Aparatul de susținere și mișcare

Aparatul de susținere și mișcare este alcătuit din:

schelet(sistemul osos);
cartilagii(sistemul cartilaginos);
mușchi scheletici(sistemul muscular).

Scheletul animalelor domestice

Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia acționează
componenta activă (reprezentată de mușchi). Sunt elemente dure ce determină forma și
dimensiunile corpului și protejează organele vitale moi.
Partea din anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de lagr. „osteon“ -
os și„logos“-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din corpul unui animal legate, între ele,
prin mijloace naturale denumite articulații.

Conformația oaselor

După formă,oasele se clasifică în:

lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremități denumite epifize.

Dimensiunea de lungime depășește dimensiunile de lățime și grosime.în interiorul osului se află
canalul medular (de ex.femur, humerus, radius,tibieetc);

alungite-sunt oase mai subțiri și mai lungi decât oasele din prima categorie și fără canalul medular la
interior (de ex.coastele);

late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex.oasele craniului);

scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse și aproape egale ce prezintă la interior țesut spongios

La păsări se întâlnește o categorie specială de oase care prezintă la interior o cavitate căptușită de
prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavități interosoase la nivelul oaselor craniene căptușite de prelungiri ale mucoasei
nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări maxime, apar nuclei de
osificație din care iau naștere oasele sesamoidiene.

Structura oaselor.
În structura unui os intră:
substanță osoasă, periostul,endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine și
nervi.
Substanța osoasă este formată din:

1.țesut compact dur –în diafiza și corticala epifizelor oaselor lungi

2.țesut spongios reprezentat de substanța osoasă ce formează lamele și/sau traveele ce se intersectează
și delimitează spațiile areolare neregulate în care se găsește măduvă osoasă.
Țesutul compact dur formează corpul oaselor lungi și delimitează, la interior,
canalul medular. La extremitățile oaselor sau în cazul oaselor late și scurte, țesutul compact
dur esteplasat la suprafață sub forma unor lamele paralele și concentrice fiind alcătuit din
sisteme Havers(sau osteoane) de formă cilindrică.
Un osteon conține, în centru, un canal Havers ce este înconjurat de lamelele osoase
concentrice între lamele se găsesc cavități speciale ce includ osteocitele, o rețea de canalicule
ce leagă cavitățile între ele în care se găsesc prelungirile filiforme ale osteocitelor (cu rol
trofic).
Canalele Havers sunt legate între ele printr-un canal Volkman.
Sistemul canalicular conține vase sanguine, filete nervoase și țesut conjunctiv.

Țesutul spongios este plasat în epifiza oaselor lungi și țesutul areolar al oaselor scurte șilate.
Este format din lamele osose dispuse sub formă de punți anastomozate, între ele
cedelimitează spațiile areolare(sau hiatusurile).
Oasele late prezintă între cele 2 compacte
(externă și internă) o zonă de țesut spongios denumită „diploe“

Periostul și endostul sunt membranele fibroase ale osului la care participă împletitura inserțiilor
tendinoase de la suprafața acestuia.

Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepția locurilor de inserție tendinoasă, a

culiselor tendinoase și a suprafețelor articulare. Reprezintă stratul profund, bogat vascularizat
și inervat ce vine în contact cu osul. Este format, la animalele tinere, din celuleosoase tinere
denumite osteoblaste ce alcătuiesc stratul osteogen prin care osul crește în grosime.
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare periostului) ce
căptușeștesistemul fundamental intern al oaselor lungi sau compacta internă a oaselor late.

Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi, areolele țesutului spongios, canalele
Havers și Wolkmann.

După structură și aspect,se prezintă sub 3 forme:

-roșie,
-galbenă
- cenușie.

Măduva roșie este caracteristică animalelor tinere.

La animalele mature se găsește în areolele țesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid și bazioccipital. Este formată dintr-o stromă conjunctivo-
reticulară, în care se găsesc celulele fixe șimobile hematogene ce generează hematiile și
granulocitele ce imprimă culoare roșie acestui țesut hematopoetic.

Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roșii la animalele mature prin creșterea
treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc elemente hemato-formatoare.
Seîntâlnește în canalele medulare ale oaselor lungi
.
Măduva cenușie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când rezervele de grăsime sunt
consumate și procesul de hematopoeză încetează
 Scheletul osos

Privit în ansamblu, scheletul vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:

1.Oasele capului sau scheletul capului

Cuprinde oasele corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăpostește encefalul și

asociate în neurocraniu șI oasele din porțiunea rostală ce adăpostesc o serie de organe
esențiale ale aparatului digestiv și respirator și asociate în splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele
feței).

La acestea se adaugă și o grupă de oase și cartilaje articulate ce constituie scheletul și/sau suportul
limbii, faringelui și laringelui denumit complex hioidian.

2. Oasele trunchiului (scheletul axial)

Cuprinde: coloana vertebrală,sternul și coastele.

3. Oasele membrelor sau scheletul apendicular

Sunt organizate (la animalele domestice) în 2 complexe perechi:

*anterior (sau thoracic deoarece vine încontact cu pereții laterali ai cutiei toracice) și

*posterior(sau pelvin deoarece se leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului ).

Oasele membrelor toracice și pelvine

sunt omoloage și prezentate comparativ pentru cele 4regiuni:

♦zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:

- spată, claviculă și coracoid ( centura scapulară);

- ilium, ischium și pubis (centura pelvină sau coxalul );

♦stilopodiul este reprezentat de oasele:

-humerus (la membrul toracic)

- femur (la membrul pelvin);

♦zeugopodiul este format din 2 oase:

-radius și ulna (la membrul toracic)

-tibie și fibula (la membrul pelvin);

♦autopodiul corespunzător :

-scheletului palmei și/sau labei piciorului cuprinde 3 subregiuni:

1.bazipodiul are în componență la:

*membrul toracic--oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,pisiform, trapez,

trapezoid, capitat, unciform);

*membrul pelvin-oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, miculcuneiform, cuneiformul

intermediar, marelecunoiform, cuboid);

2.metapodiul este alcătuit din:

* oasele metacarpiene la membrul toracic;

*oasele metatarsiene la membrul pelvin;

3.acropodiul -are ca bază anatomică osoasă cele 3 falange (I; II;III),2 mari sesamoizi și câte un os
denumit micul sesamoid asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul
pelvin.
 Centura scapulară

La păsări , datorită mecanicii speciale a membrelor toracice, centura scapulară este

consolidată astfel încât s-au dezvoltat, în mod special, clavicula și coracoidul care realizează
o legătură solidă și elastică cu sternul.
La mamifere centura scapulară a suferit modificări deosebite în funcție de modul de viață al
acestora.
Osul coracoid este redus și integrat în spată sub forma unei apofize coracoide la nivelul
unghiului humeral al spetei.
Clavicula apare sub forma unui rudiment care însă nu atinge sternul niciodată datorită
aplatizării transversale a cuștii toracice și executarea, de extremitățile membrelor toracice, a
unor mișcări de flexie și extensie, în planul sagital.
Mamiferele la care s-a pierdut legătura directă dintre centura scapulară și trunchi
sunt denumite acleidale astfel încât prinderea spetei de trunchi se face prin formațiuni
musculare.
Spata este singura piesă bine reprezentată din cadrul centurii scapulare.Este un os lat, de
formă aproximativ triunghiulară, completat la marginea superioară de o piesă cartilaginoasă
denumită cartilaj scapular.
Se dispune de- o parte și de cealaltă a porțiunii anterioare a cuștii toracice într-o poziție oblică
dorso-ventral, caudo-cranial și medio-lateral și formează baza anatomică osoasăa regiunii spetei.

Formațiunile scapulare sunt dependente și modelate de acțiunea porțiunii acromiale a mușchiului

deltoid care, prin tracțiune, în timpul mișcărilor de abducție, atrage după sine organizarea
acestei formațiuni.
La cabaline , spina începe și se termină lent.
La rumegătoare se termină aproape brusc de cavitatea glenoidă.
La suine prezintă, central, o tuberozitate.
Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă) deși se poate observa un
rudiment de claviculă (la leporide și carnasiere).

Câinele prezintă un rudiment osos de claviculă dispus într-o intersecție fibroasă a mușchiului
brahio-cefalic sub forma unei plăcuțe ovale .
Pisica are clavicula mai dezvoltată decât câinele, de forma unei baghete lungi și recurbate.
Coracoidul lipsește de la mamiferele domestice.
La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere, este falciformă, alungită și
turtită dintr-o parte în alta, poziție orizontală, direcție caudo-cranială și se dispune pe părțile laterale
ale porțiunii anterioare a cuștii toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează cu clavicula și cu
coracoidul
Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al centurii scapulare, este independent și participă la formarea cavității
glenoide. Are un rol important înmecanica zborului, se dispune într-o poziție oblică ventro-caudală
și stabilește legătura cu sternul. Acest os este cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună zburătoare.
Clavicula se obține din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremității ventrale rezultând, în final, o
piesă unică în formă de „V“ (la galinacee) și/sau„U“ (la palmipede). Extremitatea liberă a
fiecărei părți prezintă câte 2 suprafețe articulare destinate articulării cu scapula și coracoidul.

Stilopodiul thoracic

Este reprezentat de osul denumit humerus și formează baza anatomică osoasă a regiunii brațului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic și ventro-caudal ce se articulează proximal cu
spata și distal cu oasele regiunii antebrahiale(radius și ulnă). Se dispune pe fața externă a musculaturii
toracelui și limiteazămișcările de flexie și extensie executate de această regiune.
Forma osului este patrulateră spre cilindrică la cabaline și rumegătoare, comprimată lateral la
suine,cilindrică și recurbată în ,,S“ la carnivore.
Osul prezintă un corp denumit diafiză și 2 extremități denumite epifize.

Lungimea maximă a humerusului este caracteristică speciilor pentadactile, fapt ce determină

o ușoară curbură în „S“.
Capul articular humeral este mai proeminent și mai convex, susținut de un gât humeral evident la speciile ce
execută mișcări mai complexe din articulația umărului (la carnasiere, suine și leporide
La păsări, humerusul are corpul cilindric și extremitatea proximală lățită.

Zeugopodiul thoracic

Este reprezentat, la toate vertebratele, de 2 oase denumite radius și ulnă.

Acestea prezintă variații morfo-funcționale dependente de modul de viață al animalului și
tipul de specializare a membrelor toracice.
La speciile domestice, oasele antebrațului sunt în poziție de pronație (carnasierele și felinele pot executa
mișcări de supinație care însă nu depășesc 80°). Oasele antebrațului constituie baza anatomică a primei regiuni
(a antebrațului ) care se desprinde complet de trunchi.
Radiusul este un os lung plasat în poziție aproximativ verticală înaintea ulnei, între extremitatea distală
a humerusului și primul rând de oase carpiene.Osul prezintă o diafiză și 2 epifize-proximală și
distală.
.În partea posterioară a extremității proximale a radiusului se află osuprafață articulară
denumită circumferință articulară destinată articulării cu ulna (la carnasiere , această suprafață este
convexă în sens lateral, înconjură aproape întreaga extremitate a radiusului și permite rotirea
acestuia în jurul propriului ax.

Scheletul capului

. Este alcătuit din 2 părți :

*neurocraniul (sau craniul propriu-zis)
*masivul facial (sau splanchnocraniul)

La mamiferele domestice craniul este mult alungit antero-posterior pentru că masivul facial
(sau partea viscerală) se dispune înaintea părții neurale. Alungirea aparent exagerată
amasivului facial este determinată de importanța pe care o au organele de simț, aparatul de
prehensiune și masticație la speciile de mamifere domestice.
La oasele capului se adaugă oasele complexului hioidian (aparatul de suport al limbii,
faringelui și laringelui).
Oasele craniului șiale feței sunt articulate și sudate alcătuind capul osos.
Configurația generală a capului osos este caracteristică tuturor mamiferelor.

Oasele craniului

Craniul cuprinde oasele care contribuie la formarea cavității craniene:

-occipitalul,
-parietalul,
-frontalul,
-sfenoidul,
-temporalul
-etmoidul.
Oasele se dispun fie pereche (temporale; parietale; frontale) și formează pereții laterali și
plafonul cutiei craniene fie nepereche (occipital, sfenoid, etmoid) și formează baza și peretele
posterior al cutiei craniene.

Occipitalul se dispune la extremitatea aborală a capului și face legătura cu prima vertebrală cervicală.
Este un os impar, neregulat ca formă ce delimitează peretele posterior și o parte din podeaua cavității
craniene.
În plan posterior prezintă gaura occipital separată,printr-o fosă condiliană, de 2 condili occipitali
biconvecși
.
La câine , protuberanța occipitală internă este foarte dezvoltată datorită sudăriiunei porțiuni
osificate din „cortul“ cerebelului ce adăpostește sinusul transvers.

Parietalul este un os par, lat și de acoperire ce participă la formarea plafonului cutiei cranine. Este
format din 2 plăci osoase sudate pe liniamediană la nivelul suturii sagitale și situat lateral (la
carnasiere).

Frontalul este un os masiv, neregulat, situat pe fața dorsală a capului osos,

Fața exocraniană prezintă o suprafață frontală de formă triunghiulară, netedă, de pe laturile
căreia se detașează procesul orbital (sau zigomatic).
Fața endocraniană prezintă o lamă osoasă transversală care se unește, în planul ventral, cu
etmoidul.

Etmoidul este un os impar plasat în porțiunea rostrală a craniului șidelimitează peretele

anterior al cavității craniene.

Sfenoidul este un os impar plasat la baza craniului în continuarea orală aporțiunii bazilare a
occipitalului.
De pe corpul sfenoidului se detașează, în sens lateral, 2 perechi de aripi contribuie la delimitarea pereților
latero-ventrali ai cutiei craniene.
Temporalul este un os par dispus pe părțile laterale ale cutiei craniene de oparte și de alta a bazioccipitalului.

Oasele feței sau splanchnocraniul

Cuprinde oasele care contribuie la delimitarea cavităților nazală și bucală:

*nazalul, lacrimalul, maxilarul, incisivul, palatinul, pterigoidul, vomerul, corneții
nazali,mandibular și complexul hioidian

Nazalul este un os de formă triunghiulară cu vârful orientat rostral, dispus pefața dorsală a
capului și formează baza anatomică osoasă a regiunii nazale. Se sudează, în planul median,cu simetricul
și formează creasta longitudinală internă denumită proces septal pe care se prinde septul nazal.

Lacrimalul este cel mai redus os al feței dispus la marginea orală a orbitei contribuind la delimitarea
acestei porțiuni a orbitei.

Maxilarul este cel mai masiv dintre oasele feței dispus ventro-lateral de osul nazal și participă la delimitarea
cavităților nazală, orbitară și bucală
Incisivul se dispune la extremitatea orală a maxilarului, vizibil pe capul osos la extremitatea orală, pe fața
ventrală și dorsală a acestuia.

Zigomaticul este un os par relativ redus și dispus pe părțile laterale alecapului osos. Apare ca
„o punte de legătură osoasă“ între oasele feței și celeale craniului, participând la formarea planșeului
orbitei și arcadei zigomatice.Se articulează prin sinartroză cu apofiza zigomatică a temporalului, cu oasele
lacrimal și maxilar.

Palatinul este un os ce se dispune pe fața ventrală a capului osos în partea posterioară a apofizelor palatine
ale maxilarelor și delimitează, la toate animalele, deschiderile guturale.

Pterigoidul este un os redus ca dimensiune prezent sub forma unei lame sudate la apofiza pterigoidă a
sfenoidului și lama perpendiculară a palatinului

Vomerul este un os impar dispus pe linia mediană de la presfenoid până la apofizele palatine ale osului
incisiv, are forma unui jgheab aplatizat în senstransversal și delimitează porțiunea ventrală a septum-
ului nazal.
Osul râtului este specific suinelor și reprezintă osificarea porțiunii rostrale a septum-ului
nazal, are forma unei piramide triunghiulare cu vârful în jos și o față rostrală, ornată de un
șanț median.
Corneții nazali sunt formațiuni osoase perechi de tip papiraceu prinse depereții laterali ai
cavităților nazale și răsucite în sensul longitudinal în jurulpropriului ax.În fiecare cavitate nazală există câte
2 corneți.
Mandibula este un os par care se sudează, prin extremitățile sale orale, mai mult sau mai puțin, în funcție de
specie, în planul oral.Fiecare extremitate apare ca un os turtit în sens transversal ce prezintă, în planul rostral, un
corpredus ce formează porțiunea dură a planșeului cavității bucale. Acesta se prelungește posterior
cu o ramură a mandibulei prin care se articulează cu temporalul.

Scheletul trunchiului
Scheletul gâtului, trunchiului și cozii se caracterizează prin forma alungită, simetriabilaterală
și metameria elementelor componente ale coloanei vertebrale, coastelor șI sternului.

Coloana vertebrală(sau rahisul ) reprezintă axul osos al corpului. Este alcătuită din piese articulate între
ele denumite vertebre (lat. ,,verto-ere“-a se întoarce; os răsucit) și se sistematizează în

5 regiuni distincte:

*cervicală,

*toracică,

*lombară,

*sacrală

*caudală.

Dar, indiferent de regiunea căreia îiaparține, datorită planului comun de organizare, orice
vertebră prezintă caracterele tipice care o deosebesc de oricare alt os din organism.

Vertebra „ideală“care reunește caracterele morfologice ale tuturor vertebrelor este

denumită vertebră tip.

Vertebra tip este formată din :

1.corpul vertebrei.

2.arcul vertebral

3.arcul vertebrei

Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale similare ale vertebrelor

precedente,canalul rahidian.
Arcul neural poate să lipsească la unele vertebre, de ex. la primele vertebre caudale este
reprezentat doar de o incizură, astfel că, rădăcinile arcului neurallipsesc. La restul
vertebrelor caudale dispare complet.

Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei vertebrale, astfel
că formula vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie

Formula vertebrală la diferite speciiVertebreSpeciacervicale toracale lombare sacrale

caudale cal 7 18 6 5 17-20bou 7 13 6 5 18-21oaie 7 13 6-7 4 16-20capră 7 13 6 4 11-14porc 7
14-15 6-7 4 20-23iepure 7 12 7 4 14-16câine 7 13 7 3 18-22dihor 7 14 7 3 15-20pisică 7 13 7
3 20-24nutrie 7 13 7 3 25-26găină 14 7 7curcă 14 7 7rață 15 9 7gâscă 18 914

Vertebre lombare sudate cu cele sacrale într-o piesă unică denumită os lombo-sacral.

Vertebrele cervicale.

Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului.

Osul sacrum este format din 4 vertebre sacrale, are aspect de triunghi isoscel mai alungit și
mai îngust decât la feline.
La păsări , vertebrele sacrale sunt sudate, între ele, dar și cu vertebrele lombare și se
articulează cu coxalul.

Vertebrele caudale sunt variabile numeric în funcție de specie și constituie baza anatomică osoasă a
regiunii cozii.
Au rol în echilibru (la carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele caudale sunt
mult mai reduse decât vertebrele din celelalte regiuni.La toate speciile, primele vertebre caudale
formează un arc neural dorsal,iar la unele specii un rudiment de arc hemal
(carnasiere).
La carnivore, primele vertebre caudale au apofize hemale cu aspect tubercular sau sunt unite,
între ele, formând osul ipsiloid.
La păsări , vertebrele caudale au apofize spinoase înalte și bifurcate și apofizele transverse
dezvoltate. Ultima vertebră are aspect de piramidă cu 3 fețe denumită pygostil.

Coastele sunt oase alungite și simetrice ce se articulează dorsal cu coloana vertebrală și ventral cu
sternul formând împreună scheletul toracelui.
Numărul perechilor de coaste este variabil cu specia și egal cu numărul vertebrelor din
regiunea dorsală a coloanei vertebrale
Coastele sunt:

*sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală, direct cu sternul

*asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin extremitatea

ventrală(prevăzută cu cartilajul costal) și pericondru;
*flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă și sunt lipsite de sprijin pe stern.

O coastă prezintă 1 corp și 2 extremități-proximală și distală.

La păsări,numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee și 9-lapalmipede. Coastele
sunt alcătuite din 2 porțiuni distincte: dorsală și ventrală. Corpul costal este turtit latero-
medial și prezintă, la jumătatea marginii caudale, o apofizăuncinee, sprijinită, pe fața laterală
a coastei următoare. Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la galinacee)
sau 6 (la palmipede) perechi sunt sternale, iar ultima pereche este asternală.

Sternul

Se dispune în planul ventral al coloanei vertebrale la jumătatea anterioară a trunchiului. Apare ca o

piesă osteo-cartilaginoasă formată din sternebre articulate între ele prin cartilaje. De o parte și
de cealaltă, marginilesternului sunt prevăzute cu incizuri costale destinate articulării cu:
cartilajelecoastelor sternale, clavicular (la mamiferele cleidale) și caracoidul (la păsări).

Numărul și forma sternebrelor sunt variabile în funcție de specie: 6-la cal,7-la rumegătoarele
mari și mici, 6-la suine, 5-7 la leporide, 8 la canide și felinae(de natură osoasă și cu aspect
cilindric). Sternul este alungit în planul sagital astfelcă apare bi- sau trifaciat (forma este determinată
de aspectul sternebrelor) șiprezintă 3 porțiuni:

manubriul sternal sau presternul)- este reprezentat de prima sternebră care searticulează cu
cartilajele primei perechi de coaste și, în plan rostral, prezintă oapofiză cartilaginoasă denumită
apendice traheal sternal;

 corpul sternului sau mezosternul)-are formă diferită în funcție de conformația sternebrelor,

apendicele xifoid( sau poststernul)-este reprezentat de o apofiză cartilaginoasăde forma

unei palete lățită dorso-ventral, cu marginile rotunjite, orientate caudal ce reprezintă baza
anatomică a regiunii epigastrice.

La cal,pe partea ventrală se observă o creastă ce reprezintă carena sternală.

La rumegătoare și porc, creasta lipsește, astfel încât sternul apare turtit de sus în jos. a doua.
La carnivore , sternul este format din sternebre cilindroide cu extremitățile bombate și
aspectul unor falange.
La păsări , sternul este foarte dezvoltat, are aspectul unui os turtit dorso-ventral șiprezintă o
carenă sternală deosebit de dezvoltată. Se dispune pe linia mediană opusă coloanei vertebrale.

La galinacee , corpul sternului este mai redus, fața dorsală mai îngustă, carena sternală este
foarte dezvoltată și se termină printr-o apofiză cartilaginoasă (la păsările tinere).

La palmipede(păsări acvatice), sternul are corpul mai lat, marginile sunt mai puțin incizate și
lipsește incizura laterală a sternului.

Articulațiile și mecanismul lor de acțiune

Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin intermediul articulațiilor.
Pentru realizarea unei articulații este nevoie de cel puțin 2 oase care se unesc, între ele, prin
diferite mijloace de legătură generate, în majoritatea cazurilor, de trecerea periostului de pe
un os pe alt os. Articulațiile: permit mobilizarea razelor osoase; limitează și dirijează
sensul mișcărilor; amortizează șocurile și consolidează sistemul de susținere.

Clasificarea și descrierea principalelor tipuri de articulații.

După modul de evoluție ulterioară a țesutului mezenchimal necondensat, se deosebesc

3 tipuri morfologice de articulații:
-fibroase,
- cartilaginoase
- sinoviale
.
Articulația fibroasă este denumită și sinartroză
. Se dezvoltă cândmezenchimul necondensat se transformă în țesut fibros alcătuit din fibre
conjunctive extrem de scurte care permit un grad redus de mobilitate, fiind considerate practic imobile.
Mijloacele de legăturăsunt reprezentate de:
-țesutul fibros, interpus între marginile oaselor și
-periostul care trece de pe unos pe osul învecinat.
Majoritatea articulațiilor de acest gen are un caracter temporar suferind odată cu vârsta un
proces de „invadare“ cu țesut osos,rezultând o sudare completă denumită sintostoză.
În cadrul acestui tip dearticulație, se deosebesc tipuri:

♦sindesmoza-este caracterizată prin prezența, țesutului fibros sau elastic denumit ligament
interosos,între marginile îndepărtate ale oaselor. Se întâlnește la oasele antebrațului (la
carnasiere, oasele carpiene și apofizele spinoase ale vertebrelor);
♦sutura-este caracteristică oaselor capului

Articulația cartilaginoasă(sau amfiartroza)-se caracterizează prin continuitatea suprafețelor de

contact și interpunerea țesutului cartilaginos acărui pericondru se continuă cu periostul oaselor
participante, realizând omobilitate extrem de redusă; este de 2 tipuri :
♦simfiza -este un tip special de articulație cu mobilitate variabilă șise întâlnește doar la
articulațiile dintre cele 2 coxale
sincondroza-conține fie un cartilaj hialin, fie un fibrocarilaj(articularea corpurilor vertebrale)

Articulația sinovială (sau diartroza ) reprezintă majoritatea articulațiilor mobile din cadrul
aparatului locomotor ce constau în acoperirea suprafețelor articulare cu cartilaj hialin.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦capsula articulară sinovială (sau membrana vitelină)-este un manșon fibros cereprezintă
continuarea periostului de pe extremitatea unui os de la marginea suprafețeiarticulare pe
extremitatea osului următor
♦suprafețele articulare
ce aparțin a două oase diferite (capetele articulare înglobate încavitățile glenoidă și cotiloidă;
condili și cavități glenoide; trochleea-de la membrul anterior și o suprafață plană; cochleea-de
la membrul posterior și o suprafață plană);
♦lichidul sinovial (sau sinovia)-este un lichid transparent de consistență vâscoasă,
reduscantitativ ce conține biochimic: apă, substanțe proteice, săruri minerale, urme degrăsime
etc și are rolul de a favoriza alunecarea suprafețelor articulare și de a hrăni(prin imbibiție)
cartilajul articular;
♦fibrocartilagiile complementare-
sunt formațiuni care completează suprafețele articulare,se prezintă sub forma unor
burelete, perii și discuri articulare și meniscuri intraarticulare ce au rolul de a absorbi șocurile
și de a realiza o angrenare perfectă;
♦meniscurile-
au formă semilunară, sunt mai subțiri în centru și mai groase la periferie șise interpun, parțial,
între suprafețele articulare, astfel încât, etajele delimitate comunică,între ele, și au o sinovială
comună;
♦cartilajele de acoperire-acoperă suprafețele articulare ce reprezintă porțiuni dinmodelul
cartilaginos al osului care nu se osifică; au rolul de a facilita alunecarea, de ase opune uzurii
și de a amortiza șocurile.
♦ligamentele-reprezintă continuarea periostului de pe un os pe alt os.

Articulațiile diartrodiale permit executarea unor mișcări foarte variate, în funcție de forma
suprafețelor articulare și a ligamentelor.

Mecanica articulară.

Mișcările executate la nivelul articulațiilor sunt:

•alunecare -este mișcarea dintre două suprafețe plane caracteristică diartrozelor planiforme;

•flexie -constă în apropierea razelor osoase cu micșorarea unghiului articular și

estecaracteristică pentru diartroze;

• extensie-determină îndepărtarea razelor osoase și mărește unghiul articular și estefrecventă

la articulațiile diartrodiale;

•rotație -este dată de mișcarea realizată în jurul unui pivot sau a axului longitudinal (de ex.
articulația atloido-axoidiană);

•adducție-este mișcarea prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropiede planul
median;
•abducție -este mișcarea ce îndepărtează extremitatea razei osoase de planul median;

•circumducție -este o mișcare complexă ce constă în trecerea succesivă prin flexie,abducție,

extensie, adducție și rotație;

•pronație-la carnivore, membrele toracice execută o mișcare de rotație pe direcția cranio-

medială.
•supinație-este opusul pronației.