Mediul intern

Sangele, limfa si lichidul intercellular formeaza mediul intern.

Sângele este un lichid de culoare roşie care circulă printr-un sistem închis de conducte răspândit
în toate ţesuturile şi organele, numite vase sanguine. Sângele reprezintă 6 - 8% din masa corpului
omenesc, adică într-un om ce cântăreşte 70 kilograme se găsesc 4 - 5 litri de sânge.

Componentele sângelui
Dacă sângele recoltat, după adăugarea de anticoagulant, este introdus într-o pipetă şi centrifugat
la 3.000 ture/minut timp de 30 de minute în pipetă se observă ordonarea componentelor sângelui.
Coloana roşie din partea inferioară este formată din celule numite eritrocite iar plasma mai puţin densă
se situează deasupra coloanei celulare. La limita de separaţie dintre cele două componente se găseşte un
strat subţire, albicios, nedepăşind 1% din total, format din leucocite şi trombocite, elemente a căror
greutate specifică este între cea plasmatică şi cea eritrocitară.
Sângele are rolul de a transporta oxigenul şi substanţele nutritive spre celule şi de a transporta
de la acestea CO2 (dioxidul de carbon) la plămâni şi produşii toxici spre rinichi sau ficat. Oxigenul nu
poate fi transportat în apă, aşa că natura a găsit un transportor ideal în eritrocit. Restul substanţelor sunt
transportate în plasmă.
Plasma reprezintă circa 55% din volumul total al sângelui iar partea celulară reprezintă
aproximativ 45% din total.
Plasma
Plasma sanguină este un lichid gălbui (culoare dată de pigmeţii biliari), puţin vâscos şi cu gust
sărat. Compoziţia chimică este foarte complexă, conţinând în soluţie diverse substanţe în tranzit în spre
sau din spre celule.
Apa reprezintă 90% din volumul total plasmatic, restul de 10% - reziduul uscat – fiind
constituit din substanţe organice şi anorganice. Aşadar, apa reprezintă un vehicul prin care substanţele
sunt transportate, precum apa unui râu poate transporta diverse obiecte.
Substaţtele anorganice sunt reprezentate de cationii de sodiu (Na), potasiu (K), magneziu (Mg) şi
calciu (Ca) şi de anionii clor (Cl) şi acid carbonic (H2CO3).
Substanţe organice pot fi proteinele, glucidele sau lipidele.

Elementele figurate ale sângelui

Eritrocitele (hematiile sau globulele roşii) sunt celule, fară nucleu, înalt specializate, adaptate
transportului oxigenului de la plămâni la celulele organismului şi al CO2 (dioxid de carbon) de la
celule la plămâni. Ele sunt asemănate cu un disc biconcav, cu o zonă centrală “înfundată” pe fiecare
parte şi o zonă periferică mai groasă. La bărbaţi sunt în număr de 5.000.000 pe milimetru cub iar la
femeie de 4.500.000 pe milimetru cub. Acest număr variază de la individ la individ în raport cu o serie
de factori: efort fizic, altitudine, vârstă, etc.
Viaţa eritrocitelor este de circa 120 de zile. Cea mai mare parte este distrusă în splină (cimitirul
eritrocitelor) prin fagocitare de către macrofage. Componentele sale sunt apoi “reciclate”.
Interiorul eritrocitului are o structură areolară (asemănătoare unui burete) în ochiurile căreia se
gaseăte hemoglobina. Această substanţă le conferă hematiilor capacitatea de transportor al oxigenului.
Partea proteică – globina şi partea neproteică – hemul se leagă între ele formând hemoglobina. Fierul
intra în constituţia hemului şi este esenţial funcţiei de legare a oxigenului. Când oxigenul este legat de
hemoglobină aceasta va căpăta culoare roşie, caracteristică sângelui arterial (oxigenat).

Hemoglobina + Oxigen Oxihemoglobina Oxigen (la celula)

Hemoglobina
+
CO2 Carbohemoglobina CO2
(eliberat prin plamani)
 Concentraţia în sânge a hemoglobinei este de 14 grame la 100 mililitri la femeie şi 16 grame la
bărbat. Când cantitatea de hemoglobină scade sub cifrele normale, apare boala numită anemie.
Pe membrana celulară a eritrocitelor se găsesc nişte substanţe speciale formate din glucide şi
fosfolipide numite substanţe antigenice (A sau B), pe baza cărora se face clasificarea grupelor sanguine
(A,B,0). Aceste substanţe sunt determinate genetic, fiecare individ făcând parte din una dintre aceste
grupe.

Globulele albe (leucocitele) reprezintă un grup de celule de diverse forme şi funcţii a căror rol
este în apărarea organismului.
Ele sunt clasificate în funcţie de aspectul nucleului şi de prezenţa granulaţiilor în citoplasmă astfel:
1. Granulocite sau polimorfonucleare – PMN – care se caracterizează prin
prezenţa granulaţiilor în citoplasmă şi un nucleu mic dar lobulat (între 2 şi 6 lobi uniţi între ei).
2. Agranulocite sau mononucleare se diferenţiază prin nucleu fără lobi şi absenţa granulaţiilor în
citoplasmă.
Granulocitele se subîmpart de asemenea în alte 3 categorii în funcţie de afinitatea asupra unor
coloranţi, folosiţi în laboratoare, a granulaţiilor: neutrofile (granulaţii colorabile cu coloranţi
neutri), eozinofile (sau acidofile, granulaţii colorate cu coloranţi cu afinitate pentru acizi)
şi bazofile (granulaţii colorate cu coloranţi cu afinitate pentru baze).
Agranulocitele se împart şi ele în două subcategorii clasificate în functie de forma şi rolul
celulelor: monocite şi leucocite.
Ele există în sânge în urmatoarele procente (la adult):
Granulocite (polimorfonucleare)
Neutrofile – 60%
Eozinofile –3%
Bazofile – 1%

Agranulocite
Limfocite – 30%
Monocite – 6%
 În condiţii patologice, cum sunt procesele inflamatorii sau infecţioase, se produce de obicei o
leucocitoză. În fazele acute creşte numărul neutrofilelor iar în fazele cronice cresc mai ales limfocitele
şi monocitele. În unele infecţii cu virusuri se poate produce o scădere a numărului de leucocite.
În condiţii normale se pot produce modificări ale numarului de leucocite determinate de
activitatea fizică şi psihică (creşteri în a două jumatate a zilei), de alimentaţie (creşteri în timpul
digestiei) sau de starea fiziologica (creşteri în timpul menstruaţiei şi a sarcinii).

Granulocitele
Neutrofilele – sunt celule cu un bogat echipament enzimatic necesar “luptei” împotriva
agenţilor nocivi. Nucleul are multiple lobulaţii.
Celula neutrofilă are capacitatea de a se mobiliza spre locul infecţiei prin emiterea unor prelungiri
numite pseudopode cu care se “agaţă” de anumite structuri. Această mobilitate creşte odată cu
temperatura, de aici şi răspunsul organismului de a creşte temperatura organismului pentru a asigura un
răspuns imun adecvat.
O funcţie de mare importanţă prin care acestea participă la apărarea antimicrobiană este capacitatea de
a fagocita. Ele emit prelungiri ale membranei prin care înglobează particula (de exemplu o bacterie)
într-o veziculă ce este introdusă în citoplasmă. Aici, ea va fi digerată de enzimele conţinute în lizozomi.
Un neutrofil poate fagocita un număr variabil de germeni (între 5 şi 20). Când numărul
germenilor determină eliminarea tuturor granulaţiillor el devine inactiv, nucleul degenerează şi
neutrofilul moare, participând la formarea puroiului.
Eozinofilele – au ca şi neutrofilele capacitatea de a se mobiliza spre a ajunge la locul infecţiei şi
de a fagocita. Au o viaţă de circa 5 - 8 ore. Unele ţesuturi (plămâni, tractul digestiv, pielea) sunt
importante sedii de acumulare a eozinofilelor provenite din circulaţie.
Creşterea proporţiei de eozinofile este de obicei atribuită fie unei boli alergice, fie unei infecţii cu
paraziţi.
Bazofile – funcţia lor principală este de secreţie. Ele secretă histamina, heparina şi serotonina.
Ele sunt implicate deseori în reacţiile alergice.

Agranulocitele
Monocitele – sunt cele mai mari elemente circulante din sânge. Monocitele reprezintă de fapt o
formă prin care circulă prin sange, la nivelul ţesuturilor transfomându-se în celule gigant numite
macrofage. Circulând sub formă de monocite prin sânge, după ce trec prin vasele sanguine în ţesuturile
infectate, ele se vor activa şi se vor transforma în macrofage. În ţesuturi ele digeră particule inerte,
celule degenerate sau moarte, spre deosebire de neutrofile ce digeră mai ales microorganisme vii
(bacterii, virusuri etc.)
Limfocitele – sunt agranulocite produse, stocate şi dezvoltându-se în organele limfatice
centrale: ţesutul limfoid din măduva hematogenă osoasă şi timus.
Limfocitele au cele mai mici dimensiuni dintre leucocite.
Limfocitele B se formeaza în măduva hematogenă. De aici, trec în organele limfatice periferice
(ganglioni limfatici, splină, sistemul limfatic al tubului digestiv). Principala funcţie este de a secreta
anticorpii, având deci rol în imunitatea.
Limfocitele T sunt pregătite în timus, unde se multiplică şi devin capabile să contribuie la imunitatea
celulară. Din timus ele se cantonează în organele limfatice periferice.

Trombocitele sunt fragmente de citoplasmă provenite din fragmentarea unor celule gigant,
megacariocitele. Un trombocit este o formaţiune mică, un agregat de molecule, care poate fi considerat
ca un element intermediar între moleculă şi celulă. Prin urmare, trombocitele nu sunt celule. Numărul
lor, la adult, variază în limite largi, de la 180.000 la 300.000 pe milimetru cub de sânge. Durata medie
deă este de circa 3 - 5 zile, după care sunt distruse mai ales în splină. Trombocitele au o formă
asemănătoare unei placuţe sau plachete de formă ovală sau rotundă, de unde şi denumirea de plachete
sanguine.
Trombocitele intervin în coagularea sângelui şi în retracţia cheagului de sânge. De asemenea, ei
se lipesc şi astupă “buzele” plăgilor vaselor sanguine, împiedicând hemoragia.

O funcţie importantă a sângelui este aceea de a coagula. Această funcţie este foarte importantă
deoarece previne pierderea de sânge şi reţine particulele infecţioase la locul sângerării. Trombocitele
împreună cu unele proteine din plasmă sunt cele ce realizează această funcţie deosebit de importantă.
Coagularea sângelui este în permanenţă echilibrată pentru a menţine o fluiditate, asigurându-se astfel o
circulaţie corespunzătoare. În stările de hipercoaguabilitate sangele devine mai “gros”, ceea ce supune
inima unui efort suplimentar ce poate deveni periculos dacă aceasta este deja în suferinţă.
 Hematopoeza
Formarea elementelor figurate ale sângelui, numită hematopoeza, are loc în organele
hematopoetice sau hematoformatoare. Prin termenul de organe hematopoetice sunt desemnate organele
care au capacitatea de a da naştere eritrocitelor, leucocitelor şi trombocitelor. Cele mai importante sunt,
la adult: măduva osoasă, splina şi ganglionii limfatici.
Prin hematopoeză, elementele figurate îmbătranite şi distruse ale sângelui sunt permanent înlocuite.
Acest proces începe în stadiul embrionar şi continuă toată viaţa. Între formarea elementelor figurate şi
distrugerea acestora există un anumit echilibru în funcţie de necesităţile organismului.
Maduva osoasă hematogenă este organul în care se formează eritrocitele, granulocitele, trombocitele şi
parţial limfocitele şi monocitele. La adult nu toate oasele au funcţie hematopoetică, ci numai vertebrele,
oasele mici şi late, şi în epifiza oaselor lungi. În restul oaselor predomină ţesutul grăsos (maduva
galbenă) care nu are nici un rol hematopoetic.
Splina şi ganglionii limfatici completează dezvoltarea limfocitelor şi monocitelor.

Grupele sanguine
Pentru a putea înţelege noţiunea de grup sanguin, este necesar a clarifica termenii de antigene şi
anticorpi. Antigenele sunt substanţe chimice complexe (glucide, lipide, proteine) care introduse din
afară sau prezente în organism au proprietatea de a induce sinteza unor proteine specifice numite
anticorpi. Anticorpii sunt substanţe care iau naştere în organism ca urmare a apariţiei antigenelor iar
când vin în contact se unesc. În cazul în care antigenele sunt purtate de celule (celule sanguine,
microbi), reacţia antigen-anticorp antrenează unirea celulelor.

Sistemul sanguin 0AB şi grupele sanguine

În cazul sângelui, baza grupelor sanguine o constituie prezenţa pe suprafaţa eritrocitelor a unor
substanţe antigenice numite A şi B şi existenţa în ser a unor anticorpi corespunzatori, care au fost notaţi
alfa şi beta. Cei doi antigeni, care se găsesc pe suprafaţa eritrocitului sunt nişte proteine.
Deoarece antigenele A şi B provoacă apariţia unor anticorpi care leagă eritrocitele între ele
(aglutinare), ele au fost denumite şi aglutinogene, iar anticorpii alfa şi beta care iau naştere prin
acţiunea antigenelor A şi B poartă numele de aglutinine.
Aglutinina alfa se numeşte anti-A din cauză că are o acţiune specifică de aglutinare asupra
eritrocitelor purtătoare de aglutinogen A.
 Aglutinina beta se numeşte anti-B deoarece are o acţiune specifică de aglutinare asupra
eritrocitelor purtătoare de aglutinogen B.
După modul de repartizare a aglutinogenelor pe eritrocite şi a aglutininelor în plasma sanguină, se
descriu patru grupe sanguine clasice, denumite grupe sanguine ale sistemului sanguin 0AB.
Grupa 0(I) este lipsită de aglutinogenul A şi B pe membrana eritrocitului dar are în plasma sanguină
aglutinine alfa şi beta.
Grupa A(II) are aglutinogenul A pe eritrocite şi aglutinina beta în plasmă.
Grupa B(III) are aglutinogenul B pe eritrocite şi aglutinina alfa în plasmă.
Grupa AB(IV) are aglutinogenele A şi B pe eritrocite şi este lipsită de aglutinine.
Aglutinina trebuie să fie opusă aglutinogenului de pe eritrocite. În situaţia în care ele nu ar fi
opuse, aglutinina s-ar lega de aglutinogen ceea ce ar duce la formarea de conglomerate eritrocitare, ce
pot bloca vasele sanguine.

Important în transfuziile de sânge este determinarea grupei sanguine. Principiul care stă la baza
transfuziilor sanguine este: în acelaşi sânge nu se găsesc aglutinogene şi aglutinine corespunzătoare.
Sângele 0(I) fiind lipsit de aglutinogene A şi B, poate fi transfuzat la toţi indivizii indiferent de grupă,
eritrocitele 0(I) nefiind aglutinabile nici de aglutinina alfa, nici de beta. Indivizii de grup sanguin 0(I)
sunt denumiţi donatori universali. Sângele A(II) poate fi transfuzat numai la indivizii lipsiţi de
aglutinina alfa – A(II) şi AB(IV). Sângele B(III) poate fi transfuzat numai la indivizii lipsiţi de
aglutinine beta – B(III) şi AB(IV). Sângele AB(IV) poate fi donat numai indivizilor ce fac parte din
grupa AB(IV), aceştia fiind lipsiţi de aglutinine alfa şi beta.
Indivizii din grupa 0(I), având ambele aglutinine alfa şi beta, nu pot primi sânge decât din grupa 0(I).
Cei din grupa A(II), având aglutinina beta pot primi sânge din grupa A(II) sau 0(I). Persoanele din
grupa B(III) ce conţin aglutinine alfa vor primi sânge B(III) şi 0(I) iar cei din grupa AB(IV), neavând
aglutinina alfa şi beta pot primi sânge de la toate grupele, de aceea sunt numiţi primitori universali.

Distribuţia grupelor sanguine este relativ inegală în rândurile populatiei din diferite ţări şi
continente. Repartizarea grupelor sanguine la populaţia de rasă albă are urmatoarele valori: grupa
sanguină A - 42%, grupa B - 8%, grupa AB - 3% şi grupa 0 - 47%. În România, distribuţia este
urmatoarea: 0 - 36%, A - 41%, B - 16% şi AB - 7%

Factorul Rh
Factorul Rh a fost descoperit în urma unui studiu făcut asupra grupelor sanguine la
maimuţa Macacus rhesus.
Rh-ul poate fi definit ca un aglutinogen sau antigen legat de membrana eritrocitului, asemănător
cu aglutinogenele A şi B, numit aglutinogen D. Circa 80% din populaţia globului prezintă acest antigen
şi se numesc Rh pozitiv. Ceilalţi 20% care nu prezintă acest antigen sunt Rh negativ.
La persoanele cu grup Rh negativ lipsesc atat antigenele de pe suprafata hematiilor cat si
anticorpii din ser. Aceste persoane pot sintetiza insa anticorpi anti-Rh in urma unor transfuzii gresite
sau in cazul in unei sarcini in care mama are Rh negativ iar copilul Rh pozitiv.
Aplicatia directa a determinarii factorului Rh este diagnosticul prenatal prin amniocenteza
pentru a depista incompatibilitatea feto-maternala. Aceasta incompatibilitate sta la baza bolii prenatale
denumita eritroblastoza fetala sau boala hemolitica a nou nascutului). Boala apare ca urmare a
imunizarii mamei cu Rh negativ impotriva antigenului D de pe membrana eritrocitelor fatului cu Rh
pozitiv, mostenit de la tata. Imunizarea mamei se produce in ultima parte a sarcinii si in special la
nastere cand, are loc o crestere a numarului de eritrocite ce trec in sangele mamei. La prima sarcina,
titrul anticorpilor anti-Rh nu este atat de mare incat sa apara probleme. Incepand insa cu a doua sarcina,
copii vor manifesta boala deoarece anticorpii din sangele mamei traverseaza bariera placentara, ajung
in sangele fatului si distrug hematiile acestuia. Graviditatea bolii este direct proportionala cu
concentratia de anticorpi anti-Rh care creste odata cu numarul de sarcini.
 Funcţiile sângelui
Funcţia nutritivă
Sângele transportă substanţele nutritive de la intestin la celulele întregului organism. Ajuns la
nivelul capilarelor, substanţele nutritive trec prin peretele capilar în lichidul dintre celule, care, la
rândul lui, furnizează celulelor aceste substanţe nutritive. Sângele transportă substanţe nutritive nu
numai de la intestin la celule ci şi de la un ţesut la altul. Astfel, dacă aportul alimentar este întrerupt mai
multe zile, substanţele nutritive de rezervă (grăsimile din ţesutul adipos) sunt transportate de sânge la
celelalte ţesuturi şi organe.

Funcţia respiratorie
Sângele transportă oxigen, pe care-l captează din alveolele pulmonare, la ţesuturi, unde este
cedat lichidului dintre celule pentru nevoile metabolice ale celulelor. Oxigenul este transportat de
hemoglobină sub formă de oxihemoglobină. În acelaşi timp, sângele transportă dioxidul de carbon
(CO2) captat tot din lichidul dintre celule, la alveolele pulmonare, prin intermediul cărora se elimină.
Schimbul de gaze de la nivel alveolar şi capilar se realizează datorită diferenţelor presiunilor parţiale
ale O2 şi CO2 existente de o parte şi de alta a peretelui capilar.

Funcţia de excreţie
Sângele transportă substanţele rezultate din metabolismul celular la organele de excreţie:
rinichi, piele şi tubul digestiv. Prin rinichi se elimină sub formă de urină, iar prin piele se elimină prin
intermediul glandelor sudoripare. Eliminarea prin tubul digestiv se face prin intermediul ficatului şi al
vezicii biliare sub formă de materii fecale.

Funţtia de termoreglare
Prin conţinutul său mare în apă, sângele are un rol important în menţinerea constantă a
temperaturii corpului. Prin intermediul apei, transportă căldură de la organele interne spre suprafaţa
corpului. Producerea de căldura este rezultatul reacţiilor bio-chimice care au loc la nivelul tuturor
celulelor. Ficatul conduce cea mai mare cantitate de căldură, temperatura lui situându-se mult deasupra
mediei. Creşterea activitaţii musculare voluntare sau involuntare intensifică producerea de căldură. De
asemenea, sângele realizează o unoformizare relativă a temperaturii corpului.
Sângele are şi un rol foarte important în apărarea contra infecţiilor prin leucocitele şi anticorpii
conţinuţi.