1

SINTEZA PROTEINELOR

Abilitatea celulelor de a menţine un înalt nivel de ordine într-un univers haotic depinde de
informaţia genetică, informaţie care este exprimată, menţinută, replicată şi ocazional
ameliorată printr-o serie de procese specifice cum ar fi: sinteza ARN şi a proteinelor,
repararea ADN, replicarea ADN şi recombinarea genică.
În cadrul acestor procese, informaţia dintr-o secvenţă lineară de nucleotide este transpusă fie
într-un alt lanţ de nucleotide (ADN sau ARN) fie într-un lanţ de aminoacizi (peptid).

Proteinele constituie mai mult de 50% din masa uscată a unei celule iar sinteza lor este
esenţială pentru menţinerea statusului celular ca şi pentru creştere şi dezvoltare. Sinteza
proteinelor reprezintă cel mai complex proces biosintetic descris până la momentul de faţă;
aceasta deoarece, la eucariote, procesul de sinteză a proteinelor implică activitatea a 70
proteine ribozomale diferite, a peste 20 de enzime necesare activării aminoacizilor
precursori, a zeci de proteine auxiliare alături de factori de iniţiere, elongare şi
terminalizare, a aproximativ 100 enzime adiţionale pentru procesare finală a diferitelor
proteine, a peste 40 de tipuri de ARNt. Circa 300 de macromolecule sunt implicate în
cooperarea necesară sintezei proteinelor.

NECESAR DE „MATERIALE”
Sinteza proteinelor necesită, ca şi construcţia unei clădiri,
- “cărămizi” care în acest caz sunt reprezentate de aminoacizi
- “transportorii” – ARNt specifici
- “constructori” – ribozomii
- “un plan”, aici reprezentat de informaţia cuprinsă în ARNm, copiat pe baza codului
genetic cuprins în ADN

ARNt, transportorii aminoacizilor care vor constitui viitorul lanţ peptidic, acţionează
ca şi adaptori ce vor transla secvenţa nucleotidică în secvenţă proteică.
Molecula de ARNt este o moleculă mică, având circa 70-90 nucleotide. Are o structură
specifică, o extremitate posedând sistemul de conectare la secvenţa codonului de pe ARNm
(deci un anticodon) şi alta care cuprinde sistemul de conectare la un aminoacid specific.
O a doua funcţie a ARNt este aceea de a activa un aminoacid (AA) specific, cuplându-l la
capătul carboxi–terminal printr-o legătură de înaltă energie; astfel, capătul carboxi-terminal
“încărcat” din punct de vedere energetic va putea să se cupleze cu regiunea amino-terminală
a următorului aminoacid adus de un alt ARNt. Activarea este necesară, deoarece un AA
neactivat nu va putea fi adăugat unui lanţ polipeptidic în creştere.
Activarea AA necesită energia furnizată de hidroliza ATP.
 2

Structura ARNt (forma desfăşurată) Structura ARNt (structura tridimensională)

Ribozomii
Structură. Ribozomii nu pot fi observaţi în microscopia fotonică.
Ultrastructură. În microscopia electronică au fost descrişi ca şi corpusculi elipsoidali cu
diametrul mare de 20-25 nm iar cel mic de 15-17 nm.
Din punct de vedere ultrastructural cuprind 2 subunităţi:
• Subunitatea mică  la eucariote au un coeficient de sedimentare 40S (30S la
procariote)
• Subunitatea mare  la eucariote au un coeficient de sedimentare 60S (50S la
procariote)
Subunitatea mică prezintă o proeminenţă numită cap, o platformă şi o bază sau corp
(platforma şi baza reprezintă 2/3 din unitate). Între cap şi bază se găseşte o strangulaţie.
Subunitatea mare prezintă 3 proeminenţe din care una centrală numită protuberanţă
centrală iar celelalte – tulpină şi creastă. Între protuberanţa centrală şi creastă există o
depresiune şi un canal prin care se scurge lanţul polipeptidic în reticulul endoplasmatic
rugos.
La începutul şi finalul sintezei unui peptid, subunităţile sunt separate.
 3

Ribozomii, structură tridimensională pe subunităţi Subunităţile ribozomale şi componentele lor moleculare

Scuze, n-am mai avut timp să traduc

Structura moleculară a ribozomilor

Structura chimică a ribozomilor cuprinde molecule de ARN ribozomal (ARNr), proteine
bazice, acide şi ioni (Mg, K, Ca).
Subunitatea mare este formată din ARNr 5S, ARNr 28S (responsabil de formarea legăturii
peptidice; la procariote are 23S) şi 49 de proteine.
Subunitatea mică este formată din ARNr 18S şi 33 proteine.
Structura tridimensională a ribozomilor a fost descrisă complet pentru E. coli în august
2000. Astfel s-a constatat că proteinele din compoziţie sunt structuri de asigurare a unităţii şi
mobilităţii ribozomale, fiind situate mai mult la suprafaţa ribozomului de unde trimit
extensii sinuoase spre interior, unde sunt locaţiile de cuplare a ARNt.. Sinteza propriuzisă a
peptidului şi mai ales formarea legăturii peptidice reprezintă opera aproape exclusivă a
ARNr 23S (28S la eucariote). Astfel ribozomul poate fi privit ca o uriaşă riboenzimă. (asta e
de actualitate !)
 4

ARNm, planul construcţiei proteinelor.

ARN este sintetizat pe baza ADN sub influenţa unor enzime denumite ARN-polimeraze;
procesul poartă numele de transcripţie. Toate cele 3 tipuri de ARN (transfer, mesager sau
ribozomal) reprezintă copii ale unor secvenţe de ADN.
ARNm este deci o moleculă monocatenară, cu lungimea cuprinsă între 70 şi 10.000 de
nucleotide. Deşi, în principiu, orice parte a moleculei de ADN poate fi transcrisă, numai
anumite zone sunt utilizate în acest scop, în funcţie de anumite secvenţe nucleotidice,
denumite promotori.
Sunt definite trei tipuri de ARN şi anume ARNm, ARNt şi ARNr.

Codul genetic este degenerat.

În timpul sintezei proteice, maşinăria translaţională se mişcă dinspre capătul 5’ spre capătul
3’ al moleculei de ARNm. Secvenţa ARNm este citită cu câte 3 nucleotide odată (3
nucleotide succesive = codon). Fiecare aminoacid este specificat în secvenţa ARNm de
către un triplet de nucleotide, denumit codon, care corespunde unei secvenţe similare de
nucleotide la nivelul ARNt, anticodon.

a. Alinierea ARNm şi ARNt este antiparalelă. ARNt

este reprezentat în configuraţia caracteristică de
frunză de trifoi.

b. Trei tipuri de relaţii posibile codon anticodon

atunci când anticodonul ARNt conţine inozinat.

Deoarece numai un anumit ARNt poate fi complementar unui anumit codon de pe ARNm,
acesta din urmă va determina aminoacidul specific ce va fi adăugat.
Având în vedere că ARN este compus din 4 tipuri de nucleotide, există 64 de posibilităţi de
a aranja câte 3 nucleotide într-un codon (4x4x4). Trei secvenţe din aceste 64 nu codifică
pentru aminoacizi, reprezentând codonii stop. Rămân deci, 61 de codoni care vor codifica
pentru 20 de aminoacizi. De aceea majoritatea AA sunt reprezentaţi de mai mult de 1 codon,
motiv pentru care codul genetic este denumit degenerat. Doi AA, Met şi Trp sunt
reprezentaţi de un singur codon şi în acelaşi timp sunt cei mai puţin abundenţi AA dintr-o
celulă.
 5

Degenerarea codului genetic constă fie în faptul că există mai mulţi ARNt specifici pentru
acelaşi aminoacid fie în acela că un ARNt poate cupla mai mulţi codoni diferiţi. De fapt,
ambele situaţii sunt valabile. Pentru unii aminoacizi există mai mult de un ARNt, iar unele
molecule de ARNt sunt astfel construite încât necesită o omologie numai la nivelul primelor
2 nucleotide din codon, tolerând o nepotrivire la cel de-al treilea – ipoteza wobble –
şovăială.
De exemplu, alanina (Ala) este codată de tripletele GCU, GCC, GCA sau GCG. Primele 2
perechi de baze (GC şi AT) la nivelul cuplului codon-anticodon formează legături puternice
de hidrogen (numite legături Watson-Crick); în schimb, a treia bază azotată din codon (A, U
sau C) formează punţi de hidrogen slabe cu reziduul inosinat, localizat în prima poziţie a
anticodonului (vezi figura de mai sus).

REZUMAT - ! FAZE DE REŢINUT

• O secvenţă de AA dintr-o proteină este construită pe baza translării informaţiei
codificate în ARNm, reprezentând copia unei catene din ADN. Acest proces este
realizat de către ribozomi.
• Aminoacizii sunt specificaţi de codonii ARNm care reprezintă triplete de nucleotide.
Procesul de translaţie necesită molecule adaptor care sunt ARNt. Aceste molecule
conţin triplete de nucleotide – anticodoni – care corespund codonilor din ARNm.
ARNt vor insera aminoacizi în poziţiile lor specifice din lanţul polipeptidic.
• Codonul AUG semnalizează începutul translaţiei. Tripletele UAA, UAG şi UGA
reprezintă codoni stop.
• Codul genetic standard este degenerat: prezintă multiple cuvinte cod pentru aproape
fiecare aminoacid.
• Cuvintele de cod sunt universale la toate speciile cunoscute, cu mici excepţii la
mitocondrii şi unele unicelulare.
• A treia poziţie din fiecare codon este mai puţin specifică decât primele două.

SINTEZA PROTEINELOR - ETAPE

Etapele sintezei proteice sunt divizate în 3 etape principale şi 2 accesorii, una care precede
sinteza propriu-zisă – activarea presintetică a precursorilor şi una postsintetică – procesarea
lanţului de aminoacizi.

Pe scurt
ETAPA I – ACTIVAREA PRESINTETICĂ A PRECURSORILOR
Pentru sinteza unui polipeptid cu o secvenţă definită sunt necesare 2 condiţii biochimice:
- grupul carboxil al fiecărui aminoacid trebuie să fie activat pentru a facilita formarea
legăturii peptidice
- trebuie stabilită o legătură între fiecare nou AA şi informaţia din ARNm-ul care îl
codează.
Ambele necesităţi sunt îndeplinite de ataşarea unui AA la un ARNt specific în prima etapă a
sintezei proteice. Ataşarea AA corect este esenţială. Această reacţie are loc în citoplasmă şi
nu în ribozom. Fiecare din cei 20 de aminoacizi este cuplat covalent la ARNt specific prin
energia furnizată de hidroliza ATP, în prezenţa unor enzime de activare dependente de Mg,
 6

numite ARS (amioacil ARNt-sintetaze). Odată ce AA este ataşat la ARNt, se formează un

aminoacil-ARNt (AA-ARNt) iar AA este numit „activat”.

ETAPA II - INIŢIEREA
ARNm care transportă codul pentru polipetidul de sintetizat se cuplează la subunitatea
ribozomală mică şi la AA-ARNt. Apoi are loc cuplarea subunităţii mari pentru a forma
complexul de iniţiere. AA-ARNt de iniţiere şi codonul AUG de pe ARNm semnalizează
debutul sintezei polipeptidului. Acest proces necesită GTP şi este indus de o serie de factori
numiţi factori de iniţiere.
ETAPA III-a – ELONGAREA
Polipeptidul nascent este alungit prin legarea covalentă succesivă a unităţilor AA, fiecare
fiind transportat la ribozom în poziţia corectă de către ARNt specific. Elongarea necesită
proteine citoplasmatice numite factori de elongare. Ataşarea fiecărui AA-ARNt şi mişcarea
ribozomului de-a lungul ARNm este determinată de hidroliza GTP (1 GTP la fiecare
reziduu AA adăugat la polipeptid).
ETAPA IV-a – TERMINALIZAREA ŞI ELIBERAREA
Completarea lanţului polipeptidic este semnalizată de codonii stop din ARNm. Polipeptidul
este eliberat din ribozom cu ajutorul factorilor de eliberare.
ETAPA V – PLIERE ŞI PROCESARE POSTTRANSLAŢIONALĂ
Pentru determinarea formei active biologic, polipeptidul trebuie pliat pentru determinarea
conformaţiei tridimensionale. Înainte sau după pliere, polipeptidele suferă procesare
enzimatică care include înlăturarea unor aminoacizi (de obicei de la capătul amino-
terminal), adiţia grupărilor acetil, fosforil, metil, carboxil etc.), ataşarea unor grupări
carboxilice sau prostetice.

ETAPA I – ACTIVAREA PRESINTETICĂ A PRECURSORILOR

Aminoacil-ARNt-sintetazele activează ARNt.
Am văzut modul în care un anumit ARNt recunoaşte codonul care specifică un anumit
aminoacid. Să vedem modul în care ARNt cuplează AA devenind activat. Acest proces
crucial este catalizat de 20 aminoacil-ARNt sintetaze (ARSs), fiecare fiind capabilă de a
recunoaşte un anumit AA şi ARNt-ul său corespunzător. Aceste enzime de cuplare leagă un
AA la hidroxilii 2’ sau 3’ care sunt liberi la nivelul ribozei din adenozină, înspre capătul
terminal al moleculei de ARNt. Reacţia de cuplare a AA este o reacţie în doi paşi,
dependentă de hidroliza ATP.
Mg
Enzimă + AA + ATP Enzimă(aminoacil-AMP) + PPi

ARNt + Enzimă(aminoacil-AMP) aminoacil-ARNt + AMP + Enzimă 

În prima etapă, enzima, aminoacidul şi ATP formează un complex şi eliberează PPi

În a doua etapă, grupul aminoacil este transferat din complexul enzimatic pe ARNt, care va
elibera AMP.
Aproape jumătate din ARSs transferă grupul aminoacil la hidroxilul 2’ al adenozinei,
constituind sintetaze de clasa I, iar celelalte, care transferă aminoacilul la hidroxilul 3’ al
adenozinei reprezintă sintetaze de clasa II. AA-ARNt rezultat păstrează energia rezultată din
hidroliza ATP, reziduul de aminoacid fiind astfel activat. Echilibrul reacţiei este dirijat
 7

înspre activarea aminoacidului datorită pirofosfatazei care desface legăturile

fosfoanhidridice înalt energetice din pirofosfat.
Întreaga reacţie se poate scrie:
enzimă
AA + ATP + ARNt aminoacil-ARNt + AMP + 2Pi

Recent, s-a determinat structura ARSs din E.Coli şi din multe eucariote, observându-se că
fiecare tip de enzimă are un anumit model (secvenţă de AA) caracteristic fiecărei clase.
Determinarea structurii tridimensionale a celor 2 tipuri de ARSs a arătat diferenţe în ceea ce
priveşte contactarea ARNt.

Fiecare moleculă de ARNt este recunoscută de o aminoacil-ARNt-sintetază specifică.

Identificarea ARNt de către ARS specifică este la fel de importantă pentru translaţie ca şi
împerecherea corectă codon-anticodon. Odată ARNt încărcat cu un AA, împerecherea
codon-anticodon va direcţiona ARNt pe locul corect din ribosom. Dacă este ataşat un alt AA
se produce o eroare în sinteza lanţului.
Un experiment clasic demonstrează acest fapt. Un reziduu de cisteină deja ataşat la ARNt a
fost înlocuit cu un rest de alanină astfel încât cisteinil-ARNtCys a devenit alanil-ARNtAla.
Adăugat în sinteza unei lanţ polipeptidic în creştere în dreptul codonilor pentru Cys a apărut
Ala. S-a demonstrat astfel că numai anticodonul ARNt este implicat în recunoaşterea ce va
duce la ataşarea unui anumit AA în polipeptid.
Nu se ştie încă precis modul în care ARS identifică ARNt specific. Se ştie totuşi că o ARS
poate adăuga acelaşi AA la 2 (sau mai mulţi) ARNt, cu anticodoni diferiţi care codează
acelaşi AA. Astfel, fiecare din aceşti ARNt diferiţi au situsuri de cuplare similare care vor fi
recunoscute de sintetaze.
În vederea identificării unui anumit AA de către ARNt, un rol important îl joacă structura
braţului acceptor al ARNt. Inserţia unei singure perechi de baze la nivelul braţului acceptor
pentru AA la ARNtPhe poate comuta identitatea acestuia de la Phe la Ala.
8
 9

INIŢIEREA
Semnalul de iniţiere la nivelul ARNm este codonul AUG.
Primul eveniment al etapei de iniţiere este ataşarea unei molecule libere de Met la ARNtMet
(specific) sub acţiunea unei aminoacil-ARNt-sintetaze specifice. Există cel puţin 2 tipuri de
ARNtMet. Primul tip, desemnat sub sigla ARNtiMet, poate iniţia sinteza proteică în timp ce al
doilea poate incorpora Met dar nu participă la creşterea lanţului polipeptidic. Aceeaşi
enzimă, metionil-ARNt-sintetaza poate ataşa Met la ambele tipuri de ARNt dar numai
complexul metionil-ARNtiMet poate cupla subunitatea ribosomală mică în vederea iniţierii
sintezei proteice. (la bacterii, grupul amino al Met este formilat). Complexul Met-ARNtiMet
(asistat de un complex proteină-GTP) împreună cu subunitatea ribosomală mică se leagă la
ARNm, pe un situs specific, localizat adesea în imediata vecinătate a codonului de iniţiere
AUG.
La majoritatea bacteriilor, subunitatea ribosomală mică identifică situsul de iniţiere prin
interacţiunea dintre anumite secvenţe din ARNr16s şi ARNm. La nivelul ARNm există aşa
numita secvenţă Shine-Delgarno chiar lângă situsul de start al sintezei proteice, secvenţă
care este complementară cu o secvenţă la sau imediat lângă capătul 3’ al moleculei de
ARNr16s. Astfel:

mRNA 5’-UAAGGAGG-(5-10 nucleotide)-AUG

HO-AUUCCUCC-(aprox.1400 nucleotide)-5’ rRNA

Semnalele start pentru sinteza proteică nu se potrivesc exact cu secvenţa din ARNr dar în
general există o corespondenţă la 6 din 8 nucleotide. Astfel, ARNr bacterian joacă un rol
esenţial în selectarea unui situs de start al sintezei proteice la nivelul ARNm. Astfel,
ribosomii bacterieni pot iniţia sinteza proteică la nivelul acestor situsuri chiar dacă acestea
sunt situate in mijlocul unor molecule de ARNm foarte lungi.
La eucariote, mecanismul prin care subunitatea ribosomală mică recunoaşte situsul de
iniţiere nu este precizat. Primul semnal recunoscut este capătul 5’, prezent la toate
moleculele ARNm la eucariote. Totuşi, unele molecule de ARNm viral care sunt translate
prin mecanismul celulă gazdă în eucariotele infectate, nu posedă capăt 5’. În acest caz,
recunoaşterea are loc cu ajutorul unor factori proteici adiţionali. De obicei, după
recunoaşterea capului 5’, are loc o glisare a subunităţii mici de-a lungul moleculei de
ARNm în vederea localizării AUG. De obicei este utilizat primul codon AUG dar eficienţa
iniţierii este accentuată considerabil de prezenţa unor anumite nucleotide în preajma AUG.
Această secvenţă, esenţială pentru iniţiere, situată la capătul 5’ al ARNm se numeşte
secvenţă Kozak (Marilyn Kozak).

mRNA 5’-ACCAUGG-

Ca şi suport al acestei ipoteze, menţionăm că un ARNm circular artificial care nu are capete
nu va fi translat. De asemenea, ARNm fără capătul 5’ sunt slab translate iar mutaţii
survenite la nivelul secvenţei Kozak duc la o scădere a iniţierii sintezei proteice. Totuşi,
chiar dacă în cazul virusului poliomielitei, lipseşte capătul 5’, ribosomul găseşte situsul de
iniţiere la 600 de nucleotide de acest capăt. Se pare că, la eucariote, translaţia ARNm are loc
după recunoaşterea capului 5’ fie prin utilizarea primului AUG fie prin recunoaşterea unui
AUG proximal datorită secvenţei Kozak specifice.
 10

Factorii de iniţiere, ARNt, ARNm şi subunitatea ribozomală mică formează un

complex de iniţiere.
Subunitatea ribosomală mică poate găsi situsul de iniţiere datorită unui grup de proteine,
denumite factori de iniţiere (IF). Fără aceste proteine nu se poate forma complexul de
iniţiere (cu ARNm, ARNtMet şi subunitatea mică). S-au caracterizat 3 IF la procariote şi cel
puţin 5 la eucariote.
La procariote, IF3 este esenţial pentru găsirea AUG.
La eucariote, complexul eIF4 asigură faptul că ARNm este monocatenar (astfel asigurând
atât fixarea capului 5’ cât şi eliminarea unor structuri secundare nedorite); de asemenea, eIF4
asigură faptul că 5’ este pregătit pentru ca subunitatea mică să localizeze AUG. Numai după
ce subunitatea mică găseşte şi leagă AUG, subunitatea mare poate fi adăugată.

Iniţierea lanţului polipeptidic.

Ar cuprinde câteva subetape:
• eIF2 care aduce cuplată o moleculă de GTP se va lega de Met-ARNtiMet. (la procariote,
Met de la ARNtMet este formilată).
• eIF2+ Met-ARNtiMet leagă eIF3 şi complexul eIF4 alături de ARNm şi R40, formând
complexul de iniţiere de 40S.
• Are loc poziţionarea corectă a Met-ARNtiMet la AUG, cu consum energetic (ATP şi
GTP). Este eliberat eIF3.
• Este cuplată R60, cu intervenţia eIF1 şi eIF5. Se consumă o moleculă de GTP. Se
formează R80, deci ribozomul funcţional, gata de sinteză şi care va cuprinde locurile E
şi P (spre capătul 5’) şi locul A (spre capătul 3’). Sunt eliberaţi factorii de iniţiere care-şi
reiau funcţia.

Capetele 3’ şi 5’ ale ARNm sunt cuplate cu un

complex proteic care cuprinde unii factori de
iniţiere şi proteina de cuplare PAB. eIF4E şi
eIF4G sunt parte a unui complex mai mare numit
eIF4F, complex care cuplează subunitatea
ribosomală mică (40S)

Elongarea lanţului polipeptidic.

Presupune intervenţia unor factori de elongare (EFTu, EFTs şi EF-G la eucariote).
În acest moment, Met-ARNtiMet ocupă locul P în ribosom.
• Inserţia. Sub influenţa unui complex EFTu-GTP, are loc poziţionarea corectă a unui
AA-ARNt în locul A al ribozomului. GTP este hidrolizat iar EFTu-GDP este regenerat
sub influenţa EFTs fiind retransformat în EFTu-GTP.
 11

Locul A este liber pentru al doilea AA-ARNt care

va fi cuplat la lanţ

Al doilea AA-ARNt este adus de către EFTu-

GTP, eliberat şi fixat pe locul A. GTP din
complex este hidrolizat iar EFTu-GDP este
eliberat în citoplasmă unde va regenera EFTu-
GTP sub influenţa EFTs-GTP

Al doilea AA-ARNt este inserat în locul A

 12

• Transferul. Aici, lanţul peptidic de pe locul P (în acest caz, doar Met) este desprins de
ARNt de pe locul P şi cuplează AA de pe locul A printr-o legătură peptidică. Locul P va
fi ocupat de un ARNt deacilat iar locul A de un dipeptidil ARNt.
 13

• Translocarea. Prin hidroliza unei molecule de GTP, ribosomul se deplasează către

capătul 3’ cu un codon. Astfel, ARNt de pe fostul loc P este eliberat în citoplasmă, locul
P devine acum locul A şi va fi ocupat de acelaşi dipeptidil ARNt. Locul A este acum
liber şi gata de a primi un nou AA-ARNt. Acest proces este mediat de EF-G, proteină
care aduce cuplată molecula de GTP necesară translocării.

Prin acelaşi mecanism se adaugă, pas cu pas câte un nou aminoacid, conform codonilor
respectivi, la lanţul polipeptidic în creştere.
 14

Să urmărim un film serial cu elongarea

15
 16

Terminalizarea.
Are loc în momentul când citirea ARNm întâlneşte pe acesta unul din cei 3 codoni stop,
UAA, UAG, UGA. Aceştia nu fixează nici un ARNt ci unul din cei 2 factori specifici, RF 1
sau RF2. Aceştia, induc hidroliza legăturii lanţului peptidic cu ultimul ARNt, cu regenerarea
COOH terminal. Sinteza a luat sfârşit.
 17

COSTURI ENERGETICE ALE SINTEZEI

Formarea fiecărui complex AA-ARNt necesită 2 grupări fosfat (ATP → AMP).
1 moleculă GTP suplimentară este consumată la fiecare activare incorectă a unui AA.
Primul pas al elongării consumă 1 GTP.
Translocarea consumă 1 GTP.
Echivalentul energetic este 4x30,5 kJ/mol = 122 kJ/mol de legături fosfodiesterice
consumaţi per legătură peptidică în timp ce energia liberă rezultată din hidroliza legăturii
peptidice este de numai -21 kJ/mol. Energia liberă netă în timpul sintezei unei legături
peptidice este de -101kJ/mol.

POLIRIBOSOMII
Reprezintă complexe mari de 10-100 ribozomi care se formează mai ales în celulele cu
capacitate crescută de sinteză a proteinelor. Aceste complexe care pot transla simultan
regiuni dintr-o singură moleculă de ARNm reprezintă un poliribozom sau polizom. Astfel,
citirea ARNm este mult mai eficientă făcând posibilă sinteza simultană a unor copii multiple
din polipeptidul specificat.

DE CE NE INTERESEAZĂ SINTEZA PROTEINELOR ?

Sinteza proteinelor este un proces fundamental al fiziologiei celulare şi ţinta principală
pentru unele antibiotice sau toxine. Datorită diferenţelor dintre mecanismele sintezei
proteice la procariote şi eucariote, antibioticele toxice pentru unele bacterii sunt relativ
inofensive pentru eucariote. Evoluţia naturală a permis exploatarea unor diferenţe minore
pentru a afecta selectiv sistemele bacteriene. Astfel, unele arme biologice sintetizate de
unele microorganisme sunt toxice pentru altele. Exemple:

Puromicina. Sintetizată de fungii Streptomyces alboniger este unul din cele mai bine
studiate antibiotice. Structura sa este asemănătoare cu capătul 3’ al unui AA-ARNt, ceea ce
îi permite cuplarea pe locul A şi participarea la formarea legăturii peptidice cu formarea
unui peptidil-puromicin. Deoarece puromicina seamănă numai cu terminaţia 3’ a ARNt, ea
nu se angajează în translocare şi se disociază de ribozom scurt timp după cuplarea cu
capătul caroxi-terminal al peptidului. Acest eveniment opreşte sinteza proteică.
Tetraciclinele inhibă sinteza prin blocarea locului A, prevenind cuplarea AA-ARNt
Cloramfenicolul inhibă sinteza proteică prin blocarea peptidil transferazei, cea care
mediază formarea legăturii peptidice. Nu afectează sinteza citoplasmică la eucariote.
Cicloheximida blochează peptidil-transferaza la ribozomii eucariotici dar nu şi la cei
bacterieni.
Streptomicina, un trizaharid, determină erori de citire a codului la concentraţii scăzute; la
concentraţii crescute inhibă iniţierea.
Unii inhibitori sunt toxici pentru organismul uman şi pentru eucariote în general.
Toxina difterică catalizează ADP-ribozilarea unei diftamide (histidină modificată) de la
nivelul factorului de elongare eEF2 pe care îl inactivează.
Ricinul, o proteină extrem de toxică, inactivează subunitatea S60 a ribozomilor eucariotici
prin depurinarea unei adenozine specifice din ARNr de 23S.
 18

RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)

RE este un organit celular membranar reprezentat de un sac ale cărui membrane se continuă,
din loc în loc cu membrana nucleară externă. RE este abundent în celulele cu procese
intense de sinteză şi secreţie. RE se prezintă în celulă sub două forme: RER, cu ribosomi
ataşaţi la suprafaţă şi REN, fără ribosomi. Cele două tipuri de RE diferă şi ca funcţii şi
structură chimică.

RER
RER este format din saci (cisterne) şi tuburi care au un lumen comun, având la suprafaţă
ataşaţi ribosomi.

În microscopia fotonică, RER se poate observa ca o formaţiune bazofilă perinucleară. În

celulă poate ocupa diverse poziţii: în celulele pancreasului exocrin sau în celulele parotidei,
RER ocupă o poziţie bazală. În hepatocite RER este dispus concentric în jurul nucleului
formând corpii Berg. În neuroni este bine dezvoltat la nivelul corpului neuronal formând
corpii Nissl. Membranele RER se continuă cu membrana nucleară externă iar lumenul RER
se continuă cu spaţiul perinuclear (vezi pozele de la nucleu).

REN
Este reprezentat de o reţea de canalicule (canale mai mici) care comunică cu sacii care
formează RER. Nu prezintă ribozomi la suprafaţă. Se poate găsi în toate tipurile celulare,
dar este mai bine dezvoltat în:
- celule care sintetizează hormoni steroizi: suprarenală, celule interstiţiale din testicul
şi ovar;
- celule care sintetizează mari cantităţi de glicogen: hepatocite, miocite;
- celule care sintetizează pigmenţi: melanocite.

Structura chimică a RE
- 60% proteine
- 40% lipide – fosfolipide şi colesterol
Enzimele cele mai frecvent întâlnite la RE sunt: NADH citocromul b5, ATPaza, şi enzima
marker – glucozo-6-fosfatază.
Originea RE nu este clară: este posibil să provină prin înmugurirea membranei nucleare
externe.
 19

Funcţiile RE
Putem descrie trei tipuri de funcţii:

Funcţii specifice RER

- Sinteza şi sortarea proteinelor prin prezenţa ribozomilor ataşaţi. Proteinele sintetizate
pot fi proteine de export sau proteine de structură;
Ilustrăm aici modul de sinteză a proteinelor la nivelul RER
 20

Sortarea intracelulară a proteinelor

Sinteza polipeptidelor începe în citoplasmă. În momentul în care polipeptidul are circa 30 de aminoacizi, sinteza
poate urma două căi:

IMPORT CO-TRANSLAŢIONAL IMPORT POST-TRANSLAŢIONAL

Dacă este destinat oricărui dintre compartimentele
sistemului endomembranar, polipeptidul devine asociat
cu membranele RER şi este transferat prin aceste
membrane în lumen (cisternele RER) în timp ce sinteza
continuă. Ulterior, polipeptidul complet rămâne în RER
sau este transportat prin vezicule la complexul Golgi sau
către alte destinaţii. Proteinele membranare integrale sunt
inserate în membranele RER pe măsură ce sunt
sintetizate şi nu sunt eliberate în lumen.
Dacă polipeptidele sunt destinate citoplasmei sau
importului nuclear, mitocondriilor, cloroplastelor sau
peroxizomilor, sinteza lor continuă în citoplasmă. Atunci
când polipeptidul este complet, este eliberat din ribozom şi
fie rămâne în citoplasmă, fie este transportat în organitele
ţintă prin transport posttranslaţional. Mecanismele de
transport sunt specifice pentru fiecare organit.
 21

- glicozilarea lanţului polipeptidic, prin ataşarea de grupări glucidice în timpul etapei

de elongare; astfel proteinele sintetizate în RER diferă de cele sintetizate direct în
citoplasmă pe ribosomi liberi;

Mecanismul de glicozilare a proteinelor în RER

- modificări ale lanţurilor laterale de aminoacizi prin formarea de punţi disulfidice;

Funcţii specifice REN

- sinteza lipidelor, mai ales în celulele gonadelor, celulele mucoasei intestinale;
caracteristică este sinteza trigliceridelor care se pot evidenţia sub formă de picături de
grăsime;
- funcţie de detoxifiere, prin enzime care participă la reacţii de oxidare, hidroliză,
reducere sau conjugare. Produşii toxici pentru celulă devin solubili şi care se pot
elimina prin rinichi;
- eliberarea glucozei din glicogen în special la nivelul hepatocitelor: enzima implicată
este chiar enzima marker glucozo-6-fosfataza.

Funcţii comune RER şi REN

- RE este un sistem circulator intracitoplasmatic care induce o compartimentare
funcţională a citoplasmei;
- RE sintetizează fosfolipide: procesul are loc în membranele RE iar precursorii sunt
preluaţi din citoplasmă;
- RE joacă rol de suport mecanic pentru citoplasmă;
- RE este o fabrică de membrane pentru care sintetizează lipide şi proteine. Aceste
elemente determină creşterea şi înmugurirea membranelor RE care vor forma
vezicule care conţin parte din conţinutul lumenului RE. Aceste vezicule sunt
exportate prin exocitoză sau fuzionează cu membranele altor organite.
 22

COMPLEXUL GOLGI (CG)

CG este un organit celular membranar format dintr-un grup heterogen de compartimente
delimitate de membrane – un grup de cisterne.

Structura în microscopia fotonică

În microscopia fotonică, CG este vizibil doar datorită unor coloraţii speciale, cum ar fi
impregnaţia argentică. Este un organit polimorf, cu variate aspecte morfologice: vacuole,
trabecule anastomozate etc. Poziţia CG în celulă variază în funcţie de tipul şi funcţia celulei.
În celulele nervoase (neuroni) CG este dispus perinuclear. În celulele glandelor cu secreţie
exocrină CG este situat între nucleu şi polul apical, aproape de zona de sinteză a produşilor
de secreţie. În celulele endocrine este situat între nucleu şi polul bazal. Este o structură în
permanentă transformare (dinamică) şi mişcare, situându-se în zonele din celulă unde
activitatea metabolică este mai accentuată.

Structura în microscopia electronică (ultrastructura)

Prezintă două componente delimitate de membrane:
- un grup de saci aplatizaţi (cisterne) care prezintă dilataţii la extremităţi. Mai multe
cisterne formează un dichtiozom. Fiecare dichtiozom are două feţe:
 faţă de formare, denumită cis, care este convexă şi orientată spre nucleu;
 faţă de maturare, denumită trans, orientată spre plasmalemă;
- microvezicule care vin dinspre RER către faţa cis cu care pot fuziona;
- macrovezicule care se desprind de pe faţa trans.
 23

Funcţiile CG

Funcţii în secreţia celulară

- formarea de granule de secreţie: compuşii sintetizaţi în RE sunt înglobaţi în
microvezicule şi trimişi la dichtiozomi. Aici, microveziculele fuzionează cu aceştia
iar conţinutul se varsă în lumenul sacilor CG. Enzimele din CG acţionează asupra
acestor produşi în variate moduri;
- glicozilarea terminală a proteinelor: produşii de secreţie proveniţi din RE sunt
glicozilaţi terminal în prezenţa glicozil-transferazei şi α -manozidazei;
- glicozilarea gangliozidelor şi cerebrozidelor are loc în celulele din creier şi rinichi şi
este asistată de glicoziltransferază;
- sulfatarea produşilor proveniţi din RE, în prezenţa sulfotransferazelor: CG are un rol
important în secreţia mucopolizaharidelor;
- concentrarea produşilor de secreţie: are loc în sacii CG. Produşii de secreţie
interacţionează cu unele complexe protein-polizaharidice cu sarcină electrică opusă şi
îşi reduc presiunea osmotică, având ca rezultat eliminarea apei şi concentrarea;
- maturarea produşilor de secreţie: de exemplu, proinsulina este transformată în
insulină
- biogeneza lizozomilor: enzimele lizozomale prezintă un marker, manoză-6-fosfat,
pentru care există receptori la nivelul zonelor dilatate din coarnele CG. Aici enzimele
sunt împachetate în vezicule care se desprind ca lizozomi primari.
- traficul de membrane şi reciclarea membranelor: traficul de membrane presupune
transferul de vezicule de la RE la CG urmat de formarea de macrovezicule pe faţa de
maturare cu exocitoza acestora. Circuitul endocitoză-sinteză-exocitoză face ca
suprafaţa totală a plasmalemei să rămână constantă.
 24

Metodologii de reciclare a membranelor