrisă. Pre-ARNm se desprinde treptat de pe catena transcrisă şi rămâne fixat
temporar numai la capătul 3’.
Cele două catene ale ADN se reunesc treptat, sub acţiunea unei topoizomeraze, şi
refac dublul helix. În molecula de ARNm precursor sau transcriptul primar - sunt
copiaţi atât exonii cât şi intronii.
(3) Terminarea transcripţiei
Când ARN polimeraza întâlneşte situsul de terminare a transcripţiei, are loc clivarea
3' a transcriptului primar.

1.2. MATURAREA ARNm PRECURSOR

Cuprinde 2 etape distincte în care transcriptul primar devine disponibil în procesul
translaţiei:
1. modificarea extremităţilor ARNm precursor
Determină creşterea stabilităţii sale, facilitează transportul în citoplasmă,
recunoaşterea şi fixarea la subunitatea mică, ribozomală.
La extremitatea 5’ se adaugă la primul nucleotid al transcriptului primar o molecula
de 7-metil-guanozina care formează o structura specială numita „bonetă”.
La extremitatea 3’ se adaugă un rest de 50-200 nucleotide cu A, rezultând o coada
poliadenilică.

2. procesarea sau prelucrarea ARNm precursor

Transcriptul primar conţine întreaga regiune centrală a genei iniţiale, adică secvenţe
codante, exoni şi secvenţe necodante, introni.
După sinteză, transcriptul primar suferă o procesare complexă ce constă în decuparea
precisă şi eliminarea intronilor, urmate de reunirea exonilor care vor forma ARNm
matur.
Fenomenul de eliminare prin decupare al intronilor si de reunire al exonilor se
numeşte matisare.
Intronii sunt eliminați din transcriptul primar prin clivarea unor secvențe conservate
numite situsuri de îmbinare. Aceste situs-uri se găsesc la capetele 5 'și 3' ale intronilor.
Cel mai frecvent, secvența ARN care este îndepărtată începe cu dinucleotidul GU la
capătul său 5 ', și se termină cu AG la capătul 3'. Aceste secvențe consens sunt critice,
deoarece schimbarea uneia dintre nucleotide duce la blocarea matisării. O altă secvență
importantă este situsul de legare, care întotdeauna conține o adenină.
Matisarea se realizează în 3 etape și este catalizată de ribonucleoproteine nucleare
mici (snRNPs, de obicei pronunțate "snurps"). În primul rând, pre-ARNm este clivat la
capătul 5 'al intronului ca urmare atașării unei snRNP numit U1 la secvența sa
complementară în intron. Capătul tăiat ajunge apoi la situsul de legare, prin atașarea
nucleotidului terminal, guanina la nucleotidul adenină din capătul 5 ' al situsului de
legare, pentru a forma o structură ȋn formǎ de buclă sau lasou. Urmează secționarea
intronului la joncțiunea 3’AG, îndepărtarea lui și unirea segmentelor de ARN exonic.
Procesul este mediat de un complex ARN-proteine, numit „spliceosome”, în care se
găsesc snRNPs împreuna cu proteine.
Ordinea exonilor în ADN şi transcriptul primar este păstrată în ARNm matur. Dar
există o anumită flexibilitate în utilizarea exonilor, în sensul că în celule diferite, vor fi
“reţinuţi” în ARNm matur numai o parte din exoni, alţii putând fi îndepărtaţi o dată cu
intronii. Acest proces denumit matisarea alternativă a exonilor explică producerea în
ţesuturi diferite a unor mesageri şi deci a unor proteine diferite (asemănătoare dar nu
identice) pe baza informaţiei unei singure gene.

3
 Numai o mică parte din ADN-ul celulelor eucariote este exprimat (ADN genic
codant) şi determină sinteza proteinelor.
Întregul proces al exprimării informaţiei genetice este supus unui riguros control
care reglează tipul de celulă în care se produce sinteza proteinei, precum şi momentul,
cantitatea şi ritmul acestui proces.
Urmează decodificarea informației genetice din ARN-ul mesager care determină
aranjarea secvenţială specifică a aminoacizilor şi polimerizarea lor într-o catenă
polipeptidică.
Translaţia necesită un dicţionar reprezentat de codul genetic si un aparat de translaţie
care să includă şi un traducător, care este reprezentat de ARNt.

2. CODUL GENETIC
Reprezintă un sistem de corespondenţe între o anumită secvenţă de 3 nucleotide
numită codon şi un anumit aminoacid.
Este considerat un dicţionar bilingv absolut necesar în procesul translaţiei.
„Alfabetul” genetic are 4 litere, reprezentate de cele 4 tipuri de nucleotide, adică
A,G,T,C cu care se pot scrie „cuvinte” alcătuite din 3 litere şi care poartă numele de
codoni. Astfel, gena este considerată ca o „frază” formată dintr-o înşiruire de codoni,
care determină o anumită secvenţă de aminoacizi într-un polipeptid.

Proprietăţile codului genetic:

1.este triplet, 3 fiind prima putere a lui 4, cele 4 tipuri de nucleotide formează 64 de
combinaţii sau de codoni, suficienţi pentru cei 20 de aminoacizi din structura
proteinelor.
2.codul genetic are un codon iniţiator pentru translaţie, codonul AUG şi 3 codoni
stop care semnalizează sfârşitul translaţiei UAA UAG şi UGA. Cei 3 codoni stop se mai
numesc şi non-sens deoarece nu semnifică nici un aminoacid.
Ceilalţi 61 de codoni se numesc codoni sens şi semnifică cei 20 de aminoacizi.
3. codul genetic este degenerat, adică mai mulţi codoni pot codifica acelaşi
aminoacid şi se numesc codoni sinonimi.
Caracterul degenerat (redundant) al codului genetic reprezintă un avantaj, fiind un
adevărat sistem de protecţie împotriva efectelor mutaţiilor genice, în urma cărora rezultă
codoni sinonimi, care nu vor modifica structura proteinei codificată de genă.
4.codul genetic este nesuperpozabil, codonii vecini nu au nici un nucleotid comun şi
de asemenea este fără virgule, codonii adiacenţi nu sunt separaţi de un nucleotid cu rol
de virgulă sau care să nu fie inclus în nici un codon;
Dacă printr-o mutaţie într-unul dintre codoni se pierd sau se adaugă una sau 2
nucleotide se produce o decalare a cadrului de lectura a genei, rezultând alţi codoni, iar
ulterior în proteina sintetizată se vor modifica toţi aminoacizii, rezultând o proteină
mutantă, anormală sau un caracter anormal în fenotip.
5.codul genetic este lipsit de ambiguitate, în sensul că un codon semnifică
întotdeauna un anumit aminoacid.
6.codul genetic este universal, pentru că este acelaşi la toate organismele începând
cu bacterii, plante, animale şi sfârşind cu cel uman.
Există mici diferenţe ale codului genetic mitocondrial faţă de cel nuclear.
Caracterul universal este important în practică, mai ales în tehnicile de inginerie
genetică, deoarece bacteriile recombinate în care s-a introdus o gena umană, sintetizează
proteina umană folosind codul genetic bacterian, care este acelaşi ca si cel uman.

4
 3. Aparatul de translaţie
Aparatul de translaţie este alcătuit din următoarele componente: ARNm, ribozomi,
ARNt, aminoacizi, factori de iniţiere, factori de elongaţie şi enzime.

3.1.Ribozomii
Organite citoplasmatice , considerate adevărate platforme de asamblare a
aminoacizilor în proteine pe baza instrucţiunilor din ARNm.
La eucariote prezintă 2 subunităţi inegale, diferite prin constanta de sedimentare,
subunităţi de 40 S – 60 S şi care în mod normal sunt disociate şi libere în citoplasmă.
Ele se reunesc la începutul translaţiei şi formează ribozomul activ.
Fiecare subunitate conţine ARNr si proteine care facilitează fixarea moleculelor de
ARNm si ARNt la ribozomi precum si deplasarea ribozomului în timpul translaţiei.
ARNr este codificat de gene aflate pe braţele scurte ale cromozomilor acrocentrici,
formând regiunile organizatoare nucleolare (NOR).
Ribozomii prezintă patru situsuri funcţionale: pe subunitatea mică se află situsul de
fixare al extremităţii 5’ a ARNm, iar pe subunitatea mare, situsul P sau peptidil, A sau
aminoacil, ambele necesare pentru fixarea ARNt si un situs de fixare a enzimei peptidil
transferaza care polimerizează aminoacizii într-un polipeptid.
După fixarea extremităţii 5’ a ARNm, ribozomii se deplasează de a lungul moleculei
de ARNm in direcţia 5’-3’.
În acelaşi timp, alţi ribozomi pot începe translaţia aceleiaşi molecule de ARNm,
formând un poliribozom.

3.2. ARN de transfer

ARN de transfer transportă aminoacizii din citoplasmă la ribozomi, unde recunoaşte
codonul din ARNm corespunzător aminoacidului legat pe care îl poziţionează în dreptul
acestuia. De aceea se consideră că are rol de translator.
ARNt este un micropolimer de ribonucleotide monocatenar cu o structură în formă
de trifoi sau de treflă şi care prezintă două situsuri funcţionale: extremitatea 3’- OH unde
se fixează aminoacidul transportat cu ajutorul unei enzime, numită aminoacil-ARNt-
sintetaza si al doilea situs este reprezentat de anticodon, un grup de 3 nucleotide situat în
bucla opusă extremităţii 3’-OH.
Anticodonul recunoaşte prin complementaritate codonul din ARNm corespunzător
aminoacidului legat.

3.3. Enzime
Sunt 2 grupuri de enzime
-aminoacil-ARNt-sintetazele: 20 de enzime recunosc specific fiecare un anumit
aminoacid si de asemenea recunosc specific ARNt corespunzător
-peptidil-transferazele care participă la formarea legăturii peptidice dintre 2
aminoacizi

3.4. Cofactorii proteici - intervin în diferite etape şi astfel sunt clasificaţi în:
-factori de iniţiere - IF 1-6
-factori de elongaţie EF1 si EF2
-factorul de terminare a transcripţiei RF
Inactivarea unuia dintre factori blochează translaţia si determină moartea celulei.

3.5. Etapele procesului de translaţie

5
 1. iniţierea translaţiei
Este o etapă complexă care va plasa primul aminoacid al proteinei AA1 în dreptul
codonului iniţiator AUG din ARNm, care corespunde metioninei.
Totodată se asamblează cele 2 subunităţi ribozomale, formând ribozomul activ.
ARNm rezultat din transcripţie se fixează pe subunitatea mică cu extremitatea 5’,
formându-se un complex de iniţiere al translaţiei alcătuit din ARNm, ARNt1 încărcat cu
aminoacidul 1(metionina) şi factorii de iniţiere.
Molecula de ARNt1 ce poartă AA1 se plasează în situsul P al subunităţii mari
ribozomale, astfel încât anticodonul vine în contact cu codonul iniţiator AUG din
ARNul mesager. Cel de-al doilea situs este liber.

2.elongaţia
Este o etapă relativ simplă şi repetată succesiv, care conduce la formarea de legături
peptidice între aminoacizii aranjaţi secvenţial pe baza ordinii codonilor din ARNm.
În situsul P, ribozomal, se află ARNt1- AA1, iar în situsul A liber vine şi se
plasează ARNt-2 încărcat cu AA-2, codificat de al doilea codon din ARNm.
Între cei doi aminoacizi se formează o legătură peptidică prin intermediul peptidil
transferazei, rezultând un dipeptid care va rămâne ataşat de molecula de ARNt2.
După formarea dipeptidului în prezenţa unor factori de elongaţie, GTP şi a unei
translocaze, ribozomul se deplasează cu 3 nucleotide in direcţia 5’-3’. Astfel, situsul P
va fi ocupat de ARNt2 cu dipeptidul format, iar în situsul A devenit liber se va fixa
ARNt3 încărcat cu AA3, ce corespunde celui de-al treilea codon din ARNm.
Între dipeptid şi AA3 se formează o nouă legătură peptidică, rezultând un tripeptid,
apoi ribozomul se deplasează dinnou cu 3 nucleotide.
După elongaţie rezultă în final un polipeptid

3.terminarea translaţiei
Elongaţia se opreşte în momentul în care ribozomul ajunge în dreptul unuia dintre
cei 3 codoni stop din ARNm. Aceştia nu semnifică nici un AA si translaţia se opreşte.
Polipeptidul format este eliberat, iar cele două subunităţi ribozomale se disociază
pentru o nouă translaţie.

TRANSMITEREA INFORMAŢIEI EREDITARE

Informaţia ereditară, necesară pentru sinteza proteinelor şi realizarea caracterelor
fenotipice, se transmite în succesiunea generaţiilor, în două etape:
 sinteza unor molecule de ADN identice cu molecula iniţială, prin replicare
semiconservativă;
 distribuţia totală, egală a materialului genetic dublat, prin diviziune celulară.

1. REPLICAREA ADN
Modelul structurii secundare ADN, descris de Watson şi Crick alcătuit din două
catene polinucleotidice, antiparalele, legate între ele, prin punţi de hidrogen, în mod
complementar , explică mecanismul de copiere a informaţiei genetice.
Schematic, dubla spirală a ADN se separă în două catene, formând o structură în
formă de Y numită “furcă de replicare”. Fiecare catenă serveşte ca matriţă pentru
aranjarea în direcţia 5’→3’, complementară şi secvenţială a deoxiribonucleotidelor
activate, care vor fi polimerizate sub acţiunea ADN polimerazei. Dintr-o moleculă
bicatenară de ADN se formeazǎ două molecule noi, identice, fiecare formată dintr-o

6
catenă "veche" şi o catenă "nou sintetizată"; de aceea procesul de sinteză al ADN a fost
numit replicare semiconservativă. Astfel informaţia genetică este transmisă fidel în
succesiunea generaţiilor.

1.1 APARATUL DE REPLICARE

Este reprezentat de o serie de enzime si proteine care formeazǎ un complex
multiproteic numit sintesom. Componentele aparatului de replicare sunt:
ADN polimerazele. La om au fost identificate cinci tipuri de ADN polimeraze,
denumite α, β, γ, δ şi ε. În replicarea ADN nuclear intervin ADN polimeraza δ, enzima
replicativă majoră, şi ADN polimeraza α. ADN polimeraza γ realizează replicarea
ADN mitocondrial iar ADN polimerazele β şi ε participă la repararea ADN.
ADN polimerazele folosesc catena matriţă şi orientarea legăturilor de hidrogen
ale bazelor purinice şi pirimidinice pentru a “stabili” care deoxiribonucleotid va fi
adăugat în catena nouă. ADN polimerazele catalizează formarea legăturilor
fosfodiesterice între deoxiribonucleotidele adiacente care vor forma catena de ADN. În
legătură cu activitatea ADN polimerazelor sunt important de subliniat două caracteristici
generale:
 toate ADN polimerazele sintetizează ADN numai în direcţia 5’→3’;
 ADN polimeraza “nu ştie” să înceapă sinteza unei catene ci numai să o alungească.
De aceea sinteza unei catene noi de ADN începe de fapt cu sinteza unei amorse de
ARN 1.
ADN helicazele desfac dublu helixul de ADN prin ruperea legăturilor de hidrogen
dintre bazele azotate complementare. Ele acţionează în puncte specifice, numite origini
ale replicării, şi apoi asigură înaintarea furcii de replicare, debobinarea şi deschiderea
moleculei de ADN, care devine accesibilă proteinelor care iniţiază replicarea.
ADN topoizomerazele I şi II despiralizează helixul ADN şi eliberează tensiunea
din molecula de ADN, acumulată prin debobinarea sa de către helicaze.
Topoizomerazele secţionează una sau ambele catene ale ADN, la nivelul axului
fosfodiesteric, le derulează şi apoi resudează breşa din fiecare catenă.
Proteinele de replicare A (RPA), numite şi proteine SSB2, menţin separate cele
două catene desfăcute de helicaze, prin fixare la monocatene şi “mascarea” perechilor de
baze, care au tendinţa naturală de a se reuni, prin refacerea punţilor de hidrogen; RPA
împiedică reîmperecherea bazelor.
Complexul ADN primază – ADNpolimerază α este implicat în sinteza
amorselor şi replicarea catenei “întârziate” a ADN. Sub acţiunea ADN primazei se
sintetizează amorse scurte (3-10 nucleotide) de ARN la care ADN polimeraza α adaugă,
la capătul 3’ terminal, circa 30 de deoxiribonucleotide. Apoi complexul ADN primază-
ADN polimeraza α este îndepărtat şi ADN polimeraza δ “preia ştafeta” continuând
sinteza lanţului de deoxiribonucleotide început. Amorsele ARN vor fi distruse prin
hidroliză enzimatică şi înlocuite cu ADN.
Proteinele de replicare C (RPC) recunosc specific catena matriţǎ şi se leagă la
joncţiunea dintre primer si matriţă, fiind responsabile de medierea interacţiunii ADN
polimerazei cu matriţa ADN.
PCNA3 (Antigen Nuclear de Proliferare Celularǎ) se leagă în imediata vecinătate
a proteinelor RPC şi, împreună, reprezintǎ principalele proteine asociate ADN
polimerazei. PCNA se organizează sub forma unor dimeri care au configuraţia spaţială a

1 în engleză primer
2 single-strand binding proteins
3 Proliferating Cell Nuclear Antigen

7
unui inel ce alunecă de-a lungul matriţei ADN şi permit încorporarea neîntreruptă a mii
de nucleotide în catena ADN nou sintetizată. Blocarea PCNA (de exemplu, prin proteina
p21) opreşte replicarea ADN.
Ribonucleaza H1 (RNaza H1) îndepărtează amorsele ARN4 folosite pentru
iniţierea replicării; lacuna rezultată este completată de ADN polimerază δ, iar refacerea
continuităţii catenei este realizată prin sudarea capetelor, de către o ADN ligază.

1.2 MECANISMUL MOLECULAR AL REPLICǍRII ADN

Procesul de replicare începe în “puncte” definite ale genomului numite origini de
replicare (“ori”) şi de aici progresează în ambele direcţii, până ce ADN este complet
duplicat.
Dubla elice este despiralizată sub acţiunea topoizomerazelor iar catenele sunt
separate temporar de către ADN helicaze, într-o regiune localizată, formând o structură
în formă de Y – furca de replicare. Pentru a menţine catenele desfǎcute, pe fiecare catenǎ
matriţǎ se fixeazǎ proteinele de replicare A sau SSB care împiedicǎ reîmperecherea
bazelor azotate si refacerea spontanǎ a dublului helix. Pe cele douǎ catene matriţǎ, sub
acţiunea enzimei ADNpolimeraza delta are loc aranjarea secvenţiala si complementara a
dezoxiribonucleotidelor activate.
Polimerizarea nucleotidelor se face diferit pe cele două catene matriţă, datorită a
două elemente caracteristice: cele două catene ale ADN sunt antiparalele şi ADN
polimeraza nu poate iniţia sinteza unei catene noi de ADN ci doar sǎ o alungeascǎ. De
aceea, declanşarea replicării ADN necesită utilizarea unor amorse ARN sintetizate de
ADN primaza. Sinteza se face numai în direcţia 5’-3’.
Aceste douǎ caracteristici determinǎ o asimetrie a replicǎrii. Pe catena matriţǎ 5’-3’
sau catena sens sinteza catenei noi de ADN este continuǎ si rapidǎ; aceasta se numeşte
catena avansatǎ5. Pe cealaltǎ catenǎ matriţǎ, catena nonsens, sinteza catenei noi se face
mult mai lent si discontinuu, sub forma unor segmente scurte de ADN care au 100-1000
de nucleotide, numite piese Okazaki. Aceasta se numeşte catena întârziatǎ6.
Fiecare piesǎ Okazaki necesitǎ câte o amorsǎ de ARN, în timp ce pe catena
avansatǎ este necesarǎ doar o singurǎ amorsa ARN, la începutul sintezei.
La sfârşitul replicǎrii, amorsele sunt îndepǎrtate prin hidrolizǎ şi înlocuite cu
secvenţe de ADN sub acţiunea ADNpolimerazei , iar fragmentele sunt reunite în final cu
ajutorul unei ADNligaze.

1.3 CARACTERISTICILE REPLICĂRII LA EUCARIOTE

Mecanismele de replicare a ADN la eucariote sunt în general asemănătoare celor
de la procariote. Apar totuşi anumite particularităţi determinate de: mărimea enormă a
genomului, asocierea ADN cu proteinele în nucleosomi şi fibre de cromatină şi
momentul replicării în ciclul celular (faza S).
1. Datorită lungimii mari a genomului, asocierii cu proteine în nucleosomi şi
organizării în fibre de cromatină, viteza de replicare a ADN la eucariote este redusă,
circa 50 nucleotide pe secundă comparativ cu 500 nucleotide pe secundă la procariote.
2. ADN trebuie să fie replicat integral în circa 8 ore şi de aceea, replicarea ADN la
eucariote debuteză în mai multe puncte de origine, ce corespund unor mici unităţi de
replicare numite repliconi. Replicarea progresează bidirecţional pentru fiecare replicon
şi repliconii fuzionează treptat până ce întreagul cromozom este duplicat. Fiecare

4 RNaza H1 degradează specific hibridul format de amorsa ARN şi ADN

(numele H provine de la Hybrid)
5 leading strand
6 lagging strand

8
cromozom uman are puncte de origine multiple, reprezentate de secvenţe specifice de
ADN de circa 3000 nucleotide, iar întregul genom are circa 30.000 de puncte de origine.
3. ADN-ul eucariotelor este asociat cu proteine histonice formând nucleozomii.
Când furca de replicare ajunge în dreptul nucleozomului, ADN se derulează şi miezul
histonic se desface în două jumătăţi care rămân ataşate la una din cele două molecule de
ADN formate prin replicare; ele vor reface ulterior nucleosomul original. Pe cealaltă
moleculă de ADN se vor constitui însă noi nucleosomi.
4. replicarea ADN-ului are loc în faza S, care durează circa 8 ore (pentru un ciclu
celular de 24 de ore). Este un timp scurt pentru replicarea întregului genom uman diplod
de peste 6 miliarde de pb. La această constrângere temporală se adaugă obligaţia ca
replicarea ADN să fie foarte precisă deoarece orice eroare de plasare a nucleotidelor în
catena nou sintetizată produce mutaţii. Celula are mijloacele necesare pentru a se asigura
că întregul genom este integral şi corect replicat în cursul fazei S. La aceasta se adaugă
mecanisme multiple de identificarea şi corecţie a erorilor.
Unităţile de replicare (ce includ 20-80 repliconi) nu sunt activate concomitent şi
la întâmplare ci asincron şi într-o anumită ordine, în funcţie de structura cromatinei în
care ele se găsesc. Heterocromatina (benzile G bogate în A-T) este replicată tardiv, la
sfârşitul fazei S, în timp ce eucromatina (benzile R bogate în G-C) se replică precoce, la
începutul fazei S.
In mod normal, în faza S întregul genom este replicat o singură dată. Deoarece
replicarea ADN este asincronă există riscul teoretic ca unele regiuni să fie replicate
repetat. Acest lucru nu se întâmplă deoarece o serie de factori inhibitori se fixează pe
cromatina replicată şi nu permit replicarea ei repetată, până ce celula nu trece prin
mitoză. Aceşti factori sunt îndepărtaţi prin diviziune şi celulele rezultate pot începe un
nou ciclu, cu faza S, în care se produce o nouă replicare.

1.4 REPLICAREA TELOMERELOR

Telomerele sunt structuri specializate, situate la capetele cromozomilor
eucariotelor, care asigură stabilitatea cromozomilor şi împiedică unirea lor prin
extremităţi.
Telomerele cromozomilor umani, alcătuite din ADN şi proteine, au o structură
identică la specii diferite şi puternic conservată în cursul evoluţiei (acest fapt atestã
importanţa lor funcţionalã deosebitã). Telomerele sunt formate din elemente repetitive
hexanucleotidice (la om TTAGGG) dispuse în tandem, care se extind pe o lungime
variabilă de 5-20 kb, în funcţie de ţesut şi de vârsta individului. Datoritã particularităţilor
de replicare, ce implică folosirea unor amorse degradabile pentru iniţierea replicării
ADN, la fiecare capăt 5' al catenelor nou sintetizate de ADN rămâne o mică regiune
(corespunzătoare ultimei amorse) care nu este replicată. Extremitatea moleculelor de
ADN rămâne cu o prelungire monocatenară 3', protuberantă şi instabilă. Aceasta se
pliazã (spre înapoi) şi formeazã o structurã "în ac de pãr", care stabilizeazã ADN7;
efectul stabilizant este favorizat şi prin asocierea, la acest nivel, a unor proteine speciale
(TRF1 Şi TRF2).
Un fenomen caracteristic telomerelor este pierderea a unor secvenţe de ADN la
fiecare replicare (diviziune celularã). Deoarece, la capãtul 5' al catenelor de ADN nou
sintetizate replicarea este incompletã şi la fiecare ciclu celular se pierd 25-200 pb.
Aceasta duce la scurtarea progresivã a telomerelor şi, dupã un numãr de replicãri, la

7 După Greider, 1999, se formează chiar o structură triplu catenară,

asemănătoare cu bucla D de la ADNmitocondrial

9
oprirea replicãrii şi diviziunii. Celulele umane au numãr limitat de diviziuni atât in vivo8
cât şi in vitro. Se poate spune cã lungimea telomerelor este un indicator al istoriei
replicative a celulelor şi poate fi consideratã un fel de "ceas molecular" care aratã
potenţialul replicativ restant al celulelor normale; când telomerele ating o lungime
minimã criticã celula înceteazã sã se dividã şi "ceasul" se opreşte.
Pierderea secvenţelor telomerice poate fi compensatã prin adiţia de novo a
secvenţelor TTAGGG la capătul 3’ al unei catene de ADN, de către enzima telomerazã,
care stabilizeazã telomerele şi previne scurtarea lor.
Telomeraza este exprimatã în celulele germinale şi cele mai multe ţesuturi
embrio-fetale în sãptãmânile 16-20 ale dezvoltãrii; Activitatea telomerazei scade
progresiv în viaţa fetalã şi dispare postnatal, în aproape toate celulele somatice normale;
excepţie fac celulele stem din mãduva oaselor. Dispariţia activitãţii telomerazice în
celulele somatice dupã naştere determinã scurtarea progresivã a telomerelor), odatã cu
vârsta. Când se atinge o lungime criticã minimã diviziunea celularã se opreşte şi începe
senescenţa. Pierderea telomerelor genereazã de asemenea instabilitatea genomicã şi
creşterea frecvenţei rearanjamentelor cromozomice.
Telomeraza poate fi însã reactivatã în procesele inflamatorii dar mai ales în
celulele canceroase. Acest lucru opreşte scurtarea telomerelor, creşte stabilitatea lor
(prin adãugarea secvenţelor repetitive hexanucleotidice la capetele cromozomilor) şi
astfel stimuleazã proliferarea celulară.
În ultimii ani se acordã un interes doesebit studiului corelaţiei dintre scurtarea
telomerelor, senescenţa celularã, expresia telomerazei şi cancerelor umane. A apãrut
ceea ce se cheamã "ipoteza telomer - telomerazã a îmbãtrânirii şi cancerului"

TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE DE LA PĂRINŢI

LA DESCENDENŢI
Transmiterea informaţiei genetice în succesiunea generaţiilor de organisme este
un proces complex care se desfăşoară în două etape:
- formarea gameţilor, celule sexuale mature cu un număr haploid de cromozomi;
- fecundarea, prin care rezultă zigotul cu număr diploid de cromozomi, cu o
structură genetică nouă, unică şi constantă (individualitatea genetică)
caracteristică viitorului individ.
Ambele etape se efectuează de obicei cu mare precizie dar uneori se pot produce
erori care generează anomalii genetice.

GAMETOGENEZA
Gametogeneza are loc în gonade, prin meioză, care asigură transmiterea
informaţiei genetice la generaţia următoare şi îndeplineşte două funcţii majore:
 Reduce la jumătate (n) numărul de cromozomi şi asigură astfel, după fecundare,
menţinerea constantă a numărului de cromozomi ai speciei;

8 la om, celulele somatice pot produce prin diviziune maximum 80 de

generaţii celulare (ipoteza Hayflick); (excepţie fac însã celulele stem
pluripotente)

10
 Creează diversitatea genetică ce apare la copii născuţi din aceiaşi părinţi9, prin
fenomenele de recombinare genică (din profaza I) şi recombinare intercromozomială
(din anafaza I); meioza este principala sursă de variabilitate genetică.
Gametogeneza masculină
Spermatogeneza începe la pubertate (sub acţiunea FSH şi LH) şi continuă toată
viaţa adultă. Fiecare spermatocit primar va produce prin meioza I două spermatocite
secundare haploide, care după ce parcurg meioza II dau naştere la patru spermatide; ele
se vor diferenţia în spermatozoizi, de două feluri: jumătate au un cromozom X, iar
jumătate au un cromozom Y.
Cromozomii X şi Y conţin fiecare gene de sexualizare specifice fiecărui sex. Aşa
cum am văzut, în profaza meiozei I ei se unesc „cap la cap”; această configuraţie
împiedică schimbul de gene dintre X şi Y şi, deci, păstrarea unui singur tip de
determinanţi sexuali, fie masculini, pe Y, fie feminini pe X. Acest fenomen, important în
evoluţie, a permis realizarea gonocorismului (gonade distincte la indivizi diferiţi)
Întregul proces de spermatogeneză durează aproximativ 64 de zile, indiferent de
vârstă; deci meioza masculină este un proces rapid iar bărbatul este totdeauna „tânăr”
prin gameţii săi.
Meioza masculină este un proces intens, 1 ml de spermă conţine în mod normal
circa 70 de milioane de spermatozoizi. Ţinând cont de faptul că numai un singur
spermatozoid este fecundant, am putea aprecia că gametogeneza masculină este
„neeconomică” şi prin aceasta, lipsită de sens biologic („natura nu face risipă”). În
realitate numărul enorm de spermatozoizi realizează o populaţie considerabilă în care
sunt şanse egale pentru un spermatozoii cu X şi Y de a fecunda un ovul cu X. În felul
acesta proporţia sexelor la naştere este aproape 1:1.
Meioza masculină este un proces autoreglabil, odată declanşat el se autoîntreţine
ritmic, nefiind condiţionat de factori externi; dar este sensibilă la acţiunea factorilor de
mediu (poziţia intra-abdominală în criptorhidie, temperatura ridicată, ischemia) care pot
reduce eficienţa spermatogenezei.
Desfăşurarea ritmică şi regulată a meiozei masculine asigură o deplină siguranţă
procesului de distribuţie al cromozomilor. Creşterea vârstei tatălui nu produce o creştere
a frecvenţei erorilor de distribuţie şi deci a anomaliilor cromozomiale. În schimb,
meioza masculină produce, fără oprire, copii celulare identice (20-25 cicluri replicative
pe an). Dacă apare o mutaţie genică, aceasta este copiată neîntrerupt producând un
mozaic germinal. De aceea, odată cu creşterea vârstei, bărbaţii sănătoşi au un risc
crescut şi recurent de a avea copii cu afecţiuni monogenice autosomal dominante.

Gametogeneza feminină
Spre deosebire de bărbat, la femeie ovogeneza începe prenatal şi este
discontinuă. În a III-a lună de viaţă intrauterină, ovogoniile încep să se dividă şi se
transformă în ovocite primare până în luna VIII-a. Numărul de ovocite al ovarului este
limitat, la naştere există circa 2 milioane de ovocite în fiecare ovar, iar la pubertate mai
puţin de 200.000.
Ovocitele primare sunt celule mari, cu nucleu excentric şi încep imediat meioza I
(luna III-a) dar nu depăşesc stadiul de leptoten, fiind blocate într-o „fază de aşteptare”
numită dictioten10, până la ovulaţie.

9 In acest context, termenul de “reproducere” este impropriu pentru că

individul ce rezultă după fecundare nu este o reproducere a nici unuia
din părinţi.
10 prin intervenţia unei proteine numită OMI de la „oocyte meiosis

inhibitors”

11
 După pubertate, sub acţiunea LH, câteva ovocite îşi încep lunar maturarea, dar
numai unul singur (maximum două) termină meioza I, formând două celule haploide
inegale: ovocitul II (care preia aproape toată citoplasma ovocitului I) şi primul globul
polar. Meioza II începe imediat dar este oprită în metafaza II şi nu se reia decât dacă s-a
produs fecundarea. Atunci are loc expulzia celui de al doilea globul polar.
Ovogeneza este un proces discontinuu şi condiţionat de factori externi (FSH şi
LH, ovulaţia, fecundarea). La femeie, prin meioză, dintr-un ovocit I rezultă o singură
celulă sexuală matură, aptă de fecundare (şi trei globuli polari, care vor degenera).
Toate ovocitele vor avea un cromozom X.
Gametogeneza feminină este puţin intensă: în cursul perioadei reproductive se
maturează numai 300-400 ovocite şi se opreşte definitiv la menopauză. Din acest motiv
apar puţine „erori de copiere”.
Totuşi, odată cu creşterea vârstei reproductive, mai ales după 35 de ani, se produc
mai frecvent accidente de distribuţie a cromozomilor, rezultând gameţi cu anomalii
cromozomiale de număr care, după fecundare, vor produce zigoţi anormali. Aceste erori
sunt determinate de particularităţile meiozei la femeie şi în special de faptul că meioza
este discontinuă, necesită intervenţia unor factori externi iar ovocitele...”au vârsta
femeii”.
Tabel - Diferenţe în gametogeneză la bărbat şi femeie
BĂRBAT FEMEIE
Debut La pubertate În viaţa embrionară
Desfăşurare Continuă Discontinuă
Număr de mitoze în 30-500 20-30
formarea gameţilor
Reglare Autoreglabil Condiţionat de factori externi
Număr de gameţi per 4 spermatide, de două 1 ovul + 3 globuli polari
meioză feluri (cu X şi cu Y) (numai cu X)
Durata procesului Rapid: 64 zile Lent: 10-50 de ani
Intensitate: număr de Intens: circa 100-200 Lent: 1 ovul per ciclu menstrual
gameţi în viaţa adultă milioane per ejaculare
Erori De copiere De distribuţie a materialului
(risc de mutaţii genice) genetic (risc de anomalii
cromozomiale)

FECUNDAREA
Prin fecundare se înţelege unirea celor doi gameţi, ovulul şi spermatozoidul, şi
formarea zigotului (celula ou), din care se va dezvolta un nou organism. În felul acesta,
părinţii transmit, prin gameţi, „zestrea” lor ereditară viitorilor descendenţi.
Caracteristici:
- la om fecundarea este monospermică. Pătrunderea unui singur spermatozoid în
ovul determină o serie de evenimente biochimice ce împiedică intrarea altor
spermatozoizi. Concomitent, aparatul mitotic al ovocitului este activat şi se finalizează
meioza II, eliminându-se al doilea globul polar. Setul de cromozomi ce rămâne în ovocit
formează pronucleul feminin. În citoplasma ovulului, nucleul spermatozoidului devine
pronucleul masculin. Cei doi pronuclei se aproprie unul de altul, cromozomii lor se
replică sincron şi se fixează pe fibrele primului fus de diviziune. Zigotul se divide şi
formează primele două celule fiice diploide.
- se reface numărul diploid de cromozomi, caracteristic speciei umane (2n=46). În
momentul fecundării, genele parentale din cromozomii gameţilor formează o structură
nouă, total diferită de a părinţilor, unică şi constantă, care determină individualitatea

12
genetică a organismului. Contribuţia părinţilor la ereditatea copiilor nu este perfect egală
deoarece ADN mitocondrial provine exclusiv de la mama, prin mitocondriile din
citoplasma ovulului.
- se stabileşte sexul genetic XX sau XY al viitorului organism, prin asortarea
cromozomilor sexuali din gameţi. Numărul foarte mare de spermatozoizi lansat în
cursul unui raport sexual fecundant asigură condiţiile statistice care oferă celor două
tipuri de spermatozoizi şanse egale de fecundare; de aceea raportul sexelor la naştere
este aproape 1:1.
Accidente genetice ale fecundării
1. dubla fecundare atunci când ovarul eliberează în momentul ovulaţiei două
ovule. Prin fecundarea lor individuală se vor forma doi gameţi. Aceştia pot evolua
separat, independent unul de altul, formând gemenii dizigoţi sau se pot uni într-o singură
masă embrionară ce va produce un singur individ cu două componente genetice distincte
ca origine, numit himeră11. În ultimul caz, dacă zigoţii vor avea acelaşi sex genetic se
realizează o sexualizare normală şi numai studiul unor caractere ereditare normale va
evidenţia existenţa unei duble populaţii celulare12. Dacă zigoţii care s-au unit aveau sexe
genetice diferite, se realizează o constituţie genetică XX/XY care va produce o tulburare
de sexualizare, numită hermafroditism adevărat.
2. dispermia, situaţia foarte rară în care un ovul este fecundat de către doi
spermatozoizi. Rezultă un zigot triploid (3n).
3. Acelaşi rezultat poate fi obţinut atunci când unul din gameţi este diploid
(diginie sau diandrie). Evoluţia unui zigot triploid va depinde de originea setului haploid
suplimentar: dacă este de provenienţă maternă (diginie) atunci dezvoltarea embrionară
este sever întârziată, placenta este mică şi fibroasă iar embrionul este avortat precoce;
dacă este de origine paternă (diandrie) se va forma o placentă anormală, mare şi
polichistică, cu un embrion slab dezvoltat (molă hidatiformă parţială)
4. dacă un spermatozoid 23,X fecundează un ovul fără nucleu şi setul de
cromozomi al spermatozoidului se dublează, se va forma un zigot 46,XX în care toţi
cromozomii sunt de origine paternă şi toate genele alele vor fi homozigote. Se produce
o dezvoltare anormală a trofoblastului şi dezorganizarea/absenţa embrionului numită
mola hidatiformă completă. Există şi situaţia inversă, în care celule 46,XX conţin numai
cromozomi materni; ele proliferează şi produc un teratom ovarian (alcătuit din celule
embrionare dar nu şi din ţesut placentar). Din cele două situaţii prezentate mai sus
rezultă că dezvoltarea fetală normală necesită ambele contribuţii genetice, maternă şi
paternă.

11 după monstrul din mitologia greacă care avea cap de leu, corp de
capră şi coadă de balaur
12 Himera se deosebeşte de mozaic deoarece populaţiile (clonele)

celulare diferite au origini diferite; în mozaicuri, clonele celulare

anormale au origine comună cu cele normale, provin din acelaşi zigot.

13