6.

Oasele și articulațiile

6.1. Introducere
Scheletul corpului uman este alcătuit din 206 oase.
Sunt funcții ale oaselor:

 suport – oferă suport organismului și totodată ancorează mușchii;

 stochează minerale – la nivelul lor se depozitează calciu și fosfați; în mod
indirect intervin în menținerea echilibrului hidric al organismului și a
activităților metabolice; în condiții normale sunt depozitate în os (când se
găsesc cantități suficiente în organism), la nevoie sunt eliberate;
 hematopoieză – constituie locul de formare al diferitelor tipuri de celule
sanguine (hematii, plachete, leucocite); se desfășoară în măduva osoasă
roșie din oasele spongioase; măduva are o localizare centrală în numeroase
oase (vertebre, stern) și la capetele humerusului și femurului;
 mișcare – împreună cu mușchii scheletici, intervin în menținerea sau
schimbarea poziției corpului;
 protecție – oferă protecție plămânilor, encefalului și altor organe.

6.2. Osul
Țesutul conjunctiv cu duritatea cea mai mare din organism este osul. În
alcătuirea sa intră numeroase tipuri de celule, fibre de colagen și o substanță
fundamentală densă, mineralizată (care îi conferă duritate). Îndeplinirea
funcțiilor osului necesită ca acesta să fie dur, rigid, dar totodată suficient de
flexibil să permită îndoirea într-o oarecare măsură.
Clasificarea oaselor
Criteriile de clasificare ale oaselor sunt: forma și localizarea.
În funcție de formă, oasele se împart în:

 oase plate

Alcătuire: din două plăci subțiri de os compact între care se găsește o

porțiune centrală formată din os spongios.
Rol: de protecție a țesuturilor delicate ale encefalului și ale organelor toracice;
conferă suprafață întinsă tendonului să se insere și astfel să se atașeze
mușchiul.
Exemple: oasele craniului, omoplații (scapulele), coastele, sternul, oasele
pelvisului.
 oase lungi

Alcătuire: un ax – diafiză și două capete – epifize.

Rol: servesc drept pârghie.
Exemple: oasele din alcătuirea membrelor superioare, inferioare și a
degetelor.

 oase scurte

Alcătuire: formă aproximativ cuboidală și apar în spații închise.

Rol: suportă greutăți.
Exemple: oasele din alcătuirea încheieturii mâinii (oase carpiene), ale gleznei
(oasele tarsului).

 oase neregulate – au forme variate, complexe.

Rol: loc de atașare pentru mușchi, rol în articulație.

Exemple: vertebrele (oasele coloanei vertebrale) – formă rectangulară, cu
prelungiri având aspect de contraforturi sau aripi. Prelungirile funcționează ca
punte în care se ancorează tendoane și ligamente, întărind astfel legătura
dintre oasele din apropiere (adiacente).
Oasele wormiene (de la nivelul suturilor craniene) și oasele
sesamoide (dispuse la nivelul articulațiilor – de exemplu, patelele/ rotulele)
sunt oase neregulate.

Figura 6.1 Tipuri de oase.

În funcție de localizare, oasele se împart în:
 oasele scheletului axial: totalitatea oaselor ce formează axul central al
organismului. De exemplu oasele capului, coloana vertebrală, cușca toracică.
 oasele scheletului membrelor (periferic): oasele membrelor superioare și
inferioare, oasele care fac legătura membrelor cu scheletul axial. Scheletul
membrelor se compune și din oasele mâinilor și picioarelor și oasele centurilor
pectorală și pelviană.

Țesutul osos
Celulele formatoare de os se numesc osteoblaste și intervin în sinteza de
compuși chimici care conferă osului duritate și flexibilitate. Compusul principal
din os este fosfatul de calciu (sare minerală) care se combină în cantități
mici cu hidroxid de calciu și carbonat de calciu. Totodată, fosfatul de calciu
constituie componentul principal din hidroxiapatită. Cristale din aceasta intră
în alcătuirea osului căruia îi oferă duritate și sunt înglobate într-o matrice
formată din fibre de colagen. Acestea sunt responsabile pentru flexibilitatea
osului.
Structura oaselor lungi
Exemplele cele mai des folosite de oase lungi sunt: femur și humerus.
Osul se compune din:

 diafiză – porțiune dreaptă, lungă;

 epifiză – capetele osului.

Figura 6.2 Structura unui os lung.

Placa epifizară este o zonă activă de cartilaj care apare la joncțiunea dintre
diafiză și epifiză (denumită metafiză), în perioada în care osul este în creștere.
Prin depunerea de cartilaj la nivelul acestei plăci, capetele osului se
 îndepărtează și astfel osul crește în lungime. Apoi, cartilajul este înlocuit cu
țesut osos.
Fiecare epifiză prezintă la extremitate un strat subțire de cartilaj
hialin denumit cartilaj articular, care oferă o suprafață ce intervine în
deplasarea fără frecare a oaselor adiacente. Zonele lipsite de cartilaj articular
ale osului lung sunt acoperite de țesut conjunctiv, denumit periost. Se
întâlnește la nivelul diafizei pe care o acoperă.
Porțiunea externă a epifizelor este formată de către os compact, iar la interior
de os spongios.
Osul spongios, cu o densitate mai scăzută decât osul compact, este alcătuit
din:

 o rețea de structuri osoase întretăiate – trabecule (travee);

 spații cu măduvă roșie distribuite printre trabecule (travee).

Diafiza oaselor lungi este acoperită la exterior de os compact, dens și dur, iar
la interior este goală. Osul prezintă o cavitate centrală care poartă numele
de cavitate medulară, întâlnită la nivelul diafizei și în care se găsește măduvă
galbenă.
Cavitatea medulară a osului este căptușită de endost (membrană subțire), la
nivelul căreia se remarcă osteoblaste (celule formatoare de os)
și osteoclaste (celule care remodelează osul).
Structura histologică a osului
În urma analizei microscopice de tip optic, în alcătuirea osului compact se
observă o serie de inele concentrice, intricate (încurcate) de țesut osos. Forma
de organizare a acestor inele este în sisteme denumite osteoane, pentru care
fiecare dintre acestea prezintă un canal central cu nervi și capilare sanguine.
Inelele concentrice din alcătuirea unui osteon sunt traversate de un sistem de
canale denumite canale perforante, care fac legătura între canalele centrale și
celulele osoase. Lamelele osoase sau inelele osteonului, sunt distribuite în
jurul fiecărui canal central și ele prezintă spații (denumite lacune) la nivelul
cărora se află osteocite (sunt osteoblaste ajunse la maturitate). Acestea sunt
responsabile de întreținerea țesutului osos la nivelul căruia sunt prinse.
Lacunele cu osteocite sunt unite între ele și totodată cu canalul central prin
extensii cu dimensiuni electronomicroscopice denumite canalicule.
Între osteoane sunt spații ce prezintă lamele interstițiale care sunt
echivalentul osteoanelor incomplete.
Periostul învelește osul și totodată este țestul conjunctiv din care se vor forma
osteocitele. În stadiu inițial, acestea sunt osteoblaste foarte active și intervin în
producția de colagen și hidroxiapatită din os. Ulterior, prin integrarea lor în
 osul format, se transformă în osteocite care hrănesc osul din jurul lor și
îndepărtează produșii reziduali.

Figura 6.3 Structura histologică a osului.

Formarea osului
În cursul dezvoltării embrionare, aproximativ săptămâna a șasea este
marcată de apariția de tije rectilinii de cartilaj hialin care prezintă forma
oaselor lungi.
Dezvoltarea oaselor plate se face sub formă de membrane cu conținut în țesut
conjunctiv fibros și care la interior au insule de cartilaj hialin ce inițiază
procesul de formare a osului.
Osificarea reprezintă procesul de formare a osului și se împarte în:

 osificare intramembranoasă – oasele plate ale craniului. Debutul său este

marcat de migrarea osteoblastelor în membrane unde formează centre de
osificare la nivelul cărora vor secreta matricea osoasă (care se compune din:
colagen, fosfat de calciu, carbonat de calciu). În acest fel, centrele de osificare
se înconjoară rapid de os și odată cu extinderea centrelor de osificare, acestea
se unesc și duc la formarea de trabecule ale osului spongios. Între trabecule
sunt spații în care se va forma măduva osoasă roșie. Totodată, osteoblastele
depun la nivelul periostului, un strat de os compact.
 osificare endocondrală – în oasele lungi. În cursul acestui tip de osificare, se
formează vasele de sânge în interiorul tijelor cartilaginoase, iar în membrana
care le înconjoară (tijele cartilaginoase) se dezvoltă osteoblaste. Acestea din
urmă sunt responsabile de depunerea de os compact de jur împrejurul tijei.
 Procesul de osificare se continuă către suprafață, nu și în profunzime, acolo
unde interiorul va avea aspectul unei cavități ce adăpostește măduva
osoasă. Pe măsură ce se formează cavitatea medulară, osul compact din jurul
acesteia se îngroașă și se alungește, tija cartilaginoasă își continuă creșterea la
capete și astfel se asigură creșterea osului în lungime.

După perioada de pubertate, zona de cartilaj se îngustează și formează placa

epifizară. Odată cu osificarea completă a acesteia, se înregistrează încetarea
creșterii în lungime a osului (proces controlat hormonal).
O altă denumire a osului compact este de os lamelar, care este un os dens,
cu osteoane (observate la microscop).
Remodelarea osoasă
Dacă creșterea osului s-a încheiat, nu înseamnă că și activitatea din interiorul
osului s-a oprit. Procesul de remodelare osoasă se desfășoară pe parcursul
întregii vieți, fiind sub controlul interacțiunii dintre osteoblaste (celulele
formatoare de os) și osteoclaste (celulele resorbante de os). Acestea din urmă
secretă anumite substanțe care dizolvă osul, oferind în acest fel organismului
calciu și fosfat, care pot fi folosite în metabolismul celular sau în contracția
musculară.
Menținerea în echilibru a activității osteoblastelor și osteoclastelor, este
afectată în general de hormoni (inclusiv cei sexuali). De exemplu, la persoanele
în vârstă procesele de resorbție osoasă le depășesc pe cele de formare,
determinând instalarea osteoporozei (afecțiune complexă). Astfel, se pierde
calciu, iar oaselor le scade rezistența și se vor rupe cu ușurință.
Ca metode de prevenție a osteoporozei, de obicei se recomandă:

 administrarea de suplimente cu calciu (ca să crească aportul de calciu);

 creșterea activității fizice (stimulează osteoblastele să formeze os prin stres
mecanic).

6.3. Articulațiile
Spațiul în care două sau mai multe oase se întâlnesc (se articulează)
constituie articulațiile. Sunt numeroase articulații în organism diferențiate
structural și funcțional. Artrologia reprezintă o ramură a anatomiei care
studiază articulațiile.
 Figura 6.4 Tipuri de articulații.
În funcție de gradul de mișcare (mobilitate) pe care îl permit, articulațiile se
clasifică în:

 sinartroze – articulații imobile (aproape sau total);

Sinartrozele se compun din două capete osoase adiacente, separate de o

cantitate redusă de țesut conjunctiv fibros (sau în unele cazuri, pot fi
separate de un strat subțire de cartilaj).
Exemple de sinartoze:
- în structura craniului (acolo sinartrozele poartă numele de suturi și sunt
imobile): între osul frontal și cele două oase parietale, între cele două oase
parietale, între acestea și osul occipital.
- la locul de implantare a dintelui în alveolă (acolo sinartrozele poartă numele
de gomfoză, care trebuie să fie imobilă).
- o membrană fibroasă interosoasă unește diafizele a două oase lungi
adiacente care permite o mișcare minimă (sinartroză denumită sindesmoză):
la antebraț, diafizele radiusului și ulnei.

 amfiartroze – articulații semimobile (mobilitate limitată);

Amfiartrozele se compun din două capete osoase adiacente separate de

cartilaj într-o cantitate mare.
Exemple de amfiartroze:
- între vertebre (discurile intervertebrale) – alcătuite din fibrocartilaj în formă
de disc dispus în jurul unui miez gelatinos. Ele intervin în absorbția șocurilor și
în egalarea presiunii dintre oasele adiacente în cursul mișcărilor. Prezintă
 flexibilitate discretă care limitează mișcarea (cum ar fi aplecarea spre înainte
sau în lateral).
- între cele două oase pubiene ale pelvisului (simfiza pubiană) – prezintă
mobilitate foarte limitată.
- între oasele sacru și iliac (articulația sacroiliacă).

 diartroze – articulații mobile, care permit mișcări libere.

Diartrozele se compun din două capete osoase cuprinse într-o cavitate

sinovială care le atribuie acestor articulații și denumirea de articulații
sinoviale. Suprafețele articulare ale fiecărui os nu sunt în contact direct și în
anumite situații se permit mișcări foarte ample ale acestor articulații.
Diartrozele se întâlnesc la nivelul proceselor articulare ale:

 vertebrelor;
 umărului;
 cotului;
 încheieturii mâinii;
 șoldului;
 genunchiului;
 gleznei;
 labei piciorului.

Oasele din componența unei articulații sinoviale, sunt acoperite de cartilaj

articular, iar capetele osoase sunt învelite de o capsulă fibroasă la interiorul
căreia se află cavitatea sinovială. Suprafața internă a capsulei fibroase este
căptușită la interior de o membrană sinovială fără să acopere suprafețele
articulare ale oaselor. Rolul ei este de a secreta lichid sinovial – un lichid
vâscos, lubrifiant.
Sunt situații în care cavitatea articulară este împărțită parțial sau aproape
complet de anumite discuri cartilaginoase. De exemplu, la nivelul articulației
fiecărui genunchi se află două astfel de discuri cartilaginoase în formă de
semilună și poartă denumirea de meniscuri.
În alte articulații, capsula fibroasă articulară este organizată sub formă de
fascicule groase, ce duc la formarea ligamentelor.
Stabilizarea articulațiilor se face și prin mușchii atașați oaselor: la nivelul
umărului – capătul proximal al humerusului este menținut în articulație de
către mușchii inserați pe el.
Alte diartroze includ niște saci închiși, plini cu lichid – denumiți burse (bursă).
Acestea sunt tapetate la interior de membrane sinoviale în continuarea celor
din cavitățile sinoviale din vecinătate. În general, bursele sunt dispuse între
piele și proeminențele osoase subiacente. Exemple de burse: la nivelul patelei.
Rolul burselor este de a ușura alunecarea tendoanelor pe suprafața oaselor.
6.4. Mișcări articulare
Sub acțiunea mușchilor scheletici au loc mișcările de la nivelul diartrozelor.
Aproape în toate cazurile, mușchiul prezintă un capăt de inserție pe o parte
imobilă, fixă a unei articulații, și un alt capăt care se inseră pe partea opusă,
mobilă a articulației. Când mușchiul se contractă execută o tracțiune asupra
părții mobile și în acest fel rezultă mișcarea articulară.
Mișcările articulare și mișcările antagoniste posibile în mișcările umane sunt:
Acțiune
Acțiune Definiție Exemplu Definiție Exemplu
antagonistă
micșorarea
mărirea
(reducerea)
unghiului dintre
unghiului dintre
flexia două oase în extensia
FLEXIE două oase în EXTENSIE
genunchiului articulație genunchiului
articulație
(întinderea
(îndoirea unei
articulației)
articulații)
îndepărtarea apropierea unui
unui membru (a membru (a unei întoarcerea
ridicarea
unei părți a părți a corpului) brațului la
ABDUCȚIE brațului până ADDUCȚIE
corpului) față de față de linia poziția
la orizontală
linia mediană a mediană a anatomică
corpului corpului
rotația unui os
rotația unui os
de-a lungul
de-a lungul axei
ROTAȚIE propriei axe, ROTAȚIE
sale, dinspre
MEDIALĂ către linia LATERALĂ
linia mediană a
mediană a
corpului
corpului
rotația rotația
antebrațului antebrațului
până la aducerea până la aducerea
palmei în palmei în poziție
SUPINAȚIE PRONAȚIE
poziție opusă celei
anatomică, anatomice,
privind spre privind spre
anterior posterior
ridicarea unei ridicarea coborârea unei coborârea
ELEVAȚIE DEPRESIE
părți a corpului umerilor părți a corpului umerilor
împingerea spre retragerea spre mișcarea
PROTRACȚIE înainte a unei RETRACȚIE înapoi a unei bărbiei spre
părți a corpului părți a corpului înapoi
îndoirea labei ridicarea labei îndoirea labei îndoirea labei
FLEXIE FLEXIE
piciorului către piciorului piciorului în piciorului spre
DORSALĂ PLANTARĂ
tibie către tibie direcție opusă înapoi
INVERSIE rotirea tălpii EVERSIE rotirea tălpii
 Acțiune
Acțiune Definiție Exemplu Definiție Exemplu
antagonistă
piciorului spre piciorului spre
interior exterior
Rotația constă în mișcarea unei părți a corpului în jurul unei axe. De exemplu,
se execută mișcare de rotație prin întoarcerea capului dintr-o parte în alta
(exprimarea unei negații). A nu se confunda cu circumducția, care este un tip
de mișcare de rotație executată în jurul unei axe sau a unui punct central. De
exemplu, mișcarea circulară a globilor oculari.

Figura 6.6 Mișcări articulare posibile.