APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE

Numit în unele tratate aparat locomotor, aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit
din scheletul articulat şi muşchii scheletici. Oasele reprezintă componenta pasivă a acestui
aparat, asupra lor acţionând muşchii, care reprezintă componenta activă. Fiind organe dure ele
dau pe de o parte forma şi dimensiunile corpului iar pe de altă parte susţin şi protejează
diversele părţi moi, constituind şi un depozit de săruri minerale.
Totalitatea oaselor unui animal constituie scheletul, care reprezintă aproximativ 7-8 %
din greutatea sa. Scheletul vertebratelor reuneşte endoscheletul, situat în profund în organism
şi exoscheletul, localizat superficial, ambele fiind de origine mezoblastică. Odată cu evoluţia
vertebratelor se constată o diminuare a exoscheletului în favoarea endoscheletului.
Endoscheletul este format din scheletul axial şi scheletul apendicular.
Scheletul axial reuneşte craniul, coloana vertebrală, coastele şi sternul. Scheletul
apendicular cuprinde înotătoarele perechi şi neperechi ale vertebratelor acvatice, centurile şi
scheletul membrelor vertebratelor terestre.
După forma lor, în corpul animal deosebim trei categorii de oase: lungi, late şi scurte.
A. Oasele lungi prezintă un corp numit diafiză şi două extremităţi sau epifize. În acestă
categorie intră trei tipuri de oase:
- oase lungi propriu-zise, al căror corp este străbătut central de un canal
medular (în general oasele membrelor); se deosebesc şi oase lungi lăţite
secundar, cu diafiza aplatizată şi un canal medular redus (spata, ilium);
- oase alungite, care nu prezintă canal medular (în acestă categorie se încadrează
numai coastele);
B. Oasele late care prezintă una din cele trei dimensiuni ale spaţiului mai reduse decât
celelalte (oasele craniului);
C. Oasele scurte care au toate cele trei dimensiuni ale spaţiului aproape egale între ele
(oasele carpiene, tarsiene); în general acestea sunt oase mici.
Înafara acestor trei categorii principale de oase, întâlnim numai la păsări oasele
pneumatice, perforate de adevărate cavităţi în care intră diverticule ale mucoasei bronhice
(sacii aerieni); şi la mamifere se pot întâlni oase prevăzute cu cavităţi (sinusurile din oasele
craniene) dar acestea sunt căptuşite cu mucoasă nazală. În grosimea unor ligamente şi
tendoane apar formaţiuni oasoase cu formă şi topografie precise, cum sunt sesamoizii
femurali pe care îi întâlnim la carnasiere şi rozătoare.

1
 Structura oaselor-în structura oaselor se remarcă prezenţa mai multor ţesuturi şi
formaţiuni:
1. Ţesutul osos propriu- zis, care la răndul lui îmbracă trei forme:
- ţesut osos compact, dispus la periferia oaselor;
- ţesut osos spongios dispus la extremităţile oaselor lungi, în oasele scurte şi
în coaste;
- diploe-două lame de ţesut osos campact care cuprind între ele ţesut osos
spongios (în oasele late).
2. Periostul, este o fascie de natură conjunctiv-fibroasă care îmbracă oasele de jur
împrejur, fiind format la rândul său din două straturi: superficil şi profund. Stratul profund,
reprezentat prin fibrele arciforme ale lui Sharpey, cimentează legătura dintre os şi periost.
Periostul care a învelit un os sare la nivelul articulaţiei pe osul alăturat. Din acest manşon se
diferenţiază în organogeneză, ligamentele capsulare. Prin periost, osul creşte în grosime şi tot
periostul determină repararea fracturilor osoase.
3. Măduva osoasă, este un ţesut de natură conjunctivo-grăsoasă care umple
canalul medular al oaselor lungi şi spaţiile din interiorul ţesutului osos spongios. Măduva
osoasă poate fi:
- măduvă roşie (fetală), prezentă în mod normal la animale imediat după
naştere şi în prima perioada de viaţă;
- măduva galbenă (grasă), care caracterizează animalele adulte;
- măduva cenuşie (cahectică), prezentă în oasele animalelor bătrâne sau într-
un grad foarte avansat de slăbire).
4. Cartilajele de acoperire, sunt piese cartilaginoase care acoperă extremităţile
oaselor care se articulează mobil cu alte oase.
5. Vasele şi nervii care hrănesc şi inervează oasele.
Din punct de vedere al compoziţiei, ţesutul osos propriu-zis prezintă o componentă
organică şi o componentă anorganică.
Componenta organică este reprezentată de substanţa fundamentală, fibre şi celule
osoase (osteoblaste). Substanţa fundamentală este organizată în lamele concentrice care
înconjoară un canal central numit canal Havers. Toate lamelele concentrice ale aceluiaşi canal
Havers formează un osteon; canalele Havers ale osteoanelor diferite pot comunica între ele
printr-un canal oblic numit canal Volkmann. Componenta anorganică este reprezentată de
săruri minerale de calciu şi fosfor.

2
 Ţesutul osos spongios este alcătuit din lamele sau trabecule care se încrucişează şi se
unesc sub unghiuri diferite, lăsând între ele spaţii diferite numite areole. Direcţiile
trabeculelor sunt orientate după solicitările mecanice principale la care este supus osul.
Accidentele (neregularităţile) de suprafaţă ale oaselor
Pe suprafaţa oaselor indiferent de forma, mărimea sau categoria acestora, pot exista
neregularităţi care se numesc accidente de suprafaţă; schematic acestea sunt:
A. Eminenţe:
a) articulare: - capete articulare, au formă unei sfere completă sau
incompletă (ex. humerus, femur);
- condili, de forma unor segmente de cilindru (ex. radius,
falange);
- troclee, de forma unui scripete (ex. astragalul).
b) nearticulare - apofize: - stiloide, ca un stilet (ex. occipital);
- odontoide, în peretele cărora sunt săpate mai multe
cămăruţe osoase (ex. temporalul);
- coronoide, de formă aproximativ conică (radius);
- coracoide, ca un cioc de corb;
- protuberanţe sau tuberozităţi (ex. spată, ilium);
- spine, emineţe ascuţite;
- creste, eminenţe alngite.
B. Cavităţi:
a) articulare:
- cavităţi acetabulare (cotiloide), care cuprind în întregime capul
articular (ex. coxalul);
- cavităţi glenoide, mai puţin adânci, care cuprind parţial capul
articular (ex. spata);
- coclee, negativul trocleei (ex. tibie).
b) nearticulare, cu formă şi dimensiuni foarte variate:
- şanţ (sulcus) (ex. humerus);
- incizură, scobitură pe marginea unui os (spată);
- fossa, incizură nedelimitată (ex. coxal);
- orificiu (ex. găurile vasculare ale oaselor);
- canal (ductus) (ex. oasele craniului);

3
 - gaura largă în care se deschid mai multe orificii (hiatus) (ex.
craniu).
Sistematizarea scheletului
Scheletul este format din următoarele grupe regionale:
a) scheletul axial:
- scheletul capului
- coloana vertebrală
- coastele
- sternul
b) scheletul apendicular:
- scheletul centurilor
- scheletul membrelor
Scheletul capului (craniul)
Oasele craniului corespund porţiunii care adăposteşte encefalul – neurocraniul - şi
porţiunii care adăposteşte organele iniţiale ale aparatului de import al materiei -
splahnocraniu sau viscerocraniu; viscerocraniului i se mai adaugă un aparat osos compus din
oase şi cartilaje care constituie scheletul şi suportul limbii şi faringelui (aparatul hioidian)
suspendat de baza craniului şi cartilajele laringiene.
Neurocraniul este format din şapte oase din care trei perechi şi patru neperechi:
- parietalul (os par), de forma unei scoici, prin articulare cu cel din partea
opusă formează tavanul craniului neural;
- frontalul (os par), plasat între craniul neural şi cel facial; împreună cu
oasele temporal şi zigomatic, formează cavitatea orbitară care adăposteşte
globul ocular;
- temporalul (os par), alcătuit din două porţiuni distincte: porţiunea solzoasă
(pe faţa internă prezintă negativul circumvoluţiunilor cerebrale) şi
porţiunea piramidală, care adăposteşte urechea medie şi cea internă;
- occipitalul, cel mai posterior os al craniului neural prin care acesta se
articulează cu coloana vertebrală (prin intermediul a doi condili aşezaţi de
o parte şi de alta a găurii vertebrale);
- interparietalul, os fosrte mic aşezat la limita între occipital şi cele două
parietale;

4
 - sfenoidul, are formă de fluture cu un corp şi două perechi de aripi;
împreună cu baza occipitalului ia parte la formarea bazei craniului pe care
se sprijină encefalul şi glanda hipofiză;
- etmoidul, os ciuruit format din cămăruţe osoase ai căror pereţi despărţitori
se numesc volute etmoidale, se găseşte aşezat în continuarea sfenoidului,
despărţind cavitatea craniană de cavităţile nazale.
Splahnocraniul este format din douăsprezece oase, din care zece perechi şi două
neperechi:
- nazalul, de formă alungită dispus în continuarea frontalului şi deasupra
incisivului şi maxilarului;
- maxilarul, cel mai mare os al feţei; în el sunt săpate alveolele dentare ale
molarilor superiori (la om prezintă şi alveolele dentare pentru incisivii
superiori, înlocuind astfel osul incisiv de la mamiferele domestice);
- incisivul, cel mai anterior os al feţei, prezintă alveolele dentare pentru
incisivii superiori;
- pterigoidul, os scurt şi subţire aşezat între palatin şi sfenoid;
- lacrimalul, împreună cu zigomaticul şi frontalul formează cavitatea
orbitară (la om participă şi maxilarul);
- zigomaticul, contribuie la delimitarea orbitei şi a arcadei zigomatice;
- palatinul, ia parte la formarea bolţii palatine osoase şi a sinusului palatin;
- corneţii nazali, foiţe subţiri de os, răsuciţi ca nişte suluri şi perforaţi de
mici orificii, fixaţi pe faţa internă a nazalului, maxilarului şi etmoidului;
- oasele wormiene, de formă neregulată, se întâlnesc mai rara la animalele
domestice;
- vomerul (impar), os lung în formă de jgheab ce desparte, împreună cu
septul nazal, cavitatea nazală în două jumătăţi simetrice;
- mandibula, singurul os mobil dintre oasele craniului, se articulează cu
temporalul;
- osul râtului (impar) întâlnit numai la porc;
- aparatul hioidian.
Scheletul trunchiului
În alcătuirea trunchiului intră coloana vertebrală, coastele şi sternul.
Coloana vertebrală este formată din vertebre, baza anatomică a cinci regiuni care
poartă denumirea vertebrelor:

5
 - vertebre cervicale - 7 la mamifere, 15-18 la păsări;
- vertebre toracice – 12-18 la mamifere, 7 la păsări;
- vertebre lombare – 4-8 la mamifere;
- vertebre sacrale – 3-5 la mamifere; la păsăsri vertebrele lombare şi cele
sacrale sunt sudate într-o piesă unică;
- vertebre caudale – 14-25 la mamifere, 7 la păsări.
Coastele, sunt tot atâtea perechi câte vertebre toracale sunt la fiecare specie.
Sternul, este format din stenebre în număr diferit în funcţie de specie (6-9 la
mamifere). La păsări, sternul este o piesă unică.
Scheletul membrelor
Membrele anterioare se mai numesc membre toracice, deoarece se sprijină pe pereţii
cavităţii toracice, iar membrele posterioare se mai numesc membre pelvine, deoarece raportul
dintre ele şi trunchi se stabileşte prin regiunea numită pelvis sau bazin.
La toate cele patru membre, oasele componente fac parte din următoarele mari regiuni:

Membrul toracic Membrul pelvin

zonoscheletul spata zonoscheletul coxalul - ilium

clavicula - ischium
coracoidul - pubis
stilopodiul humerus stilopodiul femurul, rotula
zeugopodiul radius zeugopodiul tibia
ulna fibula
autopodiul bazipodiul-oasele carpiene autopodiul bazipodiul-oasele tarsiene
metapodiul-oasele metacarpiene metapodiul-oasele metatarsiene
acropodiul-oasele falangiene acropodiul-oasele falangiene
-marii sesamoizi -marii sesamoizi
-micii sesamoizi -micii sesamoizi

Consideraţii generale asupra scheletului

Scheletul capului
La vertebratele inferioare distincţia dintre neurocraniu şi viscerocraniu este foarte
evidentă. Ea se pierde la vertebratele superioare unde cu greu se pot separa cele două
componente ale scheletului cefalic.
Craniul păsărilor se aseamănă foarte bine cu cel al reptilelor. Neurocraniul prezintă un
singur condil occipital.

6
 Craniul mamiferelor capătă caractere specifice lui, depărtându-se simţitor de craniul
reptilian (reptilele reprezintă în filogeneză stadiul comun al păsărilor şi mamiferelor). Craniul
mamiferelor prezintă doi condili occipitali.

Scheletul trunchiului
1. Coloana vertebrală. Forma amficelică a feţelor articulare terminale ale vertebrelor
întâlnite la unele specii de mamifere domestice apare încă de la prima clasă a vertebratelor, de
la peşti. Vertebrele peştilor prezintă un canal neural şi un canal hemal. La peşti coloana
vertebrală prezintă numai două regiuni: toracică (prevăzută cu coaste) şi codală.
La amfibieni, vertebrele sunt de tip amficelic şi procelic şi li se pot deosebi apofize.
Coloana vertebrală poate fi sistematizată în patru regiuni: cervicală, toracică, sacrală şi
caudală.
La reptile apare a cincea regiune, regiunea lombară.
La păsări apar oasele pneumatice (excepţie fac spata şi falangele).
Numai la mamifere întîlnim discul intervertebral.
2. Coastele. Coastele nu reprezintă un caracter general pentru toate vertebratele,
deoarece la ciclostomi lipsesc.
La amfibieni există numai coastele dorsale.
Reptilele au două categorii de coaste: unele care se sudează pe linia mediană dând
naştere la stern (coaste adevărate) şi altele ce rămân libere (coaste false).
La păsări, la care intervine un mod caracteristic de deplasare, zborul, se deosebesc
coaste dorsal şi coaste ventrale, osificate şi unele şi altele, coastele dorsale fiind prevăzute cu
apofize uncinee, care solidarizează cavitatea toracică, înlesnind respiraţia specifică din timpul
zborului.
La mamifere, coastele adevărate se articulează direct la stern, cele false articulâdu-se
indirect.
3. Sternul. Ciclostomii şi peştii nu prezintă stern.
În scara vertebratelor, sternul apare la amfibieni, dar independent de coaste, în relaţie
cu centura scapulară, fiind reprezentat printr-o piesă cartilaginoasă.
La reptile sternul începe să se osifice şi se articulează cu un număr variabil de coaste şi
îi putem deosebi un manubriu, un mezostern şi un xifistern.
La păsări sternul este reperezentat printr-o piesă unică.
La mamifere sternul este format din stenebre, putându-se deosebi un prestern, un
mezostern şi un xifistern.

7
 Centura scapulară
La peşti, centura pectorală (scapulară) este reprezentată printr-un os dorsal – spata - şi
unul ventral - coracoidul.
La amfibieni centura scapulară este formată din trei oase: spata, precoracoid şi
coracoid.
La reptile se constată o mare variabilitate în ceea ce priveşte numărul de oase ce
compun centura. Clavicula lipseşte.
La păsări se observă prezenţa spetei, a coracoidului şi a claviculei.
La mamiferele domestice coracoidul este sudat cu spata, iar clavicula prezentă numai
la rozătoare, este cartilaginoasă şi redusă la carnasiere şi transformată în intersecţie fibroasă la
restul mamiferelor.
Autopodiul toracic
Denumit în unele tratate prin analogie cu omul, mână, autopodiul toracic al
vertebratelor se consideră că provine din acelaşi tip iniţial, care a suferit mari modificări în
decursul evoluţiei, trecând de la înotătoarele peştilor la membrele vertebratelor terestre.
Transformarea înotătoarelor pectorale în membre toracice şi a celor abdominale în
membre pelvine s-a făcut paralel cu îngustarea şi alungirea inserţiei lor pe trunchi, aceasta
marcând originea diferenţierii zeugopodiului şi autopodiului.
La unii batracieni şi reptile se întâlneşte arhetipul autopodiului toracic de la mamifere,
cu cinci degete, fiecare format din trei falange, apoi cinci metacarpiene care se sptijină pe
carp. În cazul în care autopodiul nu posedă decât patru degete, cel care lipseşte este degetul
mare (la porc). Când sunt prezente două degete, acestea sunt degetele III şi IV (la
rumegătoare). Prezenţa unui singur deget indică degetul III.
Centura pelvină
La toate tetrapodele centura pelvină este alcătuită din trei oase perechi: ilium, ischium
şi pubis.
La amfibieni, ischium şi pubis sunt sudate şi formează placa ischio-pubiană.
La reptile, simfiza ischio-pubiană este separată în simfiza pubiană şi simfiza ischiană,
prin apariţia găurii ischio-pubiene. Ofidienii sunt lipsiţi de centura pelvină.
La păsări cele două coxale sunt mult îndepărtate unul de altul, prin dispariţia simfizei
ischio-pubiene, o adaptare la fenomenul fiziologic al ouatului.
La mamifere distingem prezenţa celor trei perechi de oase: ilium, ischium şi pubis.

ARTROLOGIA

8
 Artrologia este capitolul din anatomie care se ocupă cu studiul articulaţiilor. La
formarea unei articulaţii iau parte cel puşin două oase sau cartilaje, indiferent dacă permit sau
nu, efectuarea unei mişcări.
Luând ca şi criteriu de sistematizare gradul lor de mobilitate, distingem trei mari clase
de articulaţii:
- articulaţii mobile, diartrodiale sau sinoviale
- articulaţii semi mobile, amfiartrodiale sau cartilaginoase
- articulaţii fixe, sinartrodiale sau fibroase
1. Articulaţiile diartrodiale. Elementele anatomice care alcătuiesc o
articulaţie diartrodială sunt următoarele:
- suprafeţe articulare
- cartilaje de acoperire
- fibrocartilaje complementare
- capsule articulare
- ligamente
- sinovie
Suprafeţele articulare - reprezintă porţiunile de os care vin în contact una cu alta. Ele
sunt perfect netede, şlefuite, lipsite de rugozităţi, pentru a permite alunecarea dintre oase.
Suprafeţele articulare îmbracă forma unor capete articulare sau cavităţi articulare,
troclee sau coclee, condili, etc.
La marea majoritate a articulaţiilor suprafeţele articulare reprezintă una negativul
celeilalte, într-o armonizare perfectă, caracteristică articulaţiilor congruente. Articulaţiile
necongruente sunt prevăzute cu anumite formaţiuni anatomice (fibrocartilaje complementare)
pe seama cărora se realizează cooptarea suprafeţelor articulare.
În general, la oasele lungi, suprafeţele articulare sunt situate la extremităţi, la oasele
scurte pe una sau mai multe feţe, iar la oasele late, pe unul din unghiuri.
Cartilajele de acoperire – acoperă în întregime suprafeţele articulare jucând rol
mecanic, opunându-se uzurii şi şocurilor resimţite de suprafeţele articulare, facilitând în
acelaşi timp alunecarea celor două oase.
Cartilajele de acoperire îşi au originea în modelul cartilaginos care a permis formarea
osului.
Fibrocartilajele complementare – apar la articulaţiile ale căror suprafeţe articulare nu
se coopteză perfect (articulaţiile necongruente). Iau forma şi numele de disc interarticular la

9
articulaţia temporo-mandibulară sau menisc interarticular, la articulaţia femuro-tibio-
rotuliană (articulaţia genunchiului la om, a grasetului la animale).
Capsulele articulare – sunt formaţiuni conjunctivo-fibroase alcătuite din două
învelişuri: la exterior o membrană fibroasă numită şi ligament capsular, în contact cu unele
elemente extraarticulare şi la interior o membrană sinovială, care secretă sinovia şi o
delimitează. Membrana fibroasă se continuă cu periostul.
La unele articulaţii, în cazul unor mişcări de mare amploare, capsula articulară ar putea
fi traumatizată de către suprafeţele articulare. Ca răspuns la aceste solicitări au apărut unele
elemente de siguranţă, reprezentate prin fascicule musculare care se inseră pe capsula
articulară asupra căreia exercită tracţiuni şi astfel capsula articulară este scoasă dintre
suprafeţele articulare. Aceşti muşchi se numesc muşchi tensori ai capsulei articualare.
Ligamentele – sunt formaţiuni rezistente reprezentate prin benzi fibroase care pot fi
clasificate în două categorii, după locul pe care-l ocupă în articulaţie: periferice şi
intraarticulare. Şi unele şi altele, după culoare, pot fi albe şi galbene, în funcţie de cantitatea
de ţesut elastic pe care îl conţin. În general, ligamentele sunt îngroşări ale capsulei articulare
şi anume ale membranei fibroase, deci au origine periostală.
Sinovia sau lichidul sinovial este secretată de membrana sinovială. Ea apare ca un
lichid vâscos, incolor, cu rolul de a facilita alunecarea suprafeţelor articulare una pe cealaltă.
În compoziţia sa predomină apa alături de mucină, albumine, celule descuamate, săruri
minerale şi urme de substanţe grase.
În studiul general al articulaţiilor trebuie, de asemenea, să intre, în categoria
mijloacelor de unire, muşchii şi presiunea atmosferică. Contactul dintre suprafeţele articulare
este menţinut de tonusul muscular. Presiunea atmosferică joacă şi ea un rol însemnat,
menţănând în contact intim două suprafeţe articulare. Dacă se crează un cât de mic orificiu în
capsula articulară, aerul atmosferic pătrunde imediat în cavitatea articulară (în care există o
presiune negativă) şi suprafeţele articulare se îndepărtează una de cealaltă.
Mişcările pe care le pot executa articulaţiile diartrodiale sunt: rotaţia, flexiunea,
extensia, abducţia, adducţia, alunecarea, pronaţia şi supinaţia.
Sistematizare
I. Articulaţiile diartrodaile (sinoviale, mobile) pot fi clasificate în următoarele şase
genuri:
1. Articulaţia sfenoidală – la care iau parte un cap articular şi o cavitate glenoidă sau
cotiloidă (ex. articulaţia scapulo-humerală şi coxo-femurală). În mod teoretic, acest

10
 tip de articulaţie poate permite toată gama de mişcări, exclusiv alunecarea, pronaţia
şi supinaţia.
2. Articulaţia condiliană – la nivelul joncţiunii dintre un condil şi o suprafaţă
corespunzătore, de obicei o cavitate glenoidă. Această articulaţie are un grad mai
redus de mobilitate, permiţând mişcări de flexiune, extensie şi lateralitate. Este cel
mai răspândit gen de articulaţie sinovială.
3. Ginglia sau articulaţia trocleană, reprezentată printr-o troclee şi o coclee. Nu
permite decât mişcări de flexie şi extensie. Este genul de articulaţie limitată la
jaret.
4. Articulaţia pivotantă (trocoidă) – realizată la nivelul articulării unui os care
execută mişcări în jurul altui os. Exemplu este articulaţia atlo-axoidiană, care
permite numai mişcări de rotaţie.
5. Articulaţia în şa, întâlnită numai la vertebrele cervicale de pasăre. Poate realiza
mişcări variate dar cu un grad de extensie redus. Mobilitatea pronunţată a gâtului
la unele păsări se explică prin însumarea acţiunii tuturor articulaţiilor
intervertebrale.
6. Articulaţia plană sau artrodia, este situată la nivelul de contact a două oase care-şi
opun suprafeţele plane (ex. articulaţia oaselor carpiene sau tarsiene între ele).
Aceste articulaţii permit mişcări de alunecare cu amplitudine redusă.

II. Articulaţiile amfiartrodiale (semimobile, cartilaginoase)

Sunt întâlnite în exclusivitate la corpul vertebrelor de la mamifere şi se caracterizează
pe de o parte prin prezenţa strict specifică a unui disc fibrocartilaginos intervertebral, iar pe de
altă parte prin absenţa unei cavităţi articulare.
Discul intervertebral are o structură asemănătoare până la identitate cu fibrocartilajele
articulaţiilor diartrodiale, având periferia fibroasă şi nucleul cartilaginos şi se interpune între
corpurile a două vertebre succesive. Schimbul de fibre între disc şi vertebră le solidarizează pe
acestea din urmă între ele, permiţând mişcări foarte reduse între duoă vertebre.
Ca şi la articulaţiile în şa, mobilitatea coloanei vertebrale privită în complexitatea ei se
datoreată însumării gradului de mobilitate a tuturor articulaţiilor intervertebrale.

III. Articulaţiile sinartrodiale (fibroase)

11
 Sinartrozele sunt caracterizate prin imobilitatea oaselor sau cartilajelor care iau parte la
alcătuirea articulaţiei, imobilizare consecutivă interpunerii ţesutului conjunctiv între
suprafeţele de articulare.
Dacă piesele articulare sunt unite prin ţesut conjunctiv fibros, articulaţia poartă
denumirea de sinfibroză; dacă locul ţesutului conjunctiv fibros este luat de ţesut cartilaginos,
articulaţia se numeşte sincondroză, iar dacă ţesutul cartilaginos s-a transformat în ţesut osos,
articulaţia poartă denumirea de sinostoză.
Articulaţiile membrului toracic la mamifere
La membrul toracic distingem următoarele articulaţii: articulaţia scapulo-humerală,
articulaţia humero-radio-ulnară, articulaţiile antebrahio-carpo-metacarpiene şi articulaţiile
degetelor (art. metacarpo-sesamo-falangiană, art. interfalangiană şi art. interfalango-
sesamoidiană).
Articulaţiile membrului pelvin la mamifere
La membrul pelvin se descriu articulaţiile bazinului, articulaţia coxofemurală,
articulaţia femuro-tibio-rotuliano-fibulară, articulaţiile tibio-tarso-metatarsiene şi articulaţiile
falangiene sau ale degetelor, acestea din urmă asemănătoare până la identitate cu cele ale
membrului toracic.
Articulaţiile coloanei vertebrale şi ale toracelui
Articulaţiile coloanei vertebrale sunt articulaţii intervertebrale comune şi articulaţii
caracteristice. Articulaţiile intervertebrale comune stabilesc legăturile între corpurile
vertebrelor şi între arcurile vertebrale. Articulaţiile caracteristice sunt: articulaţia occipito-
atloidiană, articulaţia atlo-axoidiană, articulaţiile ultimilor vertebre lombare, art. lombo-
sacrale şi art. intersacrale.
Articulaţiile toracelui
Sunt reprezentate prin articulaţiile vertebro-costale, articulaţiile condro-costale,
articulaţiile condro-sternale, articulaţiile cartilajelor coastelor asternale între ele şi prin
sincondroze sternale.
Articulaţiile capului
La craniu deosebim articulaţii sinartodiale, între oasele de natură desmală, articulaţii
sinoviale, între osul temporal şi mandibulă şi articulaţiile aparatului hiodian, care sunt şi
sinoviale şi fibroase.

MIOLOGIA

12
 Generalităţi

Sistemul muscular, prin funcţia sa contractilă, organizată şi controlată de sistemul

nervos asigură întreaga activitate motorie a organismelor. El cuprinde totalitatea masei de
ţesut muscular, ale cărui elemente constitutive s-au specializat în funcţia de contracţie, care în
acest fel a devenit caracteristică. Ea se sprijină pe însuşirea fundamentală a substanţei vii, a
protoplasmei, de a răspunde stimulilor interni sau externi prin mişcări de contrcaţie urmate de
revenirea la forma iniţială.
La unicelulare, contractiliatatea este exprimată prin mişcări amoeboide, pentru ca la
metazoare, începând cu celenteratele inferioare această funcţie să fie îndeplinită de celule ce
se specializează treptat, ajungându-se ca la celenteratele superioare funcţia de recepţie să fie
îndeplinită de alte celule decât cele cu funcţie contractilă. La meduze apare o reţea de celule
nervoase care face legătura între elementele contractile şi de recepţie. Pe măsura dezvoltării
sistemului nervos central apar elemente specializate în funcţia motorie, cu structură
caracteristică, dând astfel naştere ţesutului muscular.
Elementele ţesutului muscular conţin în citoplasma lor suportul morfologic al
contracţiei, miofibrilele, care prezintă proprietăţi morfofuncţionale diferite, ceea ce ne permite
să facem o primă clasificare în: - muşchi netezi
- muşchi striaţi.
Muşchii netezi prezintă o coloraţie roz-gălbuie şi sunt alcătuiţi din celule – fibre
(leiocite) cu un singur nucleu, care conţin în citoplasma lor miofibrile cu structură omogenă.
Prezenţi la nevertebrate (viermi, moluşte) ca muşchi locomotori, ei sunt responsabili la
vertebratele superioare de motilitatea viscerală. Se contractă lent şi pentru un timp mai lung,
rezistând la oboseală şi dezvoltând o putere de contracţie remarcabilă. Activitarea lor este
independentă de coordonarea voită a sistemului nervos (muşchi involuntari sau ai vieţii
vegetative). Cu toate acestea, anumite stări afective sau de altă natură de la nivelul scoarţei
cerebrale pot avea ca rezultat modificări în activitatea musculaturii netede.
Muşchii striaţi sau scheletici sunt constituiţi din fibre cu miofibrile care au o structură
neomogenă, complexă, având culoare roşie de diferite nuanţe. Fibra musculară striată este un
veriatabil sinciţiu, putându-i-se distinge până la câteva sute de nuclei. Elementul responsabil
de provocarea contracţiei muşchiului striat îl reprezintă miofibrilele.
Muşchii scheletici sunt formaţi din mai multe mii de fibre paralele, grupate în
fascicule primare, apoi secundare, terţiare etc., separate dar şi reunite prin învelitori de natură

13
conjunctivă. Miofibrilele sunt alcătuite din benzi clare alternând cu o serie de discuri
întunecate.
Contracţia este în general subordonată voinţei (muşchi voluntari). La cei de culoare
roşie închisă contracţia este mai înceată, mai puternică şi de durată mai mare, spre deosebire
de cei cu o coloraţie mai albicioasă, care sunt mai excitabili, dar obosesc mai repede.
Muşchiul cardiac. În afara celor două categorii de muşchi descrise până acum, în
organismul animal deosebim o a treia categorie, muşchiul cardiac, cu elemente structurale
comune atât muşchiului neted, cât şi muşchiului striat.
Ţesutul muscular cardiac este format din fibre ramificate şi anastomozate între ele, cu
nucleul ovoid, situat central (caracter care îl apropie de muşchiul neted), cu miofibrilele
neuniforme, care prezintă striaţiuni transversale (caracter ce îl apropie de muşchiul striat).
Ţesutul muscular cardiac are proprietatea contractibilităţii ritmice involuntare (caracter ce îl
apropie de muşchiul neted). Ţesutul muscular nodal este o reţea de miocite de tip embrionar
care în afară de funcţia de contractibilitate posedă şi funcţie de conductibilitate.
În concluzie, după criteriul morfo-funcţional deosebim muşchi:
- netezi, viscerali sau involuntari
- striaţi, scheletici sau voluntari
- muşchiul cardiac.

Muşchii striaţi

Constituie elementul activ al aparatului de susţinere şi mişcare şi reprezintă, în

general, aproape jumătate din greutatea corporală a animalului, aceasta variind însă extrem de
mult în funcţie de specie, vârstă, stare de întreţinere, direcţie de exploatare.
Clasificarea musculaturii scheletice se poate face după mai multe criterii:
1. După situaţie.
a) în funcţie de planul de simetrie:
- muşchi pari, perechi, de o parte şi alta a planului de simetrie (toţi muşchii
scheletici cu câteva excepţii)
- muşchi impari, neperechi, situaţi chiar în planul medio-sagital (M.
triunghiular al sternului, M. orbicular al buzelor, diagfragma etc.)
b) în funcţie de raportul faţă de fascii:
- muşchi superficiali:
- situaţi imediat sub piele şi deasupra tuturor fasciilor (M. pielos)

14
 - sub fasciile superficiale şi poartă denumirea regiunii în care sunt
situaţi (stratul superficial de muşchi caudali ai gambei)
- muşchi profunzi, în contact cu fasciile profunde sau propriu-zise (Mm.
profunzi din regiunea caudală a gambei).
2. După forma pe care o îmbracă:
a) muşchi lungi, cu fibrele în cordoane sau în benzi, în special întâlniţi la membre:
- fusiformi (Mm. gemeni ai gambei)
- prismatici (M. biceps femural)
b) muşchi membranoşi, aşezaţi mai ales în jurul marilor cavităţi, contribuind şi la
formarea pereţilor acestora (M. marele oblic al abdomenului).
c) muşchi scurţi, aşezaţi mai ales la nivel articular
d) muşchi circulari:
- sfinctere, cu fibrele musculare dispuse concentric şi fără tendoane
- muşchi orbiculari, cu fibre concentrice care pornesc şi se termină la un
tendon
3. După poziţia lor în raport cu segmentele corpului
a) m. membrului toracic
b) m. membrului pelvin
c) m. gâtului
d) m. toracali
e) m. abdomenului
f) m. capului şi ai hioidului
4. După inserţie
a) m. cu inserţie constantă
b) m. cu insrţie reversibilă
5. După direcţia de contracţie
a) m. rectilinii, cu axul principal drept
b) m. curbilinii, cu axul principal curb
c) m. orbiculari, cu axul circular
6. După mişcările pe care le imprimă
a) m. flexori
b) m. extensori
c) m. abductori
d) m. adductori

15
 e) m. rotatori
f) m. pronatori
g) m. supinatori
h) m. propulsori
i) m. cabratori.
În general muşchii execută mişcări complexe (flexie şi adducţie, extensie şi rotaţie).
Modul de orientare a fibrelor musculare, pe de o parte şi al tendonului pe de altă parte
desemnează forme particulare de muşchi, cum sunt:
- m. penat, care seamănă cu o pană, cu un tendon principal care ţine loc de
ax, de la care pornesc convergent sau divergent fibre musculare ( M.
extensor digital comun);
- m. semipenat – cu un tendon excentric de la care pornesc fibre musculare
oblice numai de o parte a tendonului;
- m. flabeliform, de tip multipenat, care seamănă cu un evantai;
- m. digastric – este întrerupt la mijloc de un tendon subţire (M. digastric);
- m. poligastric – întrerupt din loc în loc de intersecţiuni fibroase, tendinoase
(ex. M. dreptul abdominal);
- m. a căror inserţie fixă sau extremitate proximală este divizată în două (M.
biceps), în trei (M. triceps) sau în patru porţiuni (M. quadriceps), întâlniţi la
membre.
Structura muşchiului
Muşchiul striat este format din ţesut muscular propriu-zis, formaţiuni fibroase, vase şi
nervi. Ţesutul muscular propriu-zis cuprinde fibrele musculare, asociate cu ţesut conjunctivo-
vasculo-nervos. Fiecare fibră este înconjurată de o tecă subţire de ţesut conjunctivo-vascular
numit endomisium. Fibrele se grupează în fascicule primare, secundare, fiind separate între
ele de un strat conjunctiv dermo-capsular numit perimisium intern. Totalitatea fasciculelor
formează muşchiul, care este învelit la exterior de o membrană conjunctivo-elastică -
perimisium extern.
Ţesutul conjunctiv interstiţial solidarizează elementele musculare între ele. El cuprinde
de asemenea vasele şi nervii, realizând astfel o unitate morfofuncţională.
Formaţiunile fibroase ale muşchiului sunt tendoanele şi aponevrozele. Tendoanele au
aspectul unor cordoane albe-sidefii inextensibile şi flexibile dispuse în prelungirea muşchilor
voluntari. Ele sunt formate din fibre tendinoase paralele, grupate în fascicule (primare,

16
secundare). Aponevrozele sunt tendoane lăţite, cu aspect de membrane şi servesc pentru
inserţia muşchilor laţi.
Vascularizaţia în tendoane şi aponevroze este foarte slabă; acestea având schimburi
nutritive foarte reduse.
Inervaţia tendoanelor este motorie şi senzitivă, aceasta din urmă fiind reprezentată de
proprioceptori (corpusculii Vater-Paccini).
Inserţiile musculare
Prin capetele (extremităţile) lor muşchii se inseră pe diverse formaţiuni: oase, cartilaje,
ligamente, piele sau chiar pe alţi muşchi.
În mod obişnuit se deosebesc două feluri de inserţii musculare:
- de origine (capul muşchiului)
- terminale (coada muşchiului)
Prin contracţia muşchiului cele două inserţii se apropie, una din ele realizând şi
deplasarea razei osoase. Aceasta reprezintă inserţia mobilă, spre deosebire de cealaltă care
rămâne fixă sau se deplasează foarte puţin.
În activitatea lor muşchii îţi schimbă uneori inserţia fixă, fie la un capăt, fie la celălalt,
în funcţie de necesităţile biometrice de moment; aceştia sunt muşchii cu inserţii reversibile.
Anexele muşchilor
Fasciile – sunt membrane fibroase. Ele au raporturi de contiguitate cu muşchii pe care
îi acoperă, fiind diferenţiate din masa de ţesut conjunctiv sub influenţa mecanicii musculare.
Se inseră pe diferite raze osoase, protejând unul sau mai mulţi muşchi cărora le dirijează forţa
de acţiune într-o singură direcţie. Asupra lor acţionează diferiţi muşchi numiţi tensori, care
întind fasciile.
În funcţie de topografie şi structură fasciile se pot clasifica astfel:
- fascii superficiale, situate sub piele
- fascii propriu-zise, inserate în general pe razele osoase şi formate din ţesut
conjunctiv orientat în funcţiei de tracţiunile şi presiunile musculare asupra
acestuia.
Pungile seroase, apar în masa ţesutului conjunctiv care se clivează datorită presiunii şi
frecării exercitate de anumiţi muşchi.
Tecile sinoviale tendinoase, au rolul de a uşura alunecarea tendoanelor. Sunt formate
dintr-o teacă tendinoasă şi dintr-o teacă sinovială.

Principalele grupe musculare la animalele domestice

17
 Muşchii pieloşi reprezintă musculatura care vine în contact intim cu pielea şi cu
fasciile superficiale. Muşchii pieloşi îşi au originea de la comisura buzelor, acoperă regiunea
obrajilor, parţial muşchiul maseter, regiunea cervicală ventrală, regiunea spetei, parţial
regiunea braţului şi a grebănului, pereţii laterali ai cavităţii toracice şi abdominale, cu excepţia
golului, coardei şi a unei părţi din teşitura flancului, terminându-se la nivelul rotulei.
Se disting astfel mai mulţi muşchi pieloşi:
- m. pielos al feţei
- m. pielos al gâtului
- m. pielos omobrahial
- m. pielos al trunchiului
Musculatura scheletică se prezintă în următoarea ordine:
- musculatura capului
- musculatura membrului toracic
- musculatura membrului pelvin
- musculatura cervicală
- musculatura toracelui
- musculatura abdominală
- musculatura cozii
I. Muşchii capului:
1. Muşchii pieloşi:
- ai craniului
- ai botului
- ai pleoapelor
- ai urechii
2. Muşchii masticatori
3. Muşchii aparatului hioidian
1. Muşchii pieloşi
a) ai craniului: - m. frontal
b) Muşchii botului:
- m. orbicular al buzelor
- m. buccinator
- m. coborâtor al buzei inferioare
- m. mentonier

18
 - mm. incisivi
- m. ridicător al buzei superioare
- m. canin
- m. lateral al nasului
- m. dilatator apical al nării
- m. ridicător nazo-labial
- m. zigomatic
c) Muşchii pleoapelor:
- m. orbicular al pleoapelor
- m. malar
- m. supraciliar
d) Muşchii urechii externe
2. Muşchii masticatori
- m. maseter
- m. temporal
- m. pterigoidian lateral
- m. pterigoidian medial
- m. digastric
3. Muşchii aparatului hioidian
a) Muşchi extrinseci: - m. occipitohioidian
- m. milohioidian
- m. geniohioidian
b) Muşchi intrinseci: - m. stilohioidian
- m. keratohioidian
- m. hioidian transvers
II. Muşchii membrului toracic se împart în următoarele patru grupe:
- muşchii spetei
- muşchii braţului
- muşchii antebraţului
- muşchii autopodiului.
1. Muşchii spetei se sintetizează în:
- muşchii laterali ai spetei
- muşchii mediali ai spetei
a) Muşchii laterali ai spetei:

19
 - m. supraspinos
- m. infraspinos
- m. deltoid
- m. micul rotund
b) Muşchii mediali ai spetei:
- m. subscapular
- m. marele rotund
- m. coracobrahial
- m. capsular (m. articular)
2. Muşchii braţului se sistematizează în:
- muşchii brahiali craniali
- muşchii brahiali caudali
a) Muşchii brahiali craniali sunt:
- m. biceps brahial
- m. brahial
b) Muşchii brahiali caudali:
- m. triceps brahial
- m. anconat
- m. tensor al fasciei antebrahiale
3. Muşchii antebraţului se sistematizează în două mari grupe:
- muşchii antebrahiali craniali
- muşchii antebrahiali caudali
a) Muşchii antebrahiali craniali la rândul lor se împart în muşchi cu acţiune
proximală, având inserţia mobilă pe extremitatea proximală a metacarpului şi muşchi cu
acţune distală, având inserţia mobilă pe acropodiu.
Muşchii cu acţine proximală:
- m. extensor carpo-medial
- m. abductor al degetului mare
Muşchii cu acţiune distală sunt:
- m. extensor digital comun
- m. extensor digital lateral
- mm. extensori ai degetelor I, II, III, IV
b) Muşchii antebrahiali caudali şi ei se împart în două grupe:

20
Muşchii cu acţiune proximală, având inserţia mobilă pe extremitatea proximală a
metapodiului:
- m. extensor carpoulnar
- m. flexor carpoulnar
- m. flexor carporadial
Muşchii cu acţiune distală, având inserţia mobilă pe acropodiu:
- m. flexor superficial al falangelor
- m. flexor profund al falangelor
4. Muşchii autopodiului în această categorie intră:
- m. interososul median
- mm interosoşi lateral şi medial
- mm. lumbricali

III. Muşchii membrului pelvin:

La fel ca muşchii membrului toracic pot fi sistematizaţi tot în patru grupe:
- muşchii bazinului
- muşchii coapsei
- muşchii gambei
- muşchii autopodiului
1. Muşchii bazinului
Musculatura bazinului cuprinde:
- muşchii fesieri: - m. fesier superficial
- m. fesier mijlociu
- m. fesier accesoriu
- m. fesier profund
- muşchii profunzi ai bazinului: - m. obturator intern
- mm. gemeni ai bazinului
- m. obturator extern
- m. pătratul femural
- m. capsular
2. Muşchii coapsei pot fi sistematizaţi în trei grupe:
a) Muşchii craniali ai coapsei: - m. tensor al fasciei lata
- m. cvadricepsul femural
b) Muşchii caudo-laterali ai coapsei: - m. biceps femural

21
 - m. semitendinos
- m. semimembranos
c) Muşchii mediali ai coapsei, musculatura din regiunea medială a coapsei
este dispusă pe două straturi: superficial şi profund:
- stratul superficial: - m. croitor
- m. gracil
- stratul profund: - m. pectineu
- m. micul adductor
- m. marele adductor
3. Muşchii gambei. Sunt sistematizaţi în două grupe mari:
- m. craniali ai gambei
- m. caudali ai gambei
Fiecare grupă este alcătuită din muşchi cu acţiune proximală şi muşchi cu acţiune
distală.
a) Muşchii craniali ai gambei:
- cu acţiune proximală: - m. tibial cranial
- m. al treilea fibular
- cu acţiune distală: - m. extensor lung al degetelor
- m. extensor lateral al degetelor

b) Muşchii caudali ai gambei se împart în superficiali şi profunzi, fiecare grupă

cuprinzând muşchi cu acţiune proximală şi muşchi cu acţiune distală.
Muşchii caudali ai gambei din stratul superficial:
- cu acţiune proximală: - m.tricepsul sural
- m. gastrocnemian lateral
- m. gastrocnemian medial
- m. solear
- cu acţiune distală: - m. flexor superficial al falangelor
Muşchii caudali ai gambei din stratul profund:
- cu acţiune proximală: - m.popliteu
- cu acţiune distală: - m. tibial caudal
- m. flexor medial al falangelor
- m. flexor lateral al falangelor

22
 Tendonul lui Achile este reprezentat prin tendoanele muşchiului tricepsul sural (m.
gastrocnemian lateral, m. gastrocnemian medial, m. solear) şi tendonul muşchiului flexor
digital superficial.
Coarda jaretului este o porţiune la formarea căreia ia parte tendonul lui Achile flancat
de două bride fibroase, cea laterală aparţinând muşchiului biceps femural, iar cea medială,
muşchiului semitendinos. Aceste două bride sunt unite pe faţa cranială a tendonului lui Achile
prin intermediul fasciei gambiene propriu-zise. Bridele împreună cu fascia formează tendonul
intermediar.
4. Muşchii autopodiului:
a) m. extensor scurt al falangelor
b) m. interosos median
c) m. interosos lateral şi medial
d) mm. lumbricali

IV. Muşchii cervicali (ai gâtului) se împart în două mari grupe:

- m. cervicali ventrali
- m. cervicali dorsali
1. Muşchii cervicali ventrali sunt situaţi sub corpul vertebrelor cervicale şi la rândul
lor se sistematizează în două straturi: superficiali şi profunzi.
a) Muşchii cervicali ventrali superficiali:
- m. brahio-cefalic format din trei muşchi: - m. cleido-brahiali
- m. cleido- mastoidian
- m. cleido-transvers
- m. sterno-mandibular
- m. sterno-hioidian
- m. sterno-tiroidian
- m. omo-hioidian
Jgheabul jugular este un jgheab vasculo-nervos delimitat de marginea dorsală a
muşchiului sterno-madibular şi de marginea ventrală a muşchiului cleido-mastoidian. În plan
superficial jgheabul adăposteşte traiectul venei jugulare, iar în profunzime, artera carotidă
comună, conectivul vago-simpatic şi nervul recurent. Traiectul venei este despărţit de cel al
arterei numai în treimea cranială a gâtului (eventual până la jumătate) de muşchiul omo-
hioidian. În această regiune se efectuează jugularea.
b) Muşchii cervicali ventrali profunzi:

23
 - m. lungul gâtului
- m. lungul capului
- m. drept ventral al capului
- m. drept lateral al capului
- m. scalen
2. Muşchii cervicali dorsali, sunt localizaţi deasupra corpului vertebrelor cervicale şi
se sistematizează pe patru straturi:
a) Stratul I
- m. trapez cervical
b) Stratul II
- m. romboid cervical
- m. dinţat cervical
- m. splenius
c) Stratul III
- m. semispinal al capului
- m. lung dorsal al capului
- m. lung dorsal al atlasului
- m. lung dorsal al gâtului
- m. ileocostal cervical
d) Stratul IV
- m. spinal cervical
- m. multifid cervical
- mm. intertransversali cervicali
- m. marele drept dorsal al capului
- m. micul drept dorsal al capului
- m. oblic cranial al capului
-m. oblic caudal al capului
V. Muşchii toracelui sunt plasaţi în raport cu sternul, coastele şi coloana vertebrală
toraco-lombară. Ei se sistematizează în următoarele grupe:
- muşchii pectorali
- muşchii peretelui costal
- muşchii regiunii dorso-lombare
- diafragma.

24
 1. Muşchii pectorali (muşchi axilari sau ai pieptului) sunt dispuşi pe două straturi
suprapuse: superficiali şi profunzi
a) Muşchi pectorali superficiali: - m. pectoral descendent
- m. pectoral transvers
b) Muşchi pectorali profunzi: - m. pectoral prescapular
- m. pectoral ascendent
2. Muşchii peretelui costal, în această grupă sunt cuprinşi următorii muşchi:
- m. dinţat ventral toracic
- m. drept al toracelui
- m. transvers al toracelui
- mm. intercostali externi
- mm. intercostali interni
3. Muşchii regiunii dorso-lombare, cunoscuţi şi sub denumirea de muşchii spino-
dorso-lombari, ei pot fi sistematizaţi pe patru straturi:
a) Stratul I
- m. trapez toracal
- m. marele dorsal
b) Stratul II
- m. romboid toracal
- m. dinţat dorsal inspirator
- m. dinţat dorsal expirator
c) Stratul III
- m. lungul costal
- m. lungul dorsal
- m. lungul spinal
d) Stratul IV
- m. multifid toraco-lombar
- mm. suscostali
Masa comună reprezintă o ţesătură musculară situată în regiunea lombară şi realizată
prin întrepătrunderea fibrelor musculare ale tuturor muşchilor regiunii dorso-lombare ajunşi la
acest nivel. Ansamblul acestei ţesături musculare constituie muşchiul redresor al coloanei
vertebrale. Masa comună constituie originea musculaturii din stratul III a regiunii dorso-
lombare.
4. Diafragma

25
 Este un perete musculo-aponevrotic oblic, care separă cavitatea toracică de cavitatea
abdominală; porţiunea musculară este dispusă periferic, în timp ce porţiunea aponevrotică este
realizată prin ţesătura centripetă a fibrelor aponevrotice care continuă porţiunea musculară.
În poziţie de repaus este boltită, cu convexitatea orientată cranial, spre cavitatea
toracică şi cu concavitatea orientată caudal, spre cavitatea abdominală.
Porţiunea lombară este porţiunea cea mai dezvoltată, reprezentată prin patru muşchi,
doi câte doi simetrici.
- pilierul stâng lateral-patrulater
- pilierul stâng medial-fusiform
- pilierul drept medial-fusiform
- pilierul drept lateral-patrulater
Porţuinea costală îşi are originea pe faţa medială a coastelor asternale, iar porţiunea
sternală este localizată la nivelul feţei dorsale a apendicelui xifoidian al sternului.
Cele trei porţiuni musculare se continuă cu aponefroze care se ţes între ele formând
aşa numitul centru frenic, împărţit în două jumătăţi denumite foliole, stângă şi dreaptă.
Diafragma este perforată de trei orificii:
- orificiul aortic, situat între pilierul stâng lateral şi pilierul stâng medial;
- orificiul esofagian, situat între cei doi pilieri mediali, stâng şi drept;
- orificiul venei cave caudale situat chiarîn centrul frenic, la baza pilierului
drept medial.

VI. Muşchii abdomenului

Musculatura abdominală poate fi sistenatizată în două grupe:
- muşchii abdominali dosrsali
- muşchii abdominali latero-ventrali
1. Muşchii abdominali dorsali sau ai regiunii lombo-iliace, pot fi împărţiţi în două
straturi.
a) Stratul I
- m. marele psoas
- m. micul psoas
- m. iliac
b) Stratul II
- m. pătratul lombelor
- mm. intertransversali ai lombelor

26
 2. Muşchii abdominali latero-ventrali
Din grupa acestor muşchi fac parte:
- m. oblic extern al abdomenului
- m. oblic intern al abdomenului
- m. transversul abdominal
- m. dreptul abdominal
- m. retractor al ultimei coaste
Tunica abdominală este o formaţiune fibro-elastică de culoare galbenă care protejeată
musculatura abdominală latero-ventrală. La mamiferele patrupede a luat naştere din
necesitatea suspendării masei gastro-intestinale în mod pasiv şi este cu atât mai dezvoltată cu
cât peretele ventral al abdomenului suportă o greutate viscerală mai mare. Tunica abdominală
aderă intim la porţiunea musculară a muşchiului oblic extern abdominal şi se întreţese cu
aponevroza acestuia. La mascul, tunica abdominală se continuă în regiunea prepuţului cu
ligamentul suspensor al prepuţului. La femele, tunica abdominală dă naştere în regiunea
inguinală şi subpubiană la capsula mamară, suspendată cu ajutorul unor ligamente derivate tot
din tunica abdominală.
Linia albă este reprezentată prin întreţeserea pe linia medio-sagitală a tuturor
aponevrozelor muşchilor abdominali ventrali, de la cartilajul xifoidian al sternului până la
simfiza pubiană. La nivelul locului de intrare a cordonului ombilical în organismul fătului,
linia albă este perforată de inelul ombilical. După fătare şi cicatrizarea plăgii ombilicale,
inelul se închide dar locul rămâne marcat prin prezenţa cicatricii ombilicale.

VII. Muşchii cozii

Aceşti muşchi realizează mişcări destul de variate ale cozii. Ei pot proveni din
regiunea lombară şi sacrală, inserţiile lor fiind situate pe coloana vertebrală – muşchi
intrinseci – sau prezintă o inserţie pe coxal – muşchi extrinseci.
1. Muşchii intreinseci ai cozii
- m. sacro-coccigian dorsal medial
- m. sacro-coccigian dorsal lateral
- m. intertransversari
- m. sacro-coccigian ventral medial
- m. sacro-coccigian ventral lateral
2. Muşchii extrinseci ai cozii
- m. coccigian

27
28