Sistemul circulator la ecvine

Aparatul circulator

Aparatul circulatore este constituit din două componente: primul component

este reprezentat de sânge și limfă (conținând elementele celulare) și cel de al doilea
reprezentat de un organ central contractil (cordul) și de o serie formațiuni canaliculare
(vasele), dintre care sunt cardiofuge (arterele), prin care sângele este împins de la
cord spre diverse organe și țesuturi în care se ramifică într-o rețea de vase
microscopice (capilare) și altele sunt cadiopete (venele și limfaticele), prin care
sângele adunat de la nivelul țesuturilor se reîntoarce la cord. Aorta și trunchiul
pulmonar sunt vase cardiofuge care își au originea la nivelul ventriculelor cordului.
Venele pulmonare, împreună cu arterele trunchiurilor pulmonare și capilarele
pulmonare, realizează un circuit închis (complexul micii circulații); restul venelor,
rezultate din confluența capilarelor și a nenumăratelor venule din organism, împreună
cu ramificațile aortei, realizează un al doilea circuit închis (complexul marii
circulații).
Sistemul circulator are ca funcție esențială menținerea constantă a lichidului
tisular în organism. Sistemul circulator cuprinde două componente funcționale:
sistemul vascular sanguin și sistemul vascular limfatic.
Sistemul vascular sanguin are rolul de a transporta oxigenul, substanțele
necesare funcționării organismului și eliminarea metaboliților din țesuturi. Sistemul
circulator participă la reglarea temperaturii corpului, la distribuirea hormonilor şi a
celulelor sistemului imun.
Sistemul vascular limfatic începe la nivelul capilarelor limfatice și este un
sistem de drenare pasivă, prin care circulă limfa. Aceasta este drenată de la țesuturi,
către circulația venoasă și este lipsită de mecanism de propulsie propriu.
Capilarele limfatice sunt canale vasculare închise la un capăt, care se
anastomozează și dau naștere la vase cu calibru din ce în ce mai mare, care se termină
la nivelul sistemului vascular sanguin. Sistemul limfatic, reintroduce în circulația
sanguină, lichidul din spațiile tisular.
Sângele

Circulația sângelui constituie una din cele mai importante legături dintre
mediul extern și organismul animal, reprezentând un sistem deschis energetic și
metabolic. Sângele circulă în interiorul patului vascular datorită diferențelor de
presiune dintre anumite segmente ale acestuia, prin contribuția a numeroși factori,
dintre care cel mai important este activitatea ritmică a inimii.
Sangele este un lichid vâscos format din 55% plasmă şi 45% celule, numite
elemente figurate. Are rol în nutriţia, respiraţia şi excreţia celulelor, transportă
produşii sintetizaţi de celule şi îndeplineşte funcţii de apărare. Organele
hematoformatoare asigură un flux continuu de elemente figurate tinere care le
înlocuiesc pe cele îmbătrânite.
Sângele are culoare roşie datorită hemoglobinei din eritrocite, reacţie uşor
alcalină (pH-ul 7,2-7,4), gust sărat, miros specific şi densitatea de 1,058-1,060. La
mamiferele domestice masa totală a sângelui reprezintă cca 1/13 din greutatea
corpului.
Sângele care iese din vase se coagulează, separându-se într-o parte lichidă –
serul şi o parte solidă-coagulul, format dintr-o reţea de fibrină în care sunt prinse
elementele figurate.
Plasa este un lichid gălbui, cu gust sărat şi vâscozitate scăzută, alcătuit din
90% apă, 9% substanţe organice şi 1% substanţe minerale. Substanţele organice sunt
reprezentate de proteine plasmatice (serumalbumine, serumglobuline şi fibrinogen),

2
substanţe azotate neproteice (uree, acid uric, creatină, creatinină), lipide, glucide,
enzime, hormoni, vitamine, colesterol, acizi lactic, oxalic etc.
Proteinele plasmatice au rol în menţinerea presiunii osmotice, transportul
nutrienţilor, reglarea vâscozităţii, asigurarea echilibrului acido- bazic şi rezervă de
substanţe proteice pentru organism.
Substanţele minerale sunt clorura de sodiu, fosfaţii de calciu, de magneziu,
carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu etc.
Elemente figurate. Celulele circulante constituie 45% din masa sângelui şi
sunt: eritrocite, trombocite şi leucocite.
Eritrocite sau globulele roşii sunt celule specializate în transportul gazelor
respiratorii. La mamifere sunt celule anucleate ce au în citoplasmă un pigment
respirator ce conţine fier, numit hemoglobină.
Culoarea eritrocitelor este galben portocalie, forma de disc biconcav,
dimensiunile între 3,5-12,5microni, iar numărul este cuprins între 2 şi 13 mil/mm³.
Durata medie de viaţă a eritrocitelor este de 120 zile. Mărimea şi numărul globulelor
roşii variază cu specia, rasa, sexul, vârsta, stare fiziologică, starea de sănătate, etc.
Membrana lipoproteică conţine substanţe glucofosfolipidice ce determină
proprietăţile antigenice ale membranei în funcţie de care se stabilesc grupele sanguine
0(I), A (II), B(III), AB(IV). În zona centrală a citoplasmei se găseşte hemoglobina
formată din globină şi hem.
Datorită fierului, hemoglobina poate fixa labil 4 molecule de oxigen formând
oxihemoglobina (Hb4O2) la nivelul alveolelor pulmonare, ce conferă culoarea de roşu
aprins sângelui şi-l cedează la nivelul ţesuturilor, unde se încarcă cu dioxid de carbon
formând labil carbohemoglobina (HbCO2). Sângele venos ce transportă dioxidul de
carbon la plămâni este de culoare mai închisă. Cu monoxidul de carbon hemoglobina
formează o combinaţie ireversibilă-carboxihemoglobina (HbCO), determinând
reducerea sau încetarea aprovizionării cu oxigen a celulelor şi chiar moartea în
intoxicaţii cu monoxid de carbon (hemoglobina are o afinitate faţă de CO mai mare de
200-300 ori decât faţă de O2). În prezenţa anumitor substanţe oxidante (cianuri,unele
cloruri, apă oxigenată, nitraţi, unele medicamente), hemoglobina formează
methemoglobina de culoare brună în care fierul bivalent trece în fier trivalent. Este o
formă anormală de hemoglobină care poate reveni la structura normală după dispariţia
factorilor oxidanţi prin reducerea fierului trivalent la forma bivalentă.
Trombocite sau plăcuţele sanguine sunt celule mici 2-5 microni, de formă
sferică, ovală sau neregulate, anucleate, cu durată de viaţă de 8- 11 zile şi rol principal
în coagularea sângelui. La vertebratele inferioare celulele sunt mai mari şi au nucleu.
Numărul trombocitelor este diferit în funcţie de specie şi stare fiziopatologică fiind
cuprins între 150 000 şi 300 000/mm³.

3
 Trombocitele prezintă o zonă centrală granulară-cromomerul, ce conţine
mitocondriile, ribozomii, REN, lizozomii, ARN, fosfatide etc şi o zonă periferică
omogenă-hialomerul ce conţine enzime ce participă la formarea şi resorbţia
coagulului şi alte substanţe: histamină, serotonină, adrenalină. Trombocitele se
formează în măduva osoasă, provenind dintr- o celulă mare, numită megacariocit, care
se fragmentează ulterior in măduvă sau în sânge în sute de plachete. Producţia de
trombocite este reglată de un hormon numit trombopoetina, sintetizat în ficat.
Trombocitele sunt distruse în majoritate în splină. Aproximativ o treime din
trombocite sunt depozitate în splină şi chiar mai multe dacă splina este mărită.
Leucocite sau globulele albe, sunt celule nucleate, cu mobilitate proprie,
variate ca mărime şi formă, cu durată scurtă de viaţă 2-5 zile, îndeplinind funcţii de
apărare a organismului. Sunt formate în ţesutul mieloid şi limfoid se întâlnesc în
splină, ganglioni, vase limfatice şi pot trece prin pereţii capilarelor (diapedeză) în
limfă şi ţesuturi. Numărul leucocitelor variază cu specia şi starea fizio-patologică fiind
cuprinse între 4000 şi12000/mm³.
Creşterea peste normal a numărului de leucocite se numeşte leucocitoză, iar
scăderea leucopenie. La unele leucocite citoplasma apare granulară (granulocite), iar
la altele este clară, omogenă (agranulocite). Nucleul are forme diferite, la unele
leucocite fiind bine conturat, iar la altele lobat, ramificat încât par mai mulţi nuclei
într-o celulă.
Leucocitele mononucleare (agranulocite) sunt celule cu nucleu unic, cu un
singur nucleol, bogat în ADN şi histone: limfocitele şi monocitele.
Limfocitele sunt celule mai mici cu dimensiuni cuprinse între 4,5 şi 12 microni
şi reprezintă 30-70% dintre leucocite. În funcţie de mărimea lor sunt clasificate în
limfocite mici, mijlocii şi mari. Au un nucleu mare, ovoidal sau sferic înconjurat de o
zonă subţire de citoplasmă. Traversează capilarele sanguine, ajung în ţesutul
conjunctiv şi apoi revin în sânge pe cale limfatică. Sunt celule cap de serie pentru
celule conjunctive şi celule sanguine. Au rol în apărare prin sinteza de anticorpi sau
prin fagocitoză când se transformă în plasmocite.
Monocitele sunt celule mari (15-30 microni), mobile, reprezentând cca 5-7%
din numărul de leucocite (300-700/mm³). Nucleul este mare, situat central, reniform,
înconjurat de o cantitate mare de citoplasmă. Fagocitează microbii şi resturile celulare
(de aceea sunt numite şi macrofage), iar în ţesutul conjunctiv se transformă în
histiocite.
Leucocitele polimorfonucleare (granulocite). Sunt celule cu nucleul format din
3-5 lobi uniţi prin filamente mici de cromatină, dând aspect de celule cu mai mulţi
nuclei, iar citoplasma conţine un număr mare de granulaţii care în funcţie de
proprietăţile lor tinctoriale clasifică polimofo-nuclearele în: neutrofile, acidofile şi
bazofile. La animalele domestice reprezintă între 30% si 70% din total leucocite.

4
 Neutrofile. Sunt celule sferice de 8-12 microni, cu nucleul segmentat în 3-6
lobi şi citoplasma cu granulaţii mici răspândite uniform. Sunt cele mai numeroase
dintre leucocite (3000-6000/mm³) şi au durata de viaţă de 2-5 zile. Neutrofilele sunt
celule mobile care străbat pereţii capilarelor şi ajung în ţesuturi unde au funcţia
esenţială de fagogitoză a microbilor şi a celulelor moarte.
Acidofile (eozinofile). Sunt celule sferice de 12-17 microni cu nucleu bilobat
şi citoplasma cu granulaţii mari uniform repartizate, au durata de viaţă de 8-12 zile şi
reprezintă cca 2-5% dintre leucocite(100- 400/mm³). Rol în fagocitarea complexelor
antigenice. Sunt prezente masiv în zona plăgilor în faza reparatorie, în inflamaţiile
imune şi neutralizează toxinele produse de paraziţi.
Bazofile reprezintă doar 0,5-1% dintre leucocite (10-100/mm³), au dimensiuni
de 8-12 microni, nucleu trilobat cu aspect de treflă, citoplasmă cu granulaţii mari,
inegale, dispuse neuniform şi acoperind parţial nucleul. Manifestă capacitate redusă
de fagocitoză şi are rol în homeostazie prin acţiunea anticoagulantă a heparinei şi
vasodilatatorie a histaminei.
Sângele circulă în organism printr-un sistem de vase închise de la cord spre
periferie şi invers.

Cordul

Cordul este un organ musculocavitar, cu activitate ritmică, cu rolul de a pompa

sângele în sistemul circulator.
Cordul este coniform, cu vârful orientat spre stânga, se află la 1 cm de fața
dorsală a sternului în planul coastei a VI-a, iar față de diafragm este la o distanță de 8
cm la cal. (Fig.1)
Este situat aproximativ în partea mijlocie a toracelui, față de planul median,
cordul este situat astfel: la ecvine 3/5 se află în stânga planului.
La nivelul peretelui costal, proiecția topografică a cordului variază în funcție
de specie, individ și stare de antrenament etc.
La ecvine, marginea aterioară atinge spațiul intercostal III iar cea posterioară
marginea caudală a costei a VI-a. Baza este plasată la jumătatea costală IV-VI, iar
vârful în apropierea articulației condro-sternale a costei a VII-a.
La ecvine lipsește vena cavă cranială stângă, cordul efectuează o mișcare de
rotație dispre dreapta înspre cranial, astfel încât, porțiunea dreaptă devine anterioară
iar cea stângă posterioară.

5
Figura 1. Schema evoluției cordului a arcurilor la vertebrate.A - Pești osoși; B - Broască; C
- Reptile; D - Păsări; E - Manifere;III-VI – Arcurile aortice 3, 4, 5, 6: 1-Ventricul stâng; 2-
Venticul drept; 2´- Atriul stâng; 3- Con atrial cu valvule sigmoide; 4- Bulb atrial; 5- Aorta
ventrala; 6- A. brahiale aferente; 7- A. brahiale eferente; 8- Trunchiul brahiocefalic drept; 8´-
carotidiană internă; 9- Trunchiul brachiocefalic stâng; 9´- A. carotidiană externă; 10- Cârjă
aortică (10´ 11´- Rădăcinile aortei dorsale); 11- Cârja aortică dreaptă; 12- Aorta dorsală; 13-
A. pulmonară; 14- Canal aortopulmonar (din arcul VI).

Conformația externă a cordului (Fig.2)

Forma generală a cordului este conică, cu baza orientată dorso-cranial, iar
vârful orientat spre regiunea xifoidienă a sternului. Apare mai alungit la ecvine.
Suprafața cordului este brăzdată de trei șanțuri: unul transversal și două longitudinale.
Șanțul transversal sau coronar împarte conul cardiac la toate speciile în masa atrială
situată dorsal și masă ventriculară, situată ventral. Șanțurile longitudinale sunt șanțul
paracornal și șanțul subsinuos.
Masa ventriculară este foarte dezvoltă, are aspect conic și marginile rotunjite,
fiind separată de masa atrială prin șanțul transversal sau coronar. După orientarea s-a
în cavitatea toracică, se descriu două fețe, două margini, o bază și un vârf.

6
 Figura 2. Aspectul cordului la ecvine, după Dyce. A- fața auriculară; B- fața atrială; 1-
ventricul drept; 2- ventricul stâng; 3- atriu stâng; 4- șanț paraconal; 5- trunchi pulmonar; 6-
auricul drept; 7- aorta; 8- lig. Aorto-pulmonar; 9- v. cavă canială; 10, 10´- aa. pulmonare;
11,11´- vv. Pulmonare; 12- v. azigos dreaptă; 13- v. cavă caudală; 14- a. coronară dreptă; 14´-
subsinoasa.

Fața dreaptă, numită și fața atrială întrucât corespunde cu fața sinusală a

atriilor, apare parcursă de șanțul interventricular drept sau subsinuos.
Fața stângă corespunde cu porțiunile înfundate ale atriilor numite auricule,
motiv pentru care este determinată fața auriculară. Din șanțul coronar pornește șanțul
interventricular stâng sau șanțul paraconal care se oprește la o distanță variabilă, în
funcție de specie și de vârful cordului. Șanțul paraconal este mai evident decât șanțul
subsinuos, separă, fața stângă a cordului în două porțiuni inegale dintre care una
anterioară ce aparține ventricolului drept și una posterioară care aparține ventricului
stâng.
Ventriculii drept și stâng care compun masa ventriculară nu sunt egali
dezvoltați.
Ventricolul stâng prezintă un perete gros cu aspect cilindric.
Ventricolul drept are o dezvoltare diferită în corelație cu habitatul; la manifere
trestre, ventricolul drept prezintă peretele mai subțire, cu aspect de coif, și nu ajunge
până la vârful cordului, acesta aparținând ventricolului stâng.
Marginea ventriculară craniană aparține ventriculului drept, este convexă și
orientă ventro-caudal.
Marginea caudală sau marginea ventricului stâng este rectilinie.
Baza cordului prezintă originea aortei și a trunchiului pulmonar la stânga și
masa atrială la dreapta.
Vârful cordului apare ușor deviat spre stînga, fibrele musculare superficiale
formează o buclă caracteristică numită “vortex cordis”.

7
 Masa atrială, semilunară, este suprapusă peste baza masei ventriculare,
înconjurând originea marilor vase. Prezintă un șanț intratrial care separa atriul drept
de cel stâng.
Atriul drept prezintă dorso-cranial deschiderea venei cave craniale iar caudo-
laterale deschiderea venei cave caudale și a sinusului coronar. Extremitatea cranială se
prelungește mult, recurbânduse spre stânga, până la baza trunchiului pulmonar sub
forma unei prelungiri înfundate, cu aspect de ureche și cu marginile festonate,
respectiv auriculul drept.
Atriul stâng prezintă deschiderea venelor pulmonare, și extremitatea caudală
continuându-se cu auriculul stâng până spre baza aortei.

Conformația internă a cordului

Cordul la manifere și la păsări funcționează similar, întrucât găsim cele patru
compartimente sparate între ele. Există o porțiune dreaptă, venoasă și o porțiune
stângă atrială, care determină o circulație pulmonară și respectiv, corporală, complet
separate. Septul cardiac care separă cele două părți ale cordului prezintă o porțiune
inter-atrială și alta inter-ventriculară. Porțiunea inter-atrială la manifere, în perioada
embrională, prezintă un orificiu delimitat de un inel fibros (orificiul Botal), care face
posibilă comunicarea între cele două atrii. La acest nivel se găsește o formațiune
fibroasă cu formă valvulară, situată pe fața stângă a peretelui, valvula intratrială.
Odată cu funcționarea pulmonului, această valvulă se sudează la inelul fibros care
circumscrie orificiul Botal, apărând apoi sub forma unei depresiuni fosa ovală.
Septul intraventricular apare mai îngroșat, ușor curbat în ventriculul drep și pe
parcurs de vase puternice. La fetus prezintă o zonă fibroasă în centru, vestigiul al
orificiului Panizza.
Atriul drept, situat la baza ventricului drept, este separat de acesta prin
orificiul atrio-ventricular drept. El are o porțiune sinusală netedă și o prelungire
anterioară în fund de sac. Fundul de sac reprezintă cavitate auricului drept cu
numeroase reliefuri musculare (mușchi pectinați) ce dau aspect areolat peretelui
auricular.
La nivelul atriului drept, la manifere se deschid vena cavă caudală, vena cavă
cranială, sinusul coronar și venele cardiace mici.
La animalele domestice, cu excepția rozătoarelor și a păsărilor, vena cavă
cranială stângă dispare, iar un vestigiu din valvulă rămâne la nivelul sinusului
coronar. (Fig.3)

8
 Creasta terminală, vestigiu al valvulei sinusale drepte, desparte porțiunea
sinusală a atriului de porțiunea auriculară. Plașeul perforat de orificiul atrio-
ventricular drept, prezintă pe margini numeroase orificii de deschidere a venelor
cardiace mici.
Ventriculul drept apare mulat pe peretele anterior sau drept al conului
muscular care formează ventricolul stâng. Peretele postero-intern (stâng) corespunde
cu septul interventricular. Peretele antero-extern este concav. Cele două ventricule au
o capacitate volumetrică aproximativ egală. Peretele ventriculului drept este mai
subțire, reprezentând 1/3 din cel stâng (la maniferele terestre). În caviatatea
ventriculului se remarcă numeroase reliefuri ce constitue pilierii de ordinul I, II și III.
Pilierii de ordinul I aparte sub forma unor coloane groase a căror extremitate
dorsală se continuă cu numeroase cordaje tendinoase ce se inseră pe valvulele atrio-
ventriculare. Ventriculul drept are trei pilieri ce corespund celor trei valvule atrio-
ventriculare: doi pilieri, septali și unul parietal.
Pilierii de ordinul II tranversează cavitatea ca niște puncți tendinoase de pe
sept pe peretele ventriculer, trabecule septo-marginale. Aceste trabercule acționează
ca modelatoare ale distensiei ventricului și distribuie rețeaua Purkinnje.
Pilierii de ordinul III sunt situați la vârful cavităților ventriculare ce realizează
spații areolare.
La baza ventricului se diferențiază ontogeneric și morfologic două spații largi
de comunicare. Comunicarea cu atriu drept este închisă de valvula tricumspidă,
cealaltă comunicare, situată dorsal și la stânga de precedenta, reprezintă infundibulul
pulmonar, originea trunchiului pulmonar, separat de valvule semilunare.
Atriul stâng ca și atriul drept se sompune din porțiune sinusală și auriculară.
Fosa ovală este vizibilă și pe parte stângă a septului intratrial. Pe plafonul porțiuni
sinusale se găsesc orifiicile venelor pulmonare care variază ca număr în funcție de
specie, la ecvine 4-6.

9
 Figura 3. Conformația internă a cordului. a- marginea cranială a cordului, b- marginea
caudală, 1- cavitatea ventricului drept, 1´- atriu drept, 2- cavitatea ventricului stâng, 2´-
auricul stâng, 3- septal interventricular, 4- aorta ascendentă, 5- trunchiul pulmonar, 5´- bulbul
trunchiului pulmonar, 5´´- spațiul supraventricular, 6- valvule semilunare, 6´- bulbul aortic, 7-
șanț coronar, 8- valvulă ventriculară, 9- cordaje tendinoase, 10- orificiul atrioventricular
drept, 11- cordaje septomarginale (pilieri de ordin II, III), 12- mușchi papilar (pilieri de ordin
I)

Ventriculul stâng. Cavitatea ventriculului apare sub formă circulară în

secțiune transversală. Se remarcă prezența pilierilor de toate ordinele. Baza sa
superioară prezintă două orificii unul posterior atrio-ventricular, închis în timpul
sistolei de valvula mitrală sau bicuspidă și unul anterior, orificiul aortic, închis de
valvulele semilunare aortice.
Mușchii pilieri de ordinal I sunt: unul septal și unul parietal. Valva septală a
valvulei mitrale contribuie la delimitarea cavității ventriculare în două spații: unul sub
orificiul atrio-ventricular și altul aortic situat anterior spre dreapta care delimitează
conul aortic.
Conul aurtic este separat de bulbul aortic prin valvulele semilunare. Margine
liberă a valvulelor valvulei semilunare prezintă un nod fibros, nodul Morgagni la
artera pulmonară și nodul Arantius la aortă.

10
 Structura cordului
Cordul este constituit din fibre musculare cardiace (miocardice), formațiuni
fibroase conjunctive, țesut nodal, vase și nervi. Fibra musculară miocardică. Este
elementul de bază al structurii cordului.
Cordul este acoperit la exterior, de epicard, iar la interior aparare căptușit de
foița endocardică.
Endocarul. Este o tunică endotelială care tapetează cavitățile cordului,
continunându-se cu intima arterelor și venelor. Este un endoteliu monostratificat
pavimentos dispus pe o membrană bazală. Căptușește cavitățile cardiace, se continuă
pe cordajele tendinosă și valvule apoi cu intima vasculară. Sub endocard se găsește un
strat redus de țesut conjunctiv care se continuă printre fibrele musculare.
Endocardul se împarte în stâng (posterior) și drept (sau anterior). Endocardul
drept (sau venos) are o tentă ușor roșiatică și contribuie la formarea cuspidelor valvei
tricuspidale și a valvulelor sigmoide și se continuă cu endartera trunchiului pulmonar,
cu endovena cavelor și sinusului coronar. Endocardul stâng (sau arterial) are o culoare
gălbuie; contribuie la formarea cuspidelor mitrale și a vavulelor semilunare. O valvulă
este formată dintr-un schelet fibros (provenit din cordajele tendinoase și inele
fibroase), acoperit pe ambele fețe de endoteliu endocardic.
Epicardul este foița viscerală a pericardului seros, acoperă suprafața externă a
miocardului. Este format dintr-un strat unic de celule mezoteliale cubice sau
aplatizate, fibre elastice dispuse în rețea și fibre de colagen care se continuă cu stroma
miocardului. Acest țesus apare infiltrat cu țesut gras pe traiectul vaselor sanguine.
Țesutul conjunctiv. Faciculele de fibre miocardice sunt înconjurate de țesut
conjunctiv ce apare ca o pătură subțire la nivelul miocardului fiind mai aglomerat la
nivelul țesutului nodal și conducător. Fibrele de colagen sunt predominante.
Țesutul muscular. Țesutul muscular cardiac are caractere particulare, fiind un
mușchi striat care se contractă autonom și ritmic. Celulele musculare cardiace se
împart în: celulele care compun miocardul propriu-zis, a cărei funcție este contracția,
și țesutul nodat, cu rol în automatismul cardiac.
Miocardul sau muchiul cardiac, formează stratul cel mai gros al peretelui
inimii. El reprezintă componenta contractilă a inimii. Miocardul contractil este format
din fibre musculare cardiace comune. Miocardul atrial este mai subțire decât cel
ventricular, fibrele fiind dispunse lax și circular.
În miocardul ventricular fibrele cardiace sunt dispuse dens și au un traiect
oblic-spiralat, formând spre vârful vârtejul inimii. Direacția fasciculelor musculare
ventriculare poate fi schematic redată astfel: la suprafață fasciculele au o dispoziție
preponderent longitudinală, la mijoc circulară, iar la interior longitudinală. Primele

11
două pături sunt relativ subțiri. Musculatura ventriculilor este independentă și cu
desăvârșire despărțită de cea a atriilor. Nu există niciun fascicul din musculatura
atriilor care să se continue la nivelul miocardului ventricular. Singura legătură dintre
musculatura atriilor și cea a ventriculilor este realizată de către fascicolul Hiss.
Fibrele miocardice au un aranjament complex. Fibrele atriale sunt dictincte de
cele ventriculare.
Fibrele miocardice ventriculare au un aranjament longitudinal și spiroidal în
tubul cardiac astfel:
a) un strat superficial, cu aspect spiroidal, care se orientează în vederea
torsionări cordului. El acoperă cele două ventricule și corespund cu
fibrele unitive.
b) o pătură miogenă parietală proprie peretelui ventricular. Acest strat are
o dispoziție longitudinală, este distinct și se găsește și la nivelul
septului. În ventricule, acest strat are o valuare esențială în propulsia
sângelui spre marile vase.
c) stratul profund provine din răsfrângerea, la vârful cordului, a fibrelor
musculare unitive. Acest strat este format din pilieri ce au rol mecanic
și de distribuție a rețelei Purkinje.

Fibrele miocardice artriale sunt de două tipuri fibrele proprii care aparțin
fiecărui atriu, delimitează deschiderea vaselor la nivelul atriilor și fibrele unitive care
apar sub forma a două benzi distinctive.
Pericardul are forma unui sac care acoperă care acoperă la exetrior cordul.
Între pericard și cord se delimitează cavitatea pericardiacă, spațiul virtual în care se
găsește lichidul pericardic.
Pericardul are o structură trilamelară, fiind format din: pericardul fibros,
structuctură fibroasă, derivată din septul mediastinal al fasciei endotoracice; la baza
cordului se inseră pe originea marilor vase, apoi structurează lama mijlocie a
pericardului iar ventral se continuă din nou cu fascia endoracică prin intermediul
ligamentului pericardo-sternal sau/ și pericardo-frenic; pleura pericardică acoperă
pericardul fibros între cavitatea toracică; pericardul seros, situat medial pericardului
fibros, delimitează cavitatea pericardică și produce lichidul pericardic; este format din
două lamele: lama parientală, în contact intim cu pericardul fibros și lamela viscerală
(epicardul) ce acoperă miocardul.
Țesutul nodal (sau sistemul excitoconductor al cordului). Sistemul
excitoconductor al cordului este un complex de celule specializate. Caracterizat prin
conservarea proprietăților embrionare, respectiv contracția automată și ritmică a
cordului. Celulele sistemului excitoconductorsunt grupate în următoarele structuri
morfologice: nodul sinusal sau sinoatrial(SA) este reprezentat de un grup de celule

12
musculare specializate, are formă elipsoidă și situat în peretele atriului drept la nivelul
crestei terminale în aproierea veni cave craniale; căile internodale sunt reprezentate
de 3 fascicole, care continua nodul sinusal, străbătând pereții atriali și făcând legatura
cu nodul AV; nodul atrioventricular (AV), situate la baza septului interatrial în
planșeul atriului drept în aproipierea deschiderii sinusului coronar, având o formă
alungită, și se continua fără o dermarcație precisă cu fasciculul atrioventricular Hiss;
fascicolul Hiss are un scurt traiect sub forma unui trunchi comun, se tranversează
inelul atrioventricular drept de la drepta la stânga, până la marginea superioară a
septului interventricular (fiind singura structura de legătură funcțională între
miocardul atriilor și cel al ventriculelor), apoi se bifurcă în două ramuri, dreaptă și
stângă, ce coboară pe sub endocardul ventricular către apexul ventriculelor, unde se
resfrâng, continundu-se și ramificându-se, tot sub endocard, contruind rețeaua
Purkinje. (Fig.4, 5)

Figura 4. Sistemul excitoconductor al cordului de manifere. Nodul sinoatrical (SA),

căile internodale, nodul atrioventricular (AV), fascicolul Hiss și rețeau de fibre
Purkinje.

13
 Figura 5. Schema sistemului excitoconductor al cordului la manifere, după V.
Coțofan. 1- nodul sino-atriat, 2- nodul atrio-ventricular, 3- fascicolul Hiss, 4- ramura dreaptă
a fascicolului Hiss, 5- ramura stângă, 6,7- tranversarea prin trabeculele septo-marginale, 8-
rețeaua Purkinje.

Vascularizația și inervația cordului

Activitatea cardiacă necesită o vascularizație intensă și o bogată inervație.
Datorită acestui fapt cordul dispune de un mare număr de nervi și vase ce formează
rețele vasculo-nervoase complexe.
Vascularizația cordului
Cordul este irigat de două artere coronare: artera coronară dreptă se
desprinde din partea cracială a bulbului aortic, trece pe fața dreaptă trunchiului
pulmonar, pe sub auriculul drept și apare în șanțul coronar; parcurge spre dreapta
șanutul coronar până la originea șanțului subsinuos, unde se termină prin ramura
interventriculară subsinuasă (la ecvine) care urmărește șanțul omonim și o ramură
redus orizontală, artera circumflexă dreaptă, teritoriul de distribuție variază în funcție
de specie: la ecvine emite și artera subsinuoasă, continuându-se apoi cu ramura
circumflexă dreaptă; artera coronară stângă este mai mare decât precedenta și se
desprinde în același plan, dar din partea stângă a sinusului aortic, întretaie bordure
caudală a trunchiului pulmonar, iar la nivelul șanțului interventricular paraconal se
împarte în: ramura circumflexă și ramura interventriculară paraconală. Artera

14
circumflexă coronară stângă emite ramuri pentru: atriu stâng, marginea superioară a
ventriculului stâng.
Microscopic, media arterelor coronare este mai groasă decât a altor artere și ea
posedă fibre musculare dispuse longitudinal.
Ramurile circumflexe (Fig.6,7) sunt mai voluminoase și mai lungi
rumegatoase și carnivore, și mai scurte ecvine. Ele sunt plasate în șantul coronar avînd
un traiect maim ult sau mai puțin lung. Colaterale ramurilor circumflexe sunt
clasificate în atriale și ventriculare. Cele atriale sunt ascendente și mai subțiri, iar cele
ventriculare mai voluminoase, mai numeroase și au un traiect descendent.
Atriile și auriculele sunt irigate de ramurile atriale adescendente și desprinse
din arterele circumflexe. Ramurile ventriculare se desprind perpendicular din
coronare, se situează subepicardic, pătrund în miodard, având o direcție paralelă cu
fibrele miocardice.

Figura 6. Arterele coronare la cal (incidentă atrială)- Preparat de coroziune. 1-

mulajul valvelor aortice, 2- a. coronară dreaptă, 3- ramura circumflexă dreaptă, 4- ramura
interventriculară subsinusală, 5- ramura atrială intermedială dreaptă, 6- ramura atrială distală
dreaptă, 7- ramura interventriculară paraconală.

15
 Figura 7. Arterele coronale la cal (incidență auriculară) – Preparat de coroziune. 1-
bulbul aortic, 2- a. coronară stângă, 3- a. coronară dreaptă, 4- ramură interventriculă
paraconală, 5- ramură septală, 6- ramură circumflexă dreaptă, 7- ramură interventriculară
subsinusală.
Venele cordului se împart în 3 grupe: vena cardiacă mare, vena cardiacă
mijlocie și venele cardiace mici.
Vena cardiacă mare parcurge șanțul paraconal apoi șanțul atrio-ventricular în
partea stângă, până la nivelul sinusului coronar. Vena cardiacă mijlocie este situată în
șanțul subsinuos și se descarcă în sinusul coronar. Venele cardiace mici recolteză
sângele de la ventricul drept, se deschid separat la nivelul atriului drept și au un traiect
oblic.
Simtemul limfatic al cordului
Se descriu patru rețele: subendocardică, miocardică, epicardică și pericardică.
Vasele limfatice își au originea în spațiile intercelulare, apoi formează rețele, vase,
trunchiuri. Rețele converg formând trunchiurile (drept și stâng) care merg la nodurile
limfatice medistinalecardiace. În interiorul miocardului, vasele au un traiect paralel cu
fibrele miocardice și cu vasele sanguine.

Inervația cordului este constituită dint-o componentă ortosimpatică și una

parasimpatică și ale sistemului autonom.

16
 Circulația pulmonara și circulația sistemică
La manifere împărțirea în partea dreaptă și stângă a cordului este totală.
Întalnim două atrii și două ventricule și astfel două circulații complet separate. Sinusul
venos este înglobat complet în atriul drept. Atriul stâng se marește, cuprizând
trunchiul comun al venelor pulmonare. Atriile prezintă înfundături numite auricule.
Din ventricul stâng își ia originea aorta, iar cel dreapt trunchiul pulmonar.
Compartimentarea completă cordului determină apariția unei circulații duble, marea și
mica circulație, caracteristice vertebrelor hemeoterme.
Sângele este pompat din ventriculul stâng prin aortă. Aorta se divide și
subdivide formănd numeroase artere care ditribuie sângele, prin arteriole și capilare,
oxigenat la toate organele corpului, cu excepția pulmonilor. Ramificațiile aortei către
diferite organe sunt aranjate în paralel. La un animal în repaus, sângele care pătrunde
în aortă se distribuie în procent de aprox. 20% circulației splanchnice, 20% rinichilor,
20% mușchilor scheletici, 15% creirului, 3% arterelor coronar, iar diferența se
distribuie pielii și oaselor.
După traversarea capilarelor din organele irigate, sângele este drepat în venule
apoi în vene. Venele mici confluează în vene cu calibru mai mare, în final, sângele
venos fiind drenat în venel cave carnială și caudală, care îl conduc în atriul drept.
Circulația sângelui, pornind de la ventriculul stâng, prin aortă, la toate organele cu
reîntoarcerea prin venele cave, în atriul drept, este denumită circulația sistemică.
Deoarece circulația sistemică irigă toate țesuturile organismului, cu excepția celui
pulmonar, ea este frecvent denumită circulație periferică. Circulația sistemică are ca
punct de plecare aorta și ca punct terminus vena cavă.
Sângele ajuns în atriul drept este trecut în atriul stâng. Din atriul stâng, sângele
este propulsat prin arterele pulmonare. Arterele pulmonare se ramifică în artere din ce
în ce mai mici, formând, în final, capilarele pulmonare. Sângele din capilarele
pulmonare este drenat de venele pulmonare care îl conduc la atriul stâng. Circulația
sângelui de la ventricolul drept, prin arterele pulmonare, la pulmoni, cu reîntroarcerea
lui prin venele pulmonare, la atriul stâng se numește, circulație pulmonară. Circulația
pulmonară împreună cu cordul alcătuiesc circulația centrală. Sângele intră în
circulația centrală prin vena cavă și părăsește sistemul circular central prin aortă.
Circulația sistematică și circulația pulmonară sunt aranjate în serie.

17
 Sistemele vasculare porte
La o trecere prin circulația sistemică, săngele parcurge un singur pat capilar
înainte de a fi colectat în vene și de a fi drepat spre cord. Cele 3 excepții de la această
regulă sunt: prima este cea a circulației splanchnice: sângele care părăsește capilarele
splenice, gatrice sau mezenterice pătrund în vena portă. Vena portă transportă sângele
în ficat, unde sângele trece printr-un alt set de capilare, înainte de a se reîntoarce la
cord. Acest aranjament în seriea doua paturi capilare sistematice se numesște sistem
port. Sistemul port din circulația splanchnică permite substanțelor nutritive absorbite

18
din tractusul gastrointestinal să fie eliberate în ficat pentru fi prelucrate în vederea
stocării, sau să treacă mai departe în circulația generală; rinchii conțin cel de-al doilea
sistem port ( în care sângele traversează două paturti capilare ăn serie), reprezentat de
capilarele glomerulare, din sîngele drenat se distribuie capilarelor peritubulare.
Sistemul port renal permite rinichilor reglarea conținutului în apă, electroliți și alte
substanțe din sănge; cel de-al treilea sistem port este în encefal, unde constituie un
important sistem de control al secreției hormonale pituitare (hipofizare): după
traversarea capilarelor din hipotalamus (rețeaua primară), sângele pătrunde în
capilarele hipofizei anterioare (rețeaua secundară).

Cordul la ecvine
Cordul la cal, în timpul diastolei, are formă generală a unui con bont a cărui
înălțime este aproape egală cu lățimea bazei. Greutatea lui variază, dependent de talie,
rasă și stare de antrenament, între 1,300 – 5,00 kg. Fețele laterale, (atrială și
auriculară), sunt ușor aplatizate, iar țesutul gras subepicardic care este situat
preponderent în jurul șanțului coronar, are o culoare galbenă și o consistență moale,
uleioasă. (Fig.9 )

Figura 9. Secțiune sagitală prin cordul de cal. 1- aorta acendentă, 2- carjea aortică, 3-
tunchiul brahiocefalic, 4- valvule semilunare, 5- platfonul atriului stâng, 6- v. pulmonară, 7-
cuspida septală a valvulei mitrale, 7´- cuspidal parietală (în poziție închisă), 8- cuspidă
parietală a valvulei tricuspide, 8´- cuspidă angulară (secțiune în poziție deschisă), 9- atriul
drept, 10- a. pulmonară, 11- orificiul pulmonar și valvulele semilunare (în poziție închisă),
12- v. cavă cranială, 13- a. și v. coronară, 14- peretele anterior al ventricului drept, 15- m.

19
 papilar, 15´- m. papilar subauricular, 16- trabeculă septomarginală, 17- sept interventricular,
18- peretele posterior al ventricului stâng, 19- corzi tendinoase, 20- vârful ventricului stâng,
ce corespunde vârfului cordului (original).

Frecvența cardiacă la ecvine

Frecvența cardiacă (FC) este numărul de cicluri cardiace pe minut. Frecvența
cardiacă este o funcție a masei corporale (Mb) (după Schmidt Nielsen, 1983).
Frecvența cardiacă variază în cadrul aceleași specii în funcție de o serie de
factori, printre care efortul,vârta, starea fiziologică etc. Animalele tinere au o
frecvență cardiacă mai mare decât a celor adulte, explicabilă în partea de rata
metabolică mai ridicată. Frecvența cardiacă a calului este între 32-34.

Debitul cadiac la ecvine

Volumul de sânge pompat de la cordul drept sau cel stâng în timp de un minut
se numește debit cardiac. Deoarece circulația pulmonară și circulația sistemică sunt
aranjate în paralel, volumul de sânge pompat de cordul drept în fiecare minut trebuie
să fie egal cu volumul de sânge pompat de cordul stâng în același interval de timp.
La speciile de animale de interes zootehnic, debitul cardiac este de
aproximativ 3L/min/m² de suprafața corporală. Valoarea medie a debitului cardiac al
calului în functie de greutate corporală (500), volumul bătaie (850) și frecvență (35)
este de 30.

Presiunea sistolică și diastolică la ecvine

Valorile presionale ale sângelui în aortă și arterele pulmonare nu sunt
constante ci pulsatile. La fiecare ejecție cardiacă, arterele primesc în lumenul lor o
nouă cantitate de sânge care adaugat peste cel prexistent determină tensionarea
pereților atriali și creșterea consecutivă a presiunii atriale până la o valoare de vârf
denumită presiune sistolică sau maximă (obișnuit, circa 120 mmHg la baza aortei și
circa 20 mmHg la baza arterei pulmonare). Între ejecțile cardiace (în diastole
ventriculare) sângele continuă să curgă din artere spre/în capilare sanguine. Pe
măsură ce volumul de sânge în artere scade, peretele lor vascular devine mai puțin
destins, astfel că presiunea arterială scade. Presiunea continuă să scadă până la o nouă
ejecție cadiacă. Valoare minimă a presiunii arteriale, atinsă înainta unei noi ejecții, se
numește presiune diastolică sau minimă (circa 80 mmHg la baza aortei și 8 mmHg la
baza arterei pulmonare). Valorile presiuni sanguine în artera carotidă la ecvine sunt:
presiunea sistolică este de 130 mmHg și presiunde diastolică este de 95 mmHg.

20
 Sistemul atrial
Sistemul atrial este reprezentat de vase (artere) care pornesc și pleacă centrifug
de la cord: trunchiul pulmonar din ventriculul drept și aorta din ventriculul stâng.
Aceste artere se ramifică arboriform, diminuând treptat în volum, până la țesuturile în
care ajung, unde formează rețele vasculare fine prin capilarele atriale. (Fig 10.)
Arterele sunt vase sanguine care au ca funcție principală distribuirea sângelui
bogat în oxigen și substanțe nutritive, de la cord până la rețelele capilare (în țesuturi,
organe etc), din întreg organism. În vasele sanguine există o trecere continuă și
gradată în ceea ce privește mărimea și componentele structurale ale peretelui vascular,
de la arterele cele mai mici până la metaarteriolele ce se continuă cu capilarele.
După aceste criterii, arterele se clasifică în următoarele tipuri: artere de tip
elastic reprezentate de arterele mari; artere de tip muscular reprezentate de arterele de
mărime medie; arteriolele reprezentate de cele mai mici ramuri arteriale;
Arterele elastice au rol esențial în stabilizarea fluxului sangvin. Arterele
elastice includ artera aortă și principalele ramificații reprezentate de artera
brahiocefalică, artera carotidă comună, artera subclaviculară și artera iliacă comună.
Intima este alcătuită din endoteliu vascular în componența căruia intră celule
poligonale turtite, înalt specializate, de origine mezenchimatoasă, cu nucleu
heterocromatic.
La o arteră se descrie: originea, care reprezintă desprinderea din artera
precedentă sau continuarea arterei precedente într-o altă regiune; traiectul arată
poziția, direcția și raporturile vasului față de alte structuri anatomice (mușchi,
articulații, oase, cordoane nervoase, spații conjunctive dintre organe, etc); terminalele
care reprezintă continuarea simplă sau multiplă a arterei într-o altă regiune, nivel la
care își schimbă și numele; colateralele sunt artere de calibru variabil ce se desprind
din vasul principal, la rândul lor prezintă colaterale și terminale. Prezența lor este
constantă de la un individ la altul și chiar de la o specie la alta de manifere ; ramurile
sunt arteriole de calibru mic, prezența și desprinderea din vasul de origine este
inconstantă de la un individ la altul.
Anastomozele reprezintă legături între două sau mai multe vase (artere)
sanguine. Există anastomose prin convergență, când două artere se unesc pentru a da
un vas de calibru mai mare; anastomoze prin inosculație când două vase de calibru
egal se unesc cap la cap; anastomoze transversale când o ramură scurtă unește două
vase paralele; anastomoze mixte când realizeză rețele vasculare; anastomoze
arterioarteriale se realizează între două arteriole sau capilare, formând rețele
admirabile; anastomoze ateriovenoasă, când o arteră realizează anastomoză ce vena.

21
 Figura 10. Masa atrială și originea vaselor mari la cal. 1- a. pulmonară, 2- aorta ascendentă,
3- arcul aortic, 4- aorta descedentă, 5- lig. arterial, 6- a. intercostală, 7- trunchiul
brahiocefalic, 8- trunchi bicarotic, 9- a. subclaviculară dreptă, 10- a. subclaviculară stângă,
11- a. axilară, 12,13- trunchi costocervical, 14- a. cervicală profundă, 15- a. toracică internă,
16- a. vertebrală, 17- a. cervicală superficială, 18- a. carotită comună, 19- v. cavă cranială, 20-
v. azigos, 21- v. cavă caudală, 22- v. pulmonare, 23- atriu drept, 24- auricul drept, 25- atriu
stâng, 26- auricul stâng.

Structura generala a vaselor sanguine

Vase sangvine sunt compuse din: artere, capilare și vene.
Peretele vascular este alcătuit din trei componente structurale fundamentale:
endoteliu, țesut muscular și țesut conjunctiv care conține și fibre elastice. Aceste
țesuturi, sunt prezente la nivelul peretelui vaselor, în proporții variabile.
Excepție fac capilarele și venulele postcapilar, structura peretelui acestora
fiind alcătuit numai din endoteliu, lamina bazală și pericite.
Vasele sanguine arteriale (ca și la cele venoase) sunt alcătuite după un model
trilamelar: tunica intima (internă), medie și externă (adventicea).
Tunica intimă (internă) este alcătuită dintr-un strat de celule endoteliale
susținute de o membrană bazală, un strat subendotelial format din țesut conjunctiv lax,
care poate avea și un număr redus de fibre musculare netede. La artere, intima este
separată de tunica medie prin limitanta elastică internă, care prezintă întreruperi ce

22
permit difuzarea substanțelor nutritive, necesare hrănirii celulelor din profunzimea
peretelui vascular. Limitanta elastică internă lipsește la vasele de calibru mic.
Tunica medie este formată în principal, din celule musculare netede dispunse
elicoidal. Printre ele se găsesc fibre elastice și de colagen, proteoglicani și
glicoproteine în cantități variabile. La artere, tunica medie prezintă o membrană
limitantă elastică externă subțire care o separă de adventice.
Tunica externă sau adventicea este alcătuită preponderent din fibre de colgen
și fibre elastice paralele cu axul lung al vaselor. La exterior, adventicea este căptușită
de țesutul conjunctiv al organului, străbătut de vase sanguine. La vasele de calibru
mare, la nivelul adventicei există vase de nutriție mai mici (vasa vasorum)
reprezentate de arteriole, capilare și venule care se ramifică difuz la acest nivel, irigă
această tunică ca și pe cea medie.
Vasa vasorum asigură necesarul de metaboliți, deoarece vasele mari au pereții
prea groși, iar aportul din lumenul vascular prin difuziune să fie suficient.

Trunchiul pulmonar
Are originea la orificiul pulmonar, la baza ventricului drept (corespunzător
spațiului intercostal III). Prezintă un diametru de 4-5 cm și un perete elastic de 3-4
mm. De la acest nivel se recurbează caudal, venind în raport cu aorta (în drepta); după
8-10 cm la speciile mari, sau 3-4 cm la speciile mici, se termină prin a. pulmonare
(dreaptă și stângă). Este acoperit în cea mai mare parte de inserția sacului pericardic.
La ieșirea din pericard, un cordon elastic (lig. arterial), reprezentând un vestigiu al
canalului arterial, leagă trunchiul pulmonar de aortă.
Artera pulmonară dreaptă pătrunde în pulmonul drept, sub și înaintea bronhiei
principale, apoi urmărește lateral bronhia până la nivelul ramurilor sale terminale. La
origine emite a. lobului apical, care se împarte într-o ramură ascendentă și una
descendentă; a. lobului mediu (sau a lobului cardiac), precum și a. lobului accesoriu.
Adevărata continuare a a. pulmonare drepte este a. lobului diafragmatic. Din a. lobare
se desprind ramuri segmentale, care la rândul lor emit ramuri subsegmentale și,
respectiv, terminale. Arterele terminale emit direct capilare acinoaveolare, care vor
forma o rețea în jurul alveolei pulmonare.
Arteră pulmonară stângă emite a.lobului apical, cu ramuri segmentale
ascendente și descendente și a. lobului diafragmatic.

Aorta
Aorta este vasul cel mai voluminos, cu diametrul de aprox. 4-6 cm iar
grosimea peretelui de 4-6 mmla aminale de talie mare. Are culoarea galbenă datorită
țesutului elastic ce predomină în media sa. Se proiectează în 1/3 dorsală a spațiului IV

23
intercostal. Își are originea din ventriculul stâng prin conul aortic, continuat apoi cu
bulbul aortic care la interior corespunde cu cele trei dilații ampulare egale,
corespunzătoare celor 3 valvule semilunare care formează sinusurile Valsalva. De la
origine până la terminare aorta prezintă 3 porțiuni: aortă ascedentă cuprinsă de la
origine până la locul de desprindere al trunchiului brachiocefalic; crosa aortică (arcul
aortic) reprezintă curbura caudală și spre stânga a aortei până la emiterea primelor
artere intercostele; de al nivelul unde se desprinde prima arteră intercostală, arcul
aortic se continuă cu aorta descendentă.
Colaterale aortei ascendente sunt reprezentate de arterele coronare stângă și
dreptă.
Aorta descendentă
Aorta descendentă este acoperită în totalitate de inserția sacului pericardic. La
baza ei, din sinusurile aortice se desprind a. coronară, dreptă și stângă. La ieșire din
sacul pericardic la cabaline din aorta ascendentă se desprinde un voluminos trunchiul
brahiocefalic sab numele de trunchi comun, a cărei origine delimitează lungimea
porțiunii ascendente a aortei. După atingerea plafonului cavității toracice în planul
vertebrei, TVI – TVII la cabaline, cârja aortică se continuă cu aorta descententă. De la
acest nivel aorta descendentă are un traiect caudal urmărind ligamentul logitudinal
ventral comun, tranversează hiatusul aortic a diafragmei pentru a trece în abdomen.
Acest reper topografic divizează aorta descendentă în două segmente: aorta toracică și
aorta abdominală. Aorta descendentă se termină în dreptul ultimei sau penultimei
vertebre lombare, prin emiterea unor trunchiuri atriale ce vor iriga bazinul și
membrele pelvine.
Trunchiul brahiocefalic sau trunchiul comun brahiocefalic, se întide
de la emiterea sa din aortă ascendentă de la nivelul arcului aortic până în apropierea
aperturii caniale a cavității toracice, unde se termina artera suclaviculară dreaptă și
trunchiul bicarotic.
Trunchiul brahiocefalic la ecvine se întide de la arcul aortic până în apropierea
aperturii craniale a cavității toracice. Are o lungime variabilă în funcție de specie și se
termină prin: a. subclaviculară stângă, a. subclaviculară dreaptă, trunchiul bicarotidic.
La ecvine după un traiect de 4-6 mm trunchiul brahiocefalic emite într-un unghi
ascuțit artera subclaviculară stângă. Trunchiul bicarotic se dirijează cranial (prin cele
două artere subclaviculare) pentru a se termina bifid, cranial față de planul primei
coaste, prin artera carotidă comună, dreaptă și stângă.

24
 Arterele subclaviculare și arterele carotide comune (Fig 11.)
La marea majoritate a maniferelor cele patru vase iau naștere izolat. În acest
caz, prima emisă este întotdeauna artera subclaviculară dreaptă, apoi arterele carotide
dreptă și stângă și ultima arteră subclaviculară stângă.

Figura 11. Ramurile arterei subclaviculare stângi la cal (A), bou (B) și câine (C). 1-
a. subclaviculară, 2- trunchiul costocervical, 3- a. intercostală supremă (numită și a. toracică
vertebrală la câine pentru că are un traiect dorsal gâtului coastelor). 4- a. scapulară dorsală, 5-
a. cervicală profundă, 6- a. vertebrală, 7- a. cervicală superficială, 8- a. toracică internă, 9- a.
axială, continuare a a. subclaviculare după ce părăsește cavitatea toracică ocolind prima
coastă.
Artera carotidă comună
Destinat irigării capului, acest vas ia naștere în porțiunea cranială a
mediastinului și parcurge regiunea cervicală ventrală. Lungimea ei variază cu
lungimea gâtului fiind de 10-12 cm la ecvine.
Arterele carotide comune dreptă și stângă au origine ușor diferită. Astfel,
artera carotidă comună dreaptă este dispusă ventral față de cea stângă, luând naștere
fie direct din aortă fie prin intermediul triunchiului brahiocefalic. La ecvine arterele
carotide comune se desprind dintr-un trunchi bicarotic care la rândul său constituie
una din terminalele trunchiului brahiocefalic.
Cele două artere carotidiene comune sunt satelite traheei, încrucișând oblic
fețele laterale ale acesteia și orientându-se ascendent spre laringe, unde se termină.
Datorită originii diferite în traiectul lor toracic se întânește o ușoară
asimetrime, dar în traiectul cervical diferențele sunt minime. Separarea celor două
artere carotide comune se face într-un unghi foarte ascuțit, fiecare din ele situându-se
inițial pe fața ventrală a traheei, apoi urmează un traiect ascendent pe marginile

25
dorsolaterale ale acesteia până la extremitatea cranială a regiunii cervicale sub aripa
atlasului, dorso-lateral față de laringe unde se termină prin două mari trunchiuri:
artera catotidă externă și artera carotidă internă.
Pe tot traiectul său artera carotidă comună emite colaterale: ramuri esofagiene
și traheală, ramuri musculaturi regionale, dorsale și ventrale, precum și arterele
laringiene carniale și faringiene ascendente, tiroidiene caudale și craniale.
Artera tiroidiană caudală, este inconstantă, se desprinde la polul caudal al
glandei tiroide și unde realizeză anasomoze cu artera tiroidiană cranială. Din ea se pot
desprinde ramuri traheale sau chiar esofagiene.
Artera tiroidiană cranială (a. tirolaringică)
Este o arteră constantă și mai voluminoasă decât percedenta, fiind emisă în
dreptul primului inel traheal, dirijânduse oblic către popul cranial al glandei tiroide.
Ea descrie o curbă a cărei concavitate caudală înconjoară polul cranial al glandei
tiroide unde se distribuie prin numeroase ramificații, ce diferă cu specia. În traiectul
său ea emite, în sens cranial: a.faringiană ascendentă, care prin ramuri palatine și
faringiene irigă mușchii și mucoasa faringelui; r. criotiroidiană și a. laringiană cranială
care se divide într-o r. faringiană dorsală (a. faringică ascendentă) și o alta, r.
laringiană ventrală; a. tiroidienă.
La ecvine artera tiroidiană cranială emite o ramură suplimentară numită artera
faringiană ascendentă care orientează și se plasează pe peretele lateral și dorsal al
faringelui și care emite la rândul să: ramuri faringiene; ramuri palatine pentru palatul
moale și ramuri tonsilare.

Artera carotidă externă (Fig 12.)

Este cea mai voluminoasă dintre terminalele carotide comune, reprezentând,
de fapt, adevărata continuare a acesteia. Detașată anterior față de celelalte două
terminale ale a. carotide comune, se distribuie aproximativ tuturor formațiunilor
capului. Are traiect cranio-dorsal, medial mușchilor digastric și stilohioidian, apoi pe
fața externă a. stilohialului, caudal de marginea posterioară a condilului mandibular
unde se termină prin: a. maxilară și a. temporală superficială. În traiectul ei emite, 3
colaterale: trunchiul linguofacial, ramura maseterică, a. auriculară caudală.

26
 Figura 12. Schema de ansamblu (A) și de detaliu (B) a arterei carotidei externe la cal: 1- a.
cadotidă comună, 2- a. occipitală, 3- carotidă internă, 4- a. triroidiană cranială, 5- a. faringiană
ascendentă, 6- r. Laringiană, 7- a. carotidă externă, 8- trunchi linguofacial, 9- a. palatină
ascendentă, 10- a. linguală, 11- a sublinguală, 12- a. facială, 13- a. labială mandibulară, 14- a.
labială maxilară, 15- a. laterală a nasului, 16- a. dorsală a nasului, 17- a. angulară, 18- a.
auriculară caudală, 19- trunchi temporal superficial, 20- a. meningică medie, 21- a. timpanică,
22- a. pterigoidiene, 23- a. alveoală mandibulară, 24- a. temporală profundă aborală, 25- a.
temporală profundă orală, 26- a. buccinatorie, 27- a. palatină mică, 28- a. palatină mare, 29- a.
sfenopalatină, 30- a. infraorbitală, 31- a. malară, 32- a. oftalmică externă, 33- a. frontală, 34-
a. maxilară.

Trunchiul linguofacial, (sau a.maxilară externă denumit mai demult), se

desprinde din carotida externă, lateral faringele și se termină prin: a. linguală și a.
facială. Mai emite a. palatină asecendentă ce se ramifică în peretele lateral al
faringelui.

27
 Artera linguală se angajează între m. bazioglos și m. genioglos până la vârful
limbii. Vascularizează musculatura și mucoasa limbii.
Artera facială urmărește marginea orală a m. maseter, însoțită de canalul
parotidian și v. omonimă, pentru ca la nivelul orificiului infraorbital să se termine prin
a. laterală a nasului (la ecvine) și a. angulară a ochiului. Artera facială la cabaline,
emite: 1) a. sublinguală, care se desprinde din spațiul intramandibulare, la polul
cranial a glandei mandibulare; perforează m. milohioidian, care însoțeșete canalul
glandei în planșeul cavității bucale,la irigarea căruia contribuie; 2) r. maseterică orală,
pentru m. maseter; 3) a. labiomandibulară se desprinde la nivelul marginii inferioare a
m. depresor al buzei inferioare, pa care o urmărește până la nivelul comisurii buzelor,
unde emite a. angulară a gurii, și o r. anastomotică pentru a. mentală; 4) a.
labiomaxilară se detașeză în dreptul spinei faciale sub m. zigomatic urmează un traiect
rectiniu rostal, unde se ramifică în buza superioară, anastomozându-se la trunchiul
palatolabial.

Artera sublinguală se desprinde în spațiul intermandibular, iar la polul cranial

al gandrei mandibulare, irigând planșeul cavității bucale.
Artera labiomandibulară se desprinde din a. facială la maginea inferioară a m.
coborâtor al buzei inferioare pe care îl urmărește până la nivelul comisurii buzelor
unde emite o ramură angulară și una de anastomoză pentru a. mentonieră.
Artera maseterică rostrală petrunde în m. maseter la marginea vetro-rostrală a
acestuia.
Artera labiomaxialară se deprinde în deptul spinei faciale și se ramifică în
buza superioară. Artera realizează anastomoză cu trunchiul palatolabial și a.
infraorbitală.
Artera laterală a nasului se desprinde ventral m. ridicător al buzei superioare
spre incizura nazoincisivă. Realizează anastomoză cu a. infraorbitală.
Artera maseterică aborală se desprinde sub forma unui trunchi arterial și
ventral m. stilohioidian, se împarte într-o ramură maseterică și o ramuro pterigoidiană.
Artera auriculară caudală se detașează în sens caudal, opus a. maseterice, trece
prin grosimea glandei parotide, spere baza pavilionului urechii. În traiectul său emite:
artera auriculară profundă; ramusi pentru cartilajul concal: laterală, intermediară și
medială; ramură pentru muschii cervicoauriculari și ramuri pentru galada parotidă.
Trunchiul temporal superficial este terminală a a. carodite externe alaturi de a.
maxilară. Are traiect ascendent de printre acinii glandei parotide, caudal articulației
tempo-mandibulare. Se termină prin a. auriculară rostrală și a. tarnsversală a feței.
La ecvine artera temporală superficială după un traiect ascendent de 2 cm,
între acinii glandei parotide și punga guturală, se termină prin a. auriculară rostrală și
a. transversă a feței.

28
 Artera auriculară rostrală urcă caudal articulației temporomandibulare, emite
ramuri pentru glanda parotidă, m. scutuloauriculari și m. temporal.
Artera transversă a feței este situată sub articulația temporo-mandibulară, fiind
acoperită la origine de glanda parotidă și limfocentrul parotidian. Urmărește marginea
inferioară a arcadei zigomatice și creasta facială. Emite ramuri pentru articulația
temporo-mandibulară, limfocentrul parotidian, m. maseter și se termină diferit în
funcție de specie. Face anastomoză cu a. temporală profundă aborală prin a. sigmoidă.
Artera maxilară, terminală a carotidei externe, prin calibru să, constituie
continuarea directă a carotidei externe la fața profundă a regiunii subsferinoidal.
Tariectul său la ecvine poate fi sistematic în 3 porțiuni: gutural, intraosos și orbital.
Porțiunea guturală se întide de la origine până la gura alară posterioară a
sfenoidului, descrie o dublă inflexiune venind în contact apoi cu baziocipitalul
bazisfenoidul.
Colateralele desprinse din acest segment sunt:
a) Artera alveolomandibulară care se desprinde ventral, în unghi drept.
Pătrunde în gaura alveolo-mandibulară, urmărește canalul alveolo-
mandibular emite ramuri pentru molarii și incisivii inferiori iar la
nivelul găurii mentoniere emite o ramură mentonieră pentru moțul
bărbiei.
b) Artera pterigoidiene, în număr de 2-3, se distribuie mm. pterigoidiene.
c) Artera timpanică rostrală pătrunde în urechea medie unde se
anastomozează cu a. timpanică aborală (din a. auriculară profundă).
d) Artera meningică medie are traiect dorso-lateral spre gaura
parietotemporală prin care pătrunde la nivelul meningelui unde se
anastomozează cu a. meningică caudală.
e) Arteara temporală profundă aborală se ramifică în m. temporal și
realizează anastomoză cu a. transversă a feței prin a. sigmoidă.
Porțiunea intraosoasă se întide pe toată lunigimea conductului alar (present la
exvine). Colateralele emise în acest segment sunt:
Artera temporală profundă părăsește conductul alar prin gaura alară mică și se
ramifică în m. temporal.
Artera oftalmică externă se desprinde din a. maxilară la ieșirea din conductul
alar. Are traiect în interiorul periorbitei, realizănd o inflexiune spre gaura etmoidă
unde se continuă cu artera emoidală. Ramurile de distribuție sunt: a. frontală care are
traiect pe fața medială a orbitei spre gaura supraorbitală; ramuri musculare, ramuri
ciliare lungi și scurte; ramuri pentru glanda lacrimală și pleoape.
Artera etmoidală trece prin lama ciuruită a emoidului, se distribuie volutelor
etmoidale, cornetului nazal dorsal, plafonului cavităților nazale. Emite o a. meningică
rostrală care face anastomoză cu arterele menigică medie și caudală.

29
 Porțiunea orbitală cu arterele terminale: a. maxilară (a. bucală), a. infraorbitală
(ramură profundă și ramură superficială - a. laterală a nasului; a. malară), a. palatină
descendentă (a. sfenopalatină și a. palatină mare – a. palatină mică).
Artera carotidiană internă
La ecvine, este reprezentată de ramuara internă a trifuncației carotidiene
comune și irigă encefalul.
Arteara carotidiană internă se poate desprinde și în comun cu a. occipitală
după care se separă. Se orienteză spre baza craniului unde intră prin orificiul carotic în
cutia craniană. Deasupra bazisfenoidului face o duble inflexiune. Între cuburile
caudale ale arterelor carotide interne pereche se realizează o puternică anastomoză
trasversală. Rostral, cele două carotide se anastomează formând a. cerebrală rostrală.
Aspectul și modul de anastomoză a celor două carotide interne formează în jul glandei
hipofize un cerc artrial numit poligonul hipofizar. La realizarea acestuia participă și a.
bazilară prin cele două brațe. Din aceasta se desprinde caudal aa. cerebrala caudală,
lateral aa. cerebrale medii și rostral a. cerebrală rostrală (nazală). Aceste artere
vascularizează creierul și o parte din formațiunile organelor de simț cu legături
evolutive directe din acesta. (fig)

Artera occipitală este cea de-a treia terminală a a.carotide comune și se

orientează spre aripa atlasului. Pe traiect emite ramuri pentru glanda mandibulară, a.
codilară, a. meningică caudală ce pătrund în cutia craniană și formează artera bazilară
și artera spinală medie.
Artera subclaviculară
Artera subclaviculară stângă se desprinde din a. brahiocefalică la ecvine. Se
orientează înspre cranial prin mediastinul precardic până la nivelul primei coaste. La
acest nivel se comportă ca și subclaviculară dreaptă, curbându-se înspre lateral, nivel
la care se tremină cu a. axilară.
Fiecare dintre subclavicule emite în sens dorsal și ventral următoarele
colaterale: trunchiul costo-cervical (a. intercostală supremă, a. dorsală a spetei), a.
cervicală profundă, a. vertebrală, a. cervicală superficială, a. toracică internă (a.
musculofrenică și a. epigastrică cranială).
La ecvine trunchiul costo-cervical se dirijează către spațiul II intrecostal, unde
se termină prin: artera intercostală supremă care trece sub articulațiile costovertebrale
pâna la coasta a V-a și a. scapulară dorsală care ise din cavitatea toracică prin spațiul
al II-lea intercostal; artera cervicală profundă părăsește cavitatea toracică prin primul
spațiu intercostal.

30
 Artera axială
Artera axială are originea din a. subcalviculară, reprezentând continuare
directă a acesteia din planul primei coaste, ventral inserției mușchiului scalen ventral.
Are traiect pe fața mediană a articulației scapula-humerale, la marginea caudală a
mușchiului coracobrahial. Artera se continuă la extremitate proximală a humerusului
cu artera brahială, delimitarea este data de artera circumflexă humerală cranială.
Emite următoarele colaterale: a. toracică externă, a. suprascapulară, a.
subscapulară (emite colaterale: a. toraco-dorsală, a. circumflexă humerală caudală, a.
circumflexa spetei și ramuri musculare) și a. circumflexă humerală cranială
(realizează un cerc arterial împreună cu a. circumflexă humerala caudală).
Artera brahială
Artera brahială este vasul principal al regiunii brațului și reprezintă
continuarea direcă a a. axilare, delimitată de originea arterei circumflexe humerale
craniale.
Are traiect oblic dorso-ventral, pe fața mediană a humarusului, către fața
mediană a articulației cotului, până la nivelul arcadei radio-ulnare proximale unde se
termină prima arteră mediană și arteră interoasă comună.
În traiectul său, artrea brahială emite următoarele colaterale: a. profundă a
brațului, a. bicipitală, a. colaterală ulnară (a. de nutriție a humerusului, ramuri pentru
articulația cotuli, ramuri pentru mușchiul triceps și mușchiul tensor al fasciei
antebrahiale) și a. transversă a cotului.
La ecvine artera profundă a brațului emite, a. colaterală radială cu traiect pe
fața laterală a humerusului și pe fața cranio-laterală a antebrațului, fiind acompaniată
de o ramură a nervului radial.
Artera interosoasă comună
Artera interosoasă comună este terminală a arterei brahiale, fiind plasată
caudal radiusului, la nivelul arcadei ardio-ulnare și se distribuie musculaturii cranio-
laterale a antebrațului.
În traiect emite: a. interoasa palmară, a. interoasa dorsală, a. interoasa
recurentă și ramuri carpiene dorsale.
Artera mediană
Artera mediană reprezintă vasul principal al regiunii antebrațului, fiind
terminală a arterei brahiale, alături de artera interoasă comună.
În traiectul să emite: a. profundă antebrațului, rr. musculare, a. radială
profundă și r. palmară (formează cu a.ulnară arcul supracarpien.
Arterele autopodului la ecvine
Artera palmară este terminală a arterei mediene, desprinsă aproximal
articulației carpiene. Are traiect prin marea teacă postcarpiană, medial tendoanelor

31
muschilor flexori superficiali și profund al falangelor. Sub articulația carpienă, artera
palmară se continua în regiunea metacarpienă cu artera digitală comună II.
Artera digital comună II are traiect medial tendoanelor flexorile iar la
extremitatea proximală a metacarpului formează uneori o anastomoză cu arteră
metacarpiană palmară II (arcul palmar superficial). La extremitatea distală a
metacarpui, între m. interosos median și tendoanele m. felexori ai degetelor, deasupra
marilor sesamoizi, artera digital comună II, se bifurcă în arterele digitale palmare
proprii (laterală și medicală).
Artera radială este ceea de-a doua terminală a arterei mediane, are traiect prin
partea mediană a micii teci postcarpiene, până sub articulația carpienă unde, între
brida carpiană a flexorului profund și mușchiul intrososul median, formează cu
ramura profundă a arterei ulnare arcul palmar profund.
Arcul palmar profund este format de arterele radiară și ramura profundă a
ulnei, proximal mete carpelelor, sub brida carpienă a mușchiului flexor profund,
distribuindu-se astfel:
Arterele metacarpiene dorsale II și III au traiect printre metacarpul pricipal și
cele rudimentare pa fața dorsală până la extremitatea distală a metacarpelor
rudimentale unde trec pe fața palmară, realizând anastomoză cu arterele metacarpiene
palmare.
Arterele metacarpiene palmare II și III, cu traiectul printre metacarpul
principal și cele rudimentare până la extremitate distală a metacarpului principal, unde
contribuie la formarea unui triunghi terminal ce face anastomoză cu artera digitală
proprie palmară laterală aproape de originea sa.
Arterele digitale proprii (palmare) (Fig. 13) laterală și mediană. Au traiect pe
fața laterală și medială a marilor sesamoizi, apoi urmăresc simetric marginile later-
caudale ale falangelor spre fața medială a cartilajelor complemenare, pe fața axială a
proceselor palmare ale falangei distale spre șanțul solear, apoi pătrund în gaura solear.
În canalul solear ele se anastomează între ele formând arcul terminal.
În traiectul lor, pe lângă ramurile ce se distribuie articulațiilor și tendoanelor,
mai emit: ramuri palmare și dorsale pentru falanga proximală și milocie, a.
cuzinetului, r. dorsale pentru falanga distală și ramurile de distribuție ale arcului
terminal.
Ramurile falangiene dorsale si palmare se desprin în trunchii comun la milocul
falangelor, perpendicular pe acestea (numite și arterele perpendiculare), după care se
bifurcă în ramură dorsală și palmară care fac anastomoză cu cele ale omoloagei. Din
această anastomoză se desprind ramuri ascendente și descendente care se distribuie
țesuturilor adiacente.
Artera cuzinetului are originea pe fața caudală a artrei digitale proprii, la egală
distanță de originile arterelor perpendiculare pentru prima și a doua falangă. Apare la

32
maginea fibrocartilajelor complementare, cu direcția veno-palmar spre cuzinet, unde
se distribue țesutul velutos al cuzinetului.
La marginea dorsală a fibrocatilajelor emite artera coronară care împreună cu
artera perpendiculară pentru falanga medie contribuie la irigarea bureletui perioplic și
cutidural.
La nivelul falangei a III-a în dreptul incizurii parietale, respectiv a șanțului
parietal din arterea cuzinetului se desprinde artera parietală a falangei a III-a, care face
anastomoză în coductul parietal.
Arcul terminal este o anastomoză din care se desprind ramauri multipe care ies
prin găurile parietale ale falangei a III-a, unde realizează anastomoze multiple
formând un ciorap vascular ce irigă membrana cheratogenă. La maginea soleară a
falangei a III-a prin anastomoza ramurilor perforate rezultă un cerc atrial din care se
desprind ramuri de distribuție pe fața soleară.

Figura 13. Schema arterelor din regiune palmară a carpului la cal. a- a. mediană, b- a.
colaterală ulnară, c- a. plamară, d- a.radială, d´- a. metacarpiană palmară II, e- a. metacarpiană
palmară III, f- arcul palmar supracarpian format din anasomoza ramurii palmare “c” cu a.
colaterală ulnară , f´- arcul palmar profund format din anastomoza ramurilor profunde „d și d´
„.

33
 Aorta descendentă
Aorta descendentă reprezintă continuarea directă a croasei aortice, are traiect
pe fața ventrală, ușor lateral stânga a corpului vertebrelor toracale și lombare, până la
apertura cranială a cavității pelvine unde se termină prin arterele iliace externe, interne
și artera sacrată mediană.
În traiectul să emite 2 categorii de ramuri. Prima categorie este reprezentată de
ramurile parietale care se distrinuie pereților cavității toracice și abdominale. A doua
categorie este reprezentată de ramurile viscerale toracice și abdominale.
Colaterale parietale
Colaterale parietale sunt ramuri segmentare care în regiunea cervicală sunt
sunt emise de artera vertebrală, în porțiunea anterioară a toracelui sunt emise de
colateralele arterei subclaviculare, respectiv trunchiul costocervical, în restul cavității
toracice aorta descendentă emite arterele intercostale dorsale, în regiunea lombară
artrele lombare, iar în regiune sacrală ramurile dorsale sunt emise de artera sacrală
mediană sau arterele gluteene caudale (la ecvine).
Arterele intercostale dorsale variază ca număr în seria animală, în funcție de
numărul spațiilor intercostale. Originea acestora este diferită. Astel: primele arterele
intercostale dorsale sunt colaterale ale arterei costocervicale. Prima artera intercostală
dorsală la ecvine este colaterală a arterei cervicale profunde. Artera intercostală
supremă emite ramuri intercostale dorsale pentru spațiile III-V la ecvine. Apoi
ramurile intercostale dorsale se desprind de pe fața dorsală a aortei pentru pentru
spațiile VI-XVII la ecvine. La ecvine primele două artere intercostale dorsale se pot
desprinde din trunchiul comun.
Arterele intercostale dorsale se distribuie prin: ramuri dorsale, ramuri spinale,
ramuri cutanate, ramuri frenice (artera frenică) și ramuri mamare.

Colaterale viscerale
Colateralele viscerale ale aortei descendente sunt: artera braho-esofagiană,
artera celiacă, artera mezenterică cranială, arterele renale, arterele gonadice și artera
mezenterică caudală.
Artera broho-esofagiană are origine variabilă, pe fața dorsală a crosei aortice,
uneori pa fața ventral a crosei aortice sau din prima artera intercostală. În traiect emite
ramuri mediastine, ramuri esofagiene și ramuri bronșice.
Ramurile mediastinale se distribuie pleurei mediastinale, limfonodulilor
traheobronhice, traheei și pericardului.
Ramurile esofagiene, în generale 2, dorsală și ventrală, au orientare caudală și
fac anastomoză cu ramuri esofagiene despinse din artera gastrică stângă.

34
 Ramurile bronchice pătrund în plumon la nivelul hilului pulmonar, dorsal
arborelui bronșic, după care la nivelul pulmonului urmăresc distribuția arborelui
bronșic.
Trunchiul celiac. Este prima colaterală viscerală a aortei descendente în
cavitatea abdominală. Este un vas de calibru mare, cu originea aproape de inelul aortic
al diafragmului. Se distribuie ficatului, stomacului, splinei, dodenului și
pancareasului.
Artera celiacă, la marginea cranială a pancreasului, se distribuie prin 3
terminale: artera splenică (emite ramuri splenice și ramuri gastrice; se continuă cu a.
gastroepiploică stângă), artera gastrică stângă (se bifurcă în: ramură esofagiană,
ramură parietală a stomacului și ramura viscerală) și artera hepatică (emite multiple
ramuri pancreatice, emite a. gastrică dreaptă apoi se termină prin a. gastro-duodenală
și a. hepatică proprie). Modul de distribuiere al arterei celiace diferă în funcție de
specie.
La ecvine artera splenică parcurge un traiect oblic spre stânga (inițial pe fața
dorsală a pancreasului) pâna la baza splinei unde se aranjează în hilul splinei pe care îl
urmarește până aproape de vârful organului, de unde se continuă cu a. gastroepiploică
stângă, între foițele marelui epiploon. În traiect, emite: r. pancreatice, r. splenice și r.
gastrice, ce parcurg lig. gastrosplenic, ating jumătatea stângă marii curburi a
stomacului, la irigarea căreia contribuie. Artera garstoepiploică stângă, între foițele
marelui epiploon se anatomozează cu a. gastroepiploică dreptă; din arcada epiploică
se desprind r. gasterice și epiplorice.
Artera gastrică stângă se dirijează spere cardia, unde se împarte într-o r.
parietală, situată pe față diafragmatică, situată pe față a stomacului și o r. viscerală,
care urmărește față caudală. Din trunchiul comun se desprind r. pancreatice, iar din r.
vicerală se desprinde o r. esofagiană, care după ce urmărește esofagul în cavitatea
toracică se anastomozează cu o r. din a. bronhoesofagiană (fig 14).

35
 Figura 14. Schema distribuției arterei celiacă la cal. a- aorta abdominală, b- a. lienără, c- a.
gastirică, d- a. heaptică, e- r. esofagiană, f- r. viscerală din c, g- a. gastroepipliocă stângă, h- a.
pancreaticoduodenală cranială, i- a. gastrică dreptă, j- r. pancreatice, l- a. gastroepiploică
dreaptă.

Arteară hepatică se orientează oblic spre dreapta; inițial urmărește capul

pancreasului, apoi peste mica curbură a stomacului, între foițele lig. hepatogastric,
apoi peste mica curbură a stomacului, între foițele lig. hepotogastric, pătrunde în hilul
hepatio ramificându-se în lobii ficatului, în spațiile interlobulare și perilobulare,
însoțind ramificațiilor v. porte și a canaliculelor biliare. În tariectul ei, artera hepatică
emite: r. pancreatice, a. gastrică dreaptă (se angajează pe mica curbură a stomacului și
irigă zona pilorică); a. gastroduodenală, care la nivelul bulbului duodenal se împarte
în a. pancreaticoduodenală cranială și a. gastroepiploică dreaptă. Artera
pancreacticoduodenală cranială este situată pe mica curbură a poțiunii descendente a
doudenului; în sensul caudal, se anastomează cu prima retrogradă a arcadei jejunale;
emite și r. pancreatice. Artera gastroepiploică dreaptă travesează bulbul dodenal, se
situează în foițele marelui epiploon și contură la formarea arcadei epiploice.

Artera mezenterică cranială irigă cea mai mare parte a intestinului subțire,
cecumul, colonul ascendent și transvers. A. mezenterică se distribuie prin: a. jejunale,
a. iliocecocolică și a. colică medie.
La ecvine artera mezenterică cranială. Fasciculul stâng este reprezentat de 18-
20 a. jejunale, care se dirijează divergent între foițele marelui mezenter spre mica
curbură a anselor jejunale. Prin anastomoza r. jejunale, directe și indirecte, se naște o
arcadă atrială puternică din care se desprind, spre mica curbură, r. perpendiculară,
care se distribuie ambele fețe ale jejunului. Ramura indirectă (dirijată în sensul invers
tranzitului intestinal) a primei a. jejunale se anastomozează cu a.
pancreaticoduodenală cranială din a. celiacă. Ramura directă a ultimei a. jejunale se
anastomozează cu a. ileonică.
Fasculul drept, sau a. ileocecocolică, asigură irigarea colonului ascendent,
cecumului și ileonului. După un traiect relative scurt se împarte în r. ileococală si r.
colică. Ramura ileococală se bifurcă în a. ileonică situată pe mica curbură a acestuia și
a. cecală comună, care se bifurcă, la rândul ei, în a. cecală medial și a. cecală lateral
(care emite o ramură pentru capul cecal). Ramura colică, sau a. colică ventrală,
urmărește mica curbură a colonului ventral până la nivelul curburii pelvine, unde în
grosimea mezocolonului se anastomozează cu a. colică dorsală.
Fasciculul anterior reprezentat de trunchiul comun al a. colice drepte și al a.
colice medii. A. colică dreaptă (sau dorsală) este situate pe mica curbură a anselor
colonului dorsal, acompaniată, de v. omonimă și lanțul limfoganglional colic; la

36
nivelul curburii pelvine se anastomozează cu a. colică ventrală. A. colică medie irigă
colonul transvers; se anastomozează în sensul caudal cu prima ramură indirectă din a.
mezenterică caudală. (fig 15)

Figura 15 . Artera mezenterică cranială la cal: I-IV – Ansele colonului ascendent: a- aorta
abdominală, b- a. ileocecocolică (fasciculul drept), c- a. jejunală (fasciculul stîng), d- a. colică
dreptă (fasciculul anterior), e- a. colică ventrală din b, f- a. colică dorsală din d, g- a. ileonică,
din b, h- a. cecală medială, i- a. cecală laterală, j- a. pancreatoduodenală caudală, l- a. colică
medie.
Artera mezenterică caudală
Artera mezenterică caudală se orientează printe foițele micului mezenter și al
mezorectului. Emite o ramură directă, a. reactală cranială, care se distribuie colonului
descendent și porțiuni craniale a rectului și ramura colică indirectă, de anastomoză cu
ramura directă a colicei medii.
La ecvine a. mezenterică caudală, în traiectul ei emite 13-14 ramuri luni si
voluminoase care, la nivelul micii curburi a colonului, formează o arcadă
anastomotică.
La ecvine arterele suprarenale, glandele suprarenale pot fi irigate de 2-3 artere
suprarenale. Arterele suprarenale craniale se desprind din a. fenică caudală și a.
celiacă.
Arterele renale se desprind de o parte și de alta a aortei. La nivelul hilului
renal se împart în artere lobare.
Arterele gonadice (aa. ovariene sau aa. testiculară) pe traiectul lor formează
numeroase flexuozități în jurl venei omonime.
Terminalele aortei abdominale
La ecvine aorta abdominală se epuizează prin 4 terminale: două artere iliace
interne și două iliace externe.
Artera iliacă externă
Artera iliacă externă este emisă la nivelul aperturii craniale a cavității pelvine.
La nivelul inelului femural se termină cu artera femurală, arteră principală a regiunii

37
coapsei. Pe traiect, a. iliacă externă emite: a. cicumflexă iliacă profundă, a.
cremasterică (la mascul) sau a. uterină (la iapă) și a. femurală profundă.
La ecvine. Artera circumflexă iliacă profundă este prima colaterală a a. iliace
externe; undeori se poate desprinde direct din aortă. Se dirijează oblic ventro-lateral
spre unghiul extern al iliumului, unde se bifurcă într-o r. cracială și r. ventrală.
Ramura canială pătrunde între m. abdominali inferiori în care se ramifică, iar ramura
ventralăpargurge fața medială a m. tensor al fasciei late (satelită cu n. cutanat femural
lateral); irigă limfoganglionii subiliaci și m. tensor al fasciei late.
Artera uterină corespunde, corespuzând arterei cremastericei de la mascul, se
angajează și la iapă înre foițele ligamentului lat până la marginea laterală a conului
uterin, unde se bifurcă într-o ramură cranială care se anastomozează cu o r. uterină a
arterei ovariene, și o ramură caudală care urmărește corpul uterului, anasomozându-se
cu r. uterină din a. vaginală.
Artera cremasterică este foarte redusă și irigă cremasterul și cordonul
testicular la armăsar.
Artera femural profundă se desprinde proximal față de inelul femural; după un
traiect de 4-5 cm se termimă prin trunchiul pudendoepigastic și artera circumflexă
femurală medială. Trunchiul pudendoepigastic se desprinde în unghi ascuțit și se
dirijează dorsal față de inelul femural, pînă la marginea caudală a inelului inghinal
profund, unde se termină prin a. epigastică caudală și a. pudentă externă. Artera
epicastrică caudală urmărește pe planșeul cavității abdominale buza medială a inelului
inghinal profund, apoi în lungul marginii laterale a m. drept abdominal se
anastomozeză cu a. epigastică cranială. În apropierea vezici poate emite a. vezicală
medie.
Artera femurală
Artera femurală este adevărata continuare a a. iliace externe de la nivelul
inelului femural. Traversează trigonul femural unde emite colateralele și se termmină
și se termină la nivelul inelului marelui adductor cu artera poplitee. În traiectul său
emite: a. circumflexă femurală laterală, a. safenă, a. femurală caudală și a.
descendentă a genunchiului.
Artera poplitee este continuarea directă a a. femurale la nivelul spațiului
popliteu, delimitat înttre m. bices și semitendinoși. A. poplitee se termină prin a.
tibială caudală (se termină prin a. dorsală a piciorului – emite a. tarsică perforantă si
se termină prin a. metatarsică dorsală comună III), adevărata continuare, și a. tibială
caudală (se termină prin aa. planare, laterală și medială + a. tarsică perforantă
formează arcul plantar profund).
Din arc se desprind aa. metatarsiene plantare profunde și aa. metatarsiene
plantare superficiale care distal se anastomozează între ele formând trunchiul colector

38
(la ecvine), apoi se anastomozează cu artera metatarsică III formând a. digitală
comună din care se desprind aa. digitale proprii, laterală și medială (la ecvine).
Artera metarsică dorsală III, la ecvine, reprezintă pricipala arteră a regiunii
Artera iliacă internă
Artera iliacă internă, este mai lungă, se termină caudal crestei acetabular, prin:
trunchiul pudento-ombilical și a. gluteea caudală.
Trunchiul pudento-ombilical se termină prin: a. obligală (vascularizează capul
vezicii urinare) și a. pudendă internă emite: a. prostatică (vaginală), a. rectală medie,
a. perineală și a. dorsală a penisului.
Artera glutee caudală emite a.glutee cranială și arterele sacrale.
Artera glutee cranială emite a. iliolumbară și se termină cu a. obturatoare.
Artera obturatoare vascularizează mm. obturatori și emite pe traiect a.
iliacofemurală ce vascularizează mușchiul drept femusal (partea a m. cvadriceps). La
ecvine, artera se termină prin ramura genitală ce participă la formarea a. dorsale
a.penisului sau vascularizează granda mamară și prin ramura musculară pentru
musculatura medicală a coapsei.

Sistemul vascular
Venele formează un sistem de vase convergente cu originea în capilare,
aducând sângel din întregul organismal. Au pereții mai subțiri ca arterele iar venele
antigravitaționale prezintă pe traiect valvule produse de pilierea endovenei.
La fel ca la sistemul arterial, și aici se disting: venele micii circulații (sau
pulmonare) și venele marii circulații. Venele aparținând marii circulații aduc sângele
neoxigenat în atriul drept, în timp ce venele micii circulații, venele pulmonare, aduc
sângele oxigenat în atriul stâng.
Venele pulmonare
Sunt rteprezentate, în funcție de specie, de 4-6 vene, care se deschid pe
plafonul atriului stâng. Au originea în confluarea venelor segmenatare (satelite
arterelor omonime) cu venele lobare, proprii fiecărui lob pulmonar. Transportă
sângele oxigenat de la pulmoni la cord.
Venele marii circulații
Sângele recoltat din întreg organismul ajunge în atriul drept prin 2 vene mari:
vena cavă cranială și vena cavă cudală.
Vena cavă cranială aduce sângele din teritoriul capului, gâtului, membrelor
toracice, peretelui și cavității toracale și parțial de la cavitate abdominală.
Își are originea la intrarea în cavitatea toracică unde trunchiul bijugular și cele
2 vene axilare se unesc, constituind rădacinile acesteia. Este un vas de calibru mare,
lipsit de valvule.

39
 Trunchiul jugular este una dintre pricipalele radăcini ale venei cave craniale
care recoltează sîngele de la cap și gît. Se formează în confluarea venelor jugulare
superficiale și profunde simetrice, drepte și stângi. Venele jugulare superficiale,
dreaptă și stângă, au traiectul superficial pe partea latero-ventrală a gâtului, în
jgheabul jugular.
Jgheabul jugular este spațiul conjunctiv, întins latero-ventral pe toată lungimea
gâtului. Lateral este acoperit de mușchiul pielos și piele, ventral de m. sternocefalic,
dorsal de m. cleidocefalic iar medial este separat prin țesut conjunctiv de simetricul.
Jgheabul jugular este travesat oblic de m. omohioidien, împărțind spațiul în două,
astfel prin cel superficial trece vena jugulară externă, iar prin cel profund a. catotidă
comună, vena jugulară internă și conectivul vagosimpatic.
Vena jugulară externă primește numeroși afluenți: venele tiroidiene, vena
cervicală superficială, vena cefalică, ramuri musculare, etc. La formarea venei
jugulare externe contribuie venele maxilare și lingo-facială care se reunesc în unghi
ascuțit, caudal ramurii recurbate a mandibulei.
Vena linguofacială se formează prin confluarea venelor linguală și facială.
Afluenții celor 2 vene sunt satelite alte arterelor omonime și poartă același nume.
Vena maxilară, parțial satelită arterei maxilare, recoltează sângel în priuml
rând de la encefal.
Venele capului
Vena facială are originea în v. angulară palpebrală și v. dorsală a nasului. Până
la nivelul incizurii vasculare a mandibulei este satelită arterei faciale, apoi se plaseză
superficial în spațiu intermandibular până la confluarea cu vena linguală profundă.
Aferenții sunt reprezentați de: v. laterală a nasului, v. labiomaxilară, v.
labiomandibulară, v. profundă feței (afluenții: v. oftalmică, v. palatină mare, v.
palatină mică, v. infraorbitală) și v. bucală.
Vene profundă a feței în hiatusul orbital traversează periorbita, pentru a se
angaja apoi între protuberanța maxilară și inserția promimală a maseterului, în această
porțiune prezintă un emorm sinus fusiform la ecvine.
Venele labiale nu sunt satelite arterelor cu același nume și formează pe
suprafața mușchiului buccinator anastomoze multiple.
Vena bucală se descarcă în v. facială dorsal incizurii vasculare, iar posterior
cominică cu v. maxilară. Are traiectul printre mușchii pterigoidian și maseter, iar prin
dilatația pe care o prezintă formează un plex bucal.
În regiunea parotidiană, la ecvine, v. maxilară străbate spațiile conjunctive
dintre acini glandei parotide până la unghiul caudo-ventral al glandei, unde confluează
cu v. linguofacială.
Venele cranului

40
 Sinusurile dureimater. Sângele venos al sinusurilor intracraniene este drepat
prin vene emisare ce trc prin găurile capului osos devenind vene extracraniene: vena
profundă a feței, vena auriculară rostrală, vena occipitală sau vena maxilară.
Sinusul longitudinal dorsal se găsește în grosimea coasei creierului, recoltează
sângele de la nivelul emisferelor cerebreale, telencefal și diencefal prin intermediul
venelor cerebrale dorsale și a sinusului longitudinal ventral.
Sinusul transvers, simetric, este cuprins în sepul transvers al cortuluii
cerebelos, colectează sângele de pe fața ventrală a encefalului. Sângele este trimis prin
vena emisară a găurii jugulare în sinusul pietros ventral.
Sinusul pietros dorsal se găsește în zona stâncii temporalului, recoltează
sângele de la cerebel și îl trimite în sinusul pietros ventral.
Sinusurile cavernoase recoltează sângele de pe fața ventrală a emisferelor
cerebrale și hipofiză și il trimite prin vena emisară a găurii orbitorotunde în vena
profundă a feței sau sinusul bazilar occipito-atloidien prin vena emisară a găurii
nervului hipoglos în sinusul pietros ventral și sinusurile rahidiene.
Sinusul pietros ventral. Sângele este recoltat prin venele emisare de la
sinusurile venoase intracraniene și drepat prin venele pterigoidiene în vena maxilară
sau prin vena codilică în vena occipitală.
Venele membrului toracic
Venele care recoltează sânge de la membrul toracic se găsește superficial,
epifascial (vena cefalică) sau profund, acestea urmărind invers traiectul arterial, fiind
satelite, cu același nume ale arterelor.
Venele digitale palmare proprii, laterală și medială recoltează sângele de la
nivelul dorsal și ventral, de la fiecare deget. Formează arcul palmar superficial din
care își iau originea cele 2 tipuri de artere: superficiale și profunde. Venele
superficiale și profunde formează arcul palmar profund.
Din venele membrului toracic mai fac parte și următoarele vene: v. mediane,
v. colaterală ulnară, v. brahială, v. axială și v. cefalică.
Venele membrului pelvin
Asemănătoare celor de la mombrul toracic, venele membrului pelvin are
originea în teritoriul diastal și traiect superficial sau profund.
Vene digitală dorsală comună II la ecvine constituie rădăcina cranială a venei
safene.
Din venele membrului pelvin mai fac parte și următoarele vene: v. safenă
medială (rădăcina caudală), v. safenă cranială (accesorie), venele tibiale craniale și
caudale, v. femurală, v. iliacă externă, v. iliacă internă, v. iliacă comună, v. pudendă
internă și v. glutee caudală.
Vena cavă caudală

41
 Este cel mai lung și voluminos vas din organism, format sub corpul ultimei
vertebre lambare pe plafonul cavității abdominale, pe partea dreaptă a aortei.
Recoltează sânge de la nivelul membrelor pelvine și cavitatea pelvină, prin
intermediul celor 2 vene iliace comune care de astfel constituie și rădăcinile acesteia.
Este situată medial rinichiului drept apoi se curbează ventral, perforând ficatul prin
scizura cavă a acestuia, apoi ajunge la centrul frenic al diafragmului pe care îl
perforează pe parte dreată, la baza pileului drept.
În cavitatea toracică pătrunde prin lobul azigos și lobul diaframatic al
pulmonului drept ca să ajungă în atriul drept.
Cei mai importanți afluenți ai venei cave caudale sunt: venele ovariene sau
testiculare, venele renale, venele lombare, venele suprahepatice și venele frenice.
Vena portă
Vena portă drenează sângele de la segmentul aparatului digestiv
postdiafragmatic, de la splină și pancreas.
Vena portă transportă sângele încărcat cu nutrienți din segmentul unde s-a
produs absorția, prin rețeaua capilară, până la ficat, locul preluării acestorta. Odată
transformați nutrienții în compușii necesari organismului prin venele suprahepatice
sângele este trimis în vena cavă caudală și de aici în circulația generală.
Denumirea de sistem port vine de la faptul ca această venă prezintă la ambele
capete o rețea capilară.
Rădăcinile venei porte sunt vena mezenterică caudală, vena mezenterică
cranială și vena splenică.
Vema mezenterică caudală recoltează sângele de la colonul descendent și
porțiunea cranială a rectului. Confluează cu vena mezenterică cranială care recoltează
sângele de la duoden, jejun, ileon, cecum, colon ascendent și colon transvers prin vene
satelite arterelor ce le irigă.
Vena splenică recoltează sângele de la stomac, duoden, splină și pancreas.

Sistemul limfatic la manifere

Sistemul limfatic la vertebrate este format din vase limfatice, sinusuri(cavități
limfatice), lifonodului, nodului limfatice și limfocentri.
Din organogeneză, caracterul reticului, dispoziția structurilor limoide
formațiunile limfatice se diferențiază în: formațiuni limfoepiteliale, complexul limfoid
al splinei, complexul circulator limfatic.
Sietemul circulator limfatic reprezintă o cale vasculară accesorie prin care
lichidele dinspațiul interstițial se reîntorc în circulația sanguină. Cu puține excepții,
aproape toate țesuturile organismului conțin capilare limfatice.

42
 Circulația limfatică îndeplinește rolurile de drenaj, transport și contribuție la
apărarea antiinfecțiosă.
Limfa au origine mezenchimală şi sunt considerate ţesuturi lichide circulante,
iar limfa circulă într-un singur sens de la periferie spre cord. Limfa se găseşte şi în
afara vaselor închise, ocupând spaţiile intercelulare, constituind lichidul interstiţial.
Sângele, limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.

La rumegatoare si suine, marginea craniala atinge coasta a III-a iar cea

posterioara coastra a IV-a la rumegatoare si coasta a VII-a la suine.
Orientarea, in raport cu sternul, prezinta variatii care se repercuteaza asupra
formei croasei aortice.
La speciile la care lipseste vena cava craniala stranga (ecvine, rumegatoare,
suini si carnivoare), cordul efectueaza o miscare de rotatie dinspre dreapta inspre
cranial, astfel incat, portiunea dreapta devine anterioara iar cea stanga, posterioare.

Bibliografie

1. Dojană Nicolae, 2013 – Tratat de Fiziologia Animalelor și Etologie. Editura

Printech București
2. Spătaru Mihaela-Claudia, 2009 – Anatomia comparată a animalelor. Editura Alfa
Iași
3. Dojană Nicolae, 2006 – Compendiu de Fiziologie Animală. Editura Printech
București
4. Prof. Dr. decent Paștea, 1985 – Anatomia comparată a animalelor domestice.
Editura Didactică și Pedagogică București
5. Prof. Dr. universitar Constantin Nicolae, 2006 – Elementele Fundamentale de
Fiziologie a animalelor domestice. Editura Coral Sanivet București

43