APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE

Aparatul de susţinere şi mişcare (locomotor) este alcătuit din:

 schelet (sistemul osos);
 cartilagii (sistemul cartilaginos);
 muşchi scheletici (sistemul muscular).

OSTEOLOGIE

Partea din Anatomie care se ocupă cu studiul macroscopic al oaselor

este denumită OSTEOLOGIE (de la gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire).
Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra
căreia acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt
elemente dure ce determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează
organele vitale moi, constituind un depozit de săruri minerale.
Scheletul reprezintă totalitatea pieselor osoase (cu origine
mezenchimală) şi cartilaginoase din corpul unui animal, legate între ele prin
mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia sau forma oaselor.
După formă, oasele se clasifică în:
 lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte cu mult
dimensiunile de lăţime şi grosime.În interiorul osului se află canalul
medular (de ex. femur, humerus,radius, tibie etc);alungite-sunt oase
mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima categorie şi fără
canalul medular la interior (de ex. coastele);
 late-sunt oase cu două dimensiuni mai dezvoltate şi a treia
dimensiune mai redusă (de ex. oasele craniului şi ale centurilor);
oasele lăţite prezintă canal medular;
 scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale şi
prezintă la interior ţesut spongios.(de ex.oasele carpiene, tarsiene);
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la
interior o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei
sacilor aerieni denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.În structura
unor oase, la nivelul punctelor de solicitări maxime, apar nuclei de osificaţie
din care iau naştere oasele sesamoidiene.
 Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă,
periostul, endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase
sanguine şi nervi.
 Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios,
reprezentat de substanţa osoasă ce formează lamele sau traveele ce
se intersectează şi delimitează spaţiile areolare neregulate în care se
găseşte măduvă osoasă.
 Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase de ţesut conjunctiv
ale osului. Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu
excepţia locurilor de inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a
suprafeţelor articulare. Prezintă un strat superficial fibros şi stratul
profund-osteogen, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu
osul. Este format, la animalele tinere, din celule osoase tinere
denumite osteoblaste ce alcătuiesc stratul osteogen prin care osul
creşte în grosime. Endostul este o membrană conjunctivă elastică
(asemănătoare periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern
al oaselor lungi sau compacta internă a oaselor late.
 Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită
„pericondru". Cartilajul articular de acoperire se dispune pe
suprafeţele articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este
netedă, lucioasă, de culoare albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe
extremitatea osului cu care face corp comun şi este mai îngroşat în
centru, la capetele articulare şi la circumferinţa cavităţilor. Cartilajul
de conjugare este prezent la animalele tinere şi reprezintă acea
zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural,
este format din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre
conjunctive colagene şi celule conjunctive mature denumite
condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai multe într-un
condroplast.
 Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Volkmann. După
structură şi aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi
cenuşie.
 Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele
mature se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul
sternului, corpului vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este
 formată dintr-o stroma conjunctivo-reticulară, în care se găsesc
celulele fixe şi mobile hematogene ce generează hematiile şi
granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut hematopoetic. La
extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de osificare şi
constituie măduva osteogenă. La începutul vieţii extrauterine
măduva roşie a tuturor oaselor îşi păstrează numai funcţia
hematogenă, cea osteogenă fiind preluată de periost şi
cartilajele de acoperire.
 Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce
înlocuiesc elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele
medulare ale oaselor lungi.
 Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză
încetează. Are o consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este
semifluidă. Se întâlneşte în diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei
craniene.

Creşterea oaselor se realizează atât în lungime având loc în toată

perioada de creştere a organismului pe seama cartilajului de conjugare
epifizo-diafizar care la maturitate se osifică, cât şi în grosime datorită
stratului intern al periostului.

Accidente de suprafaţă ale oaselor

Suprafaţa oaselor nu este netedă astfel încât apar o serie de

neregularităţi sau accidente de relief care sunt: 1. eminenţe sau ridicături
şi 2. depresiuni sau cavităţi. După rolul şi modul de formare, accidentele
de suprafaţă ale oaselor sunt articulare şi nearticulare.

1. Eminenţele
1.1. Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre
extremitatea oaselor lungi şi sunt reprezentate de: cap
articular ce are aspectul unei sfere, unei calote sferice sau
hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau
mai puţin convex; trochlee-este asemănătoare cu un scripete
şi prezintă 2 condili separaţi de un şanţ median.
1.2. Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie
pentru tendoane şi muşchi sunt următoarele:
a. apofiză sau proces -este o eminenţă bine detaşată de restul
osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă
(coroană);coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă
(mamelon cu numeroase cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă
(dinte); uncinee (unghie);
b. protuberanţa- eminenţă boantă, voluminoasă având o bază largă;
c. tubercul-este o eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar
mai redusă ca întindere;
d. tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;
e. spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin ascuţită;
f. creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;

2. Cavităţile
2.1. Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos
hialin:
a. glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe
o suprafaţă redusă;
b. cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în întregime;
c. cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din 2 cavităţi
separate de un relief median.
2.2. Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor
tendoane, vase sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:
a. fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi sau mai înguste pe
suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară;
b. şanţ-este o scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în
special, tendoane, vase sanguine şi nervi;
c. culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos
hialin prin care alunecă tendoanele;
d. incizură-este o depresiune pe marginea unui os;
e. gaură-este o perforaţie în peretele osului prin care trec vasele
sanguine şi nervii;
f. canal şi conduct- care se formează când un vas sanguin sau un
nerv străbat un perete osos gros;
g. hiatus-este o depresiune întinsă în care se deschid orificiile mai
multor conducte;
h. fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi alungite.
 Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele
sanguine ,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea
se sistematizează în găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale. Privit în ansamblu, scheletul vertebratelor, se
sistematizează în 3 grupe regionale:
A. Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte
encefalul şi asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală
ce adăpostesc o serie de organe esenţiale ale aparatului digestiv şi
respirator şi asociate în splahnocraniu (viscerocraniu sau oasele
feţei).La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate
ce constituie scheletul şi suportul limbii, faringelui şi laringelui
denumit complex hioidian.
B. Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
C. Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic
deoarece vine în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi
posterior (sau pelvin deoarece se leagă de coloana vertebrală prin
oasele bazinului).
Oasele membrelor toracice şi pelvine sunt omoloage şi prezintă
comparativ 4 regiuni:
 zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
 stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
 zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
 autopodiul corespunzător scheletului palmei sau labei piciorului
la om şi cuprinde 3 subregiuni:
- bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
- metapodiul este alcătuit din:
membrul toracic - oasele metacarpiene;
membrul pelvin - oasele metatarsiene;
- acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare, apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic
sesamoid, asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la
membrul pelvin.