Mișcarea

Mișcarea, una dintre însușirile caracteristice ale organismelor vii, se realizează la om prin
intermediul sistemului osteoarticular, cu rol pasiv, și al sistemului muscular, componenta activă;
acestea asigură mișcările corpului, ale unor segmente ale sale și locomoția.

Sistemul osos

Osteogeneza și creșterea oaselor

Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osteogeneză = transformarea țesutului
cartilaginos sau conjunctivo-fibros al embrionului în scheletul osos al adultului
După originea lor, oasele se pot împărți în:
 oase de membrană, dezvoltate prin osificare desmală (endoconjunctivă)
 oase de cartilaj, dezvoltate prin osificare encondrală
Osificarea desmală. — de membrană — oasele bolții cutiei craniene, parțial clavicula
(corpul) și mandibula. Această osificare realizează și creșterea în grosime a oaselor lungi pe
seama păturii interne periostului. Se realizează prin osificarea directă a unor membrane
conjunctive în anumite puncte. Punctele = locul unde celulele conjunctive se transformă în
osteoblaste ce secretă oseină (substanță preosoasă), aceasta înglobează fibrele colagene, iar cu
timpul, se impregnează cu săruri de calciu și formează lamelele osoase. În aceste puncte
osificarea iradiază de la centru spre periferie. Prin fuzionarea tuturor centrelor de osificare se
formează osul definitiv
Osificarea encondrală — oasele membrelor, oasele scurte, oasele vertebrelor și oasele bazei
craniului; de asemenea, prin acest tip de osificare se realizează creșterea în lungime a osului la
nivelul cartilajului de creștere, cartilajul diafizo-epifizar. La oasele de cartilaj se formează mai
întâi modelul osului și apoi începe osificarea.
În modelul cartilaginos al unui os lung apar centre de osificare, mai întâi în diafiză, ulterior și
în epifize. Aceste centre se numesc puncte de osificare primitivă (primară).
Osificarea epifizelor începe mai târziu, după ce ele au ajuns aproape de dimensiunile
definitive.

Osteogeneza:1.cartilaj hialin; 2.centru (punct) primar de osificare;

3.capilare epifizare; 4.centri secundari de osificare; 5.cavitate medulară;
6.os spongios; 7.os compact; 8.periost; 9.epifize;10. diafiză.
 Rămân cartilaginoase, până în jurul vârstei de 20 de ani, doar cartilajele de conjugare
diafizoepifizare sau de creștere. Celulele acestor cartilaje proliferează numai spre diafiză,
realizând astfel procesul de creștere în lungime a osului. Creșterea în grosime este realizată de
zona internă, osteogenă, a periostului.
După ce procesul de creștere a încetat, epifizele rămân acoperite cu un strat subțire de cartilaj
hialin, numit cartilaj articular.
În jurul vârstei de 20-25 de ani, când creșterea în lungime a încetat, cartilajele de creștere sunt
înlocuite de țesut osos, iar epifizele se sudează la diafize. Punctele de osificare secundare apar
mai târziu în diferite regiuni ale osului, determinând formarea de apofize, tuberozități, fețe
articulare, creste osoase.
Osteogeneza este un proces general al organismului. Ea se face sub influența unor enzime cu
rol în calcificare (fosfataze), a unor vitamine (D, C, A), a unor hormoni (hipofizari, tiroidieni,
paratiroidieni, sexuali) și a altor factori metabolici, o alimentație bogată, mai ales în săruri de
calciu (lapte și produse lacate).
Creșterea în lungime se datorează cartilajelor de creștere ale oaselor lungi dintre diafiză și
epifize.
Creșterea în grosime se datorează stratului intern de țesut conjuntiv lax al periostului în care
osteoblastele secretă oseina ce se alătură osului vechi în cercuri concentrice, de la exterior spre
interior.
Scheletul
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (organe dure și rezistente), așezate în poziție anatomică.
După forma lor, oasele se clasifică în:
• oase lungi — predomină lungimea: humerus, radius, ulnă, femur, tibie, fibulă;
• oase late — predomină lățimea și înălțimea: parietal, frontal, occipital, stern, scapulă,
coxal;
• oase scurte — cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale: carpiene, tarsiene.
• oase neregulate — vertebre, sfenoid, etmoid, mandibulă;
• oase pneumatice — frontal, maxilar, etmoid, sfenoid;
Există și oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul
cvadricepsului femural) — oase sesamoide.
Există și oase alungite — coastele și clavicula, la care predomină lungimea, dar care nu
prezintă diafiză și epifize, așa cum au oasele lungi.
 Compoziția chimică a oaselor

Osul conține 20 % apă și 80 % reziduu uscat. Este alcătuit dintr-o matrice organică solidă,
care este foarte mult întărită de depozitele de săruri de calciu.
Matricea organică a osului - este alcătuită 90-95% din fibre de colagen, iar restul este un
mediu omogen numit substanță fundamentală, împreună constituind oseina. Fibrele de colagen se
extind în primul rând de-a lungul liniilor de forță de tensiune și dau osului marea sa rezistență la
tensiune.
Sărurile minerale. Sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu, iar cea mai
importantă substanță cristalină este hidroxiapatita.

La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlalte organe. O particularitate

metabolică o constituie marea afinitate a substanței fundamentale față de sărurile minerale.

Articulațiile

Articulațiile sunt organe de legătură între oase, fiind sediul mișcărilor. După gradul de
mobilitate, articulațiile se împart în sinartroze și diartroze.
Sinartrozele__
Sunt articulații fixe, imobile; nu posedă cavitatea articulară. În acest tip de articulații se
execută mișcări foarte reduse. După tipul țesutului care se interpune între cele două oase care se
articulează,distingem:
- sindesmoze — se interpune țesut fibros (suturile craniene, articulația dintre oasele coxale și
sacrum)
- sincondroze — se interpune țesut cartilaginous (simfizele)
- sinostoze — se interpune țesut osos (sindesmoze și sincondroze osificate cu vârsta)
 Diartrozele
Sunt articulații care posedă un grad variabil de mobilitate și se impart în:
- amfiartroze (articulații semimobile)
- artrodii (articulații mobile)
Amfiartfozele au suprafețe articulare plane sau ușor concave (articulațiile dintre corpurile
vertebrale care se fac prin interpunerea discurilor intervertebrale).
Artrodiile sunt articulații sinoviale, cu o mare mobilitate (articulația cotului, genunchiului).
La nivelul unei articulații mobile, mișcările depind de forma suprafețelor articulare.
Ele se pot realiza în jurul unui ax, a două axe sau a trei axe.
Artrodiile prezintă mai multe elemente structurale:
• suprafețe articulare - sunt acoperite de cartilaj articular, format din țesut cartilaginous hialin
cu rol de tampon, amortizând presiunea exercitată de greutatea corpului și rol de protecție,
ușurând alunecarea oaselor în timpul mișcărilor
• capsula articulară; - menține oasele în contact și împiedică dislocarea (protejează
articulațiile)
• membrana sinovială (stratul profund al capsulei) - secretă lichidul sinovial, ce lubrifică
articulația și hrănește cartilajele articulare
• cavitatea articulară - spațiu virtual, cuprins între capetele osoase care se articulează și
capsula articulară; conține o cantitate mică de lichid sinovial
• ligamente articulare - mențin în contact suprafețele articulare
 Tipurile de mișcări în articulații

Flexie - Mișcări dc apropiere sau de îndepărtare a două segmente alăturate. Se fac

Extensie în jurul unui ax transversal.
Abducție - Prin adducție se realizează apropierea față de axul median al corpului, iar
Adductie prin abducție îndepărtarea față de axul median.
Rotație Mișcare realizată în jurul axului care trece prin lungul segmentului ce se
deplasează; poate fi externă sau internă, după cum segmentul se rotește spre
corp sau în afară.
Circumducție Este mișcarea complexă care totalizează flexia, extensia, abducția,
adducția și le asociază cu rotația.
Pronație - Pronația este mișcarea dc rotație a mâinii, prin care policele se rotește
Supinație medial, palma privind în jos, iar supinația este mișcarea inversă.
La picior, când planta privește spre lateral și marginea externă a piciorului
se ridică, se realizează pronația, iar supinația se realizează invers.

Rolul sistemului osos

Funcția mecanică
Oasele împreună cu mușchii au rol în mișcare și constituie împreună sistemul locomotor,
în care oasele sunt organele passive, iar mușchii - organele active.
Oasele reprezintă locul de inserție pentru mușchi, iar conlucrarea cu aceștia se realizează pe
baza pârghiilor de cele 3 ordine din mecanică.
Elementele pârghiei osoase sunt:
S - punctul de sprijin (articulația);
F - punctul de aplicare a forței active (mușchiul în contracție);
R - punctul de aplicare a rezistenței (reprezentat de os; este greutatea care trebuie învinsă de
efortul depus).
• Pârghiile de gradul I sunt legate mai ales de păstrarea echilibrului (de exemplu, articulația
craniului cu coloana vertebrală asupra căreia acționează mușchii cefei, cea coxofemurală și cea
dintre tibie și tarsiene).
• Pârghiile de gradul II sunt mai rare (de exemplu, articulația dintre oasele gambei și picior,
unde acționează forța mușchilor gemeni ai gambei asupra osului calcaneu).
• Pârghiile de gradul III sunt cele mai frecvente (de exemplu, articulația dintre humerus și
oasele antebrațului sau dintre femur și oasele gambei; punctul de sprijin este chiar cotul, respectiv
genunchiul).
 Oasele susțin greutatea corpului, fiind organe dure a căror compoziție chimică și structură
facilitează acest rol. Oseina conferă elasticitate oaselor, iar sărurile minerale - duritate. Împreună
asigură rezistența la presiune. Cu vârsta, cantitatea de oseină scade, în favoarea sărurilor minerale,
ceea ce micșorează elasticitatea oaselor și favorizează fracturile.

Oasele asigură stațiunea bipedă a omului (ortostatismul) datorită unor particularități care îl
deosebesc de maimuțele antropoide.
 cutia craniană este mai voluminoasă;
 coloana vertebrală prezintă cele patru curburi (cervicală, toracală, lombară și sacrală)
în plan sagital; acestea împreună cu discurile intervertebrale amortizează șocurile
produse în timpul mersului dinspre talpă spre creier, mențin poziția de echilibru și
măresc rezistența la presiune;
 cutia toracică este mai largă, turtită anteroposterior și împinge membrele superioare
lateral;
 bazinul este mai larg, cu oasele centurii pelviene mai dezvoltate;
  femurul este lung, cu numeroase puncte de inserție, mai ales ale mușchilor fesieri;
cele mai multe puncte de inserție sunt pe osul coxal;
 talpa piciorului fiind boltită, greutatea se repartizează pe toată suprafața;
 centrul de greutate se găsește în plan transversal, deasupra simfizei pubiene.

Ca adaptare la procesul muncii, degetul mare de la membrul anterior este opozabil, iar
articulația mâinii este foarte mobilă (se poate executa mișcarea de supinație - palma mâinii în sus,
cu degetul mare orientat spre exterior).

Unele oase au rol de protecție pentru anumite organe vitale. Astfel, cutia craniană
adăpostește creierul, cutia toracică — inima și plămânii, bazinul osos — organele pelviene,
canalul vertebral — măduva spinării.

Oasele împreună cu mușchii dau forma corpului și dimensiunea acestuia. Există însă
unele particularități care diferențiază cele două sexe, astfel, la femei, scheletul este mai ușor,
oasele sunt mai mici, centura pelviană mai largă, umerii mai înguști și cutia toracică mai scurtă.

Funcția metabolică
Oasele sunt o rezervă de substanțe minerale. Ele sunt un sistem funcțional viu în care are
loc o permanentă primenire a calciului și fosforului prin intermediul sângelui. Fixarea Ca și P sub
formă de săruri minerale în oase este un proces de mineralizare, iar mobilizarea din oase în sânge
este un proces de demineralizare. Prin aceste două procese se asigură echilibrul fosfocalcic în
organism.
În anumite situații, acest echilibru poate fi perturbat (de exemplu, în sarcină, o parte din
calciul din corpul mamei este mobilizat în corpul fătului; în paralizii, paralel cu atrofia mușchilor,
are loc și o demineralizare a oaselor datorită reducerii metabolismului; la bătrâni, procesele de
demineralizare sunt mai active decât cele de mineralizare; de aici frecvența fracturilor)
Oasele îndeplinesc o funcție antitoxică. Unele substanțe toxice (Hg, Pb, As, F) sunt
depozitate în oase și eliminate în timp, astfel că acțiunea lor toxică este diminuată. În schimb,
substanțele radioactive (de exemplu, stronțiul sunt înglobate în oase unde distrug măduva,
producând anemii grave.

Funcția hematopoietică
Sistemul osos are rol hematopoietic datorită măduvei roșii.
La copii, toate oasele, iar la adult oasele late conțin măduva roșie, hematogenă. La adult,
măduva din canalul central al diafizei oaselor lungi este galbenă (țesut adipos cu rol de rezervă),
iar la vârstnici, este cenușie, nefuncțională (țesut fibros).

Noțiuni elementare de igienă și patologie

Deformările
Pot apărea la nivelul oricărui component al sistemului osos; cele mai întâlnite sunt cele de la
nivelul coloanei vertebrale: cifoza, lordoza și scolioza. Cifoza reprezintă o exagerare a curburii
coloanei toracale; lordoza reprezintă o exagerare a convexității coloanei lombare, iar scolioza o
curbare laterală, anormală a coloanei vertebrale, putând apărea la orice nivel al acesteia.

Fracturile
Întreruperea continuității anatomice a unui os. De regulă survin în urma unor traumatisme dar
există și situații particulare, în cadrul unor boli, când pot fi și spontane (osul este fragil sau
fragilizat în cadrul unei suferințe sistemice).
 închise - capetele oaselor străpung pielea și mușchii
 deschise
Entorsele
Se constituie prin alungirea ligamentelor componente ale unei articulații, precum și a
ligamentelor de vecinătate. Pot avea diverse grade de gravitate, tratamentul făcându-se diferențiat
Se asociază frecvent cu sinovite (inflamarea membranei sinoviale).
Luxațiile
Semnifică dislocarea elementelor componente ale unei articulații, în special a suprafețelor
articulare. Cele mai vulnerabile articulații sunt cele ale genunchiului și umărului.
Bolile reumatismale
Termenul de artrită (caracter inflamator al articulațiilor - „boala care mușcă inima și linge
articulațiileˮ) este general pentru un număr de peste 50 de afecțiuni articulare diferite, toate
având ca simptom edemul, inflamația și durerea. Cauzele celor mai multe artrite rămân
necunoscute, dar multe dintre ele survin unor traumatisme sau procese infecțioase.
 Scheletul
Denumirea
Părți componenete Număr de oase Denumirea oaselor
segmentului
Scheletul capului Neurocraniu (boltă, bază) - 8 oase =
- 22 de oase 2perechi + - 2 perechi - temporale(oasele tâmplelor)
4 nepereche - parietele (oasele bolții craniene)
- 4 nepereche: - frontal (osul frunții)
- etmoid
- sfenoid
- occipital (osul cefei)
Viscerocraniul (oasele fetei) -14 = - 6 perechi: maxilare, palatine, nazale (formează
- adăpostește segmentele 6 perechi + piramida nazală), lacrimale, zigomatice, cornetele
periferice ale unor analizatori 2 nepereche nazale inferioare
și primele segmente ale -2 neperechi: vomerul, mandibula (maxilarul
aparatelor respirator și digestiv inferior și singurul os mobil al craniului)

Scheletul Coloana vertebrală - 33-34 de - regiunea cervicală -7 vertebre mici care

trunchiului vertebre (între care alcătuiesc regiunea gâtului
- 59 de oase se găsesc discurile -1-atlas (sunt diferite de celelalte și
intervertebrale, -2-axis ( asigură articularea craniului la
fîbrocartilaginoase) coloana vertebrală)
- regiunea toracală - 12 vertebre (se articulează
cele 12 perechi de coaste intrând în alcătuirea cutiei
toracice)
- regiunea lombară - 5 vertebre mari
- regiunea sacrală - 5 vertebre sudate între ele
formând osul sacrum de formă triunghiulară
- regiunea coccigiană - 4-5 vertebre sudate
formând osul coccis
Coaste -12 perechi -24 de oase -7 perechi adevărate - se prind direct pe stern prin
cartilaje costale proprii
-3 perechi false - se prind de stern prin intermediul
cartilajelor perechii a VII-a
-2 perechi flotante - rămân libere - nearticulându-
se la stern
Stern (de acest os se - 1 os - este alcătuit din - manubriu
articulează 10 perechi de coaste - corp
și clavicula) - apendice xifoid
- 2 oase clavicula și scapula (omoplat)
Centura scapulară (nu se
artic. la coloana vert. ci la stern
prin claviculă)
Scheletul brațului - 1 os humerus
Scheletul membrelor
superioare Scheletul antebrațului - 2 oase radius și ulna (cubitus)
-64 de oase Scheletul mâinii - 27 de oase 8 carpiene, 5 metacaipiene, 14 falange
- 2 oase cele 2 oase coxale se articulează (posterior și
anterior) și formează pelvisul
Centura pelviană (se artic. la
reg. sacrală a zoloanei vertebrale)
Scheletul membrelor Scheletul coapsei - 1 os femur
inferioare
-62 + 2 rotule Scheletul gambei - 2 oase tibia și fibula (peroneu)
(la genunchi) Scheletul piciorului 26 de oase 7 tarsiene, 5 metetarsiene, 14 falange
____________________