Solutii biomecanice de tip implanturi ortopedice modulare

pentru osteosinteza fracturilor oaselor lungi

Osul reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin

structura lui dură, solidă și rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de
peste 50 cm, iar cel mic este „scărița” din ureche. Între ele, oasele se leagă prin articulații și
sunt mobilizate de mușchi.
Numărul oaselor se reduce la om, prin fuzionare, odată cu vârsta, de la 350 la un nou-născut
la 206 la un adult.Pe langă, rezistența osului e incredibilă. Un cub de os cu diametrul de 1
centimetru ar fi capabil să susțină 1.733 kilograme- cît să susțină greutatea unui hipopotam
mascul adult.

Sistemul osos cuprinde oase ,organe dure si rezistenta datorita compozitiei chimice cat
si arhitecturii sistemului osos.

Procesul de formare a osului se numeste osteogenoza.Pentru a ajunge la scheletul

cartilaginos si conjunctiv fibros al embrionului la scheletul osos al adultului se trece printr-un
lung proces de dezvoltare ce incepe inca din a patra saptamana a vietiia vietii embrionare si se
incheie in jurul varstei de 25 de ani.

Cand osteogeneza se realizeaza prin inlocuirea unui tesut conjunctiv se numeste

endoconjunctiva sau de mmembrana,iar cand se realizeaza prin osificarea unui tesut
cartilaginos se numeste endocondrala sau de cartilagiu.
 Osificarea endocondrala: da nastere majoritatii oaselor lungi ale corpului. Ea
determina cresterea in lungime a osului la locul cartilajului de crestere diafizo-epifizar.

Osificarea desmala: formeaza oasele late numite si oase de membrana. Prin ea se

osifica oasele boltii cutiei craniene ,o parte din oasele fetei si formeaza calusul in cazul
fracturilor.

Forma oaselor este adaptata functiei lor:

- Oasele lungi-sunt acelea la care lungimea depaseste mult latimea si grosimea.Ele formeaza
in cea mai mare parte scheletul membrelor. Unui os lung i se descriu mai multe parti: un corp
sau diafiza (format din tesut osos compact ) care prezinta in interior canalul medular ce
adaposteste maduva osoasa, doua extremitati sau epifize (formate din tesut spongios si
metafiza care este partea interpusa intre diafiza si epifiza ce corespunde cartilajului de crestere
al osului ).

- Oase late -sunt acele oase la care latimea este mai mare decat lungimea si grosimea . Astfel
de oase sunt oasele cutiei craniene ,scapula,sternul,coxalul.Ele participa la formarea
cavitatilor de protectie (craniul,toracele,bazinul osos). La suprafata sunt formate din tesut osos
compact ,iar in interior din tesut spongios .

- Oasele scurte - au cele trei dimensiuni aproape egale .Se gasesc in regiuni cu miscari
variate ,dar mai putin ample,unde este mai mare solidaritate. Astfel de oase sunt oasele
tarsiene, carpiene, vertebrele. In interior ele sunt formate din tesut spongios iar la suprafata
din tesut compact.

CRESTEREA OASELOR:

Procesul de crestere a osului are loc in lungime si in grosime.Cresterea in

lungime se face la nivelul cartilajelor de crestere(metafiza)prin osificarea
endocondrala.
Cresterea osului este influentata de factori endocrini si vitamine,astfel
intervin hormonul de crestere hipofizar, hormonii paratiroidieni si tiroidieni
precum si hormonii sexuali. Alaturi de hormoni intervin si vitaminele A ,B si in
special vitamina D ,ce favorizeaza depunerea calciului in oase.
ROLUL OASELOR
Oasele, sau scheletul, au mai multe funcțiuni:

 Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acționează mușchii, asigurând
susținerea corpului și locomoția. Se constituie astfel, pârghii de trei ordine:
o I - articulația craniului cu coloana vertebrală
o II - articulația dintre oasele gambei și picior
o III - articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.
 Rol de protecție a unor organe vitale
o Cutia craniană pentru encefal
o Canalul rahidian pentru măduva spinării
 o Cutia toracică pentru inimă și plămâni
o Bazinul osos pentru organele pelviene
 Rol antitoxic
o Oasele rețin numeroase substanțe toxice (Hg, Pb, F) pătrunse accidental în organism
și le eliberează treptat, fiind apoi eliminate renal. În felul acesta, concentrația
sangvină a toxicului nu crește prea mult și sunt prevenite efectele nocive asupra altor
organe.
 Rol de sediu principal al organelor hematopoietice
o La copii toate oasele, iar, la adult oasele late conțin măduvă roșie, hematogenă. La
adult, măduva din canalul central al diafizei oaselor lungi este galbenă (țesut adipos
cu rol de rezervă), iar la vârstnici, este cenușie, nefuncțională.
 Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților
o Oasele reprezintă principalul rezervor de substanțe minerale ale organismului.

CARACTERISTICI ESENTIALE ALE OASELOR

Structura osului
Osul este alcătuit din 2 tipuri de țesut:

 Țesut osos compact - cel mai dur țesut al corpului omului. Partea de mijloc a osului lung,
numită corpul osului sau diafiză. La exterior există o membrană, numită periost, pe seama
căruia osul crește în grosime. În interiorul diafizei avem un canal care străbate diafiza în
lungimea ei, numit canal medular în care se găsește măduva hematogenă cu rol în
producerea elementelor figurate ale sângelui (eritrocite, leucocite, trombocite). De
menționat faptul că la copii toate oasele produc această măduvă și va avea o culoare roșie,
la adult doar oasele late și va fi galbenă iar la vârstnici va fi gri-cenușie și va fi
nefuncțională.

 Țesut osos sponginos - o structură relativ ușoară, mai puțin dura și rezistentă.
Extremitățile osului lung(numit si os tubular), numite epifize. Formate din 95% țesut osos
spongios la interior și 5% țesut osos compact spre exterior. Între epifiză și diafiză se află
metafiza, sau cartilajul de creștere epifizo-diafizar pe seama căruia osul lung crește în
lungime. Creșterea va fi dinspre epifize spre diafiză. Suprafața de articulare a epifizei este
formată dintr-un strat subțire de țesut cartilaginos hialin.
Compoziția osului
Osul este format din 25% apă și 75% reziduu uscat. Este alcătuit dintr-o matrice organică
solidă, care este întărită de depozitele de săruri de calciu.

 Matricea organică a osului

o Este alcătuită din 90-95% fibre de colagen, iar restul este un mediu omogen numit
subsțantă fundamentală, împreună constituiind oseină. Fibrele de colagen se extind în
primul rând de-a lungul liniilor de forța de tensiune și dau osului marea sa rezistentă
la tensiune.
 Sărurile minerale
o Sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu (CaPO4), iar cea mai importantă
substanță cristalină e hidroxiapatita (Ca5(PO4)3OH).
 La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlaltor organe. O particularitate
metabolică o constituie marea afinitate a substanței fundamentale față de sărurile minerale
 TIPUL OASELOR
Oasele scheletului sunt împărțite în patru grupe:

 oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza șocurile. Acestea au o parte
interioară, numită diafiză și două capete numite epifiză. Regiunile între diafize și epifize
se numesc metafiză. Oasele lungi sunt mai compacte decât celelalte oase. Din această
categorie fac parte oasele membrelor, precum femurul, tibia și falangele.
 oasele scurte, care sunt mai puțin compacte, destul de subțiri, mici. Exemple de așa oase
sunt: oasele carpiene și metacarpiene, vertebre;
 oasele neregulate, care au forme și dimensiuni variate, de exemplu: oasele bazinului.
 oasele late, oase subțiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele pieptului,
oasele craniului.
 oasele pneumatice, în jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etnoid.
 în lungimea unui tendon ( oase sesamoide )rotula

Tipuri de oase

OASELE LUNGI

Oasele sunt o formă de țesut conjunctiv extrem de specializat, constând dintr-un

amestec de matrice organică densă și o componentă minerală anorganică. Acestea se
caracterizează prin duritatea și rezistența lor mecanică. Oasele sunt segmente de forme,
mărimi și densități variate, toate la un loc formând scheletul.
Oasele lungi sunt oase tari, dense, care asigură structura și mobilitatea. Femurul, tibia
și peroneul sunt considerate oase lungi în membrele inferioare, iar osul humerus, radius și
cubitus sunt considerate oase lungi în membrele superioare. Suprafața oaselor lungi este
acoperită de periost, o membrană care leagă procesele responsabile de creșterea osoasă și
formarea de calus în fracturi. Țesutul osos compact (sau cortical), care este un strat de os
dens, este localizat sub periost; iar sub acesta, este află țesutul osos spongios (sau trabecular),
care conține măduvă osoasă, responsabilă de producerea de celule sanguine.

Oasele lungi, ca de exemplu osul femural, prezinta un segment central (diafiza) si doua
extremitati (epifize).

Epifizele se relationeaza cu oasele apropiate si sunt prevazute cu suprafete articulare.

Masa centrala (diafiza) este alcatuita dintr-un tesut compact, iar in interior, de o
cavitate in care in mod obisnuit se afla maduva osoasa. Oasele lungi tipice sunt cele ale
articulatiilor inferioare (femurul, tibia, fibula, humerus, radius, ulna). Uneori, se poate
distinge si o a treia zona cartilagionoasa, numita metafiza (cartilaj de crestere) asezata intre
epifize si diafiza; aceasta zona se intalneste la copii si la tinerii adolescenti, in timp ce dispare
la adulti; este esentiala pentru cresterea in lungime a oaselor lungi.
STRUCTURA OASELOR LUNGI
a) Structura diafizei
Pe o secțiune transversală sau longitudinală prin diafiza femurului se observă la
examenul cu ochiul liber că în axul diafizei se află un canal, numit canalul medular, în care
se găsește o substanță de culoare galbenă, roșie sau cenușie, denumită măduva osoasă.
Canalul medular este circumscris pe peretele diafizei, în constituția căruia intră, de la exterior
către interior următoarele componente: periostul, masa osoasa și endostul.
Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care învelește, la periferie întregul os, cu
excepția capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Examenul microscopic al
periostului arată că această membrană este formată la adult din două straturi, unul extern sau
superficial, numit periostul fibros, și altul intern sau profund, care vine în raport cu masa
osoasa, numit periostul osteogen. Periostul fibros este format din țesut conjunctiv fibros în
care predomină fibrele colagene și elastice, celulele conjunctive fiind rare, iar substanța
fundamentală aflându-se în cantitate mica. În periostul fibros se găsesc vase sanguine care
pătrund în periostul osteogen și apoi mai departe în masa osoasa. Periostul osteogen este
format din țesut conjunctiv în care predomina celulele conjunctive, și din fibre elastice și
colagene care provin din periostul fibros și care pătrund în masa osoasa. Periostul osteogen
are un rol important în formarea țesutului osos (de unde și denumirea de osteogen). La adult
periostul osteogen se află în stare de repaos. În caz de fractura însa, el își recapătă capacitatea
de a da naștere țesutului osos.
Masa osoasă din structura diafizei are forma unui tub cilindric axat pe canalul medular și
este delimitată în partea externa, care vine în contact cu periostul, și în partea internă, care
vine în raport cu endostul, de câteva straturi de lamele osoase dispuse concentric, formând
sistemul lamelar fundamental extern (subperiostic) și intern (perimedular). Între cele două
sisteme, masa osoasă este alcătuită din țesut osos compact haversian și interhaversian. Tubul
cilindric este învelit de periost și căptușit de endost. Canalele haversiene se deschid în canalul
medular și în periost. În masa osoasă se găsesc terminații nervoase fine, vase sanguine și
limfatice, care sunt găzduite în canalele Havers și Volkmann.

Endostul este o membrană conjunctivă care căptușește la interior masa osoasă atât a
diafizei, cât și a epifizelor. Ca structură microscopica, endostul este asemănător cu periostul,
el fiind format din fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de celule
conjunctive, din puțina substanța fundamentală și din rare vase sanguine. În perioada
intrauterină, endostul are funcție osteogenetică, iar la adult, el este inactiv din acest punct de
vedere.

Măduva osoasa este o formațiune complexă în structura căreia intră diferite varietăți de
țesut conjunctiv, vase sanguine și terminații nervoase. Ea este prezentă atât în canalul medular
cât și în canalele Havers de calibru mai mare. Se deosebesc trei varietăți de măduvă
osoasă: roșie, galbenă șicenușie.

Măduva roșie este de două feluri: osteogenă și hematogenă. Măduva roșie osteogenă se
găsește în diafiza oaselor în perioada intrauterină și de creștere și are ca rol principal formarea
țesutului osos. Măduva roșie hematogenă se găsește numai în diafiza oaselor fătului și are ca
rol primordial formarea elementelor figurate ale sângelui. La adult, ea dispare din diafiza
oaselor lungi rămânând cantonată numai în țesutul osos spongios din epifizele unor oase
lungi, din oasele late și din corpurile vertebrelor.

Măduva galbenă se găsește în diafiza oaselor lungi ale adultului și este alcătuită dintr-
o rețea fină de reticulină și din celule grase. Ea se formează din măduva roșie prin
transformarea anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase.

Măduva cenușie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la bătrâni. Ea
se formează din măduva galbena, prin transformarea celulelor grase în alte tipuri de celule
conjunctive.
b) Structura epifizei
Pe o secțiune longitudinală sau transversală prin epifize se observă la examenul cu
ochiul liber că substanța osoasă are un aspect de burete, cu cămăruțe de diferite mărimi
(areole) limitate de pereți osoși subțiri, cuprinse într-o capsulă de os compact. În aceste
cămăruțe se găsește măduva osoasă. Așadar, masa osoasă din structura epifizei este formată
îndeosebi din țesut osos spongios, țesutul osos compact formând doar un strat foarte subțire pe
suprafața epifizei. În ceea ce privește periostul și endostul, acestea sunt prezente și în structura
epifizelor, dar cu următoarele particularități: periostul lipsește de pe suprafețele articulare ale
epifizelor fiind înlocuit cu cartilaj hialin, iar endostul căptușește trabeculele care delimitează
areolele. Este important să reținem și faptul că trabeculele osoase au orientare caracteristică
pentru fiecare epifiza, orientare determinată de direcția forțelor mecanice care se exercită
asupra epifizei.

Sectiune longitudinala printr un os lung

 Morfologia unui os lung

Oasele, indiferent de forma pe care o au, se gasesc într-o continua remodelare,

respectiv de adaptare la legea lui Wolff (“fiecare schimbare în forma si functiunea unui os sau
numai functiunea acestuia este însotita de schimbari bine definite în arhitectura lui interna si,
în al doilea rând, în conformatia exterioara, în conformitate cu legi matematice”), prin doua
procese biologice, si anume: de distrugere sau resorbtie (datorita osteoclastelor) si de refacere
sau producere de masa osoasa (prin intermediul osteoblastelor).

Arhitectura unui os lung Celule osoase

 Activitatea celor doua procese biologice este sincronizata, asa încât volumul resorbtiei este
în permanenta egal cu volumul producerii de masa osoasa. Acest proces continuu este foarte
important în privinta repararii microfracturilor care se produc în mod natural în tesutul osos,
odata cu înaintarea în vârsta. Îmbatrânirea produce efecte specifice asupra raspunsului
mecanic al osului la aplicarea unei forte externe, fiind constatate urmatoarele aspecte.

Tot cu ajutorul acestui proces biologic se remodeleaza osul functie de sarcina mecanica
care actioneaza asupra lui, fiind realizat un schimb de masa osoasa între zonele cu încarcare
mecanica diferita.

Fibrele colagene sunt polarizate si, în consecinta, se dezvolta un “transfer” de masa osoasa
între zona electropozitiva (fata concava), unde se realizeaza resorbtia si zona electronegativa
(fata convexa), unde se produce masa osoasa.

Remodelare osoasa

Procesul continuu de remodelare osoasa face ca aproximativ 25 % din tesutul osos

spongios si 3 % din tesutul osos compact sa se reformeze anual, valori care se micsoreaza însa
odata cu îmbatrânirea, putându-se ajunge, în situatii limita, la aparitia osteoporozei. Astfel,
osteoporoza reprezinta o diminuare excesiva a densitatii absolute a osului si, în acest fel, se
reduce forta intrinseca.
 Atunci când pierderea de masa osoasa depaseste limitele normale asociate îmbatrânirii,
apare un proces biologic de compensare prin care cresc depunerile de saruri anorganice. Acest
proces biologic are scopul de a compensa pierderea fortei intrinseci prin marirea duritatii
osului, aceasta obtinându-se prin cresterea mineralizarii. Pe termen lung însa, mineralizarea,
care nu prezinta caracteristici elastice, mareste susceptibilitatea osului la fracturi. Procesele
biologice ale osului, respectiv de crestere, întarire, resorbtie si reformare sunt influentate de
activitatea fizica, vârsta sau unele boli. Miscarea are efect pozitiv asupra osului prin
stimularea procesului de resorbtie si reformare; invers, imobilizarea poate determina, într-un
ritm accelerat, aparitia osteoporozei. Asupra unui os pot actiona cinci tipuri fundamentale de
solicitari mecanice, precum si solicitari combinate (cel mai adesea), asa cum sunt relevate în
figura

Tipuri de solicitari mecanice

 Solicitarile mecanice produc în structura osului, din punct de vedere mecanic, tensiuni
(normale sau/si tangentiale) si deformatii (liniare sau/si unghiulare) ale caror evolutii pot fi
urmarite pe graficul tensiune–deformatie sau încarcare–deformatie, grafic tractiune
compresiune încovoiere forfecare torsiune încarcare combinata 49 denumit curba
caracteristica a osului.

Structura interna a osului poate fi explicitata si prin prisma încarcarii mecanice suportate.
Astfel, pornind de la legea lui Wolff, au aparut mai multe teorii care încearca sa faca legatura
dintre structura lamelara a osului si tensiunile mecanice suportate, teorii precum [19]: teoria
rezistentei uniforme (“structura este astfel alcatuita încât orice parte de material este supusa
aceleiasi tensiuni maxime, sub actiunea unui sistem dat de încarcari”) si teoria traiectoriei
arhitecturale (“structura este alcatuita asa încât materialul este amplasat numai pe traiectoriile
de transmitere a fortelor, în celelalte parti fiind goluri”).

Legatura dintre os si kineziologie poate fi privita din mai multe perspective, si anume: ·
osul participa la realizarea miscarii corpului uman prin articulatiile si pârghiile vertebre
cervicale vertebre toracale vertebre lombare osul sacru coccisul crestere încarcare crestere
suprafata os 55 osoase pe care le formeaza;

· rigiditatea oaselor permite actiunea voluntara a sistemului muscular pentru obtinerea

miscarii dorite;

· fara existenta sistemului osos nu ar fi posibile miscarile corpului si nici preluarea sarcinilor
dinamice; · procesul continuu de remodelare osoasa contribuie nemijlocit la adaptabilitatea
corpului uman la conditiile dinamice de mediu;

· miscarea, la rândul ei, poate avea asupra osului o influenta fie pozitiva, prin modificarea
masei osoase, de exemplu, cu efecte benefice în osteoporoza sau refacerea tesutului osos în
urma unor traumatisme, fie negative, cum ar fi, de exemplu, aparitia unor miscari necontrolate
care pot provoca leziuni ale osului. Efectul negativ al miscarii asupra osului îl reprezinta
leziunea, care, în situatia cea mai grava pentru os, este reprezentata de fractura. O fractura
poate fi provocata de diverse cauze, cum ar fi:

· aplicarea unei încarcari mecanice care sa produca spargerea structurala a osului;

· factori extrinseci, ca, de exemplu, un traumatism întâmplator, produs de o forta directa

(datorita unui impact exterior), o forta indirecta (transmisa indirect de-a lungul unuia sau mai
multor segmente) si/sau o forta musculara anormale;

· factori intrinseci, cum ar fi, de exemplu, schimbarea capacitatii de rezistenta a osului

(datorita unei tumori, osteoporoze, infectii, schimbarilor hormonale, modificarii concentratiei
de calciu în sânge etc.) la solicitarile mecanice normale.

Forma liniilor de fractura reprezinta modul natural de disipare a energiei produse de

forta care a fost aplicata asupra osului. Aceste linii de fractura conduc la cresterea ariei osului
asupra careia se disipeaza excesul de energie. Astfel, pentru o forta si o viteza de aplicare a
acestei forte de valori medii, se poate produce o fractura dupa o singura linie de fractura, în
timp ce pentru o forta si o viteza de aplicare a acestei forte de valori mari, se poate sparge osul
dupa mai multe linii de fractura, asa cum se observa în radiografiile

Linii de fractura osoasa

Caracterizarea unei fracturi se poate face tinând cont de o multitudine de aspecte ,

printre care pot fi evidentiate:

· pozitia fracturii pe os: fractura extra-articulara, când linia de fractura este în afara zonei
articulare a osului si fractura intra-articulara, când linia de fractura se gaseste în zona unei
suprafete articulare;

· marimea fracturii: fracturi complete, când linia de fractura traverseaza osul si periostul si
fracturi incomplete , când periostul nu este traversat de linia de fractura cel putin pe o “latura”
a sa;

· forma fracturii: longitudinala, transversala, oblica, spirala, incompleta, în forma de T, de

compresiune, multifragmentara, asa cum sunt reprezentate, succesiv, corespunzator în figura

Forme de fracturi
 · relatia dintre fragmente: fracturi cu deplasarea liniara a fragmentelor (translatie laterala,
suprapunere si translatie longitudinala si fracturi cu deplasarea unghiulara a fragmentelor

Deplasarii liniare Deplasari unghiulare

· legatura dintre fractura si mediul exterior: fracturi deschise (fractura “comunica” cu

exteriorul) si fracturi închise (pielea care acopera fractura este intacta);

· prezenta complicatiilor: fracturi cu complicatii locale, fracturi cu complicatii sistemice.

Refacerea osului dupa fracturare urmeaza cinci stadii de evolutie, dupa cum urmeaza:
hematomul, proliferarea celulara a regiunilor de sub periost si endost, formarea calusului osos,
consolidarea si remodelarea osoasa.

Stadii de refacere a unui os dupa fractura

 În stadiul de hematom, focarul de fractura este invadat de celule sanguine care provin din
vasele de sânge rupte în momentul traumatismului. În acest stadiu, semnificativ este edemul
care apare, respectiv acumularea de lichid în tesutul lezat, datorita faptului ca acesta asigura
materialul biologic de refacere a osului, realizeaza continuitatea tesuturilor si contactul între
marginile osului rupt si creeaza mediul propice pentru multiplicarea celulara ulterioara. Tot în
acest stadiu se produce si moartea tisulara a capetelor fracturate, osteocitele fiind cele care
mor pe o distanta de câtiva milimetri.

În stadiul de proliferare celulara, datorita osteocitelor moarte, se declanseaza un proces

biologic de proliferare a celulelor dinspre cele doua zone formatoare de os, respectiv zonele
subperiostala si subendostala, catre suprafetele fracturii. Proliferarea care apare la nivel
celular si care precede aparitia osteoblastelor, formeaza punti tisulare între capetele de
fractura, conducând la o crestere progresiva a acestor punti care unesc fragmentele osului
fracturat.

Stadiul de calus osos reprezinta primul semnal, evidentiat si radiografic, privind refacerea
osului. În acest stadiu, celulele proliferate anterior dau nastere la osteoblaste,care încep sa
sintetizeze matricea osoasa, formata din colagen si polizaharide, care se va impregna, treptat,
cu saruri de calciu. Matricea osoasa formata constituie o punte rigida între fragmentele
fracturii.

Stadiul de consolidare reprezinta etapa de transformare graduala a calusului osos, prin

activitatea osteoblastelor, într-o structura de os cortical, cu o rezistenta tot mai buna. La
sfârsitul stadiului de consolidare, structura interna a osului este restabilita.

În stadiul de remodelare osoasa se realizeaza întarirea graduala a osului de-a lungul liniilor
de forta aplicate, fiind astfel remodelat osul. De asemenea, se restabileste continuitatea
canalului medular, iar osteoclastele retin surplusul de tesut osos din jurul fragmentelor osoase
deja refacute.

Functie de vârsta (copil, adult), tipul de os (cortical, spongios), vascularizarea

fragmentelor osoase si gradul de imobilizare al acestor fragmente, se constata, în general,
urmatoarea evolutie în timp a refacerii unui os fracturat:

· între 6 si 12 saptamâni de la producerea fracturii, începe osificarea calusului;

· între 2 si 3 luni de zile de la producerea fracturii, osul este deja solid, însa, functional, nu
poate suporta tensiuni mecanice ridicate, mai ales cele produse de tractiune;

· între 12 si 26 de saptamâni de la producerea fracturii, continua înca calcificarea calusului

osos;

· între 6 si 12 luni de zile, se produce remodelarea osoasa, cu restabilirea functionala

completa. Recuperarea sechelelor de fractura prin miscare este foarte importanta, însa acest
fapt trebuie facut în mod gradual, sub supraveghere de specialitate, nu pentru a compromite
procesul de remodelare osoasa.
 FRACTURI ALE OASELOR LUNGI
DEFINITIE

Oasele lungi intră în alcătuirea scheletului membrelor. Prin intermediul lor se

realizează mişcări de mare amplitudine necesare mersului (oasele membrului pelvin) şi
gesturilor curente ale vieţii zilnice (oasele membrului toracic). Diafizele oaselor lungi
sunt frecvent expuse traumatismelor ducînd la apariţia fracturilor.

Fractura este o solutie de continuitate la nivelul osului produsa un urma unui

traumatism de o oarecare violenta.Traiectul de fractura poate interesa: epifiza,diafiza
sau poate fi epifizo-diafizar. Fractura poate survenii pe un os bolnav si poarta numele de
fractura de os patologic. Fractura poate fi inchisa sau deschisa, in functie de starea
tegumentului. In cazul fracturilor deschise focarul de fractura comunica prin efractia
tegumentului cu exteriorul.

Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercursiuni locale ci un

proces de patologie complexa care antreneaza intreg organismul uman. Fractura este deci o
boala generalizata dereglari post - traumatice mai ales prin generale, declansata intermediul
sistemului nervos.

Etimologic, cuvîntul provine din latinescul "fractura".

Clasificare fracturilor oaselor lungi:

1. Fracura de femur
2. Fractura de tibie
3. Fractura de fibula
4. Fractura de radius si ulna
5. Fractura de humerus

Fractura femurala este o discontinuitate osoasa la nivelul femurului, care este cel mai
lung, cel mai puternic și cel mai greu os din corpul uman. Puterea și dimensiunea femurului
înseamnă că în situații tipice, este nevoie de o forță mare sau traumatisme extinse pentru a
duce la o fractură.

Fractura de tibie(fibula), os al membrului inferior denumit popular si fluierul

piciorului, este o ruptura sau o intrerupere a continuitatii osului situat in partea interna a
gambei, in fata peroneului.

Fractura de peroneu, os al membrului inferior denumit si fibula, este o ruptura sau o

intrerupere a continuitatii osului situat in partea externa a gambei, in spatele tibiei.
 Fracturile antebratului sunt definite prin intreruperea continuitatii a unuia sau
ambelor oase (radius si ulna) ce formeaza scheletul acestui segment de membru, produse, de
obicei, prin cadere pe membrul superior in extensie, accidente rutiere, traumatisme directe,
dar si prin impuscare cu proiectile cu viteza mare.

Fracturile diafizei humerale se intalnesc frecvent intre colul chirurgical si regiunea

supracondiliana humerala. Deseori localizarea fracturii este in 1/3 medie. Fracturile diafizei
humerale sunt intalnite frecvente la adulti si mult mai rar la copii si la varstnici. De asemenea,
por fi intalnite si in timpul unui travaliu dificil la nastere, odata cu tentativa de degajare a
bratului, numita si fractura obstetricala.

GENERALITĂȚI

Etimologic, cuvantul fracturaisi are originea in limba latina si inseamna spargere;

provine de la ‘'frangere'', care inseamna a frange, a rupe.

Fractura este o intrerupere a continuitatii unui os rezultata in urma unui traumatism

sau a unei suprasolicitari.
Factori importanti in determinarea susceptibilitatii la fractura a scheletului uman. Din
acesti factori fac parte:

- Varsta la care apar cel mai frecvent fracturile este de 20 - 40 de ani, deoarece prin
activitatea lor, oamenii sunt mai expusi traumatismelor in aceasta perioada. La persoanele
invarsta la care existenta unui proces de rarefiere si de slabire a structuri osoase, rezistenta
osului scade foarte mult astfel osul se fractureaza cu usurinta, fracturile apar mai frecvent la
femei din cauza osteoporozei de cauza endocrina (postmenopauza) care apare mai precoce si
este mai intensa la femei decat la barbati.

La copii, fracturile apar mai rar, datorita elasticitatii mai mari a osului. Pentru a
intrerupe continuitatea unui os, e nevoie ca asupra lui sa actioneze o forta cu intensitate
mare, ori ca osul sa nu fie foarte sanatos si atunci sa se fractureze foarte usor.

- Sexul – determina frecventa crescuta la femeile in varsta, datorita lipsei de rezistenta

a oaselor si musculaturii. Survin cu precadere la barbati la varsta adulta deoarece pri natura
muncii lor sunt mai expusii accidentelor. In aceleasi conditii de actiune a agentului traumatic
procesul fracturilor este egal la femei si la barbate
- Densitatea – rezistenta osului este direct proportionala cu densitatea lui. Cand
 densitatea osoasa scade, solicitarea necesara pentru a produce o fractura ste cu mult mai
mica.

Cele mai frecvente cauze de producere a fracturilor sunt: traumatismele survenite in

urma caderii de la inaltime, accidentelor rutiere; osteoporoza postmenopauza; infectia
cronica a osului, chistul osos solitar; tumori maligne primare (osteosarcomul, tumora
Ewing); tumori maligne secundare (metastaze); fracturi de oboseala; osteogeneza
imperfecta este o boala congenitala in care oasele sunt foarte fragile, se fractureaza usor si se
vindeca greu. Cauza frecventa a unei fracture este traumatismul. Mecanismul este diferit,
dupa cum traumatismul actioneaza direct sau indirect.
Actiune directa: forta vulneranta actioneaza direct asupra oaselor superficiale,
acoperite numai de piele sau dupa ce a zdrobit parti moi.

Actiune indirecta: fractura se produce la distanta de locul de aplicare a fortei si se

poate produce prin indoire, in punctele mai slabe, sau la nivelul portiunii unde osul isi
schimba forma (de exemplu, in caderile pe umar se fractureaza clavicula), prin rasucire, prin
smulgere si prin apasare.
Sediul poate fi diafizar (partea mijlocie a osului), diafizoepifizar (spre extremitatea
osului), epifizar (la extremitatea osului).
Linia fracturii este diferita: oblica, transversala, in varf de clarinet, in T, in Y, in
spirala; de asemenea pot fi fracturi cu doua sau mai multe fragmente. Sub actiunea muschilor
care se insereaza pe fragmentele osoase, acestea se deplaseaza datorita contractiei musculare,
ceea ce constituie o alta cauza de gravitate a fracturilor, mai ales ca intre fragmente, se pot
interpune fibre musculare, care nu vor permite formarea calusului, fiind necesara interventia
chirurgicala.

CLASIFICAREA FRACTURILOR

Fracturile se pot clasifica în funcţie de complexitatea şi gravitatea lor:

După mecanismul de producere:
- Fracturi directe – se produc direct la locul în care a acţionat agentul traumatic;

- Fracturi indirecte – se produc la distanţă de acţiunea forţei traumatice.

După aspectul anatomopatologic al fracturilor:

- Fracturi închise – pielea este integră;

 - Fracturi deschise – pielea este lezată şi pot să apară complicaţii.

După sediul fracturii

- Fracturi epifizare – dacă sunt la extremităţile osului, mai frecvente la copii insotite de
decolarea nivelului cartilajului de crestere.

- Fracturi diafizare – dacă fractura se află între extremităţi;

- Fracturi mixte.

Sediul fracturii este cel articular cu traiect ce depaseaza suprafetele articulare si evoluiaza
ulterior spre artoza post-traumatica.

Dupa modul de compexitate:

- Fracturi incomplete – dacă fractura nu interesează toată circumferinţa osului;

- Fracturi complete – segmentele osoase se îndepărtează între ele, iar uneori se şi zdrobesc ;
- Fracturile fara deplasare – cand nu a avut loc deplasarea fragmentelor osoase ;

-Fracturi cu deplasare – cand fragmentele osoase sunt deplasate intre ele longitudinal,
lateral, prin rasucire.

Dupa localizare:

Intra / extracapsulare- se clasifica dupa tractul de fractura situat inauntrul capsulei

articulare sau in afara acesteia.

Intra / extra-articulare – in functie de afectarea sau nu a cartilajului articular.

Dupa traiect:

Incomplete – sunt fracturi in care traiectul de fractura intereseaza numai una din
corticale, neajungand la cea de-a doua.

Transversale – sunt fracturi in care planul fracturii este perpendicular pe corticala.

Oblice, scurte sau lungi – sunt fracturi in care planul de fractura face un unghi oarecare, mai
mic sau mai mare cu corticala osoasa.
Spiroide – sunt fracturi in care planul fracturii este rasucit in spatiu in jurul unui ax situat
aproximativ in lungul osului.

Duble – sunt de fapt doua fracturi situate la 2 niveluri diferite pe acelasi os.

Cominutive – sunt fracturi care au mai mult de un plan sau traiect de fractura, in acelasi
timp avand deci mai mult de doua fragmente osoase.

Clasificarea prognostica cu posibilitatea deplasarii fragmentelor fracturate:

- Fracturi stabile-sunt fracturilecare dupa imobilizare nu mai prezinta risc de deplasare.

Acesteasunt: fisurile, fracturi transversale de gamba, fracturile angrenante.

- Fracturi instabile-sunt acele fracturi care prezinta un risc crescut de deplasare dupa
imobilizaresi reducere, au nevoie de o manevra ortopedica in plus pentru stabilizarea lor.

Fracturile se mai pot produce prin:

Indoire – traumatismul exercitat pe o anumită zonă produce fractura în altă zonă, şi

anume acolo unde arhitectura osoasă are zone mai slabe în structura osului, sau la un punct de
curbură maximă;

Răsucire – dacă un segment de membru este prins de un agent traumatic de răsucit,

fractura se produce la distanţă, în general în formă de spirală;

Smulgere – atunci când în fracturile de la distanţă ligamentele şi tendoanele exercită o

tracţiune foarte mare pe apofize, pe maleole şi le smulg din competenţa osului.

Exista numeroase aspecte anatomo-patologice ale oaselor fracturate: fracturi inchise,

deschise, complete, incomplete si alte tipuri derivate de fracturi.

Fracturi deschise – sunt fracturile in care pielea a fost lezata de agentul traumatic sau
de segmental osului fracturat si ajunge in contact cu exteriorul. Prognosticul fracturilor
deschise depinde de gradul de contaminare si de gradul devitalizarii partilor moi (periost,
muschi, tendoane, piele). Leziunile deschise poarte un risc mare de infectie, necesita
tratament antibiotic si chirurgical.
 Clasificarea fracturilor deschise efectuata de medicul specialist il ghideaza in
stabilirea diagnosticului si a tratamentului de urmat.
Clasificarea Gustilo-Andersoneste cea mai des folosita.
Tip I: fractura deschisa cu o plaga curata punctiforma mai mica de 1cm;

Tip II: fractura deschisa cu o plaga mai mare de 1cm, fara strivire de parti moi;
Tip IIIA: strivire a partilor moi,dar cu osul acoperit de parti moi;

Tip IIIB: lambouri sau strivire a partilor moi cu deperiostare extinsa a osului, contaminare
masiva; Tip IIIC:
asociere cu leziunea unui ax vascular major care impune sutura, plastie
vasculara.

Fractura inchisa– este orice fractura in care segmentele osoase sunt acoperite
integral de partile mori din jur (piele, muschi, fascii, vase de sange, nervi). Deosebirea dintre
acestea doua tipuri de fracture este extreme de importanta deoarece in cazul fracturilor
deschise. Osul se poate infecta , poate apare un proces septic de osificare sau de osteomielita,
care intarzaie vindecarea sau poate da nastere unor complictii:distrugeri osoase, calus vicios,
pseudoartrite.

Mecanisme de producer a fracturilor.

In functie de mecanismul de care actioneaza pentru a se produce o fractura se deosebesc 2
tipuri de fracture:

- fracturi directe sunt produse la locul de impact al agentului vulnerant cu osul.

– fracturi indirect sunt produse la distant de sediul traumatismului.

Fracturi directe – se produc la nivelul la care actioneaza forta reprezentata prin

zdrobire, compresiune sau soc violent. Acestea sunt fracture aparute la marile accidente care
se asociaza cu leziuni mai mult sau putin grave a partilor moi. Intr-o astfel de zona, agentul
traumatic (un corp contodent) fractureaza mai usor osul decat acolo unde aceata este acoperit
de o masa muscular bine dezvoltata. Fractura directa se produce strict la locul unde a actionat
agentul traumatic. Dupa modul de actiune a acestor forte se pot descrie mai multe mecanisme
de producere:
 - Mecanismul de parghie – fractura se realizeaza aplicand forta pe epifiza distala.
Cand punctul de sprijin este situat medial si forta actioneaza din afara, se realizeaza tipul
denumit ,,prin aductie”.

- Mecanismul lateral – se produce in urma abductiei de 90o si cu rotatie interna

maxima a gambei cu genunchiul flectat tot la 90o.

- Mecanismul de incovoire (flexie, indoire) – forta este aplicata asupra unei

extremitati a diafizei, in timp ce extremitatea opusa ramane fixa.

- Mecanismul de hiperextensie – se produce in urma extensiei fortata a genunchiului,

ligamentele anterioare rezista, iar epifiza se rupe la condil.

Fracturi indirecte- se produc la distanta de locul de actiune al frortei traumatice.

Aceste fracturi sunt cele mai numeroase si dupa modul de aplicare a traumatismului se pot
produce diferite tipuri anatomo –patologice de fracturi.

Fracturile indirect iau nastere prin:

Indoire – tip de producer, care actioneaza atunci cand traumatismul se exercita pe o

anumita zona a osului, iar fractura se produce in alta parte si anume acolo unde arhitectura sa
are zone mai slabe sau la punctul de curbura maxima.

Rasucirea – daca un segment de membru este prins de un agent traumatic si rasucit,

situatie in care fractura are loc la distant si in general, helicoidal-sprirodal. Asa se produce de
exemplu fractura oaselor gambei atunci cand in timpul unei miscari puternice de rasucire a
corpului, calciul ramane fixat pe loc iar corpul continua actiunea de rasucire.

Smulgerile – produc si ele fracturi la distant. Este bine de retinut ca fracturile prin
smulgere pot aparea si in afara traumatismului provocat de accident si anume prin contractii
muscular puternice determinate de tetanos, epilepsie, intoxicatii cu strictina, electrosoc. Prin
smulgere sau tractiune se produc de obicei fracture parcelare ale epifizelor datorita tractiunilor
executate de tendoane si ligamente.

In fracturile indirect traumatismele pot actiona prin unul din urmatoarele mecanisme :

- Flexiune, cand forta se exercita asupra unei curburi osoase care depasind
elasticitatea normala rupe osul la maximum de curbura;
 - Tractiunea, in urma tractiilor musculare violente care duc la smulgerea unor
fragmente osoase, ce prezinta zone de insertie tendinoase sau fracturi parcelare ale epifizelor
prin tractiune ligamentoasa;

- Compresiune, in lungul axului osului, ducand la fractura epifizei, ca in fracturile de

astragal sau pilon tibial in urma caderii de la inaltime;

- Torsiunea, cand forta vulneranta produce o rasucire a membrului determinand

totdeauna o fractura spinoida sau helicoidala.

Fracturile indirecte sunt intalnite frecvent in accidentele de sport, fractura

producandu-se in alt loc decat sediul unde actioneaza agentul traumatic.

Fracturi incomplete – in care linia de fractura nu intereseaza toata circumferinta

osului. Se mai numesc si “fracturi in lemn verde“, deoarece seamana cu modul incomplete in
care se rupe o creanga verde atunci cand este sudata puternic. Acest tip de fractura apare la
copii la care oasele sunt foarte elastic. Se vindeca rapid si fara tulburari functionale ulterioare.
O forma si mai simpla a acestui tip de fractura este fisura (care este simpla plesnire foarte
limitata a osului).

Fracturi incomplete se observa mai ales la copii si se prezinta sub urmatoarele forme:

-Deformarea osului in grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune in

lungul osului. In aceste conditii se produce mai mult o dislocare trabeculara in regiunea
metadiafizara, care se traduce radiografic printr-o usoara ingrosare fusiforma sau in inel;

-Ruperea incompleta sau in flexiune, care se observa la copii cand datorita

elasticitatii si grosimii periostului se produce un traiect de fractura care, intereseaza numai
corticala dinspre conconvexitatea osului. Este clasica fractura “en bois vert” (in lemn verde);

- Infundarea, se observa mai ales la oasele late ale craniului;

-Fisurile, se intalnesc mai ales la adulti si mai rar la copii, integritatea formala a osului
este pastrata si numai radiografii din incidente diferite, pot sa arate traectul de fractura.

Fracturi complete – sunt fracturile grave pentru ca de cele mai multe ori segmentele
oaselor sunt mai mult sau mai putin indepartate intre ele.
 In consecinta, pentru ca segmentele oselor sa fie reduse si mentinute in pozitie
normala trebuie sa se aplice o terapeutica foarte active.

Fracturile complete au cele mai frecvente doua segmente dar pot avea mai multe
fragmente rezultate dintr-o zdrobire a osului.

Fractura cominutiva este o forma grava de fractura pe de o parte pentru ca deobicei

axul si forma osului sunt deranjate, iar pe alta parte pentru ca aceaste numeroase fragmente
mici osoase nu sunt capabile in totdeauna de a se integra in procesul de vindecare si ele se
elimina pe rand ca niste formatiuni inutile intarzaind vindecarea.

Fracturi complete cu situatiile: Traiectul de fractura poate avea sediul variabil, in

caz de fractura directa si dinpotriva sa se situieze la nivelul punctelor slabe ale osului daca
fractura este indirecta. Traiectul poate fi transversal, oblic, spiroid, longitudinal, in varf de
clarinet si in farina de future.

Fragmentele sunt in general in nr de 2, uneori un traiet de fractura, accesoriu separa

un al 3 fragment. Cand exista mai multe traiecte fractura este cominutiva, fragmentele osoase
purtand numele de eschile. Deplasarea fragmentelor este variabila uneori minora alteori
complexa. Aceasta deplasare se poate face prin:

-Translatie – atunci cand unul dintre fragmente este deplasat inainte, inapoi, intern,
extern fata de celelalte fragmente producand incalecarea lor.

– Rotatie – atunci cand un fragment se roteste in jurul axului sau longitudinal, in

vreme ce celalalt ramane imobil sau ambele fragmente se rotesc unele fata de celalalt in
aceste cazuri exista decalajul fragmentelor.

-Unghiularea unui fragment fata de celalat- de obicei fragmentele sufera deplasari

complexe cand se asociaza unghiularea cu intercalarea sau deplasarea lateral cu decalaj.

Fracturi cu si fara deplasare. Deplasarea oaselor se face atat prin actiunea

agentului traumatic cat siforta muscular care deplaseza fragmentele osoase in diferite directii.

Conform actiunii specifice muschilor fragmentele sunt inca bine angrenate intre ele si
nu sau produs deplasarea lor, spunem ca avem de a face cu fracturi fara deplasare.

Fractura fara deplasare este fractura de suspiciune intr-un traumatism cu echimoza

tardiva, dureri in punct fix si impotenta mai mare decat aspect clinic.
 Uneori nu se observa pe radiografia efectuata la momentul accidentului de aceea
radiografia se repeta obligatoriu la 7-10 zile in incidenta fata profil. Posibilitatea vindecari si
de refacere functional este mai mare. Cand fragmentele osoase sunt deplasate intre ele avem
de a face cu o fractura cu deplasare. Deplasarea fracturi poate fi: deplasare lateral,
incalecare cu scurtare, rotatie axiala (interna, externa).

La fracturile cu deplasare posibilitatea de vindecare corecta este mult mai mica si

pentru a realiza vindecarea este necesar un tratamnet ortopedic sau chirurgical foarte corect.

Fractura patologica- aceste fracturi sunt cele care apar pe un os bolnav, oricare ar fi
etiologia acestei boli. Sunt incluse aici fracturile aparute pe tumori osoase benigne sau
maligne, osteite, osteomielite, malformatii sau boli congenitale, osteoporoza. Tratamentul in
acest tip de fractura trebuie sa vizeze atat boala de baza cat si fractura in sine, altfel nu va fi
un tratament eficient.

Fractura de stres- reprezinta o leziune destul de des intalnita la atleti sau soldati.
Acest tip de fractura apare in urma actiunii indelungate a unei forte de joasa intensitate, pe un
anumit segment osos. Este o leziune de suprasolicitare care poate aparea teoretic in orice os,
insa este aproape exclusiv intalnita la oasele mici ale piciorului si la nivelul tibiei. Aceste
lesiuni nu apar la toti atletii ci mai degraba la aceia care isi cresc foarte mult nivelul de
activitate fizica intr-o perioada foarte scurta de timp. Astfel, osul solicitat nu are timp sa se
adapteze prin cresterea fiziologica a densitatii minerale si este suprasolicitat.

Fractura prin compresiune- apare de obicei la vertebre prin osteoporoza.

Fractura dislocare sau cu angulatie– necesita reducerea osului si frecventa ingrijiri

chirurgicala. Aceasta leziune necesita timp mare de vindecare.

PROGNOSTIC SI EVOLUTIE

Evolutia normale a unei fracturi este catre formarea unui tesut de reperatie de tip osos
care se numeste Calus (tesutul osos nou care va suda intre ele fragmentele osoase rezultate din
fractura, realizand refacerea continuitatii osului). Pentru a ajunge la vindecare, se trece prin
faza de calus osos.

Riscuri imediate: Unul dintre riscurile imediate ale unei fracturi inchise este acela de
deschidere a focarului de fractura. Pentru a preveni riscurile infectioase plaga deschisa trebuie
curatata foarte bine de orice o poate contamina: pamant, resturi de materiale textile. De
asemenea, plaga trebuie spalata din abundenta cu apa oxigenata, tesuturile din jur trebuie
dezinfectate si se administreaza preventiv antibiotice, uneori chiar pe cale intravenoasa. Un alt
risc imediat intr-o fractura este acela de compresiune si mai rar, chiar de lezare a unui vas de
sange important sau a unui nerv, de catre unul dintre capetele osoase deplasate. Acest risc este
destul de mare, necesita interventie rapida si din acest motiv medicul care va examineaza va
cauta semnele acestei complicatii. Daca un vas sanguin important este lezat, tesuturile aflate
mai jos de acesta (distal) vor fi reci, palide si uneori pulsul poate fi absent. De asemenea, daca
un nerv este comprimat, puteti simti furnicaturi sau senzatie de amorteala sau va puteti pierde
complet sensibilitatea la nivelul tesuturilor aflate distal de nervul comprimat.

Riscuri tardive: Riscurile tardive tin mai ales de factorii care afecteaza procesul de
vindecare a unei fracturi. Astfel, o fractura se poate vindeca in pozitie nefiziologica si
afecteaza profund functionalitatea membrului. De asemenea, fractura poate sa ramana
neconsolidata (nevindecata) si rezulta o pseudartroza. Fumatul, consumul cronic de alcool,
osteoporoza avansata, osteita septica si mobilizarea capetelor osoase in interiorul aparatului
gipsat (fixare ineficienta) reprezinta factori de risc pentru pseudartroza. Pseudatroza necesita
interventie chirurgicala pentru fixare cu tija si suruburi si in unele cazuri, grefa osoasa. Pentru
a afirma ca fractura sa vindecat in urma tratamnetului administrat este nevoie de multa
experienta.

Complicatiile fracturilor

In evolutia fracturii pot apare o serie de complicatii imediate sau tardive, locale sau
generale.

Complicatiile imediate generale sunt consecinta traumatismului si depind de violenta

acestuia si de terenul accidentatului:

- socul traumatic sau socul hemoragic;

-flebita este o complicatie frecventa di adeseori grava. Ea apare datorita tulburarilor
circulatorii si de coagubilitate cu punctual de plecare din focarul de fractura ;
-embolia care se datoreaza plecarii unui embol din focarul de fractura. Acest embol
ajunge la plamani dand o embolie pulmonara sau poate depasi plamanul si sa dea o embolie
cerebral sau embolie pe vasele de sange cardiace;

-congestia pulmonara este un accident fregvent la batrani. Se instaleaza foarte

precoce si daca nu se iau amsuri accidentatul poate muri;
 -retentia de urina care apare fie reflex, fie la cei predispusi la aceasta (bolnavi cu
prostata);
-diabetul si uremia – care daca existau latent sau fara mare importanta inainte pot sa
apara sau sa se agraveze ulterior dupa fractura;

-hemartroza poate apare in cazul fracturilor din vecinatatea articulatiilor. Incorect

tratata hematroza poate duce la artroza;

-interpunerea de parti moi intre fragmentele osoase care poate duce la intarzaierea
sau neefectuarii formarii calosului;

- compresiunea sau lezarea unor vase de sange importante sau a nervilor, cu urmari
grave, importante;

-infecţia fracturii deschise (directa) sau închise (indirecta), prin metastază septica.

Complicatii tardive

Calusul conjunctiv sau fibros – imediat dupa fractura se produce un revarsat

sanguine care impreuna cu fragmentele osoase din focarul de fractura creaza calusul
conjunctiv. Este vorba de un calus moale care se formeaza in circa 15-20 de zile de la aparitia
fracturii si care duce la unirea fragmenteleo osoase, unire care este insa laxa fara o extensie
deosebita.

Calusul osos – reteaua de fibrina din calusul fibros de transforma in fibrile colagene
pe care le depune oseina.Aceasta sufera un process de calcificare, se transforma la randul ei in
lamele osoase si deci intr-un calus oso care reface solida continuind osul. La proces participa
nenumarati factori comandati de fenomenele locale (excitatiile care pornesc din focarul de
fractura) care receptionate de sistemul nervos central dau nastere la reflexe subcorticale ce
pun in actiune factorii receptori: vasodilatatia, aport vitaminic de fosfor, calciu, oseina si aport
proteic. Constituirea calosului osos si consalidarea definitive sa face intre 30-90 de zile. El se
modeleaza cu timpul si ia aproape aspectul osului normal, astfel incat uneori nu se poate pune
in evident prin palpare sau radiografie locul unde a existat fractura.
Calusul vicios- reprezinta o complicatie a sudarii osului fracturat, care apare atunci
cand consolidarea oaselor rupte se produce intr-o pozitie incorecta, astfel incat fragmentele
osoase sunt incalecate. Calosul vicios care se formeaza pe oasele superficial se pot palpa si
aspectul lor neregulat se poate vedea. In acest caz fractura se vindeca cu o deplasare,
ramanand o deformare a osului si a regiunii respective care comprima articulatiile vecine.
Pozitia fragmentelor osoase poate fi decrisa ca elementele ce compun un telescop, intrand una
in alta si determinand un efect nedorit de scurtare a osului sau punandu-se mergand uneori
pana la invaliditate grava. In cazul in care calusul vicios se dezvolta la nivelul unui os lung,
mai departe de articulatiile osului, el este mai bine tolerat de pacient deoarece afecteaza mai
putin miscarea. Mai greu de suportat este calusul vicios apropiat de articulatii, care provoaca
un rasunet rau in articulatie. In timp, o astfel de problema poate duce la deformarea osului si
la artroza. De aceea, tratamentul unui astfel de calus vicios se realizeaza chirurgical.
Chirurgul este obligat sa provoace el o noua fractura, dupa care va finisa zona si va imobiliza
osul.

Calusul intarzaiat – uneori consolidarea poate dura mai mult decat normal. Important
este sa se observe la timp aceasta si sa se continue tratamentul pana la formarea unui calus
bun deci pana la o vindecare corecta. In caz contrar, calusul se poate refractura ceea ce duce la
o consolidare si mai tardiva sau poate chiar la o pseudoartroza.

TRATAMENT

Fractura de femur

Tratamentul nechirurgical (ortopedic):

Cele mai multe fracturi de diafiză femurală, necesită interventie chirurgicala pentru a
se vindeca. Este neobișnuit pentru fracturile de diafiză femurală, să fie tratate fara interventie
chirurgicala. Copiii foarte mici sunt uneori tratate cu o astfel de metoda (tratament ortopedic-
imobilizare in aparat gipsat).

Tratamentul chirurgical:

Programarea interventiei chirurgicale:

În cazul în care tesutul cutanat din jurul fracturii este intact, interventia chirurgicala se
va temporiza pana la stabilizare pacientului. Fracturile deschise, pe de alta parte, expun zona
afectata, ceea ce o face susceppptibila pentru infectii si necesită intervenție chirurgicală
imediată pentru a preveni infectia.

In timpul scurs de la primirea ingrijirii medicale de urgenta si pana la intrarea in sala de

chirurgie ortopedica, piciorul afectat va fi imobilizat intr-o atela totala(pe tot piciorul) sau
printr-o tractiune transscheletica pentru a menține fragmentele osoase cat mai bine aliniate
posibil și pentru a menține lungimea piciorului.
Tracțiune scheletică este un sistem de scripete de greutăți și contragreutăți care ține
fragmentele osoase împreună.

Fractura de tibie

Tratament nechirurgical:

Tratamentul fracturii de tibie se stabileste de catre medicul ortoped in functie de natura

si localizarea acesteia, luand in considerare varsta, starea generala de sanatate si gradul de
toleranta la medicamente.

Daca fractura este izolata si localizata in partea mediana a osului (diafiza), reducerea
ortopedica se poate efectua manual, fara interventie chirurgicala, ulterior folosindu-se ghips
sau orteza pentru imobilizare. Timpul de imobilizare fluctueaza de la un caz la altul, de obicei
fiind de aproximativ 60 - 90 de zile.

Tratament chirurgical

Daca fractura de tibie este localizata in extremitatea superioara (platou tibial) sau
inferioara (fractura Dupuytren), interventia chirurgicala se impune. Timpul de imobilizare
este mai mic in acest caz, aproximativ 1 - 2 luni.

Atunci cand nu se aplica un tratament corespunzator, fractura de tibie poate genera

sechele, de aceea este bine ca pacientul sa constientizeze riscurile si complicatiile la care se
supune.

Fractura de peroneu

Tratamentul fracturii de peroneu se stabileste de catre medicul ortoped in functie de

natura si localizarea acesteia, luand in considerare varsta, starea generala de sanatate si gradul
de toleranta la medicamente.

Daca fractura este izolata si localizata in partea mediana a peroneului, gamba se va

imobiliza fie cu ghips, fie cu orteza. Timpul de imobilizare variaza de la caz la caz, de obicei
fiind cuprins intre o luna - o luna si jumatate.

Daca fractura de peroneu este localizata in extremitatea superioara si asociata cu cea

de platou tibila, doar fractura de tibie se trateaza.

Atunci cand nu se aplica un tratament corespunzator, fractura de peroneu poate genera

sechele, de aceea este bine ca pacientul sa constientizeze riscurile si complicatiile la care se
supune.

Fracturi de humerus

Tratamentul este in principal conservator. Acesta consta in reducerea deplasarilor sub

actiunea greutatii bratului si a manevrelor externe si imobilizareaintr-un aparat gipsat toraco-
brahial cu bratul langa corp. Acest aparat este mentinut timp de 2 maxim 3 saptamani si
ulterior este schimbat cu un aparat toraco-brahial pentru inca 21 de zile. In cazul fracturilor
care nu pot fi reduse, cu interpozitie, in fracturile transversale, cele pe os patologic se indica
tratament chirurgical.

Fracturi de radius si ulna

Tratament nechirurgical :

Indicatiile tratamentului ortopedic sunt limitate la leziunile izolate, fara deplasare, ale
unuia dintre cele doua oase ale antebratului (fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, fara alte
leziuni asociate, precum luxatii sau fracturi suplimentare).

Tratamentul conservator consta in imobilizarea intr-un aparat gipsat circular care

trebuie neaparat sa cuprinda articulatiile cotului si pumnului, cu flexia antebratului fata de
brat la 90° si mana in supinatie (palma priveste in sus). Aparatul gipsat nu trebuie sa cuprinda
articulatiile metacarpo-falangiene, pentru a permite mobilizarea degetelor. Membrul
imobilizat trebuie sustinut printr-o esarfa lata, pentru a preveni angularea ulnara a
fragmentelor si pentru a mentine membrul in pozitie elevata (astfel se previne sau limiteaza
aparitia edemului in tesuturile moi). Miscarea permanenta a degetelor trebuie incurajata. Este
necesara o atenta supraveghere clinica pentru a preveni aparitia sindromului de compartiment
la nivelul antebratului. Monitorizarea clinica si radiologica periodica este esentiala pentru a
observa in timp util eventualele deplasari secundare. Convertirea la tratamentul chirurgical
este posibila numai in primele 3 saptamani de la producerea evenimentului traumatic. Dupa
aceasta perioada, o reducere anatomica este foarte dificil de obtinut (focarul de fractura
consolideaza). Imobilizarea se mentine pana la aparitia semnelor clinice (disparitia durerii) si
radiologice de consolidare.

Avantajele tratamentului conservator sunt reprezentate de anularea riscului anestezico-

chirurgical si infectios, dar presupune riscul unor deplasari secundare, intarziere in
consolidare sau consolidare vicioasa, cu urmari nefavorabile asupra functionalitatii
membrului superior afectat.

Complicatiile imobilizarii in aparat gipsat circular sunt reprezentate de riscul aparitiei

sindromului de compartiment: edem masiv al tesuturilor moi ale antebratului, constranse intr-
o structura inextensibila. Poate apare ischemia musculaturii, care se retracta, generand asa-
numita contractura Volkmann, cu pierderea functionalitatii membrului superior. De asemenea
o evaluare clinica amanuntita trebuie sa excluda eventuale leziuni nervoase (tulburari motorii
si de sensibilitate) si/sau vasculare (absenta pulsului periferic si modificari de culoare si
temperatura tegumentare).

Tratament chirurgical:

Tratamentul chirurgical este rezervat fracturilor cu deplasare ale antebratului, fracturi

instabile, in care nu se poate obtine vindecare corecta doar prin imobilizare gipsata. De
asemenea tratamentul chirurgical este indicat in fracturile deschise, precum si in caz de
complicatii neurologice, vascular sau existenta altor fracturi asociate.
 Fixatorul extern (solutie temporara)

Fixatorul extern reprezinta un cadru rigid, solidarizat prin fise metalice introduse in
fragmentele osoase ce trebuie reduse si fixate in pozitie anatomica. Fixarea externa este o
solutie provizorie de tratament, in cazul pacientilor politraumatizati, cu importante leziuni ale
tesuturilor moi, ce nu permit o fixare definitiva imediata. Convertirea la fixare definitiva nu
trebuie intarziata cu mai mult de 3 saptamani, datorita riscului crescut de infectie, in caz
contrar. Plasarea fiselor trebuie sa permita aplicarea ulterioara a unei placi pentru fixare
definitiva.

Avantajele fixarii externe sunt: fixare rapida, cu evitarea agravarii leziunilor tesuturilor
moi (mai ales in cazul fracturilor deschise), reducerea semnificativa a durerilor pacientului,
pana la fixarea definitiva.

Placa si suruburi

Reducerea deschisa si fixarea interna cu placa si suruburi (Fig. 3) este tratamentul de

electie in cazul fracturilor radiusului si ulnei. Aceasta tehnica presupunerea deschiderea
focarului de fractura, indepartarea tesuturilor devitalizate si fragmentelor osoase neviabile,
reducerea fracturii si fixarea in pozitie anatomica cu placa si suruburi.

Indicatiile sunt: fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, cu deplasare, cu sau fara
fragment intermediar, fracturi ale ambelor oase ale antebratului, fracturi cominutive.
Avantajele sunt reprezentate de: reducere anatomica, fixare absoluta la nivelul focarului,
consolidare primara a fracturii, mobilizare precoce. Dezavantajele sunt reprezentate de: risc
anestezico-chirurgical (uneori inacceptabil in cazul pacientului politraumatizat), risc de lezare
a structurilor vasculo-nervoase in timpul interventiei, risc infectios, risc de producere a
fracturilor iatrogene, traumatism chirurgical important al tesuturilor moi cu risc de
devascularizare a fragmentelor osoase si intarziere in consolidare.

Postoperator, se poate asocia o imobilizare in atela gipsata antebraghio-palmara,

pentru 10-14 zile, pentru a permite vindecarea tezuturilor moi si diminuarea edemului. Pe
parcursului acestei perioade se incurajeaza miscarea activa si pasiva a degetelor, precum si
flexia-extensia a cotului. Moblizare activa si gimnastica medicala usoara este permisa dupa
suprimarea atelei.

Exercitiile active, cu rezistenta si incarcarcarea cu greutate sunt permise numai dupa

aparitia semnelor radiologice de consolidare osoasa. Controlul clinic si radiologic se face la 1,
2 si 4 saptamani postoperator, apoi odata pe luna, pana la consolidate. Intarzierea in
consolidare presupune interventii secundare si grefare osoasa.

Indepartarea materialului de osteosinteza in cazul acestor fracturi este un subiect

controversat. Avand in vedere faptul ca radiusul si ulna nu sunt structuri cu rol in sustinerea
greutatii corpului si ca interventia chirurgicala de indepartare a placii si suruburilor este una
laborioasa, cu risc de refracturare si leziuni neurologice, se prefera evitarea acestui procedeu.
 Tija centromedulara

Reducerea inchisa si fixarea interna cu tija centromedulara este rezervata fracturilor

antebratului cu leziuni importante ale tesuturilor moi. Aceasta tehnica presupune introducerea
unei tije metalice in canalul medular al radiusului sau ulnei si blocarea montajului cu suruburi
proximal si distal, sub control radioscopic.

Dezavantajul acestei tehnici este dificultatea de a obtine o reducere anatomica si

stabilitate rotationala. Avantajul fixarii cu tija centromedulara este evitarea producerii unui
traumatism aditional al tesuturilor moi si evitarea devitalizarii fragmentelor osoase prin
deschiderea focarului de fractura si deperiostare. Acest aspect este deosebit de important in
cazul traumatismelor de energie inalta cu leziuni grave de tesuturi moi.

Ingrijirea postoperatorie este similara tehnicii de fixare cu placa si suruburi. Daca

stabilitatea montajului este pusa sub indoiala, se poate continua imobilizarea in atela
antebrahio-palmara inca 4-6 saptamani. Controlul clinic si radiologic urmareste acelasi
protocol.

Indepartarea materialului de osteosinteza, in acest caz, nu presupune un risc de

refracturare, insa nu este o procedura de rutina. Se practica indepartarea tijelor, numai dupa
obtinerea consolidarii, in cazul in care acestea devin simptomatice.

IMPLANTURI ORTOPEDICE MODULAR ADAPTIVE BAZATE PE MATERIALE

INTELIGENTE

Implanturile folosite in osteosinteza osoasa in cadrul fracturilor sau al osteotomiilor sunt:

sarme, cercuri,suruburi, scoabe, placa cu suruburi, cui-placa, lama-placa, tije centromedulara
(simpla, cu blocaj static si blocaj dinamic), brose centromedulare. Materialele constituente ale
acestor implanturi osoase sunt realizate din materiale clasice (otel inox,titan etc.).Fiecare
dintre aceste implanturi sunt specifice unui/unor tipuri specifice de fracturi.

Pseudartroza diafizei radiale drepte dupa osteosinteza cusarma (degradare) intr-o

fractura– luxatie Galeazzi

Folosirea sarmei sau a cercurilor pentru cuplarea fragmentelor osoase este simpla, insa
aplicabila pentru cazul fractura – luxatieGaleazzi. Se intalnelnesc:
Sutura osoasa
- in fracturile oaselor late(spata, bazin). Se practica orificii in osul respectiv, prin ele setrece o
sarma.
Cerclaj
(incercuirea) - in fracturile diafizare in ciocde clarinet. Trebuie sa ramana o metoda de
exceptie si numai pentru fracturile oblice lungi si spiroide si in lipsa unui mijloc
deosteosinteza mai adecvat
Utilizarea de scoabe, agrafe, suruburi sau placi cu suruburi deosteosinteza. Aceste tehnici sunt
utilizate mai ales pentru cazuloaselor din vecinatatea articulatiilor
Insurubarea
- pasul surubulului este foarte mic pentru oasecompacte, pas mare pentru os spongios
(epifize).
Scoabele sau agrafele
se utilizeaza fie pentru fixareafragmentelor de fractur, fie pentru fixarea fragmentelor
deosteotomie ale oaselor mici. Realizeaza o fixare si o stabilizarerelativa a fragmentelor
osoase
 Toate aceste tipuri de implanturi clasice au fost studiate, fiind identificate, odata cu
aplicabilitatea lor, si posibileledeficiente sau probleme ce pot aparea in cadrul tehnicii
chirurgicale de interventie sau in cadrul tratamentului fracturii prinutilizarea acestor
implanturi. Deficientele au fost analizate in vederea identificarii directiilor pe care trebuie sa
le abordezecercetarea in cadrul acestui proiect, in vederea diminuarii sau eliminarii acestora.
O sumara trecere in revista adeficientelor identificate in cadrul acestui studiu se concentreaza
asupra sistemelor de prindere – probleme de fixare cusuruburi, distrugerea acestora datorita
suprasarcinii, respectiv datorita formei implanturilor care, de multe ori, duc ladezaxarea
partilor fracturate ale osului, la necompactarea fragmentelor de os si la formarea incorecta a
calusului osos.
Au fost studiate si metodele folosite pentru a putea compensa problemele degenerative
de tipul osteoporozei. care esteo stare progresivă a scheletului osos caracterizată prin masa
osoasă scazută şi deteriorare la nivel microarhitectural. Estefoarte frecvent intalnita.
Statisticile arata ca intre 65-75 ani mortalitatea este de 10% la femei si 22% la barbati, iar la
grupade varsta 75-85 ani, procentele se ridica la 17% la femei si 34% la barbati. Femeile cu
fractura de sold au un risc de decesde 2-5 ori mai mare in primul an dupa fractura decat
femeile de varsta similara fara fractura.
Aceasta subactivitatereprezinta o extensie a studiului, dezvoltarea de implanturi care
sa poata asigura chiar si solutii limitate pentru acestecazuri reprezentand o directie cu un
viitor clar, mai ales datorita imbatranirii accentuate a populatiei. In urma procesarii, s-au
obtinut hartile de tensiuni mecanice care apar în structura analizată, pentru diferite grade de
osteoporoza.

Se constata ca rezistenţa osuluişi, în special, aţesutului spongios scade cu 50% la

apariţia unui grad de 15% osteoporoză,iar la 20% grad de osteoporoză fracturile capului
femural sunt iminente. Se observă din figurile prezentate căzona cea mai periculoasă o
constituie gatul capului femural, concluzie confirmata de obsevatiile clinice ale fracturilor
reale.

Aceasta directie s-a axat nu numai pe studiul implanturilor clasice, dar si pe

identificarea particularitatilor ce trebuieaplicate modelelor din baza de date care sunt folosite
pentru studiul osului osteoportic
Bibliografie:
[]
Baciu, C., (1977), Anatomia functionala si biomecanica aparatului locomotor, Editura
Sport Turism, Bucuresti
[] Dragan, I., (1994), Medicina sportiva aplicata, Editura Editis, Bucuresti
[]Gentry Steele, D., Bramblett, C., A., (2003), The anatomy and biology of the human
skeleton, Library of Congress Cataloging
[] Manno, R., (1992), Les bases de l’antrenement sportif, Editura Revue EPS, Paris
[] Weineck, J., (1992), Biologie du sport, Editura Vigot, Paris

http://www.mec.tuiasi.ro/diverse/Biomecanica_gen.pdf

https://www.humanitas.net/ro/wiki/anatomie/oasele-lungi/

https://pregatirefizica.wordpress.com/tag/oase-lungi/

https://sistemul-osos.weebly.com/structur259.html

https://www.scribd.com/doc/148132298/Implanturi-Ortopedice-Modular-Adaptative-Bazate-
Pe-Materiale-Inteligente

https://www.academia.edu/checkout?feature=ADVANCED_SEARCH&trigger=download-new-design-
related-works&after_upgrade_path=%2Fsearch%2Fadvanced%3Fw%3D33972329