BAZELE ALIMENTAŢIEI

ANIMALELOR DOMESTICE
• Nutriţia studiază problemele teoretice de bază
referitoare la: ansamblul schimburilor nutritive între
organism şi mediu, cerinţele de nutrienţi, aportul de
elemente nutritive, utilizarea lor şi eliminarea
metaboliţilor.
• Alimentaţia se ocupă cu studiul furajelor, a modului
de asociere al acestora în vederea alcătuirii de
reţete şi regimuri alimentare care să satisfacă
cerinţele specifice de hrană în funcţie de specie, de
starea fiziologică şi de nivelul de producţie.
• Prin aplicarea unei hrăniri raţionale, corelată cu
perfecţionarea mijloacelor şi metodelor de ameliorare
şi selecţie, cu îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire şi de
îngrijire a animalelor, s-a ajuns la sporirea masei
corporale a acestora, la schimbări de conformaţie şi
tipul de producţie, precum şi la reducerea consumului
de hrană pe unitatea de produs.
• Astfel, în ultimii 50 de ani durata de îngrăşare a
porcilor până la 100 kg, s-a redus de la 11 luni la 7-8
luni, a crescut producţia de ouă la găini de la 60-70 de
bucăţi la 220-250 bucăţi pe an.
• De asemenea, rezultate mai elocvente s-au
obţinut la creşterea puilor de carne. Dacă în
anul 1950 se realiza o greutate medie de 1,8
kg în 103 zile cu un consum mediu de 3,9 kg
furaj/kg spor, în prezent acest lucru se
realizează în 36 de zile cu un consum de
numai 1,8 kg furaj/kg spor. În acelaşi timp
greutatea medie de sacrificare a puilor a
crescut de la 1 kg/cap la 2,1 kg/cap.
 Importanţa alimentaţiei
În creşterea animalelor importanţa alimentaţiei poate fi
redată schematic, prin următoarele aspecte:
• influenţează direct funcţia de reproducţie a
animalelor;
• favorizează creşterea şi dezvoltarea animalelor,
realizând precocitatea lor, iar în anumite limite, poate
dirija creşterea tineretului în direcţia dorită;
• sporeşte rezistenţa organismelor la boli şi intemperii;
• influenţează producţiile animale sub raport cantitativ
şi calitativ;
• determină în mare măsură preţul de cost al
produselor şi productivitatea animalelor.
Organizarea ştiinţifică și tehnică a alimentaţiei
animalelor domestice, impune cunoaşterea
următoarelor probleme de fond:
• morfologia şi fiziologia aparatului digestiv la
animale;
• valoarea nutritivă şi biologică a furajelor folosite în
hrana animalelor;
• resursele furajere, caracteristicile lor şi modul de
valorificare de către animale;
• principiile care stau la baza alimentaţiei normate la
animale.
Morfologia aparatului
digestiv
În principal, aparatul digestiv al mamiferelor este
format din două părţi:
Tubul digestiv şi glandele anexe
 Tubul digestiv.
• Se compune dintr-o porţiune ingestivă (cavitate bucală,
faringe, esofag), o porţiune digestivă (stomac, intestin
subţire şi o parte din intestinul gros) şi o porţiune ejectivă
(rectul).
• Cavitatea bucală (gura) cuprinde elemente anatomice
cu rol în prehensiunea (apucarea) furajelor (buzele şi
limba), în tăierea, sfărâmarea şi mărunţirea hranei
(dinţii), în masticarea hranei (muşchii buccinatori şi
masticatori) şi în deglutiţia (înghiţirea) hranei (crestele
boltei palatine şi a vălului palatin)
• Faringele este un tub musculos, la nivelul căruia calea digestivă
se întretaie cu calea respiratorie. Anterior comunică cu
cavitatea bucală prin orificiul buco-faringian şi posterior cu
esofagul prin orificiul faringo-esofagian.
• Esofagul este un tub musculos şi gros situat între faringe şi
stomac, cu pereţii de grosime inegală şi uşor dilatabil, asigurând
conducerea bolului alimentar în stomac. Prezintă trei segmente:
segmentul cervical, situat între faringe şi intrarea pieptului;
segmentul toracic, situat între intrarea pieptului şi diafragmă;
segmentul abdominal, situat între diafragmă şi orificiul de
intrare în stomac, cardia.
• În funcţie de raporturile sale cu traheia, esofagul este situat în
porţiunea anterioară a gâtului, pe partea dorsală stângă şi
laterală, iar în segmentul toracic trece din nou pe partea dorsală
a traheei.
• Ca structură peretele esofagului este alcătuit din:
• mucoasă, cutată longitudinal ce-i permite mărirea lumenului
în timpul trecerii bolului alimentar;
• submucoasă formată din ţesut conjunctiv abundent ce
favorizează alunecarea mucoasei pe stratul muscular în
timpul trecerii bolului alimentar;
• musculoasă formată din muşchi striaţi în segmentul cervical
şi porţiunea poscardiacă a segmentului toracic şi din muşchi
neted în porţiunea poscardiacă a segmentului toracic şi
abdominală. Ea este formată din două straturi, unul
intercircular şi unul extern, longitudinal.
• În exterior la nivelul segmentului cervical esofagul este
acoperit de celuloasă, ce asigură legătura acestuia cu
ţesuturile din jur, iar la nivelul segmentului toracic este
acoperit de seroasă.
• Stomacul este primul diverticol digestiv ce conţine glande
gastrice şi comunică posterior cu intestinul subţire, prin
orificiul pilor.
• În seria animală, după forma, mărimea şi specificul digestiei,
stomacul este de două feluri:
• simplu, caracteristic animalelor monogastrice (cabaline,
porcine şi iepuri);
• compartimentat, specific animalelor poligastrice sau
rumegătoare (bovine, ovine, caprine) şi păsări

I - la rumegătoare:
Stomac păsări
A - rumen; B - reţea; C - foios; D - chiag.
a - sacul dorsal; b - sacul ventral; c - cardia; d - pilorul.
II - la monogastrice:
a - mica curbura; b - marea curbura; c - esofagul; d - cardia; e-duodenul;
f-pilorul.
• Stomacul la animalele monogastrice are forma unui
cimpoi şi descrie două curburi, numite marea şi mica
curbură. În zona marei curburi se găsesc glandele
fundice.
• În secţiune pereţii stomacului sunt formaţi, de la exterior
la interior, din trei tunici, denumite: seroasă (peritoneul
visceral), musculoasă şi mucoasă. Musculoasa conţine 2-
3 straturi de muşchi cu orientare diferită. Tunica internă
sau mucoasa are în structura sa 4 feluri de glande şi
anume: pilorice, cardiace, de tip intestinal şi fundice.
Cele mai importante sunt glandele fundice deoarece
secretă pepsina şi acidul clorhidric.
• Stomacul la poligastrice este alcătuit din 4 compartimente
distincte: rumen, reţea, foios şi cheag, alcătuind în
totalitate un complex gastric. Primele trei sunt denumite şi
prestomace şi sunt lipsite de glande digestive.
• Rumenul are aspectul unui burduf, ştrangulat la mijlocul
lui, prezentând pe plafon deschiderea esofagului care se
continuă pe peretele rumenului cu un jgheab (jgheab
esofagian), ce ajunge până la orificiul de comunicare cu
foiosul. Are o capacitate de 20-40 l la rumegătoarele mici
şi 150-200 l la rumegătoarele mari.
•
Rumen la taurine Spre înainte, rumenul comunică cu
reţeaua printr-o largă deschidere
(deschiderea rumino-reticulară),
iar în partea dreaptă cu foiosul,
printr-o deschizătură mai mică
(orificiul reticulo-omasic). În
interior, la nivelul ştrangulării,
rumenul prezintă două cute
musculare groase, numite stâlpii
sau pilierii ruminali.
Mucoasa rumenului prezintă însă
nişte ridicături, numite papile
foliate, cu rol în frământarea
furajelor.
• Reţeaua este situată între rumen şi foios, în apropierea
orificiului cardia. Apare ca un diverticul anterior al rumenului,
cu mucoasa curată, areolată, semănând cu celulele unui
fagure de miere.
• La nivelul ei sunt reţinute corpurile străine (pietricele, cuie,
sârme) ingerate o dată cu furajele.
• Foiosul este aşezat în partea dreaptă şi anterioară a
rumenului, având o formă sferoidă. Mucoasa sa formează
pliuri, ca foile unei cărţi, ce servesc la frământarea furajelor în
timpul digestiei.
• Cheagul sau stomacul propriu-zis, comunică anterior cu foiosul
şi posterior cu prima porţiune a intestinului subţire numită
duoden.
• Spre deosebire de celelalte trei prestomace, cheagul prezintă
o mucoasă bogată în glande digestive.
Rumen, rețea, foios, cheag
Retea -reticulum
Foios -omasum
• La păsări, stomacul este format din două compartimente
denumite: stomac glandular şi stomac muscular sau
triturator (pipota). Caracteristica stomacului la păsări o
constituie pipota care are forma unei lentile biconvexe,
căptuşită în interior cu o mucoasă acoperită cu o cuticulă
rezistentă cu aspect rugos .
• În cavitatea pipotei se găsesc în permanenţă pietricele,
înghiţite voluntar de pasăre, care ajută la triturarea
(fărâmiţarea) grăunţelor
• Intestinul subţire începe de la orificiul pilor şi se prezintă sub forma
unui conduct sinuos, cu calibru egal de-a lungul tractusului său, cu
lungimi de 40 - 60 m la bovine, 20-30 m la ovine şi caprine, 16-24 m
la porcine şi cabaline.
• Tractusul său este împărţit în 3 porţiuni: duoden, jejun şi ileon.
• În duoden se deschid canalele glandelor anexe (ficat şi pancreas).
• Ca structură, peretele intestinal este alcătuit din 3 tunici: seroasă
(peritoneul visceral), musculoasă şi mucoasă.
• Pe suprafaţa mucoasei, care este bogată în glande digestive, se
găsesc în porţiunea duodenală, numeroase formaţiuni filiforme,
numite vilozităţi intestinale. Fiecare vilozitate are aspectul unui
deget de mănuşă în miniatură şi este aşezată pe câte un vas
limfatic. Aceasta conferă intestinului un aspect catifelat,
mărindu-i suprafaţa de absorbţie.
• Mucoasa mai cuprinde un epiteliu simplu, absorbant şi două
tipuri de glande (duodenale sau Bruner şi intestinale sau
Lieberkuhn). Glandele duodenale se găsesc numai în duoden, pe
când cele intestinale se găsesc pe toată mucoasa intestinală.
• Intestinul gros are lumenul mult mai mare şi calibrul inegal
de-a lungul său. Cuprinde trei porţiuni: cecum, colon şi
rect.
• Cecumul apare sub forma unui sac, exagerat de dezvoltat
la cabaline, la care, are un aspect de cârjă. La cabaline şi
porcine, datorită faptului că muşchii de la suprafaţa sa
sunt mai scurţi decât lungimea lui, aspectul lui este
încreţit sau borselat, pe când la celelalte specii este
uniform şi neted.
• Colonul prezintă trei poziţii: ascendent,
transversal şi descendent. Colonul
ascendent este cel mai dezvoltat la
toate speciile.
• Rectul, corespunde părţii ejective (terminale) a intestinului
gros, fiind aşezat în cavitatea pelvină, deschizându-se la
exterior, prin anus. Prezintă o musculatură dezvoltată şi un
număr mai redus de vilozităţi intestinale
 Glandele anexe
• În funcţie de aşezarea lor, glandele digestive se împart în:
• - glande intramurale, situate în peretele tubului digestiv (glandele
salivare, faringiene, gastrice, intestinale);
• - glande extramurale, plasate în afara tubului digestiv (ficatul
şi pancreasul).
• Ficatul este un organ glandular cu rol în funcţia de digestie şi
în metabolizarea substanţelor implicate în procesele fiziologice.
Situat în cavitatea abdominală, retrodiafragmatic, ficatul prezintă
două feţe, diafragmatică şi viscearală, ambele convexe şi o
circumferinţă formată dintr-o margine dorsală şi o margine
ventrală mai ascuţită pe care se găseşte o serie de incizii ce împart
organul în mai mulţi lobi, respectiv: lobul drept, lobul pătrat, lobul
stâng şi lobul caudal (Spiegel). Incizurile de pe marginea inferioară
ce împart ficatul în lobi diferă cu specia, astfel că numărul de lobi
este de: 4 la rumegătoare, 5 la cal şi la iepure şi 6 la porc şi
carnasiere.
Ficatul la vacă
Ficatul la porc
Ficatul la pisică
Ficatul la cal
• Ca structură ficatul este format din:
• - ţesutul propriu-zis sau parenchimul hepatic, de culoare violacee, organizat
în unităţi morfofuncţionale sau lobuli hepatici;
• - o capsulă fibroasă (capsula lui Glisson) ce aderă cu o parte la ţesutul
hepatic iar cu cealaltă la seroasă. De pe faţa internă se desprind fascicule de
fibre conjunctive (travee) ce pătrund în ţesutul hepatic şi-l împart în lobuli;
• - sistemul canalicular este alcătuit din căile biliare intrahepatice, formate la
rândul lor din canalicule intralobulare, perilobulare şi interlobulare, care se
continuă cu căile biliare extrahepatice;
• - seroasa ce înveleşte organul exterior şi din care se formează ligamente ce
asigură fixarea ficatului la pereţii abdominali.
• La animalele cu vezică biliară (toate speciile de fermă exceptând calul şi
porumbelul), căile extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic
principal, vezica biliară, canalul coledoc ce se deschide în duoden.
• Pancreasul este un organ glandular, cu secreţie mixtă,
exocrină (sucul pancreatic bogat în enzime şi fermenţi
digestivi) şi endocrină (hormonii, insulina şi glucagonul
implicaţi în metabolismul glucidic). Glucagonul a fost
descoperit în anul 1920 de savantul român Nicolae
Paulescu. Este situat transversal în regiunea
sublombară, aflându-se în contact prin faţa sa
superioară cu formaţiunile vasculo-nervoase din
această regiune, iar prin faţa sa inferioară cu organe
ale aparatului digestiv de care aderă prin margini.
• Pancreasul asemănător ca aspect cu glandele salivare,
este format din :
• - capsulă fibroasă ce-l acoperă în exterior şi din care
pornesc spre interior, pereţi conjunctivi ce împart
organul în lobi şi lobuli;
• - ţesut secretor reprezentat de acinii glandulari ce
formează parenchimul glandei şi au rol secretor,
exocrin şi de grupuri de celule mici, dispuse ca nişte
insule printre acinii glandulari (insulele lui Langerhans),
cu rol secretor endocrin;
• - sistemul canicular alcătuit din canalele intraacinoase
(canalul Boll), intralobulare care confluează în canalul
pancreatic (canalul Wirsung) ce se deschide în duoden.
• Insulele lui Langerhans conţin două tipuri de celule:
celulele alfa (A) care secretă glucagonul) şi celulele beta
(B) care secretă insulina.
Fiziologia aparatului
digestiv.
 Fiziologia aparatului digestiv.
• Aparatul digestiv face parte din categoria aparatelor "importatoare"
de materie, ştiut fiind că între organismele vii şi mediul ambiant
există un permanent schimb de materie şi energie.
• 7.3.1. Digestia.
• Introducerea hranei în tubul digestiv se numeşte prehensiune,
care la animalele domestice se face în mod diferit în funcţie de
specie. Astfel, prehensiunea se face cu buzele şi dinţii la cabaline,
ovine şi caprine, cu limba şi dinţii la bovine, prin aspiraţie şi prinderea
cu maxilarele la suine.
• Digestia constă în transformarea substanţelor nutritive brute,
conţinute în furajele ingerate, în substanţe cu moleculă simplă,
capabile de a fi absorbite şi asimilate de organismul animal. Practic
în procesul de digestie au loc o serie de procese mecano-fizice şi
chimice. În funcţie de segmentul tubului digestiv în care are loc,
digestia este de mai multe tipuri: bucală, gastrică şi intestinală.
• Digestia bucală. În cavitatea bucală, datorită dinţilor, limbii şi salivei,
are loc o digestie mecanică şi una chimică.
• Digestia mecanică constă în fărâmiţarea hranei (masticaţia) cu
ajutorul dinţilor şi în înmuierea ei (insalivaţia), cu ajutorul salivei,
produsă de glandele salivare.
• Digestia chimică, este datorată unui ferment din salivă, numit ptialină
care acţionează parţial asupra glucidelor, pe care le scindează până la
stadiul de maltoză.
• În urma digestiei bucale hrana este strânsă sub forma unui ghemotoc
(bol alimentar) şi apoi împinsă cu baza limbii în faringe, prin actul
numit deglutiţie (înghiţire).
• Trecerea hranei spre esofag se face diferit, în funcţie de consistenţa
sa. Astfel, lichidele progresează prin esofag, pe baza gravitaţiei,
scurgându-se, în timp ce hrana solidă este împinsă printr-o dinamică a
musculaturii esofagiene (peristaltism esofagian).
• Digestia gastrică are loc în stomac, unde hrana suferă
o acţiune mecano-fizică şi chimică. Bolul alimentar
ajuns în stomac, este supus, datorită mişcărilor
peristaltice provocate de muşchii stomacali, unor
procese de mărunţire, frământare şi omogenizare a
hranei. În acelaşi timp, conţinutul său este amestecat
cu suc gastric, secretat în mod reflex, de glandele
fundice ale stomacului.
• Procesele chimice care au loc în stomac, sunt
determinate de componenţa sucului gastric. Sucul
gastric este un amestec de apă, substanţe organice
(globuline, albumine), substanţe anorganice (HCl,
NaCl, SO4Ca, etc.), fermenţi şi mucus. Acţiunea
digestivă a sucului gastric este dată de către fermenţii
pe care-i conţine: proteolitici (pepsina şi chimozina) şi
lipolitici (lipaza gastrică).
• Pepsina secretată de glandele fundice ale mucoasei
stomacale sub formă de pepsinogen (este activată de
HCl), scindează proteinele din hrană până la stadiul de
albumoze şi peptone.
• Chimozina sau labfermentul, este specifică
tineretului sugar şi acţionează asupra proteinelor din
lapte.
• Lipaza gastrică , în mediul acid, hidrolizează
grăsimile în acizi graşi şi glicerină.
• La nivelul stomacului fermenţii glicolitici din salivă îşi
continuă acţiunea determinând hidrolizarea glucidelor
până la stadiul de dizaharide şi parţial chiar
monozaharide. Mucoasa gastrică este protejată de
acţiunea proteolitică a pepsinei prin intermediul
mucusului secretat care are: aspect vâscos, reacţie slab
alcalină, capacitatea de a se combina cu acidul clorhidric
şi de a inhiba acţiunea pepsinei. Totodată mucusul
stomacal favorizează absorbţia vitaminei B12.
• Secreţia glandelor gastrice, în mod normal, este
declanşată de actul alimentaţiei. La unele specii (suine şi
bovine), aceasta are un caracter intermitent, în timp ce la
cabaline este aproape continuă. Secreţia gastrică este
stimulată de alimentele gustoase şi preferate de animale,
de produsele de digestie ale proteinelor, de insulină, de
cofeină, etc. şi este inhibată de grăsimi, de bicarbonatul
de sodiu, de atropină, de starea de frică şi de emoţie,
precum şi de senzaţiile dureroase.
• La cabaline capacitatea stomacului este redusă faţă de
volumul mare de furaje ce trebuie ingerate fapt ce face
ca în timpul unei reprize de furajare stomacul să se
golească de 2-3 ori, ultima încărcătură rămânând un
timp mai îndelungat. Datorită acestui fapt stomacul nu
este niciodată gol, golirea completă a acestuia
realizându-se numai după un post de 24 de ore.
• La rumegătoare ca urmare a proceselor adaptative,
digestia bucală şi gastrică prezintă o serie de
particularităţi. Astfel, alimentele ingerate după o
masticaţie sumară sunt depuse în rumen, de unde sunt
readuse în cavitatea bucală prin actul de rejecţie şi
supuse remasticaţiei, reînsalivaţiei şi redeglutiţiei,
fenomen ce poartă denumirea de rumegare. Bolul de
rumegare poartă denumirea de bol miricic. Timpul
afectat rumegării este de 14 ore pe zi. După triturare,
reînsalivare cu salivă pariotidiană şi redeglutiţie, bolul
miricic pătrunde direct în foios.
• Dintre compartimentele gastrice numai cheagul are
funcţiile stomacului adevărat, celelalte compartimente
(rumen, reţea, foios) nu au glande digestive în mucoasă.
La nou-născut, prestomacele sunt slab dezvoltate,
dezvoltarea lor fiind determinată de consumul de furaje
fibroase. Acestea ajung la raporturile caracteristice
adultului la vârsta de 1,5 ani.
• Prestomacele au rolul de a depozita şi pregăti furajele
pentru digestie printr-o serie de procese fizice şi
biochimice. Procesele fizice constau în macerarea şi
fărâmiţarea furajelor, iar procesele biochimice în
transformarea acestora de către flora şi fauna ruminală.
Flora bacteriană din rumen are posibilitatea să scindeze
molecula complexă a celulozei în forme mai simple de
celuloză şi maltoză, cu degajarea unor gaze de fermentaţie –
CO2 şi – CH4. Aceasta pune la dispoziţia organismului şi o
serie de acizi graşi: acetic, propionic şi butiric.
• Microflora bacteriană are capacitatea de a utiliza azotul
din combinaţiile neproteice sau chiar din aerul ajuns în
rumen, punând astfel la dispoziţia organismului gazdă,
importante cantităţi de proteine.
• Alături de microfloră în prestomace se dezvoltă şi o bogată
microfaună, reprezentată de peste 160 de specii de infuzori
care au pe de o parte rolul de a transforma amidonul din
hrana consumată în glicogen, iar pe de altă parte hrănindu-
se cu bacteriile din prestomace transformă proteina din
corpul acestora în proteină animală cu valoarea biologică
ridicată.
• Concomitent cu microflora şi microfauna în
prestomace acţionează şi unele specii de fungi care au
capacitatea de a sintetiza proteina proprie din substanţe
azotate neproteice şi chiar din unele combinaţii toxice,
asigurând neutralizarea lor.
• În urma transformărilor fizice şi biochimice, conţinutul
prestomacal ajunge în cheag, la nivelul căruia, procesele de
digestie sunt similare cu cele de la monogastrice. Valorile medii
ale digestibilităţii proteinei bacteriene sunt de 74 %, iar a celei
provenită din infuzori de 91 %.
• Digestia intestinală, desăvârşeşte transformările suferite de
hrană în cavitatea bucală şi stomac.
• În intestinul subţire, chimusul gastric este amestecat şi
omogenizat cu sucuri enterice (intestinale) datorită mişcărilor
peristaltice ale pereţilor săi.
• Digestia chimică este datorată sucului pancreatic şi bilei
precum şi sucului enteric.
• Sucul pancreatic conţine fermenţi proteolitici (tripsina),
lipolitici (lipaza) şi glicolitici (amilaza şi maltaza pancreatică), care
transformă în substanţe simple resturile de proteină, de lipide şi
respectiv glucide, rămase nehidrolizate în stomac.
• Bila conţine o serie de acizi biliari (colic, glicocolic,
taurocolic) şi săruri ale acestora (glicolat de sodiu), pigmenţi
biliari (biliverdina, bilirubina), precum şi diferite substanţe
organice (mucus, colesterol).
• Sucul enteric conţine fermenţi proteolitici (erepsina,
nucleaza, fosfonucleaza), lipolitici (lipaza intestinală) şi
glicolitici (maltaza, invertaza, lactaza) care desăvârşesc
scindarea substanţelor nutritive până la stadiul absorbabil.
• Resturile de substanţe nedigerate trec în intestinul
gros, unde sub acţiunea fermentativă a bacteriilor,
substanţele greu digerabile (celuloza) sunt transformate în
gaze şi o serie de produşi, care fie se absorb la nivelul
mucoasei intestinului gros, fie că printr-o undă
antiperistaltică sunt împinşi în intestinul subţire, unde vor fi
absorbiţi.
• După ce furajele din hrană au fost transformate în
substanţă cu moleculă simplă, care pot fi utilizate de
organism, ele se absorb. Partea din furaje care nu se digeră,
nu se absoarbe şi este eliminată în exterior sub formă de
fecale sau excremente, prin actul defecaţiei.
• Particularităţile digestiei la principalele specii
domestice.
• În general, capacitatea de digerare a hranei este
influenţată de lungimea tubului digestiv şi de
particularităţile sale morfologice ce reprezintă, forme
de adaptare ale aparatului digestiv, la un anumit regim
de hrană.
• Cunoaşterea acestor particularităţi este absolut
necesară pentru aplicarea unei tehnologii de furajare
corespunzătoare pentru fiecare specie în parte.
• Astfel, o lungime mai mare a tubului digestiv,
presupune un timp mai îndelungat a contactului dintre
hrană şi sucurile digestive, ceea ce înseamnă un grad
mai mare de digerare şi absorbţie a hranei (tabelul 28).
• Tot în funcţie de dimensiunile tubului digestiv,
durata tranzitului digestiv variază astfel: 4-5 zile la
cabaline, 15-16 zile la ovine şi bovine, 5-6 zile la suine şi
3-5 zile la păsări.
 Principalele dimensiuni ale tubului digestiv
la diferite specii de animale
Specia Părţile tubului Capacitatea Lungimea Suprafaţa de
digestiv (l) (m) absorbţie(m2)

Bovine Stomac 204 - -

Intestin subţire 95 45 17,1
Intestin gros 54 11 -

TOTAL 353 56 17,1

Cabaline Stomac 20 - -
Intestin subţire 80 22 12,0
Intestin gros 163 8 -

TOTAL 263 30 12,0

Ovine Stomac 30 - -
Intestin subţire 9 26 -
Intestin gros 5 6 -

TOTAL 44 32 -
Suine Stomac 11 - -
Intestin subţire 14 18 2,8
Intestin gros 15 5 -

TOTAL 40 23 2,8
• Particularităţile digestiei la porcine
• La această specie masticaţia este superficială, pe
când insalivaţia este foarte puternică. Cantitatea mare
de ptialină din salivă face ca digestia bucală să fie
activă. Pentru a nu diminua acţiunea ptialinei, este
indicat ca hrana porcilor să fie administrată uscată sau
uşor umectată.
• Digestia gastrică este foarte puternică şi
intermitentă, stomacul având o capacitate mare de
mărunţire a hranei.
• În porţiunea helicoidală a colonului ascendent
are loc o puternică fermentaţie mecanică a celulozei,
fapt pentru care porcii pot valorifica într-o oarecare
măsură şi furajele celulozice.
 Particularităţile digestiei la cabaline
• La această specie, în cavitatea bucală hrana este bine masticată, însă saliva
conţine puţină ptialină, motiv pentru care digestia chimică este puţin
activă.
• Digestia gastrică este continuă iar digerarea furajelor este redusă,
deoarece jumătate din mucoasa stomacală este lipsită de glande digestive.
• Deversarea hranei din stomac începe atunci când acesta s-a umplut
în proporţie de aproximativ 2/3 , iar depozitarea hranei se face în mod
stratificat, astfel: voluminoasele pe marea şi mica curbură, iar
concentratele la mijloc. Datorită acestui fapt este necesar ca apa să nu se
administreze imediat după consumarea concentratelor, deoarece aceasta
le antrenează şi le sustrage procesului de digestie.
• Intestinul gros prezintă un cecum foarte dezvoltat, în care are loc
o puternică fermentaţie metanică a celulozei, fapt ce arată că această
specie valorifică foarte bine furajele celulozice
• Particularitţile digestiei la rumegătoare
• La bovine, ovine şi caprine, după prehensiune, hrana
este mărunţită puţin şi insalivată puternic, după care este
depozitată în rumen, până în momentul rumegării.
• În rumen, este depozitată numai hrana care nu a putut
fi mărunţită, în timp ce hrana fin mărunţită (făinurile),
precum şi lichidele, trec direct în foios, prin jgheabul
esofagian.
• Tot în rumen, hrana este supusă unor procese mecano-
fizice de frământare, amestecare şi macerare precum şi
unor procese de fermentaţie determinate de microflora
(bacterii) şi microfauna (infuzorii) simbiontă, în urma cărora
se transformă într-o pastă moale numită bol miricic.
• O caracteristică a acestor bacterii, este aceea că, ele pot să
sintetizeze proteina proprie organismului lor, pe baza azotului
neasimilabil precum şi prin combinaţiile azotate inferioare şi
azotul din aer. Această caracteristică, este foarte importantă,
deoarece în hrana rumegătoarelor se pot folosi astfel (pentru
substituirea proteinei), substanţe azotate neproteice, cum ar
fi: ureea şi apele amoniacale.
• Microfauna din rumen este bogată (3-4 mii
infuzorii/mm3), iar rolul acesteia este de a transforma
amidonul din hrană în glicogen şi de a se hrăni cu bacteriile
din rumen, transformând astfel proteina vegetală din corpul
bacteriilor în proteină animală, cu valoare biologică mai
ridicată. Aceşti infuzori, ca şi bacteriile, vor fi antrenaţi
împreună cu hrana pe traiectul tubului digestiv, punând astfel
la dispoziţia organismului animal, o însemnată cantitate de
proteină.
• Particularităţile digestiei la păsări
• La păsările domestice, prehensiunea hranei se
face cu ciocul, după care hrana este înghiţită şi trece
în guşă, unde este depozitată, umectată şi macerată.
• Din guşă, hrana trece în stomacul glandular
unde stă puţin (10-12 secunde), timp în care se
îmbibă cu suc gastric. De aici este împinsă în
stomacul triturator (pipota), unde este mărunţită
fin, timp de aproximativ 8-10 minute, după care
trece în intestin la nivelul căruia se desăvârşeşte
digestia şi absorbţia substanţelor nutritive.
• Absorbţia.
• Reprezintă procesul fiziologic prin care substanţele nutritive
cu moleculă simplă, rezultate în urma digestiei, străbat
epiteliul tubului intestinal şi trec în vasele sangvine şi
limfatice, în vederea asimilării în corpul animal.
• Absorbţia diferitelor substanţe, precum şi intensitatea de
absorbţie diferă de la un segment digestiv la altul.
• Astfel, în cavitatea bucală absorbţia este foarte redusă,
epiteliul bucal nelăsând să treacă decât sărurile toxice.
• În stomac, are loc absorbţia sărurilor minerale, hidraţilor
de carbon, a alcoolului şi a produşilor toxici. În rumen şi reţea
absorbţia este redusă, însă în foios este intensă, îndeosebi
pentru apă.
• În intestinul subţire, absorbţia are loc la cel mai înalt
grad datorită prezenţei vilozităţilor intestinale, iar în intestinul
gros ea este mult mai redusă, absorbindu-se doar apa.
• În schimb, în rect absorbţia este intensă, mai cu seamă
pentru substanţele cu moleculă simplă.
• Defecaţia.
• Este actul fiziologic de eliminare în exterior a
resturilor de hrană nedigerate, cunoscute sub
numele de fecale sau excremente. Defecaţia are
loc în mod reflex, după ce intestinul gros s-a
umplut cu fecale.
• Numărul de defecaţii pe zi precum şi
cantitatea de fecale eliminată, diferă în funcţie de
specie, astfel: bovinele 10-20 ori/zi = 25-27 kg,
cabalinele 5-10 ori/zi = 12-15 kg, porcinele şi
ovinele 12-15 ori/zi = 1-2 kg.
 Valoarea nutritivă a furajelor.
• Prin furaj sau nutreţ se înţelege orice produs sau subprodus de
origine vegetală, animală sau de sinteză, care conţine substanţe
nutritive necesare organismului şi care, în urma proceselor de
digestie, sunt folosite total sau parţial, fără a dăuna sănătăţii
animalelor.
• Aceste substanţe nutritive, introduse în organismul animal prin
furaje, îndeplinesc următoarele funcţii:
• funcţia plastică, constă în aceea că pun la dispoziţia organismului
materia primă pe seama căreia îşi formează noi ţesuturi sau le
reface pe cele uzate. Aceasta este îndeplinită de proteine şi
sărurile minerale;
• funcţia energetică este îndeplinită de lipide şi glucide, care pun la
dispoziţia organismului energia necesară pentru asigurarea
funcţiilor vitale, menţinerea temperaturii constante a corpului şi
obţinerea diferitelor produse animaliere;
• funcţia de biocatalizator revine anumitor substanţe cu acţiune
specifică (vitamine, enzime, hormoni, etc.) care, prin prezenţa lor,
declanşează sau accelerează reacţiile chimice din organism.
• Pentru îndeplinirea acestor funcţii, furajele ingerate
de animale trebuie să aibă o anumită valoare
nutritivă.
• Prin valoare nutritivă se înţelege măsura în care un
furaj sau o raţie furajeră, poate să satisfacă cerinţele
de substanţe nutritive ale animalelor, astfel încât să se
desfăşoare normal toate procesele fiziologice.
• Valoarea nutritivă a unui furaj sau a unei raţii nu este
aceeaşi pentru toate animalele, ci diferă în funcţie de
specie, categoria de vârstă şi forma de producţie. Ea
se exprimă în diferite unităţi de măsură, stabilite
convenţional, în raport cu criteriul de apreciere
utilizat astfel:
• aprecierea pe baza compoziţiei chimice;
• aprecierea pe baza digestibilităţii;
• aprecierea pe baza efectului lor productiv;
• aprecierea pe baza efectului lor energetic.
• Aprecierea valorii nutritive a furajelor, pe baza
compoziţiei lor chimice brute.
• Pentru aceasta s-a pornit de la considerentul că atât
corpul animal cât şi cel al plantelor, sunt alcătuite din
aceleaşi elemente şi substanţe chimice. Ca urmare,
dacă se cunoaşte compoziţia chimică a furajelor se
poate deduce măsura în care acestea satisfac
cerinţele de hrană ale animalelor.
• În compoziţia chimică a furajelor intră apa şi
substanţa uscată.
• Apa se găseşte în toate furajele, în proporţii ce
variază între 8-96 % sub diferite forme: apă de
vegetaţie (în furajele verzi), apă de imbibiţie (în
furajele uscate) şi apă de preparare (introdusă în
procesul de fabricaţie).
• Substanţa uscată (S.U.) este împărţită în două
fracţiuni: substanţă anorganică (cenuşă) şi substanţă
organică (S.O.).
• Substanţa anorganică este reprezentată de săruri
minerale de Ca, P, Na, Cl, Mn, Mg, Fe, I, Co, etc., din
furaje. Sărurile minerale variază între 1-5 % în
furajele verzi şi suculente, 5-14 % în furajele
vegetale uscate şi 15-30 % în furajele de origine
animală.
• Substanţa organică este alcătuită din protide, lipide,
glucide şi alte substanţe care se găsesc în cantităţi
mici.
• Protidele sunt substanţe organice azotate în a căror
structură intră C, O, H, N. Ele se împart în: protide
simple, sau aminoacizi, şi protide complexe, formate
din mai mulţi aminoacizi
• Lipidele sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi superiori,
îndeosebi, oleic, stearic şi palmitic. Bogate în lipide sunt
seminţele plantelor oleaginoase (40 - 45 %), boabele de
soia (20-23 %), făina de peşte (15-20 %).
• Glucidele sunt substanţe organice ternare, formate din C,
H, O şi se împart în: monoglucide (glucoza, lactoza,
fructoza) şi poliglucide (celuloza, amidonul, glicogenul).
• În nutriţia animală, glucidele sunt separate în două
categorii: celuloza brută şi substanţele extractive
neazotate(SEN).
• - Celuloza brută – reprezintă o grupă de substanţe în care
intră: celuloza pură, hemicelulozele, substanţele
incrustante (lignina, cutina, suberina). Cel mai mare
conţinut de celuloză brută îl au furajele grosiere (40-45 %)
şi fânurile (25- 30 %).
• - Substanţele extractive neazotate (S.E.N.), includ toate
celelalte glucide, din care ponderea o ocupă amidonul. Se
găseşte în tuberculii de cartof (75 %) şi grăunţele de
cereale (50-60 %).
• Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza
digestibilităţii lor.
• Potrivit acestei metode, se consideră că, cu cât un furaj
are un conţinut mai mare de substanţe nutritive
digestibile (S.N.D.), cu atât acesta are o valoare nutritivă
mai ridicată.
• Digestibilitatea substanţelor nutritive din furaje, se
determină prin experienţe organizate pe animale, din
diferite specii, rase, vârste, sexe şi forme de producţie.
• Principiul de lucru constă în stabilirea cu exactitate a
cantităţilor de substanţe ingerate de animal (I = ingesta)
şi eliminate de acesta prin fecale (E = egesta). Diferenţa
dintre ingesta şi egesta reprezintă partea care s-a digerat
din substanţele nutritive (D = digesta).
Deci D = I – E.
• Raportând procentual digesta (D) la ingestă (I) se obţine
coeficientul de digestibilitate (C % = D x 100/I ).
• Coeficienţii de digestibilitate se stabilesc pentru
principalele substanţe nutritive din compoziţia chimică a
furajelor experimentate, adică proteine, grăsimi, S.E.N.,
celuloza.
• Prin înmulţirea coeficienţilor de digestibilitate cu
compoziţia chimică brută a furajelor se obţine conţinutul
digestibil pentru fiecare categorie de substanţe nutritive.
Prin însumarea acestora se obţine conţinutul total de
substanţe nutritive (T.S.N.D.) din nutreţurile supuse
experimentării, valoare ce reprezintă unitatea de măsură a
digestibilităţii furajelor.
• Factorii care influenţează digestibilitatea furajelor
• Digestibilitatea componentelor din furaje este variabilă,
fiind influenţată de 3 grupe de factori: de natura
animalului, furajului şi condiţiilor de mediu.
• 1. Factorii determinaţi de natura animalului
• - Specia. Datorită deosebirilor morfo-fiziologice a tubului
digestiv între specii, capacitatea de digerare a diferitelor
categorii de furaje este diferită. Astfel, speciile poligastrice,
digeră mai bine furajele celulozice, decât speciile
monogastrice. În cadrul speciilor rumegătoare, taurinele
digeră mai bine furajele celulozice, decât ovinele, cu
aproximativ 10 %. La speciile monogastrice, cabalinele au
însă, în raport cu celelalte specii (porcine, păsări), o
capacitate de digestie mai ridicată pentru furajele fibroase şi
grosiere.
• - Rasa. În general, rasele primitive de taurine valorifică mai
bine fibroasele, în timp ce rasele ameliorate digeră mai bine
nutreţurile concentrate. Metişii prezintă, în general, o
capacitate mai ridicată de digerare decât a raselor din care
provin.
• - Individualitatea. Influenţează digestibilitatea furajelor prin
tipul de constituţie şi temperamentul animal.
• Astfel, la cabaline diferenţele individuale de digestie au
fost de 3 % în cazul concentratelor şi de până la 14 % în
cazul furajelor celulozice.
• - Vârsta. În general, animalele adulte, cu tubul digestiv
complet dezvoltat, au cea mai mare capacitate de
digerare. Animalele tinere digeră mai bine componentele
laptelui, însă nu şi furajele fibroase, datorită dezvoltării
incomplete a rumenului şi tubului digestiv. O capacitate
de digerare redusă se întâlneşte şi la animalele bătrâne
care au o dentiţie tocită şi ca urmare furajele nu pot fi
masticate normal.
• - Regimul de efort. Influenţează digestibilitatea, în sensul
că animalele obosite digeră mai slab componentele
hranei. De aceea, la toate animalele, dar mai cu seamă la
cele de muncă, se recomandă un repaus pentru digestie
de 1,5-3 ore.
• 2. Factorii determinaţi de natura furajului, sunt strâns legaţi
de volumul, structura şi compoziţia chimică a furajului.
• - Volumul – exprimat, în general, prin conţinutul de
substanţă uscată, determină senzaţia de saţietate (sătul) a
tubului digestiv. Dacă raţia are un volum mai mare sau mai
mic cu 50-60 % faţă de capacitatea tubului digestiv, se
produc dereglări în secretarea sucurilor digestive, care reduc
digestibilitatea furajelor.
• - Structura – influenţează puternic procesele de digestie. La
rumegătoare, sporirea cantităţii de furaje suculente din raţie
măreşte digestibilitatea tuturor componentelor nutritive.
Dimpotrivă, nutreţurile bogate în amidon (cereale) şi
melasa, micşorează digestibilitatea celulozei, deoarece
bacteriile din rumen acţionează mai întâi asupra amidonului
în detrimentul celulozei.
• - Compoziţia chimică – poate influenţa digestia fie prin
prezenţa unor substanţe de activare sau inhibare a digestiei,
fie datorită însuşirilor gustative şi dietetice ale raţiei.
• Conţinutul de grăsime mai mare de 1 g/kg greutate vie
activează peristaltismul intestinal, ce provoacă tulburări
grave digestive, urmate de o evacuare rapidă a tubului
digestiv, reducând în acest mod digestibilitatea.
• Conţinutul raţiei în proteină asigură o digestibilitate ridicată
numai când acestea se găsesc într-un anumit raport, în ceea
ce priveşte substanţele azotate (proteina brută) şi
substanţele neazotate. Acest raport, numit raport azotat
trebuie să fie de 1/8-1/10 la taurine şi ovine, 1/10-1/12 la
porcine, 1/3-1/6 la păsări.
• Conţinutul mineral, insuficient sau în exces influenţează
negativ digestia. De exemplu, NaCl activează salivaţia şi
acţiunea pepsinogenului, dar în cantităţi mari provoacă
tulburări nervoase, reducând nivelul digestibilităţii.
• Conţinutul în vitamine, în special A, D şi complexul B,
influenţează digestibilitatea, dacă raţia nu satisface cerinţele
animalului.
• Prepararea furajelor, îmbunătăţeşte gustul şi mirosului
sporind consumabilitatea furajelor, uşurând masticaţia şi
activând secreţia digestivă.
• 3. Factorii determinaţi de condiţiile de mediu au o
influenţă importantă asupra digestibilităţii
substanţelor nutritive din hrană, prin altitudine,
regimul de întreţinere, nivelul alimentaţiei, etc.
• Altitudinea – modifică anumite funcţii fiziologice şi
implicit digestibilitatea hranei, datorită scăderii
presiunii atmosferice şi a conţinutului de oxigen din
aer. Astfel, taurinele urcate de la 700 m la altitudinea
de 2000 m, au avut digestibilitatea mai scăzută cu 13
%;
• Regimul de întreţinere – animalele întreţinute pe
păşune digeră mai bine furajele decât cele întreţinute
în grajd, deoarece mişcarea şi acţiunea razelor solare
influenţează pozitiv sănătatea organismului şi în
consecinţă digestibilitatea. Totuşi, digestibilitatea
scade, dacă temperatura mediului creşte sau scade
brusc şi dacă animalele sunt expuse la ploi reci şi
vânturi puternice;
• Nivelul alimentaţiei, exprimat prin numărul
unităţilor nutritive la 100 kg greutate vie,
influenţează favorabil digestia animalelor recordiste
hrănite cu cantităţi mari de furaje;
• Numărul de tainuri – capacitatea de digerare
creşte când sunt administrate mai multe tainuri de
hrană, deoarece fiecărui tain îi revine o cantitate
mai mare de sucuri digestive
• c. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza efectului lor
productiv
• Potrivit acestui mod de apreciere, se consideră că un furaj
sau o raţie au o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât
determină obţinerea unei cantităţi mari de carne, grăsime,
lapte, muncă, etc.
• Efectul productiv al furajelor a fost şi este determinat prin
numeroase metode experimentale, care se pot grupa în:
metode directe şi metode indirecte.
• Metode directe
• În cadrul acestei categorii, intră metode care s-au bazat pe
experienţe efectuate direct pe animale, care au urmărit atât
efectul productiv al furajelor în producţia de lapte, cât şi
efectul acestora în producţia de grăsime sau alte forme de
producţie.
• În funcţie de modul de desfăşurare al experienţelor, aceste
metode se grupează în: metoda grupelor şi metoda
perioadelor
• Metoda grupelor constă în formarea a două (sau mai
multe) loturi de animale, omogene ca producţie şi
dezvoltare corporală, care sunt întreţinute în aceleaşi
condiţii. Lotul martor primeşte o raţie de bază, iar lotul
de experimentare primeşte pe lângă raţia de bază şi
furajul care se experimentează. Diferenţele de producţie
înregistrate la sfârşitul experimentării, între loturile
experimentale şi lotul martor, reprezintă efectul
productiv al furajului studiat.
• Astfel de experienţe au fost efectuate de Fyord în
Danemarca şi Hannson în Suedia, pe vaci de lapte.
• În baza cercetărilor obţinute de ei (şi ulterior de alte
cercetări) s-a stabilit ca măsură a valorii nutritive a
furajelor unitatea furajeră (U.F.) sau unitatea nutritivă-
orz. Ea exprimă efectul productiv de lapte, produs de 1
kg orz.
• Metoda perioadelor foloseşte un singur lot de animale,
supus unor condiţii de hrănire în două perioade de
timp succesive. În prima perioadă se administrează
raţia de bază, iar în a doua, raţia de bază plus furajul
experimentat. Totuşi, această metodă este mai puţin
exactă, deoarece starea fiziologică a animalului se
schimbă de la o perioadă la alta.
• Metode indirecte
• Metodele din această grupă stabilesc efectul productiv
al furajelor cu ajutorul bilanţului productiv, între
substanţele nutritive consumate prin hrană şi cele
utilizate de organism.
• În afară de unitatea furajeră sau unitatea nutritivă orz
(U.F.), utilizată de ţările U.E. şi scandinave, în prezent
au încă o largă răspândire: echivalentul amidon (E.a.) şi
unitatea nutritivă-ovăz (U.N.).
• Echivalentul amidon a fost stabilit de cercetătorul
german Oskar Kellner, care a executat experienţe de
bilanţ nutritiv, în camere respiratorii, pe boii puşi la
îngrăşat.
• În stabilirea acestei unităţi de măsură, el a plecat de la
premiza echivalării în amidon, pe baza depunerii de
grăsime în corp, a tuturor substanţelor nutritive din
furaje. În acest scop, el a executat experienţe pe boii
puşi la îngrăşat, stabilind efectul productiv-grăsime al
furajelor, administrându-le în hrană substanţe nutritive
pur digestibile (proteină pură, celuloză pură, etc.). La
sfârşitul experienţelor, a constatat că la 1 kg substanţe
nutritive digestibile, boii au acumulat următoarele
cantităţi de grăsime: 0,253 kg pentru proteine, 0,474-
0,578 kg pentru grăsime, 0,248 kg pentru S.E.N. şi 0,253
kg pentru celuloză
• Considerând ca unitate etalon (1,00) efectul productiv-
grăsime depus de 1 kg amidon pur digestibil (adică
0,248 kg), Kellner a echivalat, în raport cu acesta,
efectul productiv al celorlalte substanţe pur digestibile,
stabilind următorii factori de echivalare: 0,94 pentru
proteine, 1,91-2,41 pentru grăsime, 1,00 pentru S.E.N.
şi celuloză.
• Cunoscând compoziţia chimică brută a furajelor,
coeficienţii de digestibilitate ai fiecărei substanţe
nutritive din furaje şi factorii de echivalare ai acestora
în amidon pur digestibil, Kellner a calculat valoarea
nutritivă a furajelor exprimate prin unitatea de măsură,
numită echivalent amidon brut.
• Unitatea nutritivă-ovăz (U.N.) a fost stabilită în anul
1944, tot pe baza efectului productiv-grăsime.
Deosebirea constă în faptul că, valoarea nutritivă a
furajelor se exprimă în raport cu efectul productiv al
unui furaj folosit pe scară largă în alimentaţia
animalelor (ovăzul).
• Prin unitate nutritivă-ovăz (U.N.) se înţelege efectul
productiv-grăsime produs în corpul animal de 1 kg
ovăz de calitate mijlocie şi care este egal cu 0,150 kg
grăsime sau cu 1414 Kcal energie netă.
 Coeficienţii de echivalare ai unităţilor de măsură
a valorii nutritive

Unitatea Caloricitatea Valoarea coeficienţilor de

de măsură producţiei de echivalare în:
grăsime
(Kcal)

E.a. U.N. U.F.

E.a. 2356 1,00 1,66 1,46

U.N. 1414 0,60 1,00 0,86

U.F. 1650 0,70 1,16 1,00

• Unitatea nutritivă orz (U.F.) are ca etalon de apreciere,
efectul în producţia de lapte a unui kg de orz, care este
de 3 kg lapte. În comparaţie cu acest etalon s-a stabilit
efectul de producţie şi al celorlalte nutreţuri.
• d. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza
efectului lor energetic
• În stabilirea principiului şi metodei de lucru, s-a pornit de
la ideea că un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât
mai mare, cu cât va pune la dispoziţia organismului o
cantitate mai mare de energie, pentru asigurarea
funcţiilor vitale şi pentru producţie.
• În urma transformărilor suferite în corpul animal de către
substanţele nutritive din furaje, rezultă energie care este
pusă la dispoziţia organismului sub formă de energie
liberă şi sub forme de energie calorică sau termică.
• Această energie brută (E.B.) nu este preluată în
totalitate de corpul animal, ci o parte se elimină prin
fecale (E.F.), urină (E.U.) şi gaze intestinale (E.G.), iar
o parte se foloseşte ca energie termică (E.T.) în
procesele digestive, de respiraţie, de circulaţie, de
mişcare şi de menţinere a funcţiilor vitale.
• Dacă din energia brută, se scad pe rând fracţiunile
menţionate, se obţin valori de energie, din ce în ce
mai mici astfel:
• Energie digestibilă E.D. = E.B. – E.F.;
• Energie metabolizabilă E.M. = E.D. – (E.U. + E.G.);
• Energie netă E.N. = E.M. – E.T.
 Valoarea biologică a furajelor
• Prin valoare biologică a unui furaj se înţelege
capacitatea unui furaj de a influenţa creşterea,
sănătatea, funcţia de reproducţie şi producţia
animalelor.
• Această valoare biologică este dată în primul
rând de calitatea proteinelor, de conţinutul în
vitamine şi săruri minerale. Aprecierea valorii
nutritive a furajelor, constituie o completare a
substanţelor utilizate în acest scop, cercetările
recente recomandând să se studieze şi efectul
raţiei în totalitate asupra sănătăţii, creşterii,
reproducţiei, efect exprimat prin aşa-numita
valoare completă a raţiei.
 Valoarea biologică a proteinelor
• În acest sens I.S. Popov (1960) propune ca valoarea
proteică a hranei să se aprecieze diferenţiat şi anume:
după conţinutul în proteină brută digestibilă la
rumegătoare (deoarece în cazul acestora valoarea
biologică a proteinei se îmbunătăţeşte prin acţiunea
simbionţilor din tubul digestiv) şi pe baza conţinutului
proteinei în aminoacizi, în cazul porcilor şi păsărilor.
• Valoarea biologică a proteinelor se apreciază totuşi
după cantitatea şi mai cu seamă, după felul
aminoacizilor care intră în alcătuirea lor.
• În funcţie de rolul pe care îl au în organismul
animal, se disting trei categorii de aminoacizi:
esenţiali, semiesenţiali şi neesenţiali.
• Aminoacizii esenţiali sunt aceia pe care organismul nu-i
poate sintetiza şi de care nu se poate lipsi, ca atare ei
trebuie asiguraţi neapărat prin hrană. Din această
categorie fac parte: lizina, metionina, triptofanul, valina,
leucina, izoleucina, treonina, fenilalanina şi histidina.
• Lipsa sau insuficienţa lor din hrană provoacă dereglări în
metabolismul proteinelor şi fac imposibilă folosirea de
către organism a celorlalţi aminoacizi, ceea ce duce la
scăderea producţiei şi îmbolnăvirea animalelor, îndeosebi
la porcine şi păsări.
• Aminoacizii semiesenţiali sunt aceia care pot fi sintetizaţi
în corpul animalelor, dacă în organismul lor există
aminoacizi esenţiali. De aici fac parte: arginina, tirozina,
cistina. De exemplu, dacă în organismul animalului există
metionina se poate sintetiza cistina, lizina pentru arginină
şi fenilalanina pentru tirozină. Prin adăugarea acestor
aminoacizi semiesenţiali în raţie se reduce necesarul de
aminoacizi esenţiali.
Structura proteinelor
• Aminoacizii neesenţiali sunt cei de care organismul animal nu are
neapărată nevoie, deoarece şi-i sintetizează singur pe baza altor
substanţe, dacă dispune de azotul necesar. Dintre aminoacizii
neesenţiali se pot menţiona: glicina, serina, prolina, acidul
glutamic, etc.
• Totuşi, în general, aminoacizii ce prezintă în molecula lor sulf au o
valoare biologică mai mare (metionina, cistina).
• După măsura în care proteina diferitelor furaje poate îndeplini
funcţia plastică din organism, se disting următoarele categorii de
proteine:
• proteine ce asigură creşterea şi producţia normală (ovalbumina,
ovovitelina, lactalbumina);
• proteine ce asigură funcţiile vitale şi o creştere redusă (proteinele
cărnii, cazeina, edestina şi gluteina din grâu, gluteina din porumb,
glicina din fasole);
• proteine care asigură funcţiile vitale, dar nu asigură creşterea
(legumina din mazăre, legumelina şi faseolina din fasole, hordeina
din orz);
• proteine care nu asigură nici funcţiile vitale nici creşterea (zeina
din porumb şi unele scleroprotide ca gelatina şi colagenul).
• Pe baza acestor constatări s-au stabilit unele scări
convenţionale de apreciere a valorii biologice a
proteinelor din furaje. Astfel, s-a constatat că
proteinele de origine vegetală, având aceeaşi
compoziţie chimică ca şi proteinele animale, au
valoare biologică completă, socotită convenţional
= 100.
• Raportând la această valoare etalon, valoarea
biologică a celorlalte proteine, s-a stabilit valoarea
biologică a proteinei din celelalte furaje
 Valoarea biologică a proteinei din
diferite furaje
Proteinele din: Valoarea biologică

Carne, ouă, lapte 100

Carne de peşte 95
Orez 80
Ovăz 75
Grâu 60
Gelatină 40
Mazăre 35
Porumb 30
 Valoarea biologică a vitaminelor
• Vitaminele sunt biocatalizatori organici cu rol foarte mare în
reglarea proceselor metabolice, influenţând direct producţia şi
calitatea acesteia, procesele de creştere, funcţia de
reproducţie, asigurarea şi menţinerea sănătăţii, iar unele au şi
rol plastic participând la formarea altor biocatalizatori
(hormoni sau enzime).
• În corpul animal vitaminele trebuie să se găsească în anumite
limite. Orice abatere de la limitele normale atrage după sine
tulburări, numite vitaminoze.
• Vitaminozele pot fi provocate de lipsa totală a vitaminelor din
hrană (avitaminoze), de insuficienţa lor (hipovitaminoze) sau
de excesul lor (hipervitaminoze).
• Unele cercetări mai recente au demonstrat existenţa în unele
furaje a unor substanţe care inhibă sau atenuează activitatea
biologică a vitaminelor, împiedicând activitatea lor, fiind
denumite antivitamine. Mecanismul de acţiune al acestor
antivitamine este diferit (inhibitoare cu acţiune depresoare,
antagoniste, etc.).
• În funcţie de mediul în care se dizolvă, vitaminele se
clasifică în: liposolubile (se dizolvă în grăsime) şi
hidrosolubile (se dizolvă în apă).
• Vitaminele liposolubile – sunt reprezentate de
vitaminele: A, D, E, K.
• Vitamina A (antiinfecţioasă sau antixeroftalmică) este
formată dintr-un grup de 3 vitamine (A1, A2 şi A3), care
au rol în prevenirea infecţiilor, în mecanismul vederii, în
procesele de spermatogeneză şi de creştere, etc.
• Se găseşte, ca atare, în furajele de origine animală, iar
în furajele vegetale se întâlneşte sub formă de caroten
(provitamina A), care este transformată în organismul
animal (la nivelul ficatului) în vitamina A. Sunt sensibile
la carenţa în vitamina A, îndeosebi porcinele şi păsările.
• Vitamina D (antirahitică) este reprezentată de un grup de
6 vitamine (D1……..D6), dar dintre acestea un rol biologic
important îl au vitaminele D2 la mamifere şi D3 la păsări.
• În general, vitaminele D (îndeosebi D2-calciferolul) au rol
în reglarea metabolismului calciu – fosfor. Carenţa
acestora determină apariţia rahitismului la animalele
tinere şi a osteomalaciei la adulte.
• Vitamina D2 se găseşte în pielea animalelor sub formă de
provitamină D2 (ergosterolul). Ea se transformă sub
acţiunea razelor solare ultraviolete, în vitamina D2 şi se
acumulează în ficat, rinichi şi pulmoni.
• Cele mai bogate nutreţuri în vitamina D sunt: untura de
peşte, drojdiile iradiate, fânurile uscate la soare, etc.
• Vitamina E (antisterilică) are rol biologic în procesul de
reproducţie precum şi în metabolismul apei, glucidelor,
lipidelor şi fosforului. De asemenea, are rol antioxidant,
protejând vitaminele liposolubile de distrugere prin oxidare.
• Carenţa vitaminei E la masculi, se manifestă prin fenomenul
de degenerescenţă testiculară, reducerea vitalităţii
spermatozoizilor, oligospermie sau chiar azoospermie, iar la
femele prin tulburări ale ciclului ovarian, avorturi, distocii,
etc.
• Se găseşte în plantele verzi, lapte, fân, cereale încolţite şi
unt.
• Vitamina K (antihemoragică) intervine în coagularea
sângelui, prin sinteza protrombinei. Animalele sensibile la
carenţa în vitamina K sunt păsările, porcinele, iepurii şi
câinii, în timp ce erbivorele sunt necarenţabile la vitamina
K, datorită florei microbiene din tubul lor digestiv care
sintetizează această vitamină.
• Ea este reprezentată de un grup de 6 vitamine, din care cea
mai activă este vitamina K3.
• Se găseşte în furajele verzi, morcovi, grăunţe, fânuri şi
făinuri animale.
• Vitaminele hidrosolubile – cuprind vitaminele din complexul
B şi C.
• Vitaminele din complexul B sunt în număr de 12 (B1-B12) însă
cele mai importante pentru alimentaţia animalelor sunt
vitaminele: B1, B2, B6 şi B12.
• Vitamina B1 (tiamina sau antiberiberică) favorizează
absorbţia substanţelor nutritive, intervine în metabolismul
apei şi condiţionează funcţionarea normală a sistemului
nervos. Sunt sensibile la carenţa ei păsările şi porcii,
rumegătoarele sintetizând-o pe seama microflorei din
stomac. Se găseşte în drojdiile furajere, seminţe încolţite,
morcovi, tărâţe, lapte, ouă, etc.
• Vitamina B2 (riboflavina) este vitamina de creştere,
deoarece carenţa ei opreşte creşterea tineretului şi
debilitează organismul animalelor adulte. Cele mai sensibile
specii la carenţa în vitamina B2 sunt păsările şi iepurii.
• Vitamina B6 (piridoxina) are rol biologic în
metabolismul aminoacizilor, îndeosebi a triptofanului.
Ea se găseşte în drojdia de bere, grăunţe şi furaje de
origine animală.
• Vitamina B12 (cobalamina ) sau factorul antipernicios al
ficatului, are rol în sinteza aminoacizilor esenţiali şi
favorizează creşterea puilor şi purceilor. Rumegătoarele
o sintetizează în tubul digestiv, dacă hrana conţine şi
cobalt.
• Vitamina C (antiscorbutică) sporeşte rezistenţa
organismului la infecţii şi temperaturi scăzute,
influenţează pozitiv funcţia de reproducţie şi procesul
de creştere al tineretului aviar.
• În general, animalele nu prezintă lipsă de vitamina C,
deoarece organismul lor o poate sintetiza, cu condiţia
ca hrana să conţină vitamina A.
 Valoarea biologică a lipidelor
• Au rol în organism, în primul rând energetic, furnizând
astfel energia necesară şi feresc proteinele de
degradare în scop energetic.
• Conţin aproximativ 76,5% C,12% H şi 11,5% O din
punct de vedere chimic,fiind esteri ai glicerinei cu acizi
graşi superiori, schematic fiind reprezentate astfel:
În mod direct, ele au o valoare biologică prin acizii
graşi nesaturaţi (linolenic, linoleic şi arahidonic),
care sunt indispensabili pentru creşterea animalelor
tinere. Acizii graşi menţionaţi, denumiţi şi factori
esenţiali ai creşterii sau vitamina F nu se pot
sintetiza în organismul animal şi ca urmare trebuie
să fie asiguraţi obligatoriu prin hrană.
Valoarea biologică a glucidelor
• Ca şi lipidele, glucidele au o valoare biologică indirectă,
prin limitarea degradării proteinelor în scopuri
energetice. Unele glucide au totuşi şi o acţiune directă,
îndeosebi în procesele de reproducţie şi de creştere,
precum şi la sinteza aminoacizilor esenţiali.
• Aparţin grupei substanţelor organice fără azot fiind
alcătuite din 40% C, 6,7% H şi 53,3% O. Se găsesc in
plante ca substanţe de rezervă în tuberculi,
seminţe,rădăcini şi frunze sau ca substrat al ţesutului
de susţinere al plantei, celuloza.
• În alcătuirea plantelor glucidele pot ocupa până la
50% din substanţa organică, în timp ce în corpul
animal acestea se găsesc în cantităţi foarte mici
 Valoarea biologică a sărurilor
minerale
• Corpul animal este alcătuit din aproximativ 65 elemente chimice.
• După proporţia în care se găsesc în organism, acestea se împart în
: macroelemente (Ca, P, K, Na, Cl, Mg, S, Fe) şi microelemente
(Cu, Co, Mn, I, Zn, F). Ele se găsesc în organismul animal sub
formă de săruri minerale, combinaţii organice sau ioni.
• După rolul pe care-l îndeplinesc în organism, sărurile minerale se
pot grupa în săruri cu rol:
• Plastic, intră în componenţa oaselor şi dinţilor (Ca, P, Mg) precum
şi în compoziţia proteinelor şi vitaminelor (P, S), care formează
muşchii şi ţesuturile moi;
• Funcţional, intră în structura enzimelor şi hormonilor (I),
vitaminelor (Ca), cărora le condiţionează activitatea;
• Fizico-chimic, contribuie la stabilirea şi menţinerea presiunii
osmotice a umorilor din organism (Cl, Na, Ca, P) şi a echilibrului
acido-bazic al acestora (Na, K), precum şi la menţinerea pH-ului în
limitele compatibile cu viaţa
 Resursele furajere
Clasificarea nutreţurilor
Grupa Denumirea nutreţurilor
nutreţurilor
Nutreţuri -Fânuri
fibroase -Granule şi brighete de plante
verzi deshidratate
- Făină de fânuri
Nutreţuri -Nutreţuri însilozate
suculente -Semisilozuri
-Nutreţuri verzi
-Borhoturi
-Rădăcinoase
-Tuberculi
-Bostănoase
-Resturi menajere
Nutreţuri -Paiele de cereale
grosiere -Coceni de porumb
-Ciocălăi
-Vreji de leguminoase
-Plevuri
-Gozuri
-Dejecţii diferite
Nutreţuri -Concentrate cultivate
concentrate -Concentrate industriale
-Făinuri vegetale
--Cereale şi unele gozuri

Substanţe -Grăsimi vegetale

energetice -Grăsimi animale
-Glucoză
-Zahăr furajer
-Melasă

Substanţe minerale -Macroelemente

-Microelemente
Aditivi furajeri -Vitamine
-Aminoacizi
-Antibiotice
-Substanţe enzimatice
-Coloranţi
-Antioxidanţi

Preparate furajere -Nutreţuri combinate

-Nuclee furajere
-Premixuri
-Substituienţi
 • NUTREŢURILE UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIA ANIMALELOR ŞI
CARACTERISTICILE LOR NUTRITIVE

• Nutreţurile sunt produse şi subproduse de origine vegetală, animală, minerală şi de

sinteză care prin conţinutul lor participă la asigurarea cerinţelor de hrană ale animalelor.
Nu se consideră nutreţuri acele produse şi subproduse care, deşi conţin substanţe nutritive,
conţin principii toxici care afectează starea de sănătate a animalelor.
• Noţiunea de nutreţ este foarte largă, în această categorie intrând produse foarte
complexe cum sunt cele de origine animală (laptele,) dar şi nutreţuri care au un conţinut
destul de limitat în substanţe nutritive cum sunt unele nutreţuri de origine minerală (sarea,
creta, fosfat).
• Tot în categoria de nutreţuri intră şi unele produse de sinteză, ca ureea, aminoacizii de
sinteză, vitamine, preparate hormonale, enzime, antioxidanţi, care deşi utilizate în cantităţi
mici au importanţă nutriţională deosebită. Totalitatea nutreţurilor care intră în alimentaţia
unei specii constituie baza furajeră a acelei specii.
 2.2. Nutreţurile de origine vegetală
2.2.1. Nutreţurile verzi
• În această grupă intră o mare diversitate de nutreţuri, aparţinând la diferite familii
botanice, care pot fi produse pe pajişti naturale şi cultivate sau în culturi furajere.
• Nutreţurile verzi constituie baza alimentaţiei animalelor rumegătoare şi erbivore pe
timp de vară, fiind nutreţurile care pot acoperi până la exclusivitate cerinţele de energie şi
substanţe nutritive ale animalelor cu producţii medii (12-15 l lapte/cap/zi). De asemenea,
porcinele şi păsările, mai ales cele crescute în sistem gospodăresc pot utiliza pe timp de
vară cantităţi importante de nutreţuri verzi (20- 30% din necesar), fiind o sursă importantă
de echilibrare a necesarului proteic, energetic, vitaminic şi mineral.
• Nutreţurile verzi au un conţinut ridicat în apă (75-85%), au un conţinut ridicat în
proteine (mai ales cele din familia leguminoase), sunt bogate în vitamine şi substanţe
minerale. Dacă sunt recoltate în fază optimă (18-22% S.U.), nutreţurile verzi au un conţinut
moderat în celuloză şi o digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Utilizate în
alimentaţia vacilor de lapte au influenţă pozitivă asupra lactogenezei iar la tineretul de
prăsilă asigură o alimentaţie echilibrată şi o dezvoltare armonioasă.
• Nutreţurile verzi, dacă sunt utilizate prin păşunat, sunt nutreţuri ieftine, ceea ce
influenţează pozitiv asupra preţului de cost al produselor animale.
• Pajiştile naturale
• Pajiştile naturale sunt asociaţii floristice naturale care se pot utiliza prin păşunat
fie prin cosire şi utilizată ca masă verde.
• În ţara noastră suprafaţa pajiştilor naturale este apreciată la cca. 4,5 milioane ha
din care, 2,8-3 milioane hectare utilizate ca păşune şi 1,5 milioane hectare sub formă
de fâneaţă. Aceasta reprezintă cca. 20% din suprafaţa agricolă utilă a ţării,
manifestându-se o uşoară tendinţă de creştere a acesteia (prin defrişări de păduri,
reamenajarea complexului Delta-Dunării reînfiinţarea imaşurilor comunale).
• Plantele furajere de pe pajiştile naturale aparţin în principal la două familii
botanice, graminee şi leguminoase dar pe lângă acestea pot exista şi plante din alte
familii botanice, unele cu valoare furajeră ridicată.
• Valoarea nutritivă şi productivitatea pajiştilor naturale este influenţată de o
multitudine de factori dintre care cei mai importanţi sunt: asociaţia floristică, regimul
de precipitaţii, condiţiile de sol, clima şi faza de vegetaţie a plantelor în momentul
utilizării.
• Datorită condiţiilor geografice foarte variate din ţara noastră şi pajiştile au o
mare diversitate. După zona geografică se împart în: pajişti de câmpie şi podişuri
joase, de deal şi podişuri înalte, de munte şi alpine.
• Pajişti de câmpie şi podişuri joase – sunt dispuse în zona de stepă şi
silvostepă, mergând până la altitudini de 250-300 m. Se apreciază că aceste
pajişti ar fi de cca. 550.000 ha şi sunt dispuse pe terenurile cele mai slabe,
improprii culturilor cerealiere, râpe etc. Aceste pajişti sunt de slabă calitate pe de
o parte datorită condiţiilor de sol, de climă, datorită regimului de precipitaţii
scăzut şi mai ales datorită asociaţiilor floristice nesatisfăcătoare. Producţiile la ha
sunt de 5-10 t masă verde.
• Pajiştile de dealuri şi podişuri înalte – sunt amplasate în zona pădurilor de
foioase (până la 800 m altitudine), şi sunt apreciate la cca. 1,5 milioane ha.
Asociaţiile floristice sunt dominate de speciile Festuca şi Medicogo falcata cu
producţii de 7-12 t masă verde şi cu o valoare nutritivă de 0,98-1,15 UFL/kg SU,
62-109 g PDIN/kg SU şi 79-88 g PDIE/kg SU.
• Pajiştile de munte – sunt dispuse pe înălţimi de până la 1500 m şi sunt
apreciate la cca. 1,1 milioane ha. Datorită regimului de precipitaţii şi a condiţiilor
de sol şi climă, asociaţiile sunt mai bune şi au o valoare nutritivă mai ridicată.
• Producţiile pot ajunge în zonele favorabile la 20-25 t/ha iar valoarea
nutritivă este de 0,61-0,79 UFL/kg SU, 74-90 g PDIN/kg SU şi 59-82 g PDIE/kg
SU.
• Pajiştile alpine – sunt plasate la înălţimi de peste 1600 m pe o suprafaţă de
0,12 milioane ha, depăşind zona pădurilor de conifere. Au o vegetaţie scundă, cu
o producţie mică şi cu o valoare nutritivă mai scăzută. Asociaţiile floristice sunt
dominate de Agrostis, Festuca şi Nardus, iar în unele zone apar şi speciile Carex
şi Juncus, care duc la scăderea valorii nutritive a acestora.
• În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele pajişti intrazonale
cum sunt cele dispuse pe solurile sărăturoase şi nisipoase sau în zonele
inundabile (pe lunci şi bălţi) care au mai mică importanţă economică deoarece
sunt, fie slab productive, fie că au o valoare nutritivă scăzută.
• Nutreţurile verzi cultivate

• Datorită creşterii efectivelor de animale, ca şi a tendinţei de creştere a suprafeţelor agricole

afectate culturilor cerealiere şi tehnice, pajiştile naturale nu pot satisface necesarul de furaje, iar în
unele zone mai ales în zona de câmpie şi de deal suprafeţele cu păşuni sunt din ce în ce mai mici ceea
ce impune producerea furajelor cultivate.

• Culturile furajere au avantajul utilizării de specii şi soiuri de plante furajere cu productivitate

mare şi valoare nutritivă ridicată, ele pot fi astfel eşalonate încât să asigure în mod constant necesarul
de nutreţuri pe timpul verii, iar excedentul poate fi conservat pentru perioada de stabulaţie.

• Culturile furajere pentru masa verde, se obţin prin utilizarea de plante furajere anuale şi perene
mai ales din familia leguminoaselor şi gramineelor.

• A. Leguminoasele perene – aparţin unei familii botanice de foarte mare importanţă, atât prin
producţiile mari care se obţin la ha cât şi prin valoarea nutritivă şi mai ales conţinutul în proteine.
Datorită capacităţii fixatoare de azot a bacteriilor cu care trăiesc în simbioză, leguminoasele
sintetizează o mare cantitate de proteine lăsând totodată în sol cantităţi importante de azot (128-130 kg
N/ha), fiind din acest punct de vedere bune premergătoare pentru cultura cerealelor.

• Leguminoasele au un conţinut ridicat în proteine, (15-25%), sunt bogate în săruri minerale (8-
12% din SU) şi în special săruri de Ca (3-4 g/kg masă verde), au un conţinut ridicat în caroten (30-60
mg/kg masă verde) şi în vitaminele A şi C.
• Lucerna (Medicago sativa) – este una din cele mai importante plante furajere atât
prin producţiile mari obţinute la ha cât mai ales prin conţinutul în proteine. Este
principalul nutreţ utilizat ca corector de proteină pentru raţiile utilizate în timpul
stabulaţiei, iar pe timp de vară, când se asociază cu unele graminee sărace în proteine
(porumb masă verde).
• Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este diferită, în funcţie de faza de
vegetaţie şi partea de plantă utilizată ca nutreţ.
• Producţia de masă verde este influenţată de condiţiile de sol şi climă dar mai ales
de regimul pluviometric.
• Se apreciază că producţia de masă verde poate fi în condiţii agrotehnice mai slabe
de 25-30 t/ha, în condiţii bune de 40-60 t/ha şi în condiţii foarte bune de 60-80 t/ha.
• Lucerna verde are o digestibilitate ridicată a proteinei (75-80%) şi are un conţinut
ridicat în lizină, arginină, treonină şi triptofan ceea ce îi conferă o valoare biologică
ridicată comparativ cu proteinele din alte nutreţuri verzi.
• Lucerna se utilizează aproape la toate speciile de animale dar în principal la
rumegătoare, cabaline, iepuri de casă.
• Datorită conţinutului ridicat în proteine, mult peste necesarul animalelor se recomandă asocierea
acesteia cu graminee verzi pe timp de vară iar iarna în asociere cu gramineele însilozate, cu nutreţurile
grosiere, şi alte suculente. Pentru a se evita meteorizaţiile (în cazul când lucerna este foarte tânără şi umedă)
se recomandă obişnuirea animalelor prin introducerea acesteia progresiv şi în amestec cu nutreţuri de volum
sau după o prealabilă pălire. La vacile de lapte se recomandă cantităţi zilnice de 25-35 kg la care se adaugă
20-40 kg graminee verzi; la tineretul taurin 15-25 kg/cap/zi; la ovine 3-5 kg iar la cabaline 20-30 kg.
• Lucerna masă verde se utilizează şi în alimentaţia porcinelor şi păsărilor crescute în sistem gospodăresc
şi semiintensiv. La scroafele în lactaţie se recomandă 8-10 kg/cap/zi, la cele în gestaţie 3-4 kg şi la tineretul
porcin de peste 30 kg, cantităţi de 3-5 kg.
• La găinile ouătoare se recomandă 80-100 g, iar la palmipede 100- 150 g/cap/zi.
• Trifoiul roşu (Trifolium pratense) – este de asemenea o cultură furajeră valoroasă, recomandată în
zonele mai puţin prielnice culturii lucernei, mai ales în zonele de deal şi de munte unde regimul de
precipitaţii este de peste 1000 mm/an.
• Producţia de masă verde este mai scăzută comparativ cu a lucernei. Valoarea nutritivă şi modul de
utilizare sunt sensibil apropiate de cel al lucernei, iar momentul optim de recoltare este la început de înflorire;
la această fază de vegetaţie trifoiul are 19-20% SU; 0,75-0,93 UFL/kg SU, 97-154 g PDIN/kg SU şi 84-107 g
PDIE/kg SU.
• Unele soiuri de trifoi au rezistenţă mare la păşunat şi se utilizează în amestecuri cu graminee (Lolium,
Poa) la înfiinţarea de pajişti cultivate.
• Sparceta (Onobrychis sativa) – este o plantă furajeră cultivată pe soluri calcaroase, denivelate şi
erodate unde nu se poate cultiva lucerna. Are o compoziţie chimică apropiată de a trifoiului dar cu un
conţinut mai ridicat în celuloză.
• Sparceta este rezistentă la secetă şi condiţiile vitrege de sol şi climă, produce 15-30 t masă
verde/ha, pe terenurile degradate, iar în condiţii bune poate produce până la 50 t/ha.
• Faza optimă de recoltare este la început de înflorire, când are 19-20% SU, 0,84-1,01 UFL, 96-123
g PDIN/kg SU şi 90-96 g/PDIE/kg SU.
• Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – este o plantă furajeră cultivată atât în cultură pură, dar este
utilizat mai ales la înfiinţarea pajiştilor cultivate sau la supraînsămânţarea pajiştilor naturale. Este bine
valorificat de animale şi nu produce meteorizaţii. In anumite condiţii de sol şi climă, unele soiuri pot
sintetiza şi un glicozid cianogenetic, care are influenţă negativă asupra sănătăţii animalelor imprimând
totodată şi gust neplăcut laptelui (prin gustul amărui al acestuia).
• Sulfina (Melilotus albus) – este o leguminoasă frecvent utilizată pentru punerea în valoare a unor
soluri degradate, calcaroase, neproductive, fiind rezistentă la ger şi secetă. Se utilizează rar în cultură
pură, cel mai frecvent se utilizează la formarea de asociaţii floristice de pe pajiştile degradate din zonele
aride. Recoltarea plantelor se face înainte de îmbobocire deoarece se lignifică foarte repede fapt care
duce la scăderea digestibilităţii substanţelor nutritive. În fază mai avansată de vegetaţie sintetizează o
substanţă toxică hemolizantădicumarolul.
Leguminoase anuale – dintre leguminoasele anuale cele mai folosite pentru
obţinerea de nutreţuri sunt mazărea furajeră, măzărichea, lupinul, soia, bobul iar în
asociaţii cu gramineele borceagul.

• Mazărea furajeră (Pisum arvense) – mai puţin utilizată în cultură pură şi mai
mult în asociaţie cu unele graminee, cu porumbul, orzul, ovăzul, secara, iarba de
Sudan, cu care formează borceaguri deosebit de valoroase. Se recoltează când
mazărea ajunge în fază de păstăi iar gramineele la înspicare, faza în care borceagul
are 15-18% SU. Se utilizează la toate speciile de animale dar în mod special la vacile
de lapte şi tineretul taurin în creştere, având influenţă pozitivă asupra secreţiei lactate
şi asupra creşterii şi dezvoltării.

• Măzărichea – se disting mai multe specii (Vicia villosa, Vicia panonica şi Vicia
sativa) care se utilizează la formarea de borceaguri de toamnă (V. villosa şi V.
panonica) şi de primăvară (V. sativa) în asociaţie cu ovăzul, secara şi iarba de Sudan.

• Borceagurile recoltate în fază optimă au o valoare energetică de 0,76- 1,00

UFL/kg SU, 105-142 g PDIN/kg SU şi 89-98 g PDIE/kg SU. Sunt foarte bine
utilizate de vacile de lapte şi tineretul taurin în creştere.
• Lupinul – sunt mai multe specii de lupin dar cel mai des utilizat este lupinul alb
(Lupinus albus). Se cultivă pe suprafeţe întinse în ţările mediteraneene dar nu în
cultură pură,ci sub formă de borceaguri, în asociaţie cu ovăzul, orzul şi secara. Dă
producţii bune la ha (30-40 t) şi este bine echilibrat energo-proteic. Se utilizează şi la
supraînsămânţarea pajiştilor naturale. În unele ţări din CE, lupinul se cultivă până la
faza de masa verde după care este tocat şi este reîncorporat în sol, pentru îngrăşarea
acestuia, fiind bogat în azot şi Ca.
• Soia (Glycine hispida) – pentru nutreţ verde se cultivă soiurile înalte şi cu
aparatul foliar bine dezvoltat. Se cultivă mai rar în cultură pură dar se asociază
frecvent cu porumbul, dând producţii mari la ha. Se recoltează în faza de formare a
păstăilor când se utilizează ca masă verde sau într-o fază mai avansată (bob în lapte -
ceară) când se însilozează. Când se recoltează pentru masă verde are cca. 15-17% SU,
fiind un nutreţ valorificat bine de vacile de lapte.
• Graminee anuale – au o mare productivitate şi sunt bogate în energie, în caroteni
dar mai sărace în proteine şi Ca. Cele mai utilizate graminee sunt: porumbul, iarba de
Sudan, sorgul furajer, raigrasul, secara, orzul, ovăzul şi uneori grâul, în special genul
Triticale.
• Porumbul furajer (Zea mais) – este o plantă deosebit de valoroasă atât pentru
nutreţ verde cât şi pentru însilozare. Porumbul utilizat ca masă verde se cultivă la
densităţi mari, 400-600.000 plante/ha şi se recoltează în faza de început de înspicare
(60-70 cm) când dă producţii de 20-25 t/ha.
• Poate fi semănat primăvara şi recoltat pentru masă verde în lunile iulie august sau
se poate semăna după recoltarea păioaselor (orz, grâu, secară) asigurând cantităţi
importante de masă verde în lunile septembrie şi octombrie. Datorită conţinutului scăzut
în proteine, pentru echilibrarea necesarului proteic, trebuie asociat cu lucerna masă
verde sau se utilizează un concentrat proteic.
• Valoarea nutritivă a porumbului masă verde este de 0,97-1,06 UFL/kg SU, 44- 74 g
PDIN/kg Su şi 71-74 g PDIE/kg SU. De asemenea, porumbul poate fi semănat în
amestec cu soia, când se obţine un nutreţ bine echilibrat. Porumbul masă verde este
utilizat cu precădere în hrana vacilor de lapte, în cantităţi de 20-40 kg/cap şi în
alimentaţia tineretului taurin suspus îngrăşării, 20-30 kg.
• Iarba de Sudan (Sorghum Sudanense) – este o plantă furajeră de cultură
utilizată mai ales în zonele cu un regim de precipitaţii mai scăzut, recomandată în
zonele sudice şi sud-estice ale ţării. Valoarea nutritivă este apropiată de a porumbului
masă verde dar are o capacitate de regenerare mare putându-se obţine 2-3 coase/an.
Înainte de înspicare are cca. 20% SU; 0,68-1,03 UFL, 31-101 g PDIN/kg SU şi 58-83
g PDIE/kg SU. Se utilizează în alimentaţia vacilor de lapte şi a tineretului taurin
supus îngrăşării. Iarba de Sudan poate fi utilizată şi pentru însilozare, în cultură pură
sau în amestec cu mazărea, măzărichea sau soia.
• Sorgul zaharat sau gaoleanul (Sorghum Sacharatum) – se cultivă ca plantă de
nutreţ verde în zonele secetoase, unde cultura porumbului este mai puţin favorabilă,
fără irigaţii.
• Este bogat în glucide dar sărac în proteine. Se cultivă fie în cultură pură, fie
asociat cu iarba de Sudan sau cu unele leguminoase. În fază vegetativă, sorgul
zaharat poate sintetiza nitroglicozizi care prin hidroliză provoacă intoxicaţii cu acid
cianhidric. Se recomandă utilizarea acestuia după o prealabilă pălire.
• Raigrasul italian (Lolium multiflorum) – este o graminee furajeră anuală sau
bienală, care este foarte mult utilizată în ţările mediteraneene. Dă producţii de 60-80
t/ha în condiţii normale iar în condiţii de irigare, de 80-100 t/ha. Se utilizează atât sub
formă de masă verde cosită cât şi însilozat sau sub formă de fân. Se cultivă atât în
cultură pură cât şi în asociaţie cu unele leguminoase cum ar fi măzărichea şi mazărea
furajeră. Este bine valorificat de vacile de lapte, în cantităţi de 40-50 kg/cap/zi.
• Secara (Secale cereale) – se poate utiliza pentru furaj verde fie în cultură pură
sau în amestec cu o leguminoasă. Ca masă verde se poate utiliza până la înspicare,
după această fază se lignifică, scade digestibilitatea substanţelor nutritive şi
corespunzător scade cantitatea ingerată. Se utilizează la vacile de lapte în cantităţi de
40-50 kg ,în funcţie de faza de vegetaţie.
• Ovăzul (Hordeum vulgare) – se utilizează ca atare sau în amestec cu măzărichea sau mazărea,
dând borceaguri deosebit de valoroase. Mai sunt şi alte specii de graminee anuale care pot fi utilizate
ocazional pentru obţinerea de masă verde, cum ar fi ovăzul, grâul şi specia Triticale.
• Graminee perene – cele mai valoroase graminee perene sunt: raigrasul (Lolium perene), festuca
sau păiuşul de livezi (Festuca pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata) şi timoftica (Phleum
pratense).
• Se cultivă în cultură pură mai ales raigrasul şi golomăţul însă rezultate foarte bune se obţin când
se asociază cu leguminoasele perene pentru înfiinţarea de pajişti permanente sau la supraînsămânţarea
celor existente. Valoarea nutritivă este sensibil apropiată de a gramineelor anuale fiind influenţată de
faza de vegetaţie şi de proporţia dintre graminee şi leguminoase.
• Faza optimă de recoltare este înainte de înspicare şi început de înspicare, deoarece după această
fază are loc un proces rapid de lignificare, în special la golomăţ şi raigras.
• Alte surse de nutreţuri verzi - pe lângă plantele furajere din familia leguminoase şi graminee
mai sunt şi alte specii de plante, aparţinând la alte familii botanice, care sunt deosebit de valoroase cum
ar fi: rapiţa furajeră, varza furajeră, floarea soarelui şi o serie de produse secundare ca: frunzele şi
coletele de sfeclă, frunzele de varză şi morcov.
• Rapiţa furajeră - este o cultură foarte mult utilizată în unele ţări ca Franţa,
Germania, Polonia, atât ca nutreţ verde cât şi pentru seminţe. Este o plantă cu viteză
de creştere foarte rapidă, fiind nutreţul verde cel mai timpuriu recoltat, culturile cu
rapiţă masă verde eliberează devreme terenurile cultivate, ceea ce practic nu afectează
cultura porumbului. Este rezistentă la îngheţ şi asigură producţii de 25-35 t/ha.

• Faza optimă de recoltare este înainte de înflorire, când are 12-13% SU, 1,05-1,11
UFL/kg SU, 130-140 g PDIN/kg SU şi 89-92 g PDIE/kg SU. După această fază are
loc un proces intens de lignificare şi acumulare a unor substanţe cu gust amar, care
afectează şi compoziţia chimică, respectiv valoarea nutritivă şi ingestibilitatea.
Deoarece consumul de masă verde nu poate fi prelungit din cauza evoluţiei rapide a
ciclului de vegetaţie, surplusul de masă verde recoltat se poate însiloza în amestec cu
grosiere tocate. Cantităţile utilizate sunt de 20-25 kg/cap şi zi la vacile de lapte şi 15-
20 kg la tineretul taurin.

• Rapiţa poate sintetiza o serie de substanţe antitiroidiene (VTO, ITT,

oxazolidonă), când plantele sunt avansate ca fază de vegetaţie.
• Floarea soarelui – se cultivă pentru nutreţ verde mai ales în zonele secetoase şi nu în cultură
pură, ci în amestec cu porumbul, sorgul şi soia. Dă producţii mari la hectar (30-50 t) şi se utilizează ca
nutreţ verde numai până la formarea capitulilor, deoarece după această fază se lignifică.

• Se administrează sub formă tocată la vacile de lapte 20-30 kg/cap/zi şi la tineretul taurin la
îngrăşat 15-25 kg/cap/zi.

• Frunzele şi coletele de sfeclă – constituie un subprodus vegetal de la cultura sfeclei de zahăr, ce

reprezintă 30-40% din greutatea rădăcinilor. Sunt bogate în apă şi glucide având influenţă pozitivă
asupra producţiei de lapte. Dacă sunt utilizate în cantităţi mari pot provoca accelerarea tranzitului
intestinal de aceea se recomandă utilizarea a 20-30 kg/cap/zi la vacile de lapte şi în amestec cu fibroase
sau grosiere tocate.

• Frunzele sunt deosebit de bogate în acid oxalic şi săruri de K care au efect laxativ şi
demineralizat, de aceea se recomandă utilizarea suplimentară de carbonat de calciu (creta furajeră).

• Frunzele de varză şi de morcov – pot fi folosite toamna rezultând din grădinile de legume, dar
trebuiesc curăţate şi spălate de impurităţi. Cantităţile utilizate sunt de 15-25 kg/cap/zi la vacile de lapte
şi 15-20 kg/cap/zi la tineret taurin; utilizate în cantităţi mai mari pot influenţa negativ gustul şi culoarea
laptelui.
• Conveerul verde - reprezintă un sistem de producere şi utilizare a nutreţului
verde de primăvara devreme şi până toamna târziu. Se are în vedere că hrănirea pe
bază de nutreţuri verzi este cea mai ieftină, influenţează pozitiv producţiile animale şi
este bine echilibrată în substanţe nutritive. In funcţie de zonă, conveerul poate fi
natural (în zona de munte), cultivat (în zonele de câmpie) şi mixt în cadrul căruia
participă atât păşunile cât şi plantele de nutreţ cultivate (în zonele de câmpie şi de
deal).

• Culturile furajere care intră în structura conveerului trebuie să fie de mare

productivitate, bine echilibrate în substanţe nutritive şi astfel eşalonate încât, pe tot
parcursul verii, să asigure necesarul de hrană al animalelor în mod constant.

• Cele mai indicate plante furajere pentru zona de şes sunt: rapiţa masă verde,
secara masă verde sau borceag pe bază de secară şi o leguminoasă (borceag de
toamnă, borceagul de primăvară), păşunea naturală sau cultivată, porumbul masă
verde, lucerna masă verde, iarba de Sudan, varza furajeră. Porumbul pentru masă
verde se cultivă în rânduri dese (350-400.000 plante/ha) primăvara devreme (mai),
după borceag sau în mirişte, sau după cultura păioaselor (orz, grâu, secară).
• Nutreţurile fibroase

• Sunt nutreţuri celulozice care provin din nutreţuri verzi, după ce au fost uscate. Fânurile uscate şi
conservate corespunzător trebuie să păstreze caracteristicile plantelor din care au provenit, culoarea verde,
aromă plăcută, să se facă cu pierderi cât mai mici şi să nu conţină praf, impurităţi sau mucegaiuri.

• Valoarea nutritivă a fânurilor este influenţată pe de o parte de familia botanică sau compoziţia floristică a
plantelor şi de faza de vegetaţie în momentul recoltării, sistemul de uscare şi păstrare a acestuia.

• Momentul optim de recoltare pentru leguminoase este în general la faza de îmbobocire iar pentru
graminee faza de început de înflorire. Trifolienele se recoltează când cca. 50% din plante sunt înflorite,
sparceta înainte de înflorire iar ghizdeiul în plină înflorire.

• Uscarea fânurilor se face în mod diferit, în funcţie de zonă, regim de precipitaţii, dotare tehnică etc. Se
practică două sisteme de uscare: uscarea naturală şi uscarea artificială.

• Uscarea naturală este aplicată pe scară largă în unităţile zootehnice mai mici şi dispuse în zona de
câmpie şi deal. Se practică uscarea în brazdă, în valuri şi în căpiţe, iar în zonele cu regim pluviometric mai
ridicat se practică uscarea pe suporturi (prepeleaci, garduri sau paliere). Uscarea naturală trebuie să se facă
întrun timp cât mai scurt şi în absenţa precipitaţiilor, în caz contrar pierderile materiale şi de substanţe
nutritive sunt foarte mari.

• Uscarea artificială este practicată în tot mai multe unităţi şi permite obţinerea unor fânuri de calitate
superioară, cu pierderi mici materiale şi de substanţe nutritive.
• Fânul natural - obţinut de pajiştile naturale deţine o pondere importantă în ţara noastră, mai ales în
zonele de deal şi de munte. Se distinge o mare varietate de tipuri şi subtipuri, în funcţie de zona geografică şi
asociaţia floristică. După criteriile zonale fânurile naturale sunt de: baltă, luncă, stepă, câmpie, deal şi munte.
• Fânurile naturale se utilizează în alimentaţia bovinelor, ovinelor, cabalinelor în cantităţi de 3-10 kg, în
funcţie de specia de animale, categoria de vârstă, nivelul productiv al acestora şi în funcţie de structura raţiei,
respectiv ponderea altor nutreţuri în raţia de hrană.
• Fânurile obţinute din plante cultivate – în scopul obţinerii de fânuri, ca plante de cultură, se
utilizează specii din familia leguminoase şi graminee, anuale sau perene, în cultură pură sau în amestec.
• Cele mai valoroase plante cultivate aparţin familiei leguminoase, în special cele perene, care sunt
foarte bogate în proteine, substanţe minerale şi vitamine.
• Fânul de lucernă - este cel mai valoros nutreţ fibros şi se obţine din cultura lucernei. Fânul de lucernă
este bogat în proteine (101-114 g PDIN/kg SU şi 83-94 g PDIE/kg SU), în substanţe minerale, în special în
Ca, (12-16 g/kg) iar dacă este uscat şi conservat corespunzător, este bogat în caroten (100-150 mg/kg).
• Datorită conţinutului ridicat în proteină, fânul de lucernă constituie principalul nutreţ proteic şi
corector al deficitului de proteine în raţiile pe timp de iarnă. De asemenea, dacă este recoltat în faza
vegetativă şi uscat artificial, fânul de lucernă poate fi măcinat şi utilizat sub formă de făină de fân de lucernă
în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor (5-8%). La vacile de lapte se utilizează în
cantităţi de 4-7 kg, în funcţie de nivelul productiv al acestora şi de aportul în proteine a celorlalte nutreţuri
din raţie, la taurii de reproducţie 5-8 kg, la tineretul taurin 3-5 kg, la ovine 0,5-1,5 kg iar la cabaline 6- 10 kg.
• Fânul de trifoi – are caracteristici nutritive şi mod de utilizare apropiat de a fânului
de lucernă. Se produce în zonele de deal, unde nu se poate cultiva lucerna. Dă producţii de
6-8 t/ha, în 2-3 coase. Recoltarea plantelor pentru fân se recomandă la faza de înflorire,
deoarece recoltat înainte de această fază are un conţinut ridicat în apă şi este mai greu de
uscat.
• În zonele de deal, unde se produc cantităţi mai mici de nutreţuri suculente de iarnă,
ponderea fânului de trifoi este mai mare în raţie astfel, la vacile de lapte se utilizează 8-10
kg , la tineretul taurin 5-7 kg, la cabaline de muncă 10-12 kg.
• Fânul de sparcetă – se obţine din cultura sparcetei sau a sparcetei cu alte plante
furajere. Este o plantă furajeră valoroasă, rezistentă la secetă şi condiţiile de microclimat.
Se obţin producţii de 6-10 t/ha şi cu valoarea nutritivă apropiată de a fânului de lucernă.
• Sparceta valorifică foarte bine solurile mai puţin fertile, solurile calcaroase şi bogate
în Ca. Fânul de sparcetă are un gust plăcut şi o digestibilitate ridicată a substanţelor
nutritive. Se utilizează în hrana rumegătoarelor şi a cabalinelor în cantităţi apropiate de a
fânului de lucernă.
• Fânul de borceaguri – se obţine din cultura borceagurilor, respectiv a
amestecului de graminee anuale (orz de toamnă, secară, ovăz) cu leguminoase
anuale (mazărea şi măzărichea). Se obţin fânuri de bună calitate, bine echilibrate
în energie şi proteine la care se îmbină capacitatea productivă a gramineelor şi
conţinutul ridicat al leguminoaselor în proteine.
• Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a fânurilor de borceaguri depinde
de raportul dintre leguminoase şi graminee, de faza de vegetaţie în momentul
recoltării, de modul de uscare şi conservare a acestora. Ponderea gramineelor faţă
de leguminoase, în amestecurile pentru fânul de borceag este de 60-70/30-40%.
• Cantităţile de fân de borceag utilizate la diferite specii de animale sunt de 4-
6 kg/cap la vacile de lapte, 3-5 kg/cap la tineretul taurin, 7-8 kg/cap la cabaline,
1-2 kg/cap la ovine.
• Fânurile de graminee cultivate – în scopul obţinerii de fânuri se utilizează
atât gramineele anuale dar mai ales gramineele perene cultivate. Dintre
gramineele perene cultivate cele mai utilizate sunt raigrasul englezesc, raigrasul
aristat (Lolium multiflorum), golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul de livadă,
timoftica iar dintre gramineele anuale cultivate, iarba de Sudan.
• Sunt nutreţuri bogate în energie, dar cu un conţinut mai scăzut în proteine şi
cu un conţinut moderat în Ca şi P. Dacă sunt recoltate în fază optimă şi uscate
corespunzător, au un conţinut de 50-60 mg caroten. Gramineele se lignifică rapid
de aceea trebuie respectată cu stricteţe faza optimă de recoltare.
• 2.2.3. Nutreţuri însilozate
• Conservarea nutreţurilor prin însilozare sau murare constituie o tehnologie utilizată în
toate ţările lumii şi mai ales în cele dispuse în emisfera nordică, unde condiţiile de producere
a fânurilor sunt mai dificile. Acest procedeu de conservare prezintă multe avantaje
comparativ cu conservarea prin uscare şi anume:
• - conservarea se face în mediu umed menţinând suculenţa plantelor, ceea ce are influenţă
pozitivă asupra lactogenezei;
• - pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt mai mici comparativ cu conservarea
prin uscare;
• - la însilozare se utilizează plante furajere care dau producţii foarte mari, sunt ieftine şi
se pot conserva în momentul cel mai potrivit;
• - conservarea nutreţurilor prin însilozare este o soluţie alternativă mai ales când
condiţiile atmosferice nu permit uscarea unor plante pentru fân;
• - în momentul însilozării se pot introduce în masa de nutreţ substanţe azotate neproteice
(uree), sau se pot utiliza în amestec, cu nutreţuri proteice (lucernă, trifoi) care duc la o
creştere a conţinutului în proteine.
• În alimentaţia vacilor de lapte şi a taurinelor supuse îngrăşării, ponderea nutreţurilor
însilozate poate fi de 50-60% din valoarea energetică a raţiei.
• Utilizarea nutreţului murat in hrana animalelor

• Nutreţul murat constituie nutreţul de bază pentru hrana rumegătoarelor, putând acoperi 50-
60% din necesarul energetic zilnic la vacile cu lapte şi de 50-70% la taurinele supuse îngrăşării.
Se introduc treptat în hrana acestora iar după 10-15 zile se poate consuma cantitatea maximă.

• În raţiile obişnuite nutreţurile însilozate sunt asociate cu nutreţuri fibroase. Deoarece are
miros persistent care poate impregna laptelui miros specific, se recomandă introducerea în hrana
vacilor de lapte după efectuarea mulsorii. Cu 2-3 săptămâni înainte de fătare se recomandă
excluderea nutreţurilor însilozate din raţie iar când se utilizează cantităţi importante se recomandă
suplimentarea acestuia cu cretă furajeră (2-3 g/kg nutreţ însilozat) şi sulf.

• Cantităţile de nutreţuri însilozate recomandate pe cap şi zi sunt: 20-30 kg la vacile de lapte;

25-35 kg la taurinele supuse îngrăşării; 10-20 kg la tineretul taurin şi diferite vârste; 7-8 kg la
taurii de reproducţie; 2-3 kg la ovinele în lactaţie; 3-4 kg la ovinele supuse îngrăşării; 7-8 kg la
cabalinele de muncă; La porcine şi păsări se recomandă mai ales în creşterea de tip gospodăresc,
pasta de porumb sau pasta de porumb şi lucernă însilozată, 2-3 kg la scroafele în lactaţie;0,5-2 kg
la tineretul suin; la palmipede 50-150 g, iar la găinile ouătoare 50-80 g.
• Nutreţuri grosiere
• Sunt subproduse de origine vegetală, rezultate din cultura cerealelor pentru
grăunţe şi seminţe, sau din cultura leguminoaselor pentru seminţe. Cele mai
importante nutreţuri grosiere sunt: cocenii de porumb, paiele şi pleava de cereale,
vrejii de leguminoase, ciocălăii de porumb, capitulii de floarea soarelui.
• Cocenii de porumb – reprezintă nutreţul grosier obţinut în cantităţile cele
mai mari în ţara noastră (35-40 milioane tone). Are o valoare energetică de 0,60-
0,73 UFL/kg SU, 30-62 g PDIN/kg SU şi 60-68 g PDIE/kg SU; este bogat în
celuloză şi sărac în proteine. Cocenii pot fi utilizaţi în hrana rumegătoarelor în
cantităţi de 3-5 kg, dar numai în asociaţie cu nutreţuri de bună calitate, în caz
contrar, datorită concentraţiei energetice scăzute şi ingestibilităţii scăzute (1,3-1,5
kg SU/100 greutate vie), animalele nu-şi pot acoperi cerinţele de hrană,
producţiile sunt mici iar la consumul exclusiv de coceni, animalele nu-şi pot
acoperi nici cerinţele de întreţinere.
• Vrejii de leguminoase – rezultă din cultura leguminoaselor pentru boabe
(soia, mazăre, fasole, bob). Au un conţinut ridicat în celuloză şi o valoare
nutritivă de 0,60-0,76 UFL/kg SU dar cu un conţinut mai ridicat în proteine, 41-
65 g PDIN/kg SU şi 59-62 g PDIE/kg SU. Se recomandă mai ales în alimentaţia
ovinelor, 1-2 kg/cap/zi.
• Rădăcinoase şi tuberculifere

• Din grupa nutreţurilor rădăcinoase fac parte sfecla furajeră, sfecla semizaharată, sfecla de zahăr, guliile
furajere şi morcovul furajer; din grupa tuberculiferelor: cartoful şi topinamburul. Sunt nutreţuri cu un conţinut
ridicat în apă (75-93%), bogate în glucide, au un conţinut scăzut în celuloză (< 1%) ceea ce le conferă o
digestibilitate ridicată. Valoarea nutritivă, exprimată pe kg SU, este apropiată de a nutreţurilor concentrate iar
conţinutul în proteină este de 1-2%. Au însuşiri gustative plăcute şi influenţează pozitiv lactogeneza şi
îngrăşarea; pot fi utilizate în cantităţi mari îmbunătăţind ingestibilitatea unor nutreţuri grosiere faţă de care
animalele manifestă un apetit scăzut.
• Rădăcinoasele
• Sfecla furajeră este o plantă furajeră care se caracterizează prin producţii mari la ha, 100-150 t, în funcţie
de soiul cultivat, condiţiile de sol, lucrările agrotehnice şi regimul de precipitaţii şi fertilizare. In condiţii
favorabile se pot obţine 10000-15000 UN/ha şi 900-1200 kg proteine/ha, fiind din acest punct de vedere o
cultură foarte performantă.
• Se administrează tocată în următoarele cantităţi: 25-30 kg la vacile de lapte, 15-30 kg la tineretul taurin la
îngrăşat, 2-5 kg la tineretul ovin, 10-20 kg la cabalinele de muncă, 8-12 kg la tauri de reproducţie, 4-6 kg la
scroafele în lactaţie, la găini 50-150 g iar la palmipede 150-250 g.
• Sfecla de zahăr – are un conţinut mai ridicat în SU şi o valoare nutritivă mai mare comparativ cu a
sfeclei furajere. Este mai puţin utilizată în hrana animalelor şi doar sfecla de zahăr care nu are calităţile cerute
de fabricile de zahăr.

• În hrana vacilor de lapte are influenţă pozitivă asupra lactogenezei şi se administrează în cantităţi de 15-
20 kg. La celelalte specii se poate utiliza ca şi în cazul sfeclei furajere, dar în cantităţi mai mici cu 30-40%.

• Guliile furajere – sunt cultivate în zonele, unde nu se poate cultiva sfecla furajeră. Sunt plante bianuale
care dau producţii ridicate la hectar şi au valoare nutritivă ridicată, sunt plăcute la gust şi pot fi utilizate în
amestec cu nutreţurile grosiere.

• În hrana vacilor de lapte se utilizează, în cantităţi de 15-20 kg/zi, la taurinele supuse îngrăşării 10-20
kg/zi, iar la ovinele în lactaţie, 2-3 kg/zi.

• Tuberculifere

• Din această grupă de nutreţuri mai importante sunt cartoful şi topinamburul. Sunt nutreţuri cu un conţinut
ridicat în apă (75-78%), bogate în glucide uşor fermentescibile (amidon) şi sărace în proteine, celuloză şi
grăsimi.
• Cartoful conţine 22-23% SU şi este deosebit de bogat în amidon (17- 18%) dar sărac în proteine
(1,9-2%), grăsimi (0,01%) şi celuloză (0,6%). Este foarte bine valorificat de porcine şi păsări la care
digestibilitatea este de 90% în cazul porcinelor şi 87% în cazul păsărilor.

• Cartoful poate conţine un glicozid toxic – solanina – care în mod obişnuit se găseşte sub 0,01%,
dar care poate creşte la peste 0,5%, în cazul cartofilor imaturi, verzi, sau care sunt expuşi o perioadă mai
mare de timp la soare sau sunt încolţiţi. Solanina este termolabilă şi este inactivată prin fierberea
cartofilor: apa de fierbere trebuie îndepărtată.

• Cartofii se utilizează în special în alimentaţia porcinelor respectiv 4-6 kg/zi la scroafele în gestaţie,
8-10 kg la scroafele în lactaţie, 2-3 kg la tineretul suin de diferite vârste. Cartofii se fierb şi se amestecă
cu nutreţuri concentrate. La păsări se administrează fierţi, în cantităţi de 150-250 g, în funcţie de specie.
Se pot utiliza şi la rumegătoare mai ales în zonele de producere a cartofului.

• Topinamburul are compoziţia chimică şi valoarea nutritivă apropiată de a cartofului, cu

deosebirea că în loc de amidon conţine un poliglucid numit inulina. Are un conţinut de 21-22%SU şi o
valoare nutritivă de 0,23 UN/kg şi 10 g PBD/kg. Se utilizează în aceleaşi cantităţi ca şi cartoful şi la
aceleaşi specii.
• Nutreţuri concentrate

• Din această categorie de nutreţuri fac parte: grăunţele de cereale, seminţele de

leguminoase şi de oleaginoase şi fructele unor plante utilizate în hrana animalelor.

• Grăunţele de cereale

• Constituie principala sursă de nutreţuri concentrate utilizate în alimentaţia

animalelor monogastrice şi de completare a raţiei de bază, la rumegătoare.

• Grăunţele au un conţinut ridicat în zaharuri uşor fermentabile, în special în

amidon (70%), un conţinut scăzut în celuloză (2,5-12%) şi grăsimi (2,5 - 3%), cu
excepţia porumbului (4-5%) şi un conţinut de 7-12% PB Substanţele azotate se dispun
mai ales în învelişul grăunţelor iar grăsimile în embrion.

• Grăunţele de porumb – ocupă suprafeţe întinse în ţara noastră (peste 3 milioane

ha), unde sunt condiţii deosebit de bune pentru această cultură. Se obţin producţii
ridicate mai ales în zona de câmpie şi în zonele de deal cu înălţimi mai mici de 800 m
(5-15 t/ha). Porumbul are un conţinut ridicat în amidon (peste 70%) un conţinut scăzut
în celuloză, (2,5%), şi proteine (7-9%). Proteinele din porumb au valoare biologică
scăzută datorită conţinutului scăzut în unii aminoacizi esenţiali ca: lizină,
metionină şi triptofanul.
• Există preocupări, atât în alte ţări cât şi în ţara noastră de ameliorare a conţinutului în
proteină şi chiar au fost create câteva soiuri cu conţinut mai ridicat în proteine (Opaque-1,
Opaque-2, Fleury) şi respectiv în lizină dar care dau producţii mult mai mici la ha, ceea ce a dus
la renunţarea utilizării lor. În prezent se utilizează hibrizi foarte productivi, care dau în mod
obişnuit producţii de 7- 8 t/ha iar în condiţii bune de fertilizare, irigare şi de întreţinere a
culturilor, se obţin producţii de 15-16 t ştiuleţi la ha, ceea ce face ca porumbul să fie una din cele
mai performante culturi, sub aspectul producţiei de energie la ha.

• Conţinutul în grăsimi este de 4-5% şi sunt formate din grăsimi nesaturate, ce conţin acizii
oleic şi linoleic, care le conferă fluiditate şi digestibilitate ridicată. Cenuşa din grăunţele de
porumb are un conţinut mai ridicat în săruri de fosfor (0,2-0,3%) şi mai scăzute în Ca.

• Porumbul are un conţinut scăzut în vitamine liposolubile 2-4 mg caroten şi 20-25 UI vit. E),
dar ceva mai ridicat în vit. din complexul B, respectiv în riboflamină şi niacină.

• Valoarea nutritivă a boabelor de porumb, din soiurile utilizate în ţara noastră, este de 3300
kcal EM/kg şi 8-9% PB/kg. Se utilizează în hrana porcinelor şi păsărilor, întrând în structura
nutreţurilor combinate şi ca nutreţuri de completare a raţiei de bază la rumegătoare.
• Porumbul participă în structura nutreţurilor combinate, în proporţii foarte diferite
(50-80%), în funcţie de categoria de vârstă şi de nivelul proteic cerut de aceste
categorii de animale. La rumegătoare se utilizează pentru completarea raţiei de
bază a animalelor cu niveluri productive ridicate, simple sau în amestec cu alte
nutreţuri concentrate, în amestecuri „tip fermă”, sau în structura nutreţurilor
combinate. Porumbul, utilizat în cantităţi mari spre sfârşitul perioadei de
îngrăşare. În hrana porcinelor are influenţă negativă asupra calităţii grăsimilor,
dându-le o consistenţă slabă
• Grăunţele de orz – constituie un nutreţ valoros atât în privinţa producţiilor la ha cât şi în privinţa
valorii nutritive. În ţara noastră se cultivă pe cca. 1 milion ha, iar producţiile, în condiţii normale, sunt de 4-5
t/ha. În ţările nordice dar şi în Franţa şi Germania producţiile sunt de peste 7 t/ha, ceea ce situează orzul la
concurenţă cu producţiile de la porumb. Orzul are avantajul că eliberează terenul mai repede decât porumbul,
iar după orz se poate cultiva porumbul pentru masa verde sau siloz. Semănându-se toamna, beneficiază de
regimul pluviometric abundent din perioada de iarnă şi este mai puţin afectat de regimul secetos din timpul
verii.

• Grăunţele de orz sunt bogate în substanţe extractive neazotate, au un conţinut de 4-6% celuloză brută şi
de 8-10% PB, fiind din acest punct de vedere mai bogat în proteine decât porumbul şi mai bine echilibrat în
aminoacizi. Valoarea nutritivă este 2900-3000 kcal EM/kg. Se utilizează în hrana tuturor speciilor de animale,
intrând în structura nutreţurilor combinate pentru porcine şi păsări (30-50%) sau în structura unor amestecuri
destinate rumegătoarelor.

• În lipsa porumbului, orzul poate fi utilizat în cantităţi mari, inclusiv la categoriile inferioare de vârstă
(purcei, pui de carne), dar se recomandă decorticarea sau cernerea acestuia, deoarece învelişul celulozic şi
aristele pot avea influenţă negativă asupra mucoasei tubului digestiv, favorizând apariţia tulburărilor
gastrointestinale.
• Grăunţele de ovăz pentru boabe este cultivat pe suprafeţe restrânse în ţara
noastră de aceea este utilizat în alimentaţia cabalinelor în general şi cabalinelor pentru
sport în special, la care este un nutreţ specific. Micile cantităţi care mai rămân pot fi
utilizate şi în hrana celorlalte specii de animale, intrând de regulă în structura
nutreţurilor combinate destinate reproducătorilor masculi cum ar fi a vierilor, taurilor
şi berbecilor de reproducţie (20-30% din structura nutreţului combinat).
• Ca şi celelalte grăunţe de cereale, ovăzul, este bogat în SEN, dar şi în celuloză
(11-13% CB), are un conţinut mai ridicat în proteine (11-12% PB) şi în grăsimi,
comparativ cu orzul.
• Grăunţele de grâu. În alimentaţia animalelor se utilizează numai boabele care
nu au calităţi de panificaţie, seminţele de grâu sparte, şiştave sau care rezultă în urma
selectării grâului de sămânţă. În ultimul timp au fost create şi soiuri de grâu furajere,
de la care se obţin producţii foarte ridicate (7-8 t/ha) şi chiar genuri noi, cum ar fi
Triticale, care este utilizat atât pentru masa verde cât şi pentru grăunţe. Grâul este
indicat mai mult în alimentaţia păsărilor şi porcinelor, intrând în structura nutreţurilor
combinate în proporţie de 10-15%.
• Grăunţele de secară – sunt utilizate într-o măsură mai mică în ţara noastră deoarece şi
suprafeţele afectate acestei culturi sunt nesemnificative. Valoarea nutritivă a boabelor de secară
este apropiată de a grâului furajer şi poate fi utilizată în hrana tuturor speciilor de animale, intrând
în structura nutreţurilor combinate iar în sistem gospodăresc, utilizate ca tare, în alimentaţia
păsărilor.
• Grăunţele imature pot provoca tulburări digestive şi inapetenţă la porcine şi păsări de aceea,
ele trebuie să fie recoltate la maturitate deplină, bine uscate şi mai ales să nu fie atacate de cornul
secarei (Claviceps purpurea), care pot provoca intoxicaţii deosebit se grave.
• Grăunţele de mei – sunt utilizate în cantităţi mici în ţara noastră şi doar în zonele mai
secetoase (Dobrogea) dar se poate cultiva şi în cultură succesivă, după cultura păioaselor de vară
(în mirişte), dând producţii de 2,5-3 t/ha.
• Meiul se utilizează în hrana tuturor speciilor dar mai ales în hrana reproducătorilor masculi,
la care favorizează spermato şi spermiogeneza. Învelişul grăunţelor de mei este mai bogat în
celuloză şi lignină, de aceea nu se va administra în hrana animalelor decât măcinat.
• Grăunţele de sorg au compoziţia chimică şi valoarea nutritivă apropiată de a grăunţelor de
porumb.
• Valoarea nutritivă este de 1,05-1,12 UN/kg şi 70-75 g PBD/kg. Se utilizează în structura
nutreţurilor combinate destinate porcilor la îngrăşat, şi a puilor de carne în perioada de finisare,
unde poate substitui parţial sau total porumbul.
• Seminţele de leguminoase

• Cele mai utilizate seminţe de leguminoase, în alimentaţia animalelor sunt: mazărea, soia,
bobul, fasolea, lupinul şi lintea furajeră.

• Seminţele de leguminoase au un conţinut ridicat în proteine (22-39% PB), un conţinut

relativ scăzut în celuloză (5-8%) şi un conţinut mai ridicat în substanţe minerale, comparativ cu a
grăunţelor de cereale, fiind mai bogate în Ca şi P.

• Unele seminţe de leguminoase (fasolea, soia) conţin şi unele substanţe antinutriţionale care
pot avea influenţă negativă asupra valorificării proteinelor, grăsimilor şi implicit asupra
procesului de creştere şi dezvoltare. In seminţele de fasole şi soia au fost identificate o serie de
substanţe antienzimatice (antitriptice) care reduc activitatea tripsinei la nivelul duodenului,
determinând reducerea absorbţiei proteinelor şi unor glucide: Aceşti factori pot fi inactivaţi prin
tratamente termice (umede sau uscate) în instalaţiile de toastare a fabricilor de ulei (seminţele de
soia) sau prin fierbere.
 • Mazărea – seminţele de mazăre nu conţin factori antinutriţionali şi constituie un nutreţ foarte valoros pentru
echilibrarea necesarului proteic în nutreţurile combinate destinate porcinelor şi păsărilor, dar pot fi utilizate şi în
alimentaţia vacilor de lapte, a tineretului taurin în creştere şi a berbecilor de reproducţie. Mazărea conţine 22-25%
PB, 1-2% GB, 4-5% CB şi are o valoare nutritivă de 3200-3300 kcal EM/kg.

• Se introduc în structura nutreţurilor combinate în cantităţi de 5-15%, în funcţie de specie, categoria de

animale şi cantităţile disponibile. In alimentaţia vacilor de lapte se utilizează în cantităţi de 1,5-3 kg, în funcţie de
nivelul productiv şi natura nutreţurilor care intră în alcătuirea raţiei de bază. La berbecii de reproducţie, în sezonul
de însămânţări, se recomandă 0,4-0,6 kg/cap/zi, în amestec cu alte grăunţe de cereale.

• Soia - seminţele de soia sunt deosebit de valoroase având conţinutul cel mai ridicat de proteine (32-34%)
comparativ cu a celorlalte seminţe de leguminoase. Au un conţinut ridicat în grăsimi (17-22%) ceea ce le conferă
o valoare nutritivă ridicată.

• Datorită conţinutului ridicat în grăsimi, seminţele de soia sunt deosebit de bogate în energie, respectiv 4000-
4100 kcal EM/kg. Datorită prezenţei în seminţele de soia a unor factori antitriptici, nu se recomandă utilizarea lor
ca atare, de aceea trebuie tratate termic pentru inactivarea acestor factori.
• În mod obişnuit seminţele de soia nu se utilizează ca atare decât în sistemul gospodăresc de creştere, sub formă
măcinată însă cea mai mare cantitate de seminţe de soia este supusă procesului de extracţie a grăsimilor, în
fabricile de ulei, cu care ocazie sunt tratate şi termic, rezultând şroturile de soia, care au o largă utilizare în
hrana animalelor
• Fasolea. Seminţele de fasole au o utilizare limitată, mai ales în sistemul gospodăresc de
creştere, utilizându-se seminţele sparte, zoana sau cele care nu au capacitate germinativă. Se
utilizează sub formă măcinată şi fiartă în alimentaţia porcinelor şi păsărilor sau ca atare în
alimentaţia ovinelor şi în special în alimentaţia berbecilor de reproducţie.

• Bobul. Există mai multe varietăţi de bob (cu seminţe mari - Vicia faba maior, cu seminţe
mijlocii, Vicia faba equină şi cu seminţe mici - Vicia faba minor) care au un conţinut ridicat în
proteine şi cu o valoare biologică bună. Se utilizează sub formă măcinată, în amestecuri cu
grăunţele de cereale, în alimentaţia vacilor de lapte, a porcinelor şi ovinelor.

• Lupinul. Seminţele de lupin se utilizează pe scară redusă în alimentaţia animalelor. Se

cultivă trei varietăţi; lupinul alb, lupinul galben şi lupinul albastru, din care cel mai utilizat este
lupinul alb, fiind lipsit de substanţe toxice. Poate intra în structura nutreţurilor combinate utilizate
în hrana taurinelor, porcinelor şi animalelor de muncă, în cantităţi de 10-25%.
• Lintea. Seminţele de linte au un conţinut ridicat de proteine (24-25%), dar cantităţile
produse în ţara noastră sunt deosebit de scăzute şi nu au importanţă decât locală. Pot fi utilizate în
cantităţi asemănătoare şi la aceleaşi specii ca şi fasolea.
• Măzărichea. – se cultivă mai multe varietăţi (Vicia sativa, Vicia vilosa panonica) pentru
seminţe, dar cantităţile obţinute sunt foarte reduse şi se utilizează mai ales la formarea culturilor
de borceaguri şi pentru seminţe.
• De asemenea, utilizarea în cantităţi mai mari, poate provoca constipaţii şi dermatite la
porcine, iar la cabaline, simptome de intoxicare asemănătoare „latirismului”, datorate acidului
prusic rezultat în urma scindării unor glicozizi cianogeni.
• 2.2.6.3. Seminţele de oleaginoase
• Seminţele plantelor oleaginoase aparţin la diferite familii botanice având o caracteristică
comună, conţinutul ridicat în grăsimi (25-40%) şi proteine (20- 25%). Aceste seminţe au un
conţinut ridicat în substanţe minerale, fiind mai bogate în Ca şi P, comparativ cu grăunţele de
cereale.
• Seminţele de in – sunt mai puţin utilizate ca atare în alimentaţia animalelor; conţin 33-34%
grăsimi, şi au un conţinut ridicat în proteine (22-24%).
• Se utilizează în scopuri dietetice deoarece substanţele pectice care se găsesc în aceste
seminţe, prin înmuiere, formează un mucilagiu utilizat în cazul unor tulburări gastrointestinale.
De asemenea, seminţele de in se utilizează timp de 2-3 săptămâni în alimentaţia tineretului taurin
şi ovin pregătit pentru expoziţii, deoarece influenţează pozitiv luciul părului şi a lânii.
• Seminţele de floarea soarelui, de rapiţă, bumbac, de mac şi ricin – nu se utilizează
direct în alimentaţia animalelor, ele fiind mai întâi supuse procesului de extracţie a uleiului în
fabrici, cu care ocazie sunt supuse şi unor tratamente termice pentru inactivarea unor principii
toxici şi a unor alcaloizi, ce se găsesc în seminţele de rapiţă, bumbac, mac şi ricin. Se utilizează
mai ales în alimentaţia porcinelor şi păsărilor, intrând în structura reţetelor de nutreţuri combinate,
sub formă de şroturi. Cele mai importante şroturi sunt de floarea soarelui, atât în privinţa
cantităţilor obţinute în ţara noastră cât şi din punct de vedere nutritiv.
• 2.2.6. Bostănoasele
• Sunt nutreţuri bogate în apă (90-95%) şi în substanţe extractive neazotate dar au în general
un conţinut relativ scăzut în proteină.
• Bostanul furajer - constituie un nutreţ deosebit de valoros deoarece are un conţinut ridicat
în SEN şi este consumat cu plăcere de animale. Are un conţinut de 90-93% apă, 7-10% SU, 1,5%
PB, 2,9-3% SEN şi un conţinut redus în grăsimi şi celuloză. Seminţele reprezintă cea. 2-3% din
greutatea bostanului şi au un conţinut ridicat în grăsimi 35-37% din SU.
• Valoarea nutritivă a bostanului furajer este influenţată de cantitatea de SU şi de seminţe
conţinute fiind de 0,10-0,12 UN/kg şi 9-12 g PBD/kg.
• Se utilizează în hrana tuturor animalelor dar mai ales în hrana vacilor de lapte şi a porcinelor
la îngrăşat. Fiind bogat în apă are influenţă pozitivă asupra lactogenezei, utilizându-se 15-25
kg/cap/zi. La porcine se administrează ca atare sau sub formă fiartă, mai ales în sistemul
gospodăresc de creştere, 3-5 kg/cap/zi. La celelalte specii se recomandă: 5-6 kg la cabaline, 1,2-2
kg la ovine, 150-200 g la palmipede, 100 g la găinile ouătoare.
• Pepenele furajer - are o compoziţie chimică şi valoare nutritivă apropiată de a
bostanului furajer şi se utilizează la aceleaşi specii şi în cantităţi apropiate.

• Are un conţinut mai ridicat în apă (93-96%), fiind foarte suculent, ceea ce are
influenţă pozitivă asupra producţiei vacilor în lactaţie. Are un conţinut ridicat în
zaharuri uşor fermentescibile şi o digestibilitate ridicată a acestora ceea ce-i conferă şi
calitatea de „corector de apetit”. Poate fi asociat cu nutreţurile celulozice cărora le
măreşte ingestibilitatea.

• De asemenea, atât bostanul cât şi pepenele furajer pot fi utilizaţi la însilozarea

cocenilor de porumb şi a altor nutreţuri grosiere sau chiar la însilozarea porumbului
ştiuleţi uruit sau a grăunţelor de porumb uruit, pentru obţinerea pastei de porumb, mai
ales în anii ploioşi când porumbul nu poate fi uscat. Valoarea nutritivă este de 0,08-
0,10 UN şi 8-9 g PBD/kg%. Se utilizează în alimentaţia tuturor speciilor de animale:
20-30 kg la vacile de lapte, 25-40 kg la taurinele supuse îngrăşării, 10-15 kg la scroafe
în lactaţie, 5-8 kg la porcinele la îngrăşat şi 4-5 kg la ovine.
• . Drojdiile furajere

• Drojdiile furajere constituie nutreţuri proteice obţinute prin cultura organismelor

unicelulare, pe substraturi energetice, mai utilizate fiind cele din genurile Torula, Candida şi
Saccharomyces.

• Se caracterizează printr-un conţinut ridicat în proteine, 42-45%, în vitamine din complexul

B, hormoni şi alte substanţe biostimulatoare. Dacă sunt iradiate, cu ajutorul razelor ultraviolete,
erogosterolul conţinut de drojdii se transformă în vitamina D2 (2000-5000 UI/gram), care are
influenţă pozitivă asupra metabolismului fosfo-calcic.

• Pentru producerea drojdiilor furajere se utilizează diferite surse energetice ca: amidonul din
cereale, hidrolizate de paie, coceni, rumeguş de lemn, leşii bisulfitice, dejecţii de porc şi pasăre iar
în unele ţări şi n. parafine, obţinute din distilarea petrolului.

• În ţara noastră a fost construită o fabrică de drojdii cu o capacitate de 60.000 t anual care
utilizează ca substrat, normal parafinele (la Curtea de Argeş în cooperare cu Japonia).
• Drojdiile furajere sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în proteine, fiind din
acest punct de vedere apropiate ca conţinut de nutreţurile de origine animală.
Sunt foarte bogate în lizină însă au un conţinut mai scăzut în amino-acizi
sulfuraţi (metionina în special).

• Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi

păsărilor, în proporţii de 2-5%. Drojdiile furajere pot fi produse şi în unităţile de
producţie, prin însămânţarea unor substraturi glucidice (cereale, dejecţii de porc
şi pasăre) care apoi sunt utilizate în hrana rumegătoarelor, în amestec cu nutreţuri
grosiere tocate. Prin acest procedeu creşte atât conţinutul în azot al nutreţurilor
cât şi valoarea biologică a proteinei.
• 2.4. Nutreţuri de origine animală
• Sunt produse şi subproduse obţinute de la diferite industrii prelucrătoare de produse animale
cum sunt cele de prelucrarea laptelui, a cărnii, a peştelui, a serviciilor de ecarisaj, dar pot fi
obţinute şi prin prelucrarea în totalitate a produselor animale cum este cazul făinii de peşte şi a
laptelui.
• Nutreţurile de origine animală au un conţinut ridicat în proteine şi cu o valoare biologică
mare, au un conţinut ridicat în substanţe minerale şi vitamine. Sunt nutreţuri foarte valoroase atât
sub aspect energetic şi proteic cât şi în privinţa echilibrului în aminoacizi, proteinele fiind
apropiate ca structură de proteinele corpului animal, ceea ce le asigură o valoare biologică
ridicată.
• 2.4.1. Laptele şi subprodusele lactate
• Laptele este produsul de secreţie al glandei mamare declanşat de actul fătării. Este
indispensabil vieţii la toate mamiferele, în special în primele luni de viaţă când puii acestora nu
pot consuma alte nutreţuri. În primele zile de după fătare glanda mamară secretă un produs
special „colostrul” care este deosebit de valoros atât prin conţinutul ridicat în substanţe nutritive,
cât şi prin conţinutul în imunoglobuline, care induc la unele mamifere fenomenul de imunitate.
• Compoziţia chimică a colostrului se modifică de la o oră la alta astfel încât, după 3-5 zile, se
apropie de compoziţia laptelui normal. Imunoglobulinele sunt proteine cu masa moleculară mare,
care nu pot trece bariera intestinală decât în primele zile de viaţă, când permeabilitatea mucoasei
intestinale este mai mare şi când animalele nu dispun de un echipament enzimatic proteolitic
deosebit de activ, care să scindeze aceste proteine, de aceea, administrarea colostrului trebuie să
se facă imediat după fătare.
• Laptele integral – se utilizează în hrană în timpul perioadei de alăptare,
după terminarea perioadei colostrale, la toate speciile de mamifere. La viţei
laptele integral poate fi substituit parţial sau total cu substituenţi de lapte (inlavit)
sau cu lapte degresat, în funcţie de schema de alimentaţie şi obiectivele urmărite.

• Laptele tras sau smântânit – constituie un produs obţinut prin degresarea

laptelui integral. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este variabilă, în
funcţie de gradul de extracţie a grăsimilor. După extragerea grăsimilor se menţin
toate celelalte componente adică, lactoza, proteinele, substanţele minerale dar şi
o mică cantitate de grăsime (0,1-0,5%). Caloricitatea unui kg de lapte tras este de
cca. 300-350 kcal şi este echivalent cu 0,5 kg lapte integral. Se introduce treptat
în hrana viţeilor, până la un consum de 10-12 kg/cap/zi, situaţie în care laptele
integral este înlocuit în totalitate cu laptele tras. Laptele tras este bogat în
vitaminele B2 şi B12, dar este sărac în vitaminele A şi D, care sunt extrase odată
cu grăsimile.
• Laptele acidofil – se obţine din laptele tras prin fermentaţia lactică. Are
aceeaşi valoare nutritivă dar are calităţi dietetice, fiind utilizat în scop profilactic,
mai ales în prevenirea unor afecţiuni gastrointestinale, împiedicând dezvoltarea
bacteriilor de putrefacţie.

• Zara – constituie un subprodus obţinut de la fabricarea untului. Poate fi

utilizată proaspătă sau fermentată lactic. Are o valoare nutritivă apropiată de a
laptelui smântânit. Se utilizează atât în alimentaţia tineretului bovin cât şi a celui
suin.

• Zerul – constituie un subprodus valoros, care rezultă de la industria

brânzeturilor. Conţine o cantitate mai mare de lactoză şi mici cantităţi de
proteine, grăsimi şi substanţe minerale. Se recomandă mai ales în alimentaţia
tineretului suin, în amestec cu nutreţuri concentrate, cărora le îmbunătăţeşte
valoarea biologică a proteinelor.
• Produse şi subproduse de la industrializarea peştelui

• De la industrializarea peştelui rezultă făina de peşte şi solubilizatul de peşte (fish

solubil), nutreţuri care au o importanţă deosebită în echilibrarea necesarului proteic şi
în aminoacizi esenţiali a nutreţurilor combinate utilizate în hrana porcinelor şi
păsărilor. Făina de peşte se poate obţine prin industrializarea în totalitate a unor specii
de peşti (Anchois, Morun, Balenă, Sardină, Hering) şi crustacee (Krill), sau se obţine
din resturile rămase de la conservele de peşte, obţinându-se o făină cu un conţinut mai
scăzut în proteină şi mai ridicat în substanţe minerale.

• Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a făinii de peşte este variabilă, în

funcţie de specia şi partea de peşte utilizată, gradul de prospeţime şi de degresare a
acesteia, de conţinutul în substanţe minerale.

• Pentru a putea fi conservată o perioadă mai lungă de timp, făina de peşte nu

trebuie să conţină o cantitate mai mare de 3% grăsimi, iar atunci când conţine 7-10%
grăsimi, se adaugă fie substanţe antioxidante sau se utilizează în consum imediat după
fabricare. Calitatea făinii de peşte poate fi influenţată de o multitudine de factori care
ţin atât de calitatea materiei prime utilizate cât şi de factori tehnologici de fabricaţie,
cum ar fi: gradul de prospeţime a materiei prime, tehnologia de producere utilizată, în
special temperatura utilizată şi timpul de prăjire, gradul de degresare etc.
 • Condiţiile minimale pe care trebuie să le îndeplinească făina de peşte de bună calitate
sunt:
• - conţinut în apă maximum 12%;
• - conţinut în proteină brută minimum 60%;
• - conţinut în grăsimi maximum 6%;
• - conţinut în săruri maximum 6%;
• - conţinut în fosfaţi de calciu maximum 25%.
• Datorită conţinutului ridicat în proteine, dar mai ales a valorii biologice a acestora,
făina de peşte este un nutreţ indispensabil creşterii porcinelor şi păsărilor, intrând în
structura nutreţurilor combinate, în proporţie de 5-6% la categoriile inferioare de vârstă şi
de 4-5%, la tineretul porcin de până la 30 kg şi a puilor pentru carne în perioada de vârstă,
15-28 zile.
• Făina de peşte se utilizează şi în alimentaţia găinilor ouătoare a căror ouă sunt
utilizate la reproducţie, în cantităţi de 3-5%, însă nu este utilizată la alcătuirea nutreţurilor
combinate destinate găinilor ouătoare ouă consum, deoarece imprimă un gust şi miros
specific, în acest caz fiind înlocuită cu făina de carne, laptele praf, drojdii furajere etc.
• În cantitate de 150-200 g se poate utiliza şi în alimentaţia taurilor de reproducţie, cu
valoare biologică deosebită, deoarece făina de peşte, are influenţă pozitivă asupra calităţii
materialului seminal. Se recomandă ca făina de peşte să fie protejată, pentru a se evita
degradarea microbiană de la nivelul rumenului şi de a fi scindată enzimatic la nivelul
duodenului
• Substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) utilizate în hrana animalelor
pentru

• echilibrarea balanţei în proteine

• Încă în prima jumătate a secolului XIX (1828) Wöhler a sintetizat ureea,

substanţa organică care a fost mai târziu izolată în sucul rumenal la rumegătoare.
Ulterior s-a emis ipoteza că bacteriile, care populează rumenul, scindează o parte din
proteine în aminoacizi şi amoniac care serveşte drept hrană pentru sinteza proteinelor
bacteriene.

• Zunz şi Hageman aduc numeroase precizări în acest sens şi admit că o parte din
proteinele din hrană pot fi substituite cu surse neproteice, bacteriile utilizând sursele
neconvenţionale de N pentru sinteza proteinelor. Cercetătorii germani obţin rezultate
remarcabile în timpul primului război mondial când, datorită blocadei economice,
fiind în imposibilitatea de a-şi asigura resursele proteice, recurg la utilizarea ureei ca
sursă de N la rumegătoare.
 • Cercetările lui Wattson şi Virtanen, privind dinamica azotului din hrană,
utilizând azot marcat (N15), au arătat că peste 60% din totalul azotului proteic
din raţie este transformat în NH3 la nivelul rumenului care este utilizat ulterior
pentru sinteza proteinelor bacteriene.

• Nutriţionistul finlandez, A.I.Virtanen, reuşeşte să substituie în totalitate

azotul proteic din hrană, cu azot neproteic, într-o experienţă pe vaci de lapte cu
producţia de 4000 l lapte, utilizând un regim sintetic pe bază de glucide (amidon,
grăsimi, uree şi substanţe minerale).Pentru aceste cercetări, ca şi pentru
precizarea reacţiilor biochimice care au loc în procesul însilozării, acesta a fost
recompensat cu premiul Nobel.
• În general este unanim acceptat că substituirea azotului proteic cu azot neproteic
se poate face, fără a influenţa negativ procesele de digestie, până la 30-40 % din
necesarul zilnic de proteine.
 • Pentru a se realiza o biosinteză normală, bacteriile şi protozoarele au
nevoie de o sursă glucidică uşor fermentescibilă, de substanţe minerale (în
special sulf) şi de azot proteic sau neproteic. În 24 ore, în rumenul unei
vaci de lapte se sintetizează o biomasă de 1-1,5 kg de microsimbionti, din
care 1/3, adică 400-600 g, pot fi sintetizate pe baza azotului neproteic.

• Cele mai importante substanţe azotate sintetice neproteice utilizate ca

sursă de azot sunt: ureea, izobutilidendiureea (IBDU), apele amoniacale,
bicarbonatul de amoniu şi amoniacul.
•
 SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI
TAURINELOR
Particularităţi ale digestiei
Alimentaţia taurinelor, ca şi altor animale rumegătoare
(poligastrice), are un anumit specific determinat de particularităţile
de digestie şi valorificare a hranei.
Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie prin
acizii graşi volatili (AGV) formaţi în rumen ca rezultat al proceselor
microbiene care au loc la acest nivel al tubului digestiv.
Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în
intestinul subţire şi sunt supuse procesului de digestie, asigură
minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al animalului;
microorganismele din rumen descompun, parţial sau total,
substanţele azotate din hrană până la NH3 care apoi este
metabolizat.
În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor trebuie să
asigure, pe cât posibil, exploatarea cât mai completă a sistemului
microbian din prestomace, pentru realizarea fermentaţiei şi a
sintezei şi valorificarea integrală a produşilor metabolismului
microbian; de aici şi constatarea că la rumegătoare “se hrănesc
bacteriile din rumen şi nu animalul care le găzduieşte”.
Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele sunt
adaptate perfect consumului/transformării nutreţurilor de volum.
O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea la maximum a
nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea consumabilităţii lor şi
ameliorarea metabolismului simbionţilor. În acest proces,
microflora este factorul esenţial, fiindcă bacteriile au cel mai
important rol în digestia celulozei
Asupra populaţiei microbiene din rumen trebuie acţionat în sensul determinării
unei maxime degradări a pereţilor celulari ai nutreţurilor şi unei minime
degradări a conţinutului celular.
Orice modificare a populaţiei microbiene cât şi a mediului nutritiv din rumen
determină perturbări ale echilibrului biologic, respectiv a proceselor de
fermentaţie şi sinteză.
Digestia în reticulo-rumen (care este un sistem de fermentaţie anaerob, cu un
pH uşor acid, 6-7) este influenţată de o serie de factori, dintre care mai
importanţi sunt (Hoffmann, 1990):
- motilitatea rumenală;
- constanţa componentei şi calităţii raţiei;
- structura fizică a nutreţurilor;
- dimensiunea particulelor nutreţurilor;
- durata de furajare;
- succesiunea administrării nutreţurilor.
Motilitatea rumenală este declanşată de baroreceptorii din peretele rumenului,
prin acţiunea fizică a celulozei lignificate; datorită motilităţii rumenului, se
asigură omogenizarea conţinutului rumenal, stratificarea componentelor (după
dimensiunea lor), deplasarea componentelor mărunţite spre segmentele
superioare ale tubului digestiv, se elimină gazele rezultate din fermentaţie (CO2,
CH4, H2…).
Constanţa componenţei şi calităţii raţiei este esenţială pentru o
activitate microbiană optimă în rumen; această constanţă se asigură prin
menţinerea, pe timp îndelungat, a structurii raţiei şi a calităţii
(compoziţie chimică) nutreţurilor. În condiţiile unor raţii constante şi
optimizate, rumenul funcţionează la parametrii normali şi asigură atât
procesele de fermentaţie cât şi cele de sinteză.
Este cunoscut faptul că în special bacteriile (populaţia cea mai complexă
şi mai activă din rumen) este "specializată" pentru prelucrarea diverselor
substanţe din nutreţuri, echilibru dintre speciile de bacterii depinde de
compoziţia raţiei şi pH-ul conţinutului rumenal. Stabilizarea unui anumit
"echilibru" bacterian favorabil fermentaţiei pereţilor celulari ai
nutreţurilor se realizează în timp (10-15 zile), orice variaţie calitativă a
raţiei având influenţă negativă asupra acestui echilibru, care se reface în
cca 10-15 zile.
În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a nutreţurilor la
taurine pentru a stimula consumul (şi producţia) sunt în contradicţie cu
fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru animal.
Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută şi
dimensiunile nutreţurilor fibroase mărunţite, stimulează: baroreceptorii
rumenali, rumegarea şi secreţia de salivă (care este uşor alcalină pH =
8,2, bogată în substanţe tampon, contribuind la variaţia - în limite
reduse: 6,2:6,5 - a pH-ului rumenal).
Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la
hrană)influenţează viaţa, activitatea şi producţia simbionţilor
rumenali, respectiv producţia de AGV, proteine şi vitamine. În
acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe
tainuri, respectiv un timp mai lung de acces al animalelor la hrană,
sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este favorabilă
fragmentarea cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain,
pentru a împedica scăderea bruscă a valorii pH-ului din rumen.
Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de acces la
hrană ar trebui să fie zilnic de 12 h pentru vaci în lactaţie şi cca 16
h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann, 1990).
Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai
detaliată. Astfel, multe din lucrările de specialitate, chiar recente,
recomandă în cazul vacilor de lapte, administrarea concentratelor
la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a nu fi
influenţată negativ calitatea laptelui (în special mirosul), aspect
parţial adevărat, dacă mulsul nu se face centralizat sau pe
“conductă”.
Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul fiziologiei
rumenului, respectiv influenţa concentratelor asupra pH-ului
rumenal atunci practica administrării concentratelor (adesea în
cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată ştiinţific,
recomandabilă fiind următoarea succesiune.
 Alimentaţia vacilor în lactaţie
Vacile de lapte convertesc excelent energia şi proteina din hrană în
producţia de lapte, iar această conversie este cu atât mai bună cu
cât nivelul producţiei este mai ridicat ; trebuie remarcat şi faptul că
pe măsura creşterii producţiei de lapte creşte şi costul hranei pe
vacă, dar costul hranei pe 100 kg lapte scade.
În condiţiile în care producţia medie de lapte/lactaţie/vacă, la rasa
Friză şi rasele derivate, este în Europa occidentală de cea. 6300 kg
(cu 3,91 % grăsime şi 3,19 % proteină) (Georgescu, 2000), prin
lapte se elimină anual mari cantităţi de energie şi substanţe, astfel
că eliminările prin lapte sunt mult mai mari decât cantităţile de
substanţe existente în organism (ex. de cea. 10 ori pentru Ca şi 12
ori pentru P).
Această cantitate mare de energie şi substanţe care se elimină
zilnic prin lapte, trebuie să intre, tot zilnic, în organism, prin hrană;
pentru aceasta, în ultimii ani, s-au elaborat mai multe concepte
care vizează îmbunătăţirea alimentaţiei vacilor de lapte.

Cerinţe de hrană
Substanţa uscată ingerată
Sub aspect nutriţional, cantitatea de substanţă uscată
ingerată (SUI), este de cea mai mare importanţă, fiindcă de ea
depinde cantitatea de nutrienţi pe care o poate folosi
organismul pentru întreţinere şi producţia de lapte.
În acelaşi timp, având în vedere caracteristicile nutreţurilor
care se folosesc în hrana vacilor de lapte, pentru formularea
raţiilor este esenţială estimarea cantităţii de SUI în
dependenţă cu felul nutreţurilor şi calitatea lor. Factorii care
influenţează cantitatea de SUI sunt numeroşi, la fel ca şi
teoriile pe baza cărora s-au propus diversele modalităţi de
evaluare a ei; este unanim acceptată constatarea că influenţă
hotărâtoare au digestibilitatea nutreţurilor şi animalul
(greutatea, starea fiziologică a vacilor, respectiv stadiul
lactaţiei, stadiul gestaţiei …).
Pentru estimarea cantităţii de SUI s-au propus mai multe
modalităţi de calcul, care ţin cont de o serie de caracteristici
ale nutreţului sau animalului; astfel, după INRA (1988):
 unde:
CI = capacitatea de ingestie;
UE(US) = unităţi de încărcare (unităţi de saţietate).
Rezultă că ingesta de SU, la aceeaşi capacitate de ingestie a
animalului, este cu atât mai mică cu cât valoarea de încărcare
(saţietate) a nutreţului este mai mare.
Mai recent, acelaşi organism (NRC, 2001) consideră că cea mai
bună ecuaţie de estimare a cantităţii de SUI, la vaci, este:
SUI (kg/zi)=(0,372 x PL+0,0968 x GV0,75) x [1-e(-0,192x (se+3,67)) unde:
PL = kg lapte cu 4% grăsime;
GV = greutate vie în kg ;
se= săptămâni lactaţie.
Din relaţiile propuse pentru estimarea canţităţii de SUI, se constată că factorii
majori care, sunt luaţi în considerare, în acest caz, sunt: greutatea corporala
(determină capacitatea de ingestie), digestibilitatea SO din nutreţ (determină
valoarea energetică) şi producţia de lapte (determină cerinţele de energie); pe
lângă aceşti factori, SUI mai este influenţată şi de:
- temperatura mediului (în afara zonei de neutralitate termică -5-20°C, pentru
vaci); în acest caz se fac următoarele corecţii, daorate temperaturii (t):
t>20ºC : SUI* x 1-(ºC-20)x0,005922

t<20ºC :
care se aplică pentru cantitatea de SUI stabilită după ecuaţia anterioară (NRC,
2001);
- conţinutul nutreţurilor în apă (umiditatea), influenţează SUI în sensul că
pentru nutreţurile care conţin peste 50% apă se înregistrează o reducere a SU
ingerate (cu 0,02 % din GV, pentru fiecare la % de apa peste 50%) (NRC, 1989).
- raportul nutreţuri de volum: nutreţuri concentrate (NV:C); în principiu, SUI
creşte pe măsura creşterii proporţiei de concentrate (până la cea. 60 %
concentrate în SU a raţiei);
- sporirea aportului de grăsimi (ca sursă de energie), în detrimentul hidraţilor de
carbon, reduce cantitatea de SUI, fapt explicat prin influenţa negativă a
grăsimilor asupra fermentaţiilor rumenale şi digestibilităţii fibrelor; nivelul
reducerii SUI depinde de conţinutul raţiei-de-bază în acizi graşi şi de felul
acestora (Allen. 2000);
În concluzie, se poate aprecia că ingesta de SU la vaci este determinată de
numeroşi factori, între care capacitatea de ingestie este factorul limitant;
capacitatea de ingestie, la rândul ei, este influenţată de greutatea corporală şi
nivelul producţiei de lapte. La aceeaşi capacitate de ingestie, cantitatea de SUI
depinde de felul nutreţurilor, respectiv de digestibilitatea lor (care variază după
conţinutul în pereţi celulari).
Astfel, se poate spune că, în principiu, capacitatea de ingestie cea mai ridicată
(2,5-3,5 kg SU/100 kg GV) se înregistrează în perioada 10-20 săptămâni de
lactaţie, după care se reduce continuu, atingând valoarea minimă (1,8-2,0 kg
SU/100 kg GV) la fătare.

Cerinţe de energie
În cazul vacilor de lapte cerinţele de energie sunt determinate de:
- cerinţele pentru întreţinere;
- cerinţele pentru producţia de lapte;
- alte cerinţe: gestaţie (învelitori fetale, creştere fetus, acumulări grăsimi
rezervă, spor greutate la primipare, muncă/deplasare).
Pentru întreţinere, cerinţele de energie se stabilesc în funcţie de greutatea
metabolică (G0.75), respectiv greutatea corporală ridicată la puterea 0,75 (sau
3/4); pe kg greutate metabolică cerinţele de energie sunt estimate la 70 kcal
(INRA, 1988), respectiv 80 kcal (NRC, 2001).
Cerinţele pentru producţia de lapte sunt determinate de
compoziţia chimică a laptelui şi de caloricitatea diferitelor lui
componente; dacă se acceptă că laptele de vacă "standard"
conţine: 4,0% grăsimi, 3,1% proteine şi 4,8% lactoză, atunci
caloricitatea unui kg lapte este de 740 kcal (sau 0,44UFL).
Cerinţele de energie pentru gestaţie sunt stabilite pe baza
cantităţii de energie fixată în uter şi corpul mamei; deoarece în
primele 2/3 ale gestaţiei aceste acumulări sunt reduse, cerinţele
respective sunt satisfăcute dacă alimentaţia energetică se face în
funcţie de producţia de lapte. Un aport suplimentar de energie se
impune în gestaţie avansată.
Energia consumată de vacile în lactaţie pentru diferitele activităţi
(deplasare, păşunat…) este determinată de sistemul de exploatare
(stabulaţie permanentă cu sau fără centru de muls, păşunat etc); în
cerinţele pentru întreţinere sunt incluse şi cheltuielile de energie
pentru activităţile voluntare (cca 10% din cerinţele de întreţinere),
dar la păşunat vacile cheltuiesc energie pentru deplasare,
cheltuieli influenţate de: distanţa parcursă, topografia terenului,
calitatea păşunii, greutatea corporală. În medie, aceste cheltuieli
energetice sunt estimate la 0,45 kcal ENL/km parcurs (Coulon şi
col., 1998).
Cu toate că, în special în zonele cu climat rece, temperatura mediului
influenţează cerinţele de energie pentru întreţinere (care cresc cu 7-25%
în condiţii de stress sever de temperatură), datele existente până în
prezent, referitor la acest aspect, nu permit o estimare precisă a acestor
cheltuieli energetice.
Referitor la nutriţia energetică a vacilor de lapte, trebuie avut în vedere
specificul formării şi mobilizării rezervelor de energie (sub formă de
grăsimi) din organism; astfel, se înregistrează, în diferite faze ale lactaţiei,
un decalaj important între capacitatea de ingestie a animalului şi
cheltuielile zilnice de energie (fig. 5.3); în primele zile de după fătare
capacitatea de ingestie reprezintă 70-75% din cea maximă, ajunge la cca
95% în săptămânile 6-7 de lactaţie şi apoi la maximum în săptămânile
10-20 de lactaţie, după care scade continuu.
În perioada când ingesta de energie este mai mică decât pentru
cheltuielile determinate de producţia de lapte, se recurge la consum de
energie din rezervele corporale, formate în ultima parte a lactaţiei şi
respectiv în gestaţie avansată (repaus mamar); această mobilizare de
grăsimi (15-60 kg) asigură cantitatea de energie necesară pentru 150-600
kg lapte (Hoden şi col., 1988).
Formarea rezervelor corporale de energie la vaci trebuie dirijată prin
alimentaţie, cu foarte multă grijă, fiindcă vacile prea grase sunt expuse
riscului unor tulburări metabolice şi boli cu influenţă negativă asupra
producţiei de lapte, fecundităţii, parturiţiei etc.
Cerinţe de proteină
Nutriţia proteică a vacilor de lapte a înregistrat, în ultimii 15-20 de
ani, numeroase şi foarte importante schimbări, ca rezultat al
cercetărilor referitoare la metabolismul proteinelor şi al
aminoacizilor la rumegătoare.
Ca o primă constatare: sistemul proteinei brute (PB) sau al
proteinei brute digestibile (PBD), folosit foarte mult timp (chiar şi
acum la noi), nu mai este adecvat fiindcă nu ţine cont de felul
proteinei şi de calitatea ei şi nici de dinamica sintezei proteinei
microbiene în organismul animal.
Sistemele recente elaborate în Franţa sau SUA si însuşite, într-o
formă sau alta, în foarte multe ţări, fac apel la o serie de termeni
noi pentru precizarea/descrierea diferitelor fracţiuni proteice.
Astfel, s-a introdus conceptul proteinei digestibile în intestinul
subţire (PDI), concept ce ţine cont de specificul digestiei proteinei
în rumen: fermentaţia digestivă în reticulo-rumen, digestia
hidrolitică/enzimatică în intestin şi eliminarea proteinelor
nedigestibile prin fecale, precum şi de separaea cerinţelor de N ale
microorganismelor de cele ale animalului gazdă.
Aceste noţiuni nou folosite în nutriţia proteică a vacilor de lapte,
scot în evidenţă contribuţia deosebită a proteinelor bacteriene la
satisfacerea cerinţelor în proteină/aminoacizi a vacilor de lapte;
cantitatea de proteină bacteriană sintetizată depinde de N
fermentescibil/degradabil în rumen (PDIMN), şi de energia
fermentescibilă (PDIME) pe care le furnizează raţia.
Se apreciază că în medie în rumen se sintetizează cea. 145 g
proteine bacteriene/kg substanţe organice fermentescibile (Verité
şi col, 1988).
Lucrările de specialitate americane (NRG, 2001) indică, pentru
calcularea proteinei bacteriene (PBB, g/zi), o relaţie care tine cont
de ingesta zilnică de ENL (Mcal):
PBB = 6,25 (-30,93+11,45 x ENL)
Numeroase cercetări, efectuate atât în Franţa cât şi în SUA, scot în
evidenţă influenţa nivelului proteic al raţiei asupra producţiei de
lapte; astfel, cercetările efectuate în Franţa evidenţiază, la vaci cu
producţii de 20 kg lapte/zi, că o creştere a aportului de PDI cu 100
g/zi, determină o sporire a producţiei de lapte cu 0,9-0,2 kg/zi,
respectiv creşteri mai mari la raţii deficitare în proteină şi mai mici
la raţiile cu exces de proteină
În alimentaţia proteică a vacilor de lapte s-au introdus şi alte noţiuni noi
precum substanţe protejate rumenal sau proteină protejată rumenal.
O substanţă protejată rumenal este definită ca fiind: “nutrient furajer
administrat sub o formă care să permită creşterea proporţiei (în
nutrientul respectiv) care să nu fie modificată în abomasum şi care să fie
disponibilă în intestinul subţire" (Association of American Feed Control
Officialis). În categoria substanţelor protejate intră în acest caz
aminoacizii protejaţi (ex. metionina).
Proteina protejată rumenal este proteina dintr-un nutreţ care este altfel
tratat/procesat încât scade degradarea ei şi creşte partea de proteină
nedegradată în rumen.
Cerinţele efective de proteină pentru vacile de lapte sunt formate, în
sistemul INRA, din:
- cerinţe pentru întreţinere (cca 3,25 g PDI/kg0,75);
- cerinţe pentru producţia de lapte (48 g PDI/kg lapte cu 4% grăsime);
- alte cerinţe (200 g PDI/ zi, în ultimele 2-3 luni de gestaţie).
Referitor la cerinţele în aminoacizi esenţiali, se consideră că aminoacizii
limitanţi pentru producţia de lapte sunt: leucina, histidina şi treonina.
Folosirea aminoacizilor protejaţi se justifică numai la producţii zilnice de
lapte de peste 25-30 kg, situaţie în care producţia de lapte creşte (cu 1-3
kg/zi), crescând şi conţinutul în proteină a laptelui.
Cerinţe de hidraţi de carbon
Un concept nou în alimentaţia vacilor de lapte priveşte hidraţii de carbon, care
constituie principala sursă de energie pentru vacile de lapte şi reprezintă 60-70
% din substanţa uscată a raţiei acestora; hidraţii de carbon sunt sursa de energie
pentru microflora din rumen şi pentru animalul gazdă.
Unii hidraţi de carbon contribuie la menţinerea sănătăţii tractusului
gastrointestinal.
În nutriţia rumegătoarelor, hidraţii de carbon sunt clasificaţi în:
hidraţi de carbon nestructurali (HCNS)
- amidon
- zaharuri
- acizi organici
hidraţi de carbon structurali (HCS)
- celuloza
- hemiceluloza
- lignină
- pectine
Hidraţii de carbon nestructurali constituie principala sursă de energie pentru
vacile cu producţii ridicate de lapte.
Concentraţia optimă a acestor componenţi ai raţiei, pentru vacile performante,
este în legătură cu:
digestia globală a hidraţilor de carbon;
producţia de AGV, rumegarea şi producţia de salivă;
digestia amidonului;
ingesta de substanţă uscată; stadiul fiziologic al animalului.
Sursele de amidon influenţează procentul de grăsime din lapte, pH-ul rumenal şi
proporţia AGV, chiar şi în cazul în care aportul de NDF nu se modifică.
Astfel, amidonul din grâu şi orz este degradat mai rapid decât cel din porumb sau
sorg, la fel ca şi amidonul provenit din cerealele tratate termic, faţa de cel din
cerealele netratate care este degradat mai lent.
Dimensiunea particulelor la care sunt mărunţite nutreţurile de volum au efect
asupra pH-lui rumenal; astfel, s-a constatat că un nivel optim al pH-ului din
rumen, al rumegării şi al procentului de grăsime din lapte se realizează dacă fânul
de lucernă este mărunţit la dimensiuni mai mari de 3 mm.
Un aport minim de fibre prin nutreţurile de volum este obligatoriu pentru
menţinerea conţinutului de grăsime din lapte.
Modul de furajare, respectiv hrănirea cu amestecuri unice sau administrarea
secvenţială (separată) a nutreţurilor, au influenţă asupra nivelului pH-ului din
rumen şi producerii de acizi graşi volatili; consumul concentratelor concomitent
cu nutreţurile de volum (cazul amestecurilor unice) favorizează rumegarea şi
salivaţia, în timp ce administrarea concentratelor separat reduce pH-ul, favorizând
acidoza.
Cerinţe de grăsimi
La vacile de lapte, grăsimile contribuie la creşterea
concentraţiei energetice a raţiilor; în acest scop se folosesc
seminţele de oleaginoase, uleiuri vegetale şi grăsimi animale,
cât şi grăsimi protejate.
În mod normal, pentru raţiile formate din nutreţuri de volum
şi concentrate, proporţia de grăsimi este de cea. 3-4%; în
unele cazuri, această proporţie de grăsimi creşte la 6-7% prin
suplimentare cu uleiuri, grăsimi animale, săruri de calciu ale
acizilor graşi sau grăsimi încapsulate (protejate).
Influenţa suplimentului de grăsimi asupra procentului de
grăsime din lapte este variabilă: acizii graşi nesaturaţi au efect
favorabil, dar grăsimile protejate, saturate sau sărurile de
calciu ale AG nu au influenţă.
Procentul de proteină din lapte este influenţat negative de
suplimentarea raţiilor cu grăsimi (Wu, 1994).
Cerinţe de minerale
Prin lapte şi fetuşi se elimină din corpul vacilor cantităţi importante de
minerale, în special de macroelemente (Ca, P, M, Na, Cl, S); astfel, corpul
unui viţel conţine 550-650 g Ca şi 300-400 g P.
Prin lapte se elimină şi o importantă cantitate de microelemente (Zn, I,
Se, Cu, Fe, Mn).
Dată fiind capacitatea organismului de a-şi echilibra, în caz de carenţă a
raţiei, cerinţele minerale, prin mărirea absorbţiei intestinale şi alte
mecanisme, compoziţia laptelui în macroelemente nu este influenţată,
pe durată scurtă, de aportul acestor minerale prin raţie.
Calciul este localizat, în marea lui majoritate (cea. 98 %) în schelet, iar
restul (cea. 2 %) se găseşte mai ales în lichidele extracelulare; în cazul
unei carenţe a raţiei în Ca, se mobilizează Ca din oase pentru menţinerea
concentraţiei Ca extracelular.
În lapte, Ca se găseşte în concentraţie de 1,22 g/kg, iar în colostru de 2,1
g/kg; cantitatea de Ca din hrană necesară pentru obţinerea Ca dintr-un
kg de lapte depinde de coeficientul de absorbţie al Ca din nutreţuri,
respectiv din sursele anorganice care intră în raţie. Ca principiu,
proporţia calciului absorbit scade o dată cu creşterea aportului de calciu
prin raţie; se apreciază că valoarea coeficientului de absorbţie a Ca, la
vaci, este în medie de 0,38 (NRC, 2001).
În prima parte a lactaţiei, bilanţul Ca în organism este negativ şi se ajunge la un
bilanţ pozitiv după 6-8 săptămâni de lactaţie; pentru a putea înlătura efectele
bilanţului negativ al Ca în prima parte a lactaţiei, se apreciază că aportul de Ca
prin raţie ar trebui să fie de cea. 5 g/k/lapte.
Carenţa în Ca la vaci, determină mobilizarea lui din oase, scăzând rezistenţa
acestora, favorizând fracturile spontane; concentraţia laptelui în Ca nu este
modificată decât în carenţe accentuate şi de lungă durată.
Excesul Ca în raţii nu determină intoxicaţii la vaci, dar reduce absorbţia unor
minerale (Zn). Efectul excesului de Ca asupra producţiei de lapte la vacile
hrănite cu siloz de porumb se explică prin efectul alcalinizant al lui în rumen (Ca
fiind un cation puternic) şi nu printr-o creştere a Ca absorbit.
Fosforul este unul dintre elementele cu cel mai mare risc de poluare a solului, în
cazul în care este în exces.
În organism, P are funcţii mai importante decât alte macroelemente; în oase se
găseşte cea. 80% din P din organism, restul fiind prezent în celule, fosfolipide,
fosfoproteine şi acizi nucleici.
Fosforul este necesar pentru sinteza proteinelor microbiene şi digestia celulozei
în rumen.
Cerinţele de P pentru lapte se stabilesc după cantitatea de P din lapte (cea. 0,8
g/kg) şi coeficientul de utilizare a lui la vacile de lapte (estimat la 64-70 %
pentru raţiile formate din nutreţuri de volum şi concentrate); absorbţia P se
reduce dacă aportul prin raţie creşte. O sursă importantă o constituie P salivar.
Aportul în exces de P, faţă de cerinţe, reduce absorbţia P anorganic sau din
salivă.
Cantitatea de SUI şi producţia de lapte au atins cel mai ridicat nivel când
P în raţie a reprezentat 0,40-0,42% în prima parte a lactaţiei; se
recomandă ca nivelul mediu al P, pe întreaga lactaţie, să fie de 0,32-0,42
% (NRC, 2001).
Carenţa raţiilor în P, la vaci, se manifestă prin simptome nespecifice:
inapetenţă, reducerea producţiei de lapte, scăderea fertilităţii, iar
excesul prin tulburarea metabolismului Ca, deformări ale oaselor, calculi
urinari.
Clorura de sodiu (sarea de bucătărie) este necesară pentru vacile de
lapte, având în vedere influenţa ei asupra producţiei; Na şi Cl sunt
elemente critice pentru producţia de lapte, având în vedere relaţia dintre
ingesta de sare şi ingesta de substanţă uscată, respectiv ingesta de SU şi
producţia de lapte. Cu toate că vacile consumă mai multă sare dacă este
administrată "la discreţie", sub formă măcinată, comparativ cu
administrarea ca bulgări pentru lins, cantitatea consumata în acest ultim
caz este suficientă pentru acoperirea cerinţelor pentru lactaţie (estimate
pentru Na la 0,03% din substanţa uscată ingerată); majoritatea
cercetătorilor şi crescătorilor din domeniu apreciază că un aport de 0,5-
1% sare în amestecul de concentrate acoperă cerinţele vacilor pentru Na
şi Cl.
Potasiul este, cantitativ, al treilea element mineral al laptelui (1,5 g/kg
lapte), cerinţele de K pentru lapte fiind mai mari decât cele pentru alte
producţii (ex. creşterea); dată fiind abundenţa K în majoritatea
nutreţurilor (raţiile obişnuite, pentru vaci, conţin cea. 1-1,5% K), nu este
Magneziul se găseşte în lapte în cantităţile cele mai reduse (0,012 %)
comparativ cu alte macroelemente, cantităţi mai ridicate (0,04%) găsindu-se în
colostru. Absorbţia Mg, pentru majoritatea nutreţurilor, este de 20-30 %, dar
din sursele anorganice (oxid de magneziu, sulfat de magneziu) Mg este foarte
bine absorbit (50-60 %).
Sulful se găseşte în organism în cantităţi mici (0,15% din greutatea corporală),
fiind component al aminoacizilor sulfuraţi (metionina, cisteina, cistina,
homocisteina, taurina). La vacile de lapte S este necesar, în mod deosebit,,
pentru sinteza proteinei microbiene; bacteriile celulozolitice utilizează S din
cisteină şi nu din sulfat.
Metionina, analogii metioninei şi sulfaţii sunt surse bune de S pentru
microorganismele din rumen; S elementar este mai puţin disponibil (probabil
fiindcă nu este foarte solubil).
Cerinţele în S sunt estimate la 0,2-0,3% din SU a raţiei, dar ele sunt mai ridicate
dacă în raţiile vacilor se folosesc surse de N neproteic.
Microelementele; (Co, Cu, Fe, I, Mn, Mo, Se, Zn) sunt considerate ca elemente
esenţiale pentru vacile de lapte, în timp ce altele: Cd, F, Pb, Hg sunt toxice, iar
pentru Al, As, Ni, Si, nu se cunoaşte suficient efectul lor, la vaci.
Cobaltul, component al vitaminei B12, este necesar pentru sinteza acestei
vitamine de către microorganismele din rumen, vitamină care încorporează
peste 13% din Co din hrană.
Cerinţele în Co sunt estimate la 0,11 mg/kg SU din raţii; conţinutul nutreţurilor
în Co (0,1-0,5 mg/kg SU) acoperă aceste cerinţe, excepţie făcând zonele în care
solul este deficitar în acest mineral. Excesul de Co este însoţit de reducerea
Cuprul este component al multor metalo-enzime care sunt necesare pentru
transportul oxigenului, sinteza hemoglobinei, producţia de melanină etc. în
organism, cantităţile de Cu sunt foarte reduse, un conţinut mai ridicat având
colostrul (0,6 mg/kg ). Cerinţele de Cu sunt estimate la 0,5-2 mg/zi, cu variaţii în
funcţie de stadiul gestaţiei.
Iodul este necesar pentru sinteza tiroxinei şi triiodtironinei, care reglează
metabolismul energetic; la vacile cu producţii ridicate de lapte nivelul tiroxinei
este 2,5 ori mai mare decât cel existent la vacile cu producţii medii, ceea ce face
ca, la vacile performante, cerinţele în I să ajungă la cca 15 mg/100 kg greutate
corporală sau 0,45 mg/kg SU din raţie.
Dacă raţiile conţin nutreţuri cu substanţe goitrogene, se impune suplimentarea
cu cca. 0,6 mg I/kg SU din raţie.
Reglementările recente (NRC, 2001) limitează suplimentele de I din EDDI
(Etilendiamindihidroiodin), la 10 mg/zi.
Fierul (component al hemoglobinei şi mioglobinei), de obicei se găseşte în
cantităţi suficiente în nutreţuri, cazurile de carenţă, la taurine, fiind rare. Laptele
este sărac în Fe (1 mg/kg).
Manganul, dacă se găseşte în raţii în cantităţi mai reduse decât cerinţele,
determină o reducere a creşterii şi tulburări de reproducţie la vaci; excesul de
Ca şi K măreşte eliminarea Mn prin fecale.
Cerinţele în Mn sunt estimate, pentru toate categoriile de taurine, la 40 mg/kg
SU din raţie.
Seleniul este component al unor enzime, fiind implicat în sinteza acidului
arahidonic; la vaci, Se reduce frecvenţa şi severitatea mastitelor. Se apreciază că
raţiile de bază trebuie să conţină <0,08 mg Se/kg iar suplimentările se fac fie
prin injecţii (50 mg/vacă), fie în hrană (cu 0,2-0,3 mg Se/kg hrană). Seleniul în
Zincul este component al metalo-enzimelor, fiind implicat în metabolismul
hidraţilor de carbon, proteinelor, lipidelor şi acizilor nucleici; carenţele de Zn
produc tulburări în sinteza prostaglandinelor.
Laptele conţine cea. 4 mg Zn/kg; cerinţele în Zn ale vacilor de lapte sunt
estimate la 35 mg/kg raţie, dar absorbţia Zn este influenţată de doi factori
majori: interferenţa cu alţi ioni metalici (Cu, Fe, Cd şi Ca) şi respectiv prezenţa
unor chelatori organici.
Simptomele de intoxicaţie cu alte elemente minerale (Cd, F, Pb, Hg) sunt relativ
rare la vacile de lapte şi apar în special când se consumă nutreţuri care au fost
poluate cu aceste elemente. Nivelurile tolerabile sunt estimate la 5 mg pentru
Cd, 40 mg pentru F, 100 mg pentru Pb şi 2 mg pentru Hg, pe kg raţie.

 Cerinţe în vitamine
La vacile de lapte se manifestă cerinţe specifice pentru toate vitaminele
liposolubile (A, D, E şi K), dar recomandări pentru un aport suplimentar se fac
numai pentru vitaminele A, D şi E, considerându-se că vitamina K este
sintetizată în organism în cantitîţi suficiente.
Vitamina A (retinol) este necesară la vacile de lapte pentru buna desfăşurare a
procesului de reproducţie; se pare că -carotenul nu este implicat în acest
proces.
Cerinţele de vitamină A la vaci sunt estimate la 100-110 UI/kg greutate vie;
aceste cerinţe sunt acoperite printr-un aport corespunzător de nutreţuri care
conţin -caroten (nutreţuri verzi, în special leguminoase, făinuri de foarte bună
calitate, nutreţuri murate din lucernă sau ierburi bine conservate...).
 Suplimentarea raţiilor cu vitamina A (acetat sau palmitat de retinol) se impune în unele
situaţii specifice de alimentaţie, respectiv cu:
 - raţii care conţin cantităţi reduse de nutreţuri de volum sau de slabă calitate;
 - raţii care au proporţii ridicate de siloz de porumb sau de concentrate sărace în -
caroten;
 Suplimentarea se impune şi când riscul de infecţii este crescut, precum şi înaintea fătării.
 Vitamina D este un precursor al hormonului care realizează absorbţia Ca şi P în organism.
 Cerinţele în vitamina D, la vaci, sunt estimate la 30 UI/kg greutate vie. Suplimentarea în
vitamină D (D2 sau D3, la fel de eficace la rumegătoare) se impune pentru animalele
întreţinute permanent în adăpost şi la cele aflate în gestaţie avansată.
 Hipervitaminozele D sunt dăunătoare, dozele mari de vitamina D (peste 2200 UI/kg
nutreţ) fiind chiar toxice.
 Vitamina E se găseşte în nutreţuri în cantităţi foarte variabile, în funcţie de specie şi
stadiul de vegetaţie. La vaci, este implicată în funcţia de reproducţie, prevenirea
mastitelor şi în răspunsul imun; previne modificarea
 Cerinţele vacilor în lactaţie în vitamina E sunt apreciate la 2,6 UI/kg greutate vie.
Suplimentarea raţiilor cu vitamina E se impune:
 - în cazul raţiilor care sunt carenţate în Se;
 - în perioada colostrală a vacilor (colostrul conţine cantităţi mari de -tocoferol: 0,3-0,6
g/kg);
 - în cazul raţiilor care conţin cantităţi mari de acizi graşi polinesaturaţi;
 - în perioada dinaintea fătării, când scade capacitatea imunologică a organismului.
Cerinţe de apă
Apa este nutrientul necesar la vacile de lapte în cea mai mare cantitate, laptele
conţinând cca 87% apă; în organismul vacilor, apa reprezintă 56-81% din greutatea
corpului (Murphy, 1992). În organism apa provine din: apă "băută liber" (ABL), apa
existentă în nutreţuri şi apa rezultată din metabolism (care cantitativ este
neînsemnată). Pentru determinarea cantităţii de ABL (y) au fost formulate mai
multe ecuaţii, pentru vaci în lactaţie:
y = 14,3 + (1,28 x kg lapte/zi) + (0,32 x % SU în raţie ) (1)
y = 15,99 + (1,58 x SUI) + (0,90 x kg lapte/zi) + (0,05 x g Na/zi) + 1,20 x T) (2)
y = - 9,37 + (2,30 x SUI) + (0,053 x %SU în raţie) (3)
(unde y = kg apă/zi; SU = substanţă uscată; SUI = kgSU ingerată/zi; T =temperatura
minimă în 0C).
Cantitatea de apă ABL a fost estimată, pe baza a numeroase cercetări, la 2,6-3,0
kg/kg lapte produs, în cazul vacilor cu producţii mai reduse (sub 25 kg/zi), respectiv
3,3 - 4,2 kg/kg lapte produs, la vacile cu producţii mari (peste 30- 35 kg/zi).
Consumul de apă creşte în cazul temperaturilor ridicate; astfel, la o creştere a
temperaturii mediului de la 18ºC la 30ºC, consumul de apă a sporit cca 30%.
Calitatea apei prezintă importanţă mare atât pentru producţie cât şi pentru
sănătatea vacilor; calitatea apei este apreciată după unele însuşiri organoleptice
(miros, gust), fizico-chimice (pH, sediment solid, oxigen, duritate), prezenţa unor
compuşi toxici (metale grele, minerale toxice, organofosfaţi etc), prezenţa în exces a
unor compuşi (nitraţi, sodiu, sulfaţi, fier), conţinut microbiologic.

 Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie
 Un regim de furajare (alimentaţie) poate fi caracterizat pe baza mai multor indicatori,
printre care şi proporţia diferitelor categorii de nutreţuri în substanţa uscată a raţiei; din
acest punct de vedere, la vacile de lapte, în funcţie de sezon, principalele regimuri de
furajare sunt: cu nutreţuri de volum cu umiditate ridicată (suculente) şi respectiv, cu
nutreţuri de volum uscate; acestea constituie
 aşa zisele raţii de bază, definite în literatura de specialitate ca fiind raţiile formate din
nutreţurile de volum (umede sau uscate), inclusiv rădăcinile şi tuberculii furajeri, precum
şi unele subproduse din industria alimentară, care au concentraţie energetică redusă.
 Raţiile de bază, calculate în funcţie de capacitatea de ingestie a vacilor, pot asigura un
anumit nivel de producţie, corespunzător sortimentului de nutreţuri şi calităţii acestora;
datorită variaţiei sortimentului şi calităţii nutreţurilor, aceste raţii sunt foarte variabile ca
şi conţinut în nutrienţi, unii componenţi putând fi în exces, iar alţii în deficit.
 Raţiile de bază se pot echilibra pentru ca toţi componenţii lor să asigure acelaşi nivel de
producţie de lapte (minimum 10-12 kg lapte) şi se distribuie uniform la întregul efectiv
de vaci în lactaţie.
 Cerinţele vacilor care depăşesc nivelul producţiei pe care îl pot asegura raţiile de bază se
satisfac prin aşa zisele raţii suplimentare alcătuite, de obicei, din nutreţuri concentrate,
minerale, vitamine, aditivi furajeri.
 Raţiile suplimentare se administrează individual, în funcţie de nivelul producţiei de lapte
a fiecărei vaci.
 În funcţie de componenţa sa, 1 kg SU din raţia suplimentară acoperă cerinţele
(energie/nutrienţi) pentru 2-2,5 kg lapte, peste nivelul asigurat de raţia de bază.
 Alimentaţia individuală se poate aplica în exploataţiile mici şi unde se urmăreşte,
periodic, evoluţia producţiei zilnice de lapte; în exploataţiile mari, acest mod de
administrare a raţiilor suplimentare se practică acolo unde există sistem automatizat
(informatizat) de furajare cu concentrate, care se distribuie în sala de muls.
Regimuri de furajare cu nutreţuri verzi
Nutreţurile verzi se folosesc de primăvara până toamna, fie
prin păşunat, fie cosite şi administrate la iesle.
Aceste regimuri de furajare prezintă multe avantaje (sunt
ieftine, au digestibilitate ridicată, sunt surse bune de vitamine
şi unele minerale, sunt dietetice…) dar şi unele dezavantaje
(conţinut mare în apă, variaţia valorii nutritive cu stadiul de
vegetaţie, conţinut mai redus în celuloză brută…), mai ales
pentru vacile cu producţii mari de lapte.
Ingesta nutreţurilor verzi pe păşune este mai ridicată (cu cca
30%) decât în cazul administrării "la iesle", datorită fazei de
vegetaţie a plantelor pe păşune (de obicei, în stadiul de
frunze), a posibilităţii alegerii plantelor în funcţie de
palatabilitate (de unde şi un coeficient mai redus de folosire
75-85%), şi a frecvenţei mai ridicate de furajare.
Nutreţul verde proaspăt este consumat mai bine decât cel
pălit, la fel nutreţ întreg faţă de cel tocat mărunt; depozitarea
intermediară (între cosire şi administrare) reduce consumul şi
valoarea nutritivă.
Cantitatea de SU ingerată şi valoarea nutritivă a acestor
nutreţuri depind de stadiu de vegetaţie în momentul folosirii.
Consumul exclusiv de nutreţuri verzi, mai ales când plantele
sunt tinere, poate provoca tulburări digestive datorită
conţinutului mare în apă, redus în celuloză brută (care
determină şi scăderea procentului de grăsime în lapte) şi
excesului de proteină. Nutreţurile verzi sunt sărace în Ca, P şi
Na, fiind necesară echilibrarea corespunzătoare a raţiilor; prin
folosirea în raţii a nutreţurilor celulozice se pot evita unele
din aceste neajunsuri.
 Alimentaţia vacilor numai cu nutreţuri verzi, permite, la
începutul sezonului de păşunat, obţinerea unor producţii de
până la 18-25 kg, iar apoi de 10- 15 kg lapte/zi, în funcţie de
calitatea păşunii şi cantitatea de iarbă care poate fi
consumată; în primul caz, suplimentele de concentrate sunt
puţin eficace (cu excepţia vacilor performante), dar în al
doilea caz aceste suplimentări se justifică, efectul marginal al
concentratelor fiind de 2-3 kg lapte/kg concentrate.
Regimuri de furajare cu silozuri (nutreţuri murate)
Folosirea silozurilor s-a impus datorită efectului lor favorabil
asupra performanţelor de producţie a vacilor, folosirii mai
raţionale a nutreţurilor verzi (inclusiv a păşunii), precum şi asupra
eficienţei economice a exploataţiilor de vaci de lapte.
În ultimul timp se ia în considerare, din ce în ce mai mult,
contribuţia regimului de furajare bazat pe siloz de porumb, la
reducerea poluării mediului, (în special cu azot); eliminările
anuale de N/vacă se reduc odată cu sporirea cantităţii de siloz de
porumb în alimentaţia vacilor datorită conţinutului mai redus în N
a dejecţiilor.
Asociat cu păşunea tânără, silozul de porumb echilibrează aportul
de N al raţiei şi în consecinţă reduce eliminările de N pe păşune.
De altfel, o alimentaţie a vacilor bazată pe siloz de porumb
determină un bilanţ echilibrat al azotului (şi alte minerale) în sol.
Regimuri de furajare cu silozuri şi nutreţuri verzi
Folosirea silozurilor (de porumb sau ierburi), în raţiile de bază cu
nutreţuri verzi, stabilizează consumul de substanţă uscată şi prin
aceasta şi aportul de energie şi nutrienţi; în perioada de tranziţie
de la regimul de stabulaţie la cel cu nutreţuri verzi, folosirea
silozului atenuează efectele negative ale schimbării tipului de
regim de furajare; în acelaşi timp, se diminuează efectul
schimbării stadiului de vegetaţie al plantelor verzi.
Raţiile formate din nutreţuri verzi şi siloz de porumb asigură, faţă
de raţiile numai cu nutreţuri verzi, un consum mai mare de SU şi o
cantitate mai mare de grăsime şi proteină în lapte; proporţia de
siloz de porumb nu trebuie să depăşească 30-40% din SU a raţiei.
La acest tip de raţii raportul proteină/energie este mai echilibrat
reducându-se risipă de energie sau proteină, fără a influenţa
negativ producţia potenţială de lapte (PPL):
Aditivi specifici folosiţi la vacile în lactaţie
Somatotropina bovină (BST) este un hormon natural produs de glanda
pituitară (hipofiză) a vacilor; este regulatorul major al creşterii şi
producţiei de lapte. Astăzi, acest hormon se produce pe cale industrială,
prin recombinare genetică, şi este aprobat (ex. FDA, SUA) a fi folosit ca
aditiv pentru stimularea producţiei de lapte la vaci.
Numeroasele studii efectuate în această direcţie aratijrâ, în urma folosirii
BST, producţia de lapte la vaci creşte cu până la 23%) fără a fi modificată
compoziţia laptelui; efectul apare imediat ajungând la maxim la câteva
zile după administrare.
Ionoforii sunt antibiotice produse de actinomycete (în special
Streptomyces spp), care modifică fluxul ionilor prin membranele
biologice. Folosiţi la vacile de lapte, ionoforii (ex. Monensin)
influenţează fermentaţiile rumenale şi producţia de lapte, prin creşterea
producţiei de propionat în detrimentul acetatului, butiratului şi
metanului, surplusul de energie fiind disponibil pentru sinteza laptelui; o
cantitate mai mare de propionat sporeşte cantitatea de glucoza
sintetizată de animal, influenţi direct sinteza lactozei.
Probioticele, la vaci, se folosesc sub forma unor culturi vii de fungi
(Aspergilllus oryzae, Sacchromyces cerevisiae) sau bacterii lactice
(Lactobacilus) sau producătoare de acid lactic (Streptococcus) sau alte
specii de bacterii.
 Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată
 Perioada gestaţiei avansate este o etapă cheie şi obligatorie în viaţa productivă a unei
vaci; importante în această perioadă sunt alimentaţia şi igiena.
 Gestaţia avansată corespunde, teoretic, ultimei treimi a gestaţiei, când fetusul realizează
cca 70-75% din greutatea la naştere; dat fiind faptul că în luna a şaptea de gestaţie
hrănirea vacilor se face, încă, în funcţie de producţia de lapte, din punct de vedere
nutriţional şi al specificului alimentaţiei gestaţia avansată corespunde ultimelor două luni
de gestaţie când vacile nu se mai mulg (fiind în aşa-zisa perioadă “uscată”, “dry cow”)
respectiv când sunt “înţărcate” sau în “repaus mamar”.
 Denumirea de repaus mamar este improprie, fiindcă în această peritada glanda mamară
nu este în repaus, la acest nivel având loc modificări extrem de importante mai ales în
“statusul endocrin”, modificări care pregătesc vaca pentru fătare şi lactogeneză. De altfel,
chiar şi în perioada considerată de repaus propriu zis (situată între a treia şi a cincea
săptămână), în glanda mamară au loc modificări semnificative.
 Ca principiu, în timpul repausului mamar stătusul hormonal are următoarea evoluţie
(NRC, 2001):
 - insulina plasmatică scade treptat;
 - se măreşte, treptat cantitatea de hormon de creştere;
 - creşte treptat concentraţia plasmei în tiroxină (T4) care se reduce apoi la cea. 50% la
fătare, ca să crească din nou după fătare;
 - cantitatea de estrogeni, în plasmă, creşte pe durata gestaţiei avansate, apoi descreşte
imediat după fătare;
 - concentraţia în progesteron este ridicată în repausul mamar (pentru menţinerea
gestaţiei) şi se reduce rapid, la cca. 2 zile după fătare;
 - glucocorticoizii şi prolactina cresc în prima zi după fărare şi nivelul lor revine apoi la cel
dinainte de fătare, în următoarele zile.
Modificările statusului endocrin atrag după sine şi schimbări ale
stării corporale şi ingestei de hrană; sub aspectul stării corporale,
caracteristice sunt: depunerile de substanţe de rezervă, în primul
rând de energie (sub formă de grăsimi) datorită aşa-zisului
anabolism de gestaţie. Aceste rezerve de grăsimi corporale, care se
mobilizează în primele săptămâni după fătare, pot asigura energia
necesară pentru sinteza a 150-600 kg de lapte.
Ingesta de substanţă uscată se reduce treptat, atingând cel mai
scăzut nivel în momentul fătării; dacă raţia nu asigură cerinţele de
energie (sporite, datorită sporului zilnic de greutate al fetusului),
se recurge la mobilizarea grăsimilor corporale şi a glicogenului din
ficat.
Reducerea ingestei de SU şi creşterea cerinţelor de energie în
ultimile săptămâni de gestaţie, presupune o sporire a concentraţiei
energetice a raţiilor.
Factorii care determină ingesta de SU, în perioada gestaţiei
avansate, nu sunt bine definiţi; unele cercetări (Hayiril şi col.,1998)
arată că reducerea cantităţii de SU ingerată este cu atât mai
accentuată cu cât starea corporală a vacilor înainte de înţărcare
este mai bună. Pe de altă parte, compoziţia raţiei şi conţinutul în
nutrienţi influenţează SUI; astfel, o raţie mai concentrată în
energie şi proteină înainte de înţărcare, stimulează ingesta de SU şi
energie în repausul mamar.
 ALIMENTAŢIA TAURINELOR

Condiţiile economiei de piaţă presupun:

- o abordare nouă a modului de creştere şi întreţinere a taurinelor;

- ponderea principală în creşterea taurinelor revine micilor fermieri cu
efective mici (5-20 capete).
- eficientizarea creşterii taurinelor ► popularizare în rândul micilor
fermieri a unor tehnologii de creştere modernă, dar destul de simplă.

Calea sigură, rapidă şi eficientă de sporire, îmbunătăţire şi

eficientizare a producţiei de lapte - alimentaţia raţională a animalelor
din rase de vaci cu valoare genetică ridicată.
 Alimentaţia taurinelor

► satisfacerea cerinţelor zilnice ale animalului;

► producerea unor furaje de calitate superioară şi în cantităţi suficiente
care să asigure raţii echilibrate.
►importanţă deosebită: asigurarea condiţiilor de adăpost şi
supravegherea cu control periodic sanitar-veterinar.

Alimentaţia raţională poate asigura randament maxim prin:

- creşterea nivelului de producţie anual cu 30-40%;
- îmbunătăţirea calităţii laptelui şi produselor lactate;
- evitarea risipei.
ALIMENTAŢIA TAURILOR

OBIECTIVE:
- menţinerea sănătăţii;
- realizarea condiţiilor de reproducţie (material seminal de calitate şi
a comportamentului sexual)

Necesarul de hrană – cuprinde:

● necesarul pentru funcţii vitale: vârsta, masa corporală;

● necesarul pentru producţie (reproducţie)
- activitate moderată – 0,5-1 UNL
- activitate intensă – 2-3 UNL
- la taurii în creştere – se adaugă 5 UNL/kg spor
 Norme de proteină –
- la utilizare moderată: 120-125 g PDI/UN
- la utilizare intensă: 125-120 g PDI/UN

Necesar de substanţe minerale –

- Ca = 7-8 g/UN
- P = 5-6 g/UN
- NaCl = 5-6 g/100 kg P.V.
- Mg = 2 g/100 kg P.V.
- Microelemente: atenţie deosebită pentru Zn şi Co

Necesar de vitamine –
atenţie deosebită: – pentru întreţinere: 150 mg; D, E
- pentru creştere: 50 mg/UNL
Volumul raţiei: 1,5-2,0 kg SU/100 kg P.V
 Categorii de nutreţuri folosite:
- fânuri de calitate bună (lucerna, trifoi, borceag, fânuri de pe pajişti
naturale): 8-12 kg/animal şi zi iarna şi 2-4 kg/animal şi zi, vara
- concentrate amestec (ovăzul 30-50%, orz, porumb, şrot de fl.
soarelui, şrot de soia, mazăre)
- suculente de iarnă
- masă verde pălită – 25-30 kg/cap şi zi
- premix pentru tauri
- sare, la discreţie, în bulgări.

Observaţie: se adaugă 0,5-1 ou sau 0,5-1 l lapte/100 kg PV la

activitate foarte intensă.

Distribuirea raţiei: în trei tainuri/zi, individual

Adăparea: la discreţie
 FURAJAREA VACILOR DE LAPTE

Factori esenţiali pentru obţinerea unui viţel nou-născut

sănătos şi obţinerea unei producţii de lapte mari:

- furajarea şi îngrijirea vacilor înainte de însămânţare, în timpul

gestaţiei şi după fătare;

- respectarea cu stricteţe a perioadei repausului mamar, timp

necesar revenirii uterului la dimensiunile normale (lactaţia să fie în
jur de 305 zile).
Etape:

1. Hrănirea vacilor în perioada de repaus mamar

2. Hrănirea vacilor după fătare

3. Hrănirea vacilor în funcţie de producţia de lapte

4. Hrănirea tineretului taurin pe categorii de vârstă :

- 0-3 luni

- 3-6 luni

- 6-12 luni

- 12-18 luni

- peste 18 luni (juninci)

1. Hrănirea vacilor în perioada de repaus mamar
Perioada de repaus mamar: ► absolut necesară (crucială pentru
vacile de lapte):

● viţelul realizează o crestere ce reprezintă ¾ din greutatea

corporală la naştere
● vacile îşi intensifică metabolismul, continuarea depunerii
rezervelor corporale în săptamâna a 8-a înainte de fătare
● apetitul scade, devenind cel mai redus
● vacile manifestă activităti comportamentale specifice pregătirii
pentru fătare si începutul lactaţiei
● furajele trebuie să aibă un conţinut mai mic de calciu deoarece
în această perioadă se definitivează osatura viţelului, iar prin
depuneri masive de calciu, acesta creste in volum, rezultând
probleme la fătare.
Ultimele două luni înainte de fătare:

● vaca trebuie lăsată din muls (înţărcată) pentru a-şi reface rezervele
din organism şi pentru ca fătul (viţelul) să se dezvolte normal;
● furajarea să fie bine echilibrată, mai bogată in fânuri şi mai saracă
în nutreţuri concentrate:
● se elimină total din raţie nutreţurile suculente acide (porumb siloz,
borhot, etc.)
● nutreţurile trebuie să fie de calitate, fără mucegaiuri, ne-îngheţate
sau cu pământ pe ele:
● apa → temperatura normala ( din puţ, fântână), nu rece sau cu
gheaţă.

Administrarea raţiei : în 2-3 tainuri, la distanţe de 6-7 ore intre

ele, tainul de seară (format din nutreţuri grosiere sau fân) → în
cantitate mai mare
2. Hrănirea vacilor după fătare

Dupa fătare, organismul vacii:

● scade în greutate;
● se deshidratează puternic;
● are loc modificarea metabolismului ►producerea de cantităţi
mari de lapte.

Evitarea deshidratării:
● timp de 2-3 zile, vaca să primească zilnic o suspensie de
tărâţă de grâu in apa caldă, la care se adaugă 30-50 grame sare (o
lingură);
● in perioada de refacere care durează aprox. 40 de zile şi în
cea imediat urmatoare se realizează o furajare de vârf: se
administrează furaje suculente, completate cu fân si concentrate
care stimulează producţia de lapte.
3. Hrănirea vacilor in funcţie de producţia de lapte

Deosebit de important : este stabilirea cantităţii de concentrate

pe care fiecare animal o primeste funcţie de producţia zilnică de
lapte ► pentru un litru de lapte, se administrează aproximativ 350-
400 g concentrate de bună calitate .

Imediat după fătare, vaca va primi zilnic o cantitate de

concentrate mai mare decât cantitatea de lapte obţinută prin muls:

În mod obişnuit: 10 l de lapte ► ~ 4 kg concentrate

După fătare: 10 l de lapte ► ~ 7-8 kg concentrate

Producţia zilnică de lapte va creşte până când se obţine un

maxim ce nu mai este influenţat de furajare ► se va scădea raţia de
concentrate până când se va mulge o cantitate mai mică de lapte.
4. Hrănirea tineretului taurin pe categorii de vârstă

● Categoria 0-3 luni

Alimentaţia de bază este constituită din laptele matern,
respectându-se cu stricteţe perioada colostrală si cel puţin 25 zile
perioada de alăptare cu lapte integral, înţărcarea producându-se în
general la 30 - 35 de zile.

Pentru categoria de la 0 la 3 luni, furajarea se completează cu

concentrate care au un conținut de proteină ridicat (raţie TIP
I),consumându-se în medie 55-60 kg. Concentratul va fi administrat la
discreţie si va fi completat cu fânuri de foarte bună calitate.
Ratete nutret combinat
6 – 18 LUNI (concentrat tip III)

Porumb știulete măcinat întreg 50 kg

Tărâțe grâu 15 kg
Floarea soarelui (șrot) 10 kg
Orz sau ovăz 22 kg
Calciu (cretă furajeră) 1 kg
Sare 1 kg
Premix-uri (zoofort) 1 kg

Total:
100 kg/2-3 kg pe zi
● Categoria 3-6 luni
In aceasta perioada furajul de baza este constituit din concentrate
de tip.II, ele reprezentând principala sursă de furajare, consumându-
se aproximativ 150 kg /perioadă. Fânurile se dau în continuare la
discreţie.

● Categoria 6-12 luni, 12-18 luni

În această perioadă se administrează concentratul tip III, in medie
de 2 –2,5 kg/zi, iar fânul se dă pe bază de raţii (2 kg/zi) introducându-
se în acelaşi timp în raţie şi suculentele.

● Categoria peste 18 luni

Când viţica a fost montată, se administrează concentrate de tip III în
medie de 2 kg/zi, în rest, alimentaţia este ca la vacile gestante.
PRINCIPALELE NUTREŢURI UTILIZATE ÎN HRANA TAURINELOR

● Nutreţuri fibroase( fânuri, coceni, paie, etc)

● Nutreţuri concentrate (cereale, şroturi, reziduuri de la

industria de morărit)

● Nutreţuri suculente (silozuri, rădăcinoase, bostănoase

şi borhoturi)

● Aditivi furajeri (premix-uri, zoofort-uri)

Nutreţuri fibroase

Fânurile care se utilizează în hrana taurinelor sunt:

- fân de leguminoase (lucerna, trifoi, sparceta)
- fânul de graminee (fân din livezi, pajişti cultivate)
- fân de borceag ( amestec de păioase + mazăre sau măzăriche)
- fânuri naturale ( de luncă, deal, munte)
- fân de otavă (obţinut după cosirea pajiştilor)

Cantităţile de fân recomandate la taurine sunt între 2 si 10 kg în

funcţie de categoriile de vârstă şi de starea fiziologică a animalului.
Fânurile se administrează ca atare sau măcinate (cele de
leguminoase) 2-3 tainuri/zi.
 Grosiere ► nutrețuri ce se caracterizează printr-un conţinut
ridicat în substanţă uscată, valoare nutritivă redusă, precum şi o
digestibilitate mică.
► digestibilitatea poate să crească prin diferite metode şi
procedee de preparare (saramurare, murare, amestec cu melasa,
borhoturi, uree, etc).
► grosierele se administrează la animalele adulte, cantităţile
variind între 3-5 kg paie si vrej de leguminoase si 8-10 kg coceni de
porumb.
 Nutreţuri concentrate

Porumbul este cereala care intră în proporţia cea mai mare în hrana
animalelor:
 conţinut ridicat în amidon şi grăsime (4-5%) și scăzut în celuloză;
 digestibilitate ridicată şi o mare valoare energetică (8-10% proteină);
 vitamina E si provitamina A.

În hrana animalelor, porumbul se administrează sub formă de uruială, în

amestecuri (fiind o componentă de bază în producerea nutrețurilor
combinate), unde participă în următoarele proporții:

 40-60% la vacile gestante și lactante;

 30-40% la tineretul pentru reproducție;
 65-85% la animalele pentru îngrășat.
Porumbul se administrează sub diferite forme:

 boabe măcinate (pentru vârsta 0-6 luni);

 porumb știulete măcinat cu totul (pentru vârsta 6-18 luni și peste);
 porumb siloz

Recomandări porumb însilozat:

 recoltarea porumbului  în perioada de vegetație lapte-ceară;
Pentru ridicarea conținutului de proteină:
- însilozarea porumbului în amestec cu leguminoase
(de ex: 75-80% porumb și 20-25% mazăre sau soia)
- adăugarea de uree sintetică și sulfat de amoniu
(0.72 kg uree + 0.28 kg sulfat de amoniu la 200 L apă necesară/100 kg masă
porumb însilozat);
se toacă, se depozitează pe platforme de beton, apoi se presează pentru
eliminarea aerului și obținerea unei fermentații de calitate.

 coceni de porumb (administrați fără nicio pregătire în hrana animalelor,

sunt consumați numai în procent de 50-70%; pentru a mări procentul de
utilizare, se toacă la șișcă și se administrează ca atare sau în amestec
cu borhoturi).
 În regim gospodăresc se poate realiza un amestec de nutreț murat:

 o cutie din lemn placată cu tablă zincată (1m/1m/1.5 m);

 100 kg strujeni tocați (șișcă);
 30 L apă, în care se dizolvă 600 g sare (2% sare);
 dacă e posibil, se adaugă 600 g melasă - îmbunătățește valoarea
nutritivă a furajului.

Amestecul se presează bine, urmărindu-se o fermentație de tip lactic

(miros plăcut de fermentat, îmbietor) și evitând fermentația de tip butilic
(apare în urma tasării insuficiente, are miros înțepător).

După 2-3 zile de fermentație, se poate administra animalelor.

Ca valoare nutritivă, acest amestec poate înlocui porumbul siloz.

 Recomandări rație zilnică nutreț murat sau porumb siloz:

 vaci în lactație: ~20-30 kg;

(rezultate bune se obțin atunci când 1/3 din cantitatea de
nutreț suculent este sfeclă furajeră și când pentru 5 kg nutreț murat se
administrează 1 kg fân);

 taurine adulte la îngrășat: ~30-40 kg; tineret, după vârsta de 12 luni:

10-20 kg (în funcție de vârstă și greutate).
Orzul și ovăzul

 consumate cu plăcere de către animale;

 îmbunătățesc rația cu: extracte azotate, proteină brută, grăsime, AA;
 conținut mare în proteină digestivă (în concentrate: 40-50% ovăz; în
hrana vacilor de lapte, orz 30-35% - efect pozitiv asupra cantității și
mai ales asupra calității laptelui) .

Tărâțele de grâu

 formate din învelișuri bogate în celuloză;

 germeni bogați în amidon, proteine, săruri minerale (mai ales fosfor),
dar săraci în calciu;
 se folosesc în proporții de ~10-25% din amestecul de concentrat.
 Șrotul de floarea soarelui

▪ conținut ridicat de proteină => este una dintre componentele de bază

în realizarea nutrețurilor concentrate pentru hrănirea vacilor de lapte, a
tineretului și a reproducătorilor;
▪ reprezintă ~10-25% din totalul acestor concentrate.

Soia

▪ locul I în categoria concentratelor proteice de origine vegetală

▪ conține cele mai mari cantități de proteine (32-34%) și lipide (17-20%)
▪ se folosește în alimentația animalelor numai după un tratament termic
(prăjire sau fierbere), sub formă de făină.
 Nutrețuri suculente

Melasa conține 20% apă, 9% proteine, 60% extractive azotate, fiind bogată
în potasiu, zinc, fier, mangan, cupru, cobalt; aceste însușiri dau melasei calități
de suport pentru utilizarea azotului neproteic. Se folosește diluată în proporție
de 2%.

Rădăcinoase (sfeclă furajeră, gulii furajere, morcov furajer) .

Borhoturile (de grâu, de porumb, de cartofi, de bere) conțin până la 95%

apă, grăsimi, substanțe azotate, aminoacizi. Se administrează până la 30 kg/zi
la vacile de lapte.

Bostănoasele (bostanul furajer, pepene verde furajer) sunt fructe suculente

care conțin 90-94% apă. Proteina se găsește în cantități foarte mici. Pot fi
administrate mai ales în hrana vacilor de lapte (10-15 kg/zi) sub formă tocată
sau în amestec cu strujeni tocați pentru silozul murat.
Aditivi furajeri:

1. Substanțe adiționale de origine minerală

 clorura de sodiu (sarea de bucătărie) măcinată: până la 1% din cantitatea de

concentrate, ~25-50 g/zi în hrană și sub formă de bulgări pentru lins;

 creta furajeră cu un conținut de calciu de ~39%: se administrează sub formă

măcinată în proporție de până la 2%;

 fosfați furajeri – sub formă de:

fosfat monocalcic 15.9% fosfor, 24% calciu
fosfat dicalcic 18.1% fosfor și 23.29% calciu
fosfat tricalcic 19.97% fosfor și 38.76% calciu
Ex: fosfatul monocalcic 1 g fosfor este asigurat de 6.3 g fosfat monocalcic
2. Substanțe adiționale de uz furajer

 cunoscute sub denumirea de premix-uri, zooforte-uri;

 conțin: antibiotice, hormoni, proteine iodate, enzime, drojdii furajere etc.
(deși în cantități mici – max. 1% – sunt deosebit de benefice pentru
creșterea și dezvoltarea animalelor) .
 REȚETE DE AMESTECURI DE CONCENTRATE PENTRU VACI CU LAPTE

Varianta 1
Porumb știulete măcinat cu totul 43 kg
Tărâțe de grâu 55 kg
Calciu (cretă furajeră) 1 kg
Sare 1 kg
Premix (Zoofort) 1 kg
Total: 100 kg

Varianta 2
Porumb știulete măcinat cu totul 30 kg
Tărâțe de grâu 50 kg
Orz sau ovăz 17 kg
Calciu (cretă furajeră) 1 kg
Sare 1 kg
Premix (Zoofort) 1 kg
Total: 100 kg
 Rații alimentare pentru viței 0-18 luni

Rații alimentare 0-3 luni 3-6 luni 6-12 luni 12-18 luni
pentru viței între
0-18 luni Rețetă tip I Rețetă tip II Rețetă tip III

Concentrate La discreție Nutreț de creștere Nutreț de creștere

1.5-2kg/zi 1.5-2kg/zi
Fân La discreție La discreție 2-3 kg/zi 3-4 kg/zi

Suculente - - 3-5 kg/zi 5-10 kg/zi

(rădăcinoase)
Nutreț verde - - 12-25 kg/zi 25-30 kg/zi
(vara)
Nutreț murat - - 5-10 kg/zi 15-20 kg/zi
(iarna)
 Rații furajere orientative pentru vaci
cu o producție medie de 10 l de lapte/zi

Zonă de câmpie Zonă de deal-munte

Tip de furaj Primăvară/ Toamnă/ Primăvară/ Toamnă/
toamnă iarnă toamnă iarnă
Fân-lucernă 2-3 kg 5-8 kg - -

Fân natural - - 2-3 kg 8-10 kg

Strujeni porumb - 3 kg - 3 kg
(un snop) (un snop)
Porumb însilozat - 10 kg - 10-15 kg

Suculente (rădăcinoase, - 15-20 kg - 5-8 kg

bostănoase, borhoturi)
Concentrate (în 2 3 kg 3 kg 3 kg 3 kg
tainuri)
Masă verde 35-40 kg - 35-40 kg -

* Modificarea structurii rației - concomitent cu avansarea în lactație

TEHNICA ADĂPĂRII TAURINELOR
 în creșterea taurinelor, aprovizionarea cu apă este un element tehnologic
esențial;
 apa trebuie asigurată la timp și în condiții de calitate;
 este ideală folosirea apei potabile, care corespunde cerințelor organismului:
satisface nevoia de apă și nu prejudiciază sănătatea și producția animalului;
 Cantitatea de apă consumată zilnic variază în funcție de: sezon, starea
fiziologică și nivelul performanțelor (mai mare la vacile în lactație, mai mic la
cele în repaus mamar și la cele cu producții mai scăzute); consumul mediu de
apă/individ: 45-60 L/zi;
 adăparea se poate realiza direct din surse naturale potabile (râuri, fântâni) și
din surse subterane prin forare, cu ajutorul adăpătorilor automate cu clapetă
sau nivel constant;
 frecvența adăpării în cazul distribuirii nemecanizate a apei (adăparea la
găleată) este de 2-4 ori/zi la temperatura de 10-12 grade;
 adăparea automată asigură consumul de apă la discreție, stimulând cu 20%
mai mult producția de lapte față de administrarea manuală.
Erorile de alimentație și consecințele lor

▪ erorile de alimentație determină afecțiuni metabolice și funcționale;

▪ aceste afecțiuni apar mai ales în perioada de repaus mamar și perioada de
început de lactație;
▪ erorile alimentare provoacă o stare de boală și, implicit, scăderea producției de
lapte;
▪ carențele și dezechilibrele nutriționale produc o serie de tulburări, precum:

Cetoza (acetomenia) – apare la începutul lactației și sfârșitul gestației (rație

dezechilibrată: prea multe suculente și prea puține fibroase). Manifestare: scăderea
semnificativă a producției de lapte, apetit capricios, animalul degajă un miros pronunțat
de acid butiric (fructe fermentate).
Alcaloza ruminală – din cauza unei rații dezechilibrate (prea multă cretă furajeră sau
făină de oase). Aceasta se depune în rumen și duce la perturbarea mișcărilor intestinale
până la dispariția acestora.
„Febra laptelui‟ - în prima zi sau a doua zi după fătare la vacile cu producții mari de
lapte aflate la a 3-a sau a 4-a lactație.
Tetania de iarbă – la vacile cu producție mare de lapte, din cauza conținutului mare
de potasiu și substanțe azotate din iarbă și conținutului redus de magneziu.
 Carențele alimentare prelungite produc modificări metabolice
importante ale proteinelor, lipidelor si dinamicii hormonale, ducând
în cele din urmă la sindrom de infecunditate și sterilitate și boli ale
oaselor.

Toate aceste tulburări nutriționale pot fi prevenite dacă se adoptă o

strategie rațională în hrănirea bovinelor prin respectarea cerințelor
nutriționale în funcție de starea fiziologică a animalului, de anotimp
(furajele de sezon), vârsta animalului și zona geografică.
 SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI OVINELOR

Ovinele (ca şi caprinele) se diferenţiază faţă de alte specii de

animale domestice prin faptul că depun un efort mai mare pentru
procurarea hranei; se apreciază că cca 90% din hrana consumată
de către ovine este reprezentată de vegetaţia existentă pe pajişti
permanente (unori inaccesibilă altor specii), de subproduse
agricole şi surse ocazionale, mai puţin de 10% fiind nutreţuri
concentrate. Cu toate acestea, producţiile obţinute de la ovine
sunt numeroase şi importante: carne, lapte, lână, gunoi.
Particularităţi ale digestiei
Ca animale poligastrice, cu stomac cu patru compartimente
(rumen, reţea, foios şi cheag) ovinele sunt adaptate digestiei
nutreţurilor de volum (inclusiv celulozice), care de altfel
constituie baza alimentaţiei lor.
La ovine, reţeaua este proporţional mai mare şi bine
separată de rumen, fapt ce încetineşte refluxul particulelor
mici din sacul ventral al rumenului către sacul cranial şi reţea;
rolul foiosului, ca pompă aspiro-refulantă pentru transferul
digestei, este mai important decât la bovine.
Membrele lungi şi subţiri le oferă o mare mobilitate, care
facilitează valorificarea vegetaţiei de pe terenuri accidentate,
şanţuri, păduri etc. Forma ascuţită a gurii şi mobilitatea mare
a buzelor permit o riguroasă selectare a plantelor comestibile
(de pe mirişti, ciocălăişti păduri), precum şi consumul
plantelor de talie mică (pot păşuna după alte specii: taurine,
cabaline), respectiv a subproduselor grosiere (de la care pot
alege părţile mai comestibile).
Rasele mai rustice (Ţurcană, Tigaie) pot parcurge
distanţe mari pentru procurarea hranei, alimentaţia lor
fiind "pe parcurs", de unde şi sistemul de transhumanţă
aplicat mult în trecut, dar pe scara mai redusă în prezent.
Fiind animale rustice şi mai puţin pretenţioase faţă de
hrană, ovinelor le sunt destinate nutreţurile de calitate
inferioară, cu toate că ele digeră mai slab substanţele
organice şi în special celuloza brută din nutreţurile de
volum, comparativ cu bovinele; din contra, digeră mai
bine decât bovinele, componentele nutreţurilor
concentrate, fapt explicabil în parte prin eliminarea unor
cantităţi mai reduse de produse endogene, faţă de
bovine.
Cu toate că reticulo-rumenul are la ovine o capacitate
relativă mai mare, ingestibilitatea nutreţurilor, raportată
pe kg0,75, este mai redusă (cu până 35%) faţă de bovine.
Alimentaţia oilor (oi mame)
Specificul alimentaţiei oilor este dat de stările fiziologice prin care trec ele
în timpul unui an; din acest punct de vedere se remarcă următoarele
perioade caracteristice: pregătirea pentru montă şi monta, gestaţia,
lactaţia şi o perioadă de repaus. Faţă de perioada de repaus (cu durată
variabilă după rasă şi crescător) cerinţele de hrană variază în raport de la
1:3 pentru energie până la 1:4 pentru proteine, iar capacitatea de ingestie
în raport de cca 1:2 . Capacitatea de ingestie este mai mare la oile care au o
condiţie corporală mai slabă, comparativ cu cele cu o condiţie corporală
mai bună.

Cerinţe de hrană
Cerinţe de energie
La oi, nutrientul limitativ este în general energia. Având în vedere acest
aspect, se consideră că succesul unei alimentaţii raţionale a oilor depinde
de modul de gestionare a rezervelor corporale de grăsimi, în scopul
acoperirii cerinţelor variabile de energie în funcţie de starea fiziologică.
Cerinţe mai mari de energie se înregistrează în perioada pregătiri pentru
montă şi montă (cca. 1 lună), în gestaţie avansată (ultimele 8-6 săptămâni
înaintea fătării) şi în lactaţie (2-3 luni); nivelul de alimentaţie aplicat
urmăreşte menţinerea oilor, tot timpul anului, într-o condiţie corporală
corespunzătoare, avându-se în vedere că atât insuficienţa cât şi excesul de
energie sunt dăunătoare funcţiei de reproducţie.
Cerinţe de proteine
Simbionţii din rumen sintetizează cantităţi importante de ammoacizi care sunt
folosiţi de oaie pentru acoperirea cerinţelor în aceşti nutrienţi; ca urmare se
apreciază că la oi mai importantă este cantitatea de proteină, decât calitatea ei.
Pentru sinteza proteinei bacteriene în rumen este folosit atât N din proteine cât
şi cel din surse neproteice; datorită costului ridicat al surselor naturale de
proteine, în multe ţări se folosesc şi la ovine surse de N neproteic.
În cazul folosirii ureei trebuie respectate câteva reguli:
- ureea reprezintă 1% din raţie sau maximum 3% din concentrate, iar N
neproteic nu trebuie să depăşească 1/3 din azotul total din raţie;
- ureea nu se foloseşte la miei;
- ureea se introduce în hrană treptat, perioada de adaptare a oilor fiind de 2-3
săptămâni;
- se acordă atenţie deosebită omogenizării ureei pentru a evita ingesta unor
cantităţi prea mari, care pot deveni toxice.
Cerinţele de proteină, în funcţie de starea fiziologică a oilor, evoluează astfel:
sunt reduse în perioada de repaus mamar şi primele 3 luni de gestaţie (cca 80 g
PDI/UFL), cresc în ultima parte a gestaţiei (100-110 g PDI/UFL), fiind cel mai
ridicate (110-120 g PDI/UFL) în perioada de lactaţie.
La începutul sezonului de păşunat, când plantele sunt în stadiu vegetativ,
aportul de proteină asigurat prin păşune acoperă cerinţele oilor, chiar dacă sunt
în perioada de lactaţie.

Cerinţe de minerale
Aceste cerinţe sunt influenţate şi în cazul ovinelor, de numeroşi factori: rasă,
vârstă, sex, sporul de greutate, starea fiziologică, forma chimică sub care se
găsesc mineralele şi interrelaţiile cu alte minerale.
La ovine se manifestă cerinţe specifice atât pentru macro cât şi pentru
microelemente; în general, raportul Ca:P nu trebuie să aibă valori mai mici de
1,2:1; cele mai mari cerinţe în aceste minerale se înregistrează în perioada de
lactaţie.
Potasiul se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile vegetale şi nu se constată
carenţe; o proporţie mai mare de K în raţie (până la 2% în SU) este recomandată
pentru combaterea stresului de transport.
Sulful, la ovine are importanţă deosebită fiindcă intră în proporţii mari în
compoziţia fibrei de lână, prin cistină; aminoacizii sulfuraţi (metionina şi cistina)
sunt cei mai importanţi pentru creşterea lânii. Raportul N:S în raţii nu trebuie să
fie mai mare de 10:1 mai ales când se foloseşte N proteic.
Cuprul şi seleniul sunt necesare dar sunt şi foarte toxice la ovine, diferenţa
dintre nivelul cerinţelor şi cel toxic este redusă; ovinele au mare sensibilitate la
Cu, excesul (peste 25 ppm) provocând icter hemolitic şi moartea animalelor.
Carenţa în Zn este însoţită de reducerea fertilităţii oilor şi paracheratoză;
carenţa în Co determină sterilitate.
Oile sunt mari consumatoare de sare (NaCl) (10-20 g/zi pentru oi de 45-50 kg)*
din cauza toxicităţii mari a Cu, la oi nu trebuie administrate brichete minerale cu
sare care au fost formulate pentru bovine.
Cerinţe de vitamine
 Ca şi la alte rumegătoare şi la ovine se manifestă cerinţe
specifice în vitamine liposolubile (A, D, E şi K), dar nutreţurile verzi
pe care le consumă oile asigură cerinţele lor, care sunt apreciate
(Hoffmann, 1990), în funcţie de starea fiziologică.
Vitaminele din complexul B şi vitamina C se sintetizează în
organism în cantităţi suficiente; simptome de carenţă apar rar şi se
manifestă sub formă de poliencefalomalacie, când este distrusă
vitamina B1 (tiamina).
Cerinţe de apă
Cu toate că oile pot suporta lipsa de apă mai multe zile, apa de
băut trebuie să fie asigurată în permanenţă, cerinţele de apă de
băut, trebuie să fie asigurată în permanenţă, cerinţele de apă fiind
mai mari mai ales la alimentaţia cu nutreţuri uscate.
Cerinţele totale de apă (din nutreţuri, rouă, uneori din zăpadă şi
din apa de băut) sunt dependente de: greutatea şi stadiul fiziologic
al animalului, temperatura mediului şi respectiv nivelul ingestiei;
cele mai mari cerinţe de apă se înregistrează în ultima parte a
gestaţiei (mai ales când oaia are 2 sau 3 miei) şi în prima lună de
lactaţie, cantitatea de apă băută zilnic putând depăşi în aceste
situaţii 10 kg.
Alimentaţia oilor în gestaţie
O caracteristică importantă a oilor este durata scurtă a gestaţiei şi posibilitatea
de a făta în diferite sezoane, intrarea în călduri facându-se natural sau după
tratamente hormonale.
Această caracteristică permite crescătorului să adopte un management adecvat
la trei obiective, preponderente astăzi:
- furnizarea diferitelor tipuri de miei în perioadele cu cerinţe crescute ale pieţei;
- folosirea mai eficientă a forţei de muncă în crescătorie, printr-o mai bună
succesiune a lucrărilor;
- exploatarea cât mai intensă a perioadei de păşunat.
În condiţiile actuale, eficienţa creşterii ovinelor se bazează, în primul rând, pe
obţinerea unei cantităţi cât mai mari de carne de miei/oaie, producţia de lână
reprezentând maximum 20-25% din veniturile realizate.
Perioada de montă este, în aceste condiţii, determinată de tipul de miel dorit a
se obţine, respectiv miel de Paşti sau miel de măcelărie (în special pentru
export); în ultimul caz, fatările şi creşterea mieilor trebuie astfel dirijate încât să
poată fi satisfăcută cererea mare, mai ales a ţărilor arabe, cu ocazia sărbătorilor
specifice.
Pentru obţinerea unui miel de Paşti fatările trebuie să aibă loc aproximativ în
luna februarie pentru ca mielul la sacrificare să fie înţărcat şi să se obţină o
carcasă de minimum 6-8 kg; monta se face în acest caz în luna septembrie,
astfel că gestaţia este situată între lunile septembrie-februarie, iar alimentaţia
este atât pe păşune cât şi în stabulaţie.
Nivelul şi tipul alimentaţiei oilor gestante sunt determinate de
cerinţele specifice perioadei de gestaţie. Pe parcursul celor 147-150
zile de gestaţie, sporul de greutate al oii este determinat de creşterea
fetusului/fetuşilor şi a învelitorilor fetale şi depunerea de substanţe
de rezervă în corpul mamei; cheltuielile energetice şi de nutrienţi
pentru sporul de greutate sunt reduse în primele 90 zile de gestaţie şi
cresc constant în perioada următoare; astfel, cheltuielile de energie
ale oii gestante sunt mai mari cu numai 20% în ziua a 90-a şi cu peste
125% în preajma fătării; comparativ cu începutul gestaţiei, creşterea
cea mai accentuată înregistrându-se în ultimile 40 zile de gestaţie.
Din această cauză gestaţia la oi este împărţită, sub aspectul
cerinţelor de hrană şi alimentaţiei, în două perioade, respectiv
gestaţie I (cu durata de cca. 3,5 luni) şi gestaţie II (cu durata de 1,5
luni).
În prima lună de gestaţie, când embrionul se dezvoltă liber în uter,
până în ziua a 16-a (INRA 1988) sau a 40-a (NRC 1989) când se fixează
pe peretele uterin, este necesar ca alimentaţia să fie cât mai
apropiată, atât cantitativ cât şi calitativ, de cea dinaintea montei,
pentru a evita mortalitatea embrionară.
În următoarele 2 luni de gestaţie dezvoltarea fetusului/fetuşilor este
redusă, la vârsta de 90 de zile greutatea lor reprezintând până la 15%
din greutatea la naştere. Se apreciază, pe această bază, că nivelul de
alimentaţie corespunzător cerinţelor de întreţinere este suficient
pentru această perioadă.
În afara perioadei de păşunat, oile aflate în prima parte a
gestaţiei sunt hrănite cu fânuri naturale, vreji de leguminoase,
sfeclă furajeră, siloz de porumb, în cantităţi care să satisfacă
cerinţele de întreţinere, în limita capacităţii de ingestie.
Alimentaţia în prima parte a gestaţiei trebuie astfel dirijată încât
să nu fie o depunere pronunţată de grăsimi, fiindcă la animalele
grase se reduce capacitatea de ingestie, cu efect negativ asupra
bilanţului energiei în perioada gestaţiei avansate şi a lactaţiei.
Reducerea capacităţii de ingestie presupune un consum mai mic
de nutreţuri de volum şi sporirea aportului de concentrate, dar şi
mobilizarea de grăsimi corporale care declanşează
cetoza/toxiemia de gestaţie. În ultimile 6 săptămâni de gestaţie,
fetusul/fetuşii realizează 75-80% din greutatea lor la naştere,
acumulându-se în acelaşi timp şi importante rezerve (de energie,
proteine, minerale) în corpul mamei; în aceste condiţii, cerinţele
de hrană sporesc substanţial pe măsură ce avansează gestaţia;
concomitent se reduce capacitatea de ingestie, ceea ce
determină necesitatea creşterii densităţii energetice a raţiilor,
astfel încât printr-o cantitate mai redusă de SU ingerată să se
asigure un aport mai ridicat de energie.
În ultima parte a gestaţiei cresc şi cerinţele de proteină, minerale şi vitamine;
astfel, cerinţele de proteină sunt, în această perioadă, de 140-145 g PDI/UFL,
faţă de 80-110 g PDI/UFL în prima parte a gestaţiei.
Insuficienţa energiei şi a altor nutrienţi în preajma fătării influenţează negativ:
cantitatea şi calitatea lânii la oaia mamă;
dezvoltarea fetusului/fetuşilor;
greutatea fetuşilor la naştere, în special la fătări duble, triple;
dezvoltarea corporală a mielului în timpul alăptării, datorită producţiei mai mici
de lapte;
producţia de lână a urmaşilor pe timp mai lung dat fiind faptul că formarea
foliculilor are loc, preponderent, în ultima parte a perioadei intrauterine şi
începutul perioadei de alăptare.
în cazul oilor aflate în ultima parte de gestaţie, folosirea unei cantităţi mai mari
de grosiere (coceni, paie, vreji) presupune cantităţi mari de concentrate în raţii
(0,4-0,6 kg); folosirea unor silozuri (porumb, ierburi, lucernă) de foarte bună
calitate, în special de lucerna (0,5-1,0 kg SU) asigură necesarul de nutrienţi, în
limita capacităţii de ingestie a oilor.
În ultima parte a gestaţiei creşte semnificativ cantitatea de apă băută care
depinde de stadiul de gestaţie şi de numărul fetusilor; în acest sens, se afirmă
chiar că se poate aprecia numărul de miei fătaţi, după cantitatea de apă băută
în ultimele săptămâni de gestaţie.
 ALIMENTATIA OVINELOR

Ovinele:

 specie care valorifică cel mai bine pășunile și fânețele, din

care o bună parte se află în zone de munte;

 producție diversificată, care face din creșterea ovinelor o

ramură foarte importantă a zootehniei.
Rase de oi – criterii de clasificare

după origine

după particularități morfologice

după criteriul zooeconomic

După origine:

 mufloniforme (derivate din mufloni: european și asiatic)

 argaliforme (Ovis ammon sau Arhalul);

 arcariforme (din arkar = Ovis vignei- arkar)

După particularitățile morfologice:

 lungimea cozii:
 dolichura (coada lungă)
 brachyura (coada scurtă)
 platyura (coada lată)
 steatophyga (coada și fesa grasă)

 caracterele producției piloase:

 rase cu păr
 rase cu lână mixtă
 rase cu lână semifină
 rase englezești cu lână scurtă
 rase cu lână fină
După criteriul zooeconomic:

 rase de lână (cu lână fină de tip Merinos)

 rase de carne (rase englezești de carne)
 rase de lapte (Friză, Millerry etc.)
 rase cu producții mixte – carne-lână
– lână-carne
– pielicele-lapte
– carne-grăsime
 Rasele de oi din România
clasificare după locul de formare și caracterele producției piloase

 rase locale (autohtone)

 cu lână fină – Merinos de Palas, M. Transilvănean,
 . Spancă;
 cu lână semifină – Țigaie;
 cu lână semi-groasă – Stogoșă;
 cu lână groasă – Țurcana.

 rase importate
 cu lână fină (rasele Merinos: sovietic, de Caucaz, de Stavropol, de Groznensk,
Merinolandschaf);
 rase de carne (Romney Marsh, South-down, Corriedale, Suffolk, Lincoln, Ile de
France);
 rase pentru pielicele și lapte (Karakul);
 rase pentru lapte (Friză).
 Alimentația berbecilor de reproducție

În hrănirea rațională a berbecilor de reproducție  norme și rații furajere:

 care să stimuleze spermatogeneza;
 care să activeze producerea de material seminal de calitate și în
cantitate suficientă.

Pe parcursul anului, în alimentația berbecilor se pot distinge 3 perioade:

perioada de repaus, perioada de pregătire pentru montă, perioada de montă.

În funcție de perioadă, se impune modificarea structurii și valorii alimentației:

- în perioada de pregătire pentru montă și perioada de montă, cerințele în
substanțe nutritive ale berbecilor sunt mai mari decât în perioada de repaus
sexual.

Indiferent de perioadă, berbecii primesc o rație furajeră mai concentrată în

substanțe nutritive, astfel încât rația să nu depășească 2.8 kg SU/100 kg
greutate vie, revenind în perioada de montă 0.95 - 1 U.N./kg S.U., iar în
perioada de repaus 0.75 – 0.80 U.N./ kg S.U.
 Alimentația în perioada de repaus

Perioada de repaus sexual la berbeci: 8-9 luni (excepție iulie-noiembrie).

În perioada de repaus sexual  rații prin care se evită îngrășarea, dar care
asigură o creștere normală a lânii.
Normele de hrană necesare în această perioadă: asigurate prin rații mai mari
de fibroase și suculente și cantități mai reduse de concentrate (în comparație
cu alimentația din timpul activității sexuale).

Astfel, în sezonul de iarnă rația va cuprinde:

 1.5-2.5 kg fibroase în care se pot include și grosierele (0.5-1 kg)
 1-2 kg suculente de iarnă și 0.2-0.4 kg amestecuri de concentrate
reprezentate prin ovăz, orz, porumb, tărâțe și șroturi de oleaginoase.

În timpul verii, pe pășuni se asigură 10-12 kg nutreț verde/cap/zi, iar în

lunile de secetă când masa verde este deficitară, se pot administra 0.1-0.3
kg concentrate. Sarea se asigură la discreție (sub formă de bulgări), iar
sursele de calciu și fosfor se includ în concentrate.
 Alimentația oilor mame

Cerințele de substanțe nutritive ale oilor mame sunt stabilite în funcție de:
 rasă;
 greutate corporală;
 producție de lână;
 starea de întreținere și starea fiziologică.

Într-un ciclu de reproducție la oi, se diferențiază următoarele stări fiziologice:

 pregătirea pentru montă și monta propriu-zisă;
 prima parte a gestației;
 a doua parte a gestației;
 prima parte a lactației;
 ultima parte a lactației.
Dintre acestea, perioadele cu cerințele nutritive cele mai mari sunt perioada
a doua de gestație şi prima perioadă de lactație.

 În prima parte a gestației (3 luni), fetusul crește foarte puțin (12-13% din
greutatea corporală pe care o are la naștere);

 În a doua parte a gestației (2 luni) are loc o creștere rapidă a fetusului (87-
88% din greutatea la naștere); de aceea, în această perioadă va crește
necesarul pentru energie cu 20-30%, iar pentru proteină cu 30-40%. O
atenție deosebită trebuie avută pentru asigurarea substanțelor minerale
(calciu, fosfor) și vitaminelor A şi D.
 Alimentația oilor în perioada de pregătire pentru montă și montă

Oile valorifică unele resurse furajere naturale mai puțin potrivite altor specii.

Printre acestea se numără pășunile din regiunile de deal/munte, precum și

fibroase grosiere. Alături de acestea, o pondere însemnată în alimentația
oilor o au nutrețurile cultivate: nutrețurile verzi (mai ales pentru zona de
câmpie), fânurile, suculentele de iarnă și concentratele.

Alimentația în perioada de pregătire pentru montă și montă are un rol

important în creșterea fecundității și obținerii unui număr sporit de miei
viguroși. Această perioadă are o durată de 60-65 de zile, din care 18-20 de
zile constituie perioada de pregătire pentru montă și 40-45 de zile perioada
de montă propriu-zisă.
Alimentația cu masă verde prin pășunat trebuie făcută la discreție, cantitatea
consumată/cap/zi fiind de 7-9 kg nutreț verde.

De asemenea, în această perioadă (în zonele de câmpie, colinară și podiș) oile

pot fi întreținute pe miriștile de păioase.

Dacă nutrețul verde din pășune sau cultură nu asigură rația, aceasta se va
completa cu fân natural sau leguminoase 0.5-0.6 kg/zi. În caz de necesitate,
se folosesc și nutrețurile concentrate (uruieli de porumb, grâu furajer, șrot de
floare, ovăz boabe) în cantitate de 150-200 g/zi.

În hrana oilor trebuie să se asigure carbonatul de calciu și sarea sub formă de

bulgăr pentru lins. Concentratele se administrează o singură dată pe zi, iar apa
se asigură la discreție.
Alimentația în prima parte a gestației durează 90 de zile și are un nivel mai
redus.

În primele 2 luni de gestație, oile pot fi întreținute pe pajiști naturale și

cultivate, porumbiști, culturi de rapiță și varză furajeră.

După terminarea posibilităților de pășunat, se trece la alimentația oilor la

adăpost, administrându-se fân, vreji de mazăre, paie, coceni, sfeclă, gulii,
nutreț însilozat. În această perioadă se pot întocmi structuri de rații fără adaos
de concentrate.

Nutrețurile grosiere se recomandă să se administreze tocate și în amestec cu

suculentele. În structura rației pot intra 1-2 kg fibroase, 2-3 kg suculente
și 100-200 g concentrate. În hrană trebuie să se asigure carbonatul de calciu și
sarea bulgăr pentru lins.

Alimentația oilor în gestație

Alimentația în a doua parte a gestației durează 60 de zile și are un nivel
superior perioadei anterioare.

În structura rației la oile în gestație avansată predomină fânul de bună calitate

și se reduc treptat grosierele și nutrețul murat. Nutrețurile concentrate se
majorează pentru a completa, la un volum mai redus a rației, atât necesarul
energetic, cât și cel proteic.

În funcție de greutatea corporală și faza gestației, oile pot primi:

 1.5 -2 kg fân;
 1-2 kg suculente;
 200-300 g amestecuri de concentrate.
În cazul administrării unor cantități mai mici de fân, este necesar să se
introducă în rație cantități minime de nutrețuri concentrate proteice (șroturi,
mazăre).

Rația se administrează în 2 tainuri în prima parte a gestației și în 3 tainuri în

gestație avansată. Se recomandă asigurarea sării sub formă de bulgări pentru
lins, iar apa să fie la discreție.
 Alimentația oilor în lactație

Alimentația în prima parte a lactației are o durată de 60 de zile.

În această perioadă, oile din rasele autohtone produc în medie/zi 0.8-1.2 kg de
lapte (cantitate suficientă pentru hrănirea corespunzătoare a mielului).

În primele 2-3 zile după fătare oile primesc în rație numai fân. Apoi, în decurs
de 5-6 zile se introduc treptat suculentele și concentratele până la nivelul rației
stabilite.

La începutul lactației se recomandă majorarea nutrețurilor suculente (nutreț

murat, sfeclă) la 3-4 kg pe zi. Este necesar să se introducă în rație nutrețurile
concentrate din care trebuie să facă parte și concentratele proteice (șroturi,
boabe de leguminoase). În primele 2 luni de lactație, rația poate fi formată din:
 1.5-2 kg fân;
 până la 2-4 kg suculente;
 300-400 g amestecuri de concentrate.
Hrănirea se face pe grupe de oi cu miei de vârste apropiate. Rația se
administrează în 3 tainuri.
Alimentația în a doua parte a lactației durează de la înțărcarea mieilor până
la pregătirea pentru montă. În această perioadă producția de lapte scade
treptat, până când oile se înţarcă. Perioada începe la sfârșitul lunii martie și
începutul lunii aprilie când oile se întrețin încă 10-20 zile în stabulație.

Începând cu 10-15 aprilie (zona de câmpie și podiș) și 5-10 mai (zona de

deal), oile se scot la pășune. Trecerea la noul regim de alimentație cu nutreț
verde impune o perioadă de tranziție de 10-12 zile.

Odată cu ieșirea oilor la pășune, se reduc treptat nutrețurile concentrate și

suculentele și se continuă cu administrarea fibroaselor dimineața, înainte de
ieșirea la pășune și seara, după întoarcerea de la pășune. Cantitatea de
concentrate din rație se stabilește în funcție de calitatea pășunii.

În timpul verii, pășunea bună asigură în întregime necesarul de hrană;

consumul zilnic fiind de 7-9 kg nutreț verde.
 Alimentația tineretului ovin

Mielul nou-născut:
 dacă ombilicul nu se rupe, acesta se taie la 7-8 cm lungime și se
pensulează cu tinctură de iod;
 se dă la primul supt de colostru, după igienizarea sfârcurilor și eliminarea
primelor picături de lapte;
 e ajutat în primele ore de viață (mieii raselor perfecționate sunt mai
sensibili până la vârsta de o săptămână);
 după fătare suge din 2 în 2 ore; după vârsta de o lună: de 3-4 ori/zi;
 observație: mieii orfani se dau la oi ″aplecători″ sau sunt hrăniți cu
biberonul (lapte de oaie, capră sau cu substituienți de lapte la 37-38ºC).

Consum zilnic de lapte: 400-600 g în primele zile

800-1200 g la 7-8 săptămâni

Sporul mediu zilnic pe această perioadă: 200-300g

Consum specific: 4.5 kg per kg spor
Hrănirea suplimentară
 începe la vârsta de 15 zile – în compartimente separate (la început în
grupe de 20-25 de capete și se poate ajunge treptat la 200-300 de capete):
administrare la discreție până la vârsta de 45 zile.

Nutrețuri:
 amestec de concentrate fin uruite (ovăz 35%, porumb grăunțe 35%, orz
10%, soia 10%, șroturi de floarea soarelui 10%) la care se adaugă sare de
bucătărie, cretă furjeră praf, sulfat de magneziu, microelemente (săruri de
Fe, Mn, Co) sau premixul specific;

 suculente, administrate de la vârsta de 5-6 săptămâni: morcovi, sfeclă

furajeră, sfeclă semizaharată.
 înțărcarea mieilor = întreruperea hrănirii cu lapte matern;
 se face după: vârstă, destinația mieilor, sex, masă corporală etc:
 de la 75 zile la rasa Ţurcană (P.V. 18 kg la ♂ şi 17 kg la ♀) la 105 zile la rasele
Merinos (P.V. 25 kg la ♂ şi 24 kg la ♀) - la mieii destinaţi prăsilei
 înţărcarea precoce de la 3-5 zile la 15 zile – la mieii supuşi la îngrăşare
industrială.

drojdie de bere
Exemplu de înlocuitor
glucoză
8%
de lapte pentru
iradiată miei înțărcați precoce
5%

grăsime din lapte

17%

lapte ecremat praf

70%
 înţărcare precoce la 30 zile – se foloseşte pentru hrănire nutreţ combinat.

Exemplu de N.C.
 Creșterea mieilor înțărcați

Furajele de volum consumate de mielul înțărcat (dacă avem concentrate la

discreție):

 cantități crescânde, în funcție de masa corporală (10% din substanța uscată

totală ingerată – în cazul paielor; 20-25% la fân de calitate foarte bună);
 nutrețuri bogate în energie (cu limitarea consumului) sau la discreție – în
perioada de finisare;
 rațiile mieilor trebuie să conțină 120 g PDI/kg SU încă din perioada de
înțărcare;
 dacă sunt folosite 2 regimuri de hrană succesiv, în faza de creștere și în
faza de finisare ele trebuie să conțină: 135 g PDI (180 PB) de la înțărcare
până la greutatea vie de 25 kg, respectiv 95 g PDI (140 PB) dacă este
depășită greutatea vie de 25 kg;
 dacă se administrează rații cu conținut mai mic de PDI, atunci se observă
că viteza de creștere scade și carcasele prezintă o cantitate mai mare de
grăsime.
Rațiile trebuie să conțină:

 3.5 g fosfor
/kg SU ingerată
 10 g calciu

Dacă rațiile mieilor sunt excedentare în fosfor și deficitare în calciu, există

pericolul formării calculilor urinari  reduc viteza de creștere a mieilor, iar în
situații grave se poate produce moartea animalelor.

Pentru a evita aceste pericole, se administrează calciul numai în nutrețul

concentrat sau se utilizează fânurile de leguminoase.

Prevenția litiazei: clorură de amoniu în proporție de 1% din SU.

 Alimentația mieluțelor

 mieluțele ajung la pubertate în cursul primei sau celei de a 2-a toamne, la

o vârstă ce variază în funcție de luna nașterii și de rasă – adesea 7-8 luni,
dar pot avea și 12-15 luni (cele născute mai târziu: aprilie-mai);

 mieluțele trebuie să prezinte, la prima montă, o dezvoltare corporală

suficientă și o greutate care să reprezinte 2/3 din greutatea oilor adulte;

 producția de lapte, fecunditatea și prolificitatea depind de:

 potențialul genetic;

 nivelul alimentației (în perioada de creștere acesta previne litiaza).

 la primul ciclu de gestație-lactație, mieluțele trebuie să-și continue
creșterea fără să-și folosească rezervele corporale; de aceea,
aporturile indicate pentru gestație trebuie majorate cu 10% (dacă nu au o
stare corporală prea bună);

 primiparele vor alăpta un singur miel, pentru ca deficitul energetic să nu

depășească 40% din cerințele de întreținere, respectiv durata lactației va fi
mai scurtă;

 dacă la prima lactație sunt mobilizate rezervele corporale ale mieluțelor,

atunci, la cea de-a 2-a montă, fertilitatea și fecunditatea vor fi reduse,
rezultând miei cu greutate corporală mică la naștere și viteză mică de
creștere;

 creșterea corporală a mieluțelor este continuată până la vârsta de 2 ani.

 Alimentația ovinelor supuse îngrășării

2 categorii de ovine:

 tineretul destinat producției de carne;

 ovine adulte reformate;

3 tipuri de sisteme de îngrășare:

 intensiv;

 semi-intensiv;

 extensiv.
Alimentația tineretului ovin supus îngrășării în sistem intensiv

Efectivele destinate îngrășării sunt provenite din:

 berbecuții supranumerari;

 tineretul femel respins de la reproducție.

Durata îngrășării: 200-215 zile

 Perioade de creștere

1. Perioada de la naștere până la înțărcare:

 durează 75-90 zile;
 la final, greutatea corporală este de 18 kg;
 pe lângă laptele matern, mieii mai consumă fân de bună calitate, amestec
de concentrate sau furaj combinat și nutreț murat;
2. Perioada de creștere și îngrășare
 durează 75-90 zile;
 la final, greutatea corporală este de 30 kg;
 consum zilnic: 310 g nutreț combinat, care asigură 1.0 UNC/kg și conține
16% PBD; consumul de fân este de 1.4 kg;
3. Perioada de finisare
 durează 35 zile;
 la final, greutatea corporală ajunge la 35-40 kg;
 consum zilnic: 0.43 kg nutreț combinat, cu valoare nutritivă 1 UNC/kg și cu
13% PBD; consumul de fân este de 1.7 kg;

Apa de băut se asigură la discreție.

 Alimentația ovinelor reformate

 durată: 2-3 luni;

 rațiile se realizează pe baza unui furaj de bază, care asigură 70% din
cerințele nutritive; diferența se asigură cu furaje de completare.

Astfel, se poate aplica unul din sistemele:

 îngrășarea pe bază de pășune: 8-10 kg masă verde, 0.3 kg concentrate
(porumb). Finisarea  la adapost cu 2-2.5 kg fânuri și grosiere, 2-3 kg furaj
murat și 0.4-0.5 kg concentrate;
 îngrășarea pe bază de nutreț murat: 4-5 kg nutreț murat, 1 kg fân, 0.2-0.3
kg concentrate;
 îngrășarea pe bază de fân: 2-3.5 kg fân, 0.2-0.3 kg concentrate;
 îngrășarea pe bază de grosiere: 2-3 kg coceni sau ciocălăi de porumb
mărunțiți și melasați, cu sau fără adaos de uree, 1-1.5 kg fân, 0.2-0.3 kg
concentrate
 îngrășarea pe bază de tăiței de sfeclă de zahăr extrași: 5-6 kg tăiței de
sfeclă, cu sau fără adaos de uree, 1-1.5 kg fân sau grosiere, 0.2-0.3 kg
concentrate.
 Carnea de porcine reprezintă o sursă importantă de energie,
proteine, minerale şi vitamine, pentru o mare parte din populaţia
globului. Sinteza ţesuturilor muscular şi adipos, a oaselor şi a altor
componente ale corpului, este dependentă de aportul adecvat de
nutrienţi prin hrana pe care porcinele o primesc într-o formă
palatabilă şi care poate fi utilizată eficient pentru creştere,
reproducţie şi lactaţie.

Specificul alimentatiei
porcinelor (suinelor)
TUB TIGESTIV
Particularităţi ale digestiei
Porcinele sunt animale monogastrice, omnivore, cu masticaţie şi salivaţie
foarte active. Sub aspectul conformaţiei şi funcţionării tubului digestiv,
există o mare asemănare între om şi porc; de altfel, porcii sunt folosiţi ca
model experimental în cercetările de nutriţie şi alimentaţie umană.
Digestia la porc se desfăşoară în 2 etape:
I. Digestia în stomac şi intestinul subţire, unde sub acţiunea enzimelor
proprii are loc o descopunere a componentelor nutreţurilor până la
nutrienţi care pot fi absorbiţi: glucoză, aminoacizi, acizi graşi, minerale,
vitamine; astfel se eliberează 1/2 până la 2/3 din nutrienţii pe care îi
conţin nutreţurile ingerate;
II. Digestia în intestinul gros se face sub acţiunea enzimelor bacteriene,
prin procese de fermentaţie din care rezultă atât produşi care pot fi
utilizaţi de animal: acizi organici cu lanţ scurt (acid acetic, propionic,
butiric, lactic), vitamine etc., cât şi produşi nefolositori (metan, CO2, H2,
căldură de fermentaţie, aminoacizi etc.).
Ca şi la om, tubul digestiv la porci este populat pe toată lungimea sa cu o
imensă cantitate de microorganisme, al căror număr este de cca. 10 ori
mai mare decât numărul total de celule ale animalului gazdă. Aceste
microorganisme sunt fie fixate de papilele intestinale (flora parietală), fie
plutesc în chim (flora luminală).
La naştere, tubul digestiv al purceilor este liber de germeni (germ free), dar el
este populat rapid cu germeni din mediu. La început proliferează germeni
precum: E. coli, Streptococcus, Clostridium ; schimbarea acestei structuri
bacteriene se face încă din prima săptămână de viaţă când pe măsură ce
sporeşte proporţia bacteriilor producătoare de acid lactic (Lactobaccilus şi
Streptococcus sp.) se reduce semnificativ popularea cu E. coli.
Structura populaţiei bacteriene din tubul digestiv al purceilor este în legătură şi
cu pH-ul mediului, care scade pe măsura sporirii producţiei de acid lactic;
bacteriile patogene (ex. E. coli) sunt sensibile la valori mai scăzute ale pH-ului
intestinal.
Sub acţiunea florei intestinale, componentele nutreţurilor sunt supuse unor
intense procese de fermentaţie.
Astfel, în urma fermentării unei părţi din hidraţii de carbon rezultă acizi graşi
volatili (acetic, propionic, butiric) şi acid lactic; AGV sunt absorbiţi (mai ales la
nivelul cecumului şi colonului) şi furnizează o parte din energia necesară
organismului pentru întreţinere: cca 30% la porci în creştere şi până la 40 % la
scroafele în gestaţie. Ca structură, amestecul de acizi graşi este diferit (Rodecki
şi col., 1991), atât în funcţie de felul hranei (conţinutul în celuloză şi nivelul
ingestiei), cât şi de segmentul tubului digestiv.
În general, fermentaţiile din colon sunt limitate de cantitatea mai redusă de
hidraţi de carbon disponibili, la acest nivel.
Din fermentarea proteinelor de către bacteriile intestinale rezultă peptide,
amine, fenoli etc. (produşi folosiţi pentru resinteza proteinei bacteriene) şi alţi
compuşi. Aminoacizii din proteina bacteriană sintetizată în colon, pe baza ureei,
sunt folosiţi de porci pentru sinteza proteinelor corporale.
Din degradarea aminoacizilor de către bacterii rezultă
metaboliţi fenolici volatili (fenol, p-cresol, scatol etc) care
dau mirosul caracteristic dejecţiilor. Microorganismele
din tubul digestiv au rol limitat în digestia lipidelor, dar
ele influenţează negativ absorbţia acestora fiindcă
degradează acizii biliari, necesari pentru o bună
absorbţie a lipidelor.
De asemenea, bacteriile intestinale au influenţă negativă
asupra disponibilităţii mineralelor (ex. Fe), pe care le
blochează.
Cu toate că bacteriile, mai ales din intestinul gros,
sintetizează vitaminele din complexul B şi vitamina K,
organismul porcului beneficiază relativ puţin de această
sinteză fiindcă absorbţia vitaminelor la acest nivel al
tubului digestiv este neînsemnată..
Cerinţe de energie
Cerinţele pentru întreţinere cuprind toate cheltuielile de energie pentru
funcţiile organismului şi o activitate moderată şi sunt exprimate, în cele
mai multe cazuri, faţă de greutatea metabolică (GV0,75; kg0,75).
Exprimate în acest fel, cerinţele zilnice de energie pentru întreţinere
variază în limite destul de mari, de la autor la autor, respectiv 92-160 kcal
EM/kg0.75, fiind reţinute, ca mai apropiate de adevăr următoarele
valori, în funcţie de starea fiziologică (NRC, 1998):
- 106 kcal EM/kg0,75 la scroafe gestante, lactante şi la porci în creştere;
- 112 kcal EM/kg0,75 la tineret suin şi vieri adulţi.
Cerinţele globale de energie sunt compuse din cerinţele pentru
întreţinere, la care se adugă cele pentru producţie (creştere, gestaţie,
lactaţie, activitatea sexuală a vierilor).
Cheltuielile de energie pentru gestaţie, corespund sporului de greutate
al scroafei şi dezvoltării fetuşilor şi ţesuturilor fetale; aceste sporuri sunt
apreciate, în total, la cca 45 kg, din care 20 kg pentru produşii de
concepţie şi învelitorile fetale (Noblet şi col, 1990). Eficienţa utilizării
energiei în timpul gestaţiei este apreciată la 0,69-0,88, valoarea mai
mare fiind pentru depunerea de ţesut maternal (Close şi col., 1985).
 Cerinţe de proteine
 La porcine, aceste cerinţe sunt exprimate, în cele mai multe cazuri, în proteină brută (g N
x 6,25). Pe baza constatării că în multe cazuri creşterea şi reproducţia sunt deficitare
chiar dacă nivelul proteinelor în hrană era teoretic corespunzător, s-a emis ideea că nu
proteina este elementul esenţial ci conţinutul ei în aminoacizi.
 Astfel, cei 20 de aminoacizi din proteinele naturale au fost împărţiţi şi pentru porcine în 2
grupe: aminoacizi esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili).
 O utilizare a aminoacizilor cu eficienţă maximă se realizează în cazul în care hrana asigură
un aport echilibrat al aminoacizilor esenţiali; acest concept este cunoscut sub denumirea
de proteină ideală, care defineşte un amestec echilibrat de aminoacizi specific fiecărei
producţii şi categorii de porcine.
 Dată fiind provenienţa diversă a aminoacizilor (în funcţie de sursa de nutreţuri),
disponibilitatea lor pentru organism este diferită de la un aminoacid la altul, în funcţie de
nutreţ; pentru a evita acest neajuns, în ultimul timp se utilizează, la formularea raţiilor,
conţinutul nutreţurilor în aminoacizii digestibili (digestibilitatea ileală), considerându-se
că aminoacizii folosiţi efectiv de organism sunt aceia care sunt digeraţi şi absorbiţi la
nivelul intestinului subţire.
 Pentru echilibrarea raţiilor porcilor în unii aminoacizi esenţiali se folosesc aşa-zişii
aminoacizi cristalini (aminoazici de sinteză) cu următoarea concentraţie în substanţă
activă (aminoacid pur):
 L-lizină -HCl (98,5% puritate) 78,8% lizină
 L-treonină 98,5% treonină
 L-triptofan 98,5% triptofan
 DL-metionină 99,0% metionină
 DL-metionină hidroxi analog (lichid) 88,0% metionină
Cerinţele de aminoacizi ale diferitelor categorii de porcine sunt
influenţate de mai mulţi factori, între care: vârstă (greutate corporală),
sex, producţie, scop urmărit (proporţie maximă de carne în carcasă, spor
de creştere maxim, eficienţă maximă a hranei), potenţialul genetic de
sinteză a proteinei etc.
Cerinţe de minerale
 La porcine, se manifestă cerinţe specifice în unele anorganice: Ca,
P, Na, K, Mg, CI, S, I, Cu, Fe, I, Zn, Se.
Funcţiile acestor elemente sunt variate,lele fiind component
nestructurale ale ţesuturilor sau reglând funcţionarea unor ţesuturi şi
organe.
Calciul şi fosforul au rol major în formarea şi dezvoltarea scheletului,
precum şi alte funcţii fiziologice importante. Eficienţa nutriţională a Ca şi
P, la toate categoriile de porcine depinde (Peo, 1991) de:
- suplimentarea adecvată a hranei cu aceste elemente într-o formă
disponibilă;
- un raport adecvat Ca:P;
- prezenţa vitaminei D în cantităţi suficiente.
Referitor la cerinţele în Ca şi P a diferitelor categorii de porcine, se
remarcă următoarele:
- cerinţele optime pentru a sigura o creştere maximă nu corespund şi
unei maxime mineralizări a oaselor;
la porcii specializaţi pentru proporţia mare de carne în carcasă cerinţele sunt
mai reduse decât la cei cu proporţie moderată de carne;
- cerinţele vierilor sunt mai mari decât ale vieruşilor sau scrofiţelor;
- fosforul din sursele naturale are o biodisponibilitate diferită (ex. 100 % pentru
faina de lucerna, faina de peşte, fosfat dicalcic şi numai 15 % pentru grăunţele
de porumb, 31 % pentru cele de orz, 25-38 % pentru şrotul de soia etc);
- excesul de Ca şi P reduce performanţele zootehnice ale porcinelor. Sodiul
clorul şi potasiul sunt ionii cu cea mai mare influenţă asupra balanţei
electrolitice şi echilibrului acido-bazic din organism. Carenţa în aceste elemente
reduce ritmul de creştere şi eficienţa hranei; toleranţa porcinelor faţă de NaCl
este ridicată, dacă este asigurat accesul nelimitat la apă.
Simptomele de toxicitate ale Na: tulburări nervoase, paralizii, moarte.
Magneziul este cofactor în multe sisteme enzimatice şi component al oaselor;
cerinţele în Mg sunt stabilite mai exact pentru purcei, fiind mai puţin cunoscute
pentru porcii de reproducţie. Carenţa în Mg se manifestă prin
hiperexcitabilitate, dureri musculare, tetanie, moarte.
Sulful este necesar pentru sinteza compuşilor cu S; se pare că sulful din
aminoacizii sulfuraţi asigură necesarul porcilor.
Cuprul este necesar pentru sinteza hemoglobinei şi activarea unor enzime
implicate în metabolism. Nivelul optim al Cu în hrana diferitelor categorii de
porcine este încă incomplet lămurit şi diferă de la o sursă la alta (ex. pentru
scroafe 6-60 ppm) carenţa în Cu reduce mobilizarea Fe, influenţând negativ
hematopoeza, cheratinizarea epiteliilor, sinteza colagenului, elastinei şi mielinei.
Carenţa în Cu este asociată cu anemia hipocromă, fracturi spontane, tulburări
cardiace etc. Dozele mari de Cu, peste 250 ppm, sunt toxice, dar dozele
moderate (100-250 ppm) stimulează creşterea porcilor.
Iodul, prin intermediul tiroxinei, este implicat în metabolism; carenţa determină
mixedem, tiroidă hemoragică etc, la scroafe. Sursele de I uşor disponibil sunt
iodatul de calciu şi de potasiu.
Fierul este component al hemoglobinei şi mioglobinei, dar şi a unor enzime. La
naştere, purceii au o rezervă de Fe (în hemoglobina de cea. 50 mg şi cerinţe
zilnice de (7-16 mg) respectiv 21 mg/kg spor greutate; laptele de scroafă
conţine cca. 1 mg Fe/1, fiind cu totul insuficient faţă de cerinţele purceilor.
O serie de cercetări mai recente arată că mucoasa intestinală la purcei, în
primele ore după naştere, permite absorbţia Fe din surse organice/anorganice
cu fier disponibil şi se pot astfel satisface cerinţele purceilor m acest element. In
schimb, un aport ridicat de Fe (peste 200 mg) administrat injectabil sau oral,
stimulează dezvoltarea florei bacteriene care declanşează diareea (Kadis şi col,
1984).
Disponibilitatea Fe din diferite surse este foarte variabilă; astfel, unele surse
(sulfat feros, clorură ferică, cifratul feric, etc) au Fe cu disponibilitate mai
ridicată, în timp ce altele (oxidul feric) au o disponibilitate foarte redusă.
Compuşii organici (ex. Fe-metionină) au fierul cu o disponibilitate ridicată (68-
81%). Carenţa în Fe determină anemia.
 Manganul este component al multor enzime implicate în metabolismul glucidelor,
lipidelor şi proteinelor. Nivelul optim al cerinţelor porcilor în Mn este insuficient precizat,
cercetările în curs fiind îndreptate spre estimarea mai precisă a cerinţelor pentru scroafe
în gestaţie şi lactaţie.
 Carenţa în Mn, pe termen lung, determină dezvoltarea anormală a scheletului, creşterea
depozitelor de grăsime, desfăşurarea anormală a ciclului sexual, resorbţia fetuşilor,
reducerea producţiei de lapte etc.
 Toleranţa porcilor la Mn este foarte ridicată (până la 4000 ppm).
 Seleniul este component al glutation peroxidazei, fiind implicat pe această, cale, în
oxidarea lipidelor.
 Cerinţele porcilor în Se sunt reduse (0,15-0,3 ppm), ca de altfel şi pragul de toxicitate (5
ppm); toxicitatea se manifestă prin anorexie, căderea părului, infiltrarea grasă a ficatului
etc.
 Simptomele de carenţă sunt similare celor întâlnite la carenţa în vitamina E, respectiv:
edeme la nivelul colonului, a ţesuturilor subcutanate, submucoasei stomacului, distrofii
la nivelul muşchilor scheletici (boala muşchiului alb), cardiac, tulburări de reproducţie,
reducerea producţiei de lapte la scroafe, scăderea imunităţii.
 Zincul este prezent în numeroase enzime, care la rândul lor, participă la metabolismul
glucidic, lipidic şi proteic.
 Carenţa în Zn la porci, se manifestă prin hipercheratinizare a pielii, respectiv
paracheratoză; în acest caz se reduce sporul de creştere şi eficienţa hranei. La vieri, se
întârzie dezvoltarea testiculelor; carenţa de Zn la scroafe influenţează negativ
dezvoltarea purceilor şi viabilitatea lor. Pragul de toxicitate la Zn, este ridicat (2000 ppm).
 Cerinţe de vitamine
 Suplimentarea minerală a raţiilor pentru porci este cu atât mai necesară cu cât creşterea este
mai intensivă, animalele neavând, în aceste condiţii, nici o legătură cu solul, care este o bună
sursă de elemente.
 În nutreţurile folosite curent în alimentaţia porcilor vitaminele se găsesc în cantităţi destul de
variabile, nivelul lor depinzând de felul nutreţurilor şi de tehnologia de producere şi
procesare a acestora. În practica alimentaţiei porcinelor hrana se suplimentează cu vitamine,
atât liposolubile (A, D, E uneori K), cât şi hidrosolubile (în special riboflavină, niacină, acid
pantotenic, vitamina B12, colină)
 Vitamina A, se găseşte în nutreţurile de origine vegetală ca provitamină (caroten), surse
bune fiind nutreţurile verzi (proaspete sau deshidratate) şi porumbul galben. Vitamina A se
poate depozita în cantităţi relativ mari în ficat, de unde este mobilizată şi folosită în cazul
carenţelor de scurtă durată.
 Carenţa determină, pe lângă simptomele clasice (tulburări de vedere, xerof tal mie etc) şi
tulburări de reproducţie la scroafe, malformaţii diverse la purcei, reducerea creşterii,
scăderea eficienţei hranei etc.
 Excesul de vitamina A pe o perioadă mai lungă, poate deveni toxic.
 Vitamina D, prezintă o importanţă deosebită pentru metabolismul Ca şi P, pe care îl reglează.
Recomandările privitoare la nivelul cerinţelor de vitamină D pentru porcine sunt destul de
variabile, de la o sursă la alta; la purcei (5-10 kg) nivelul recomandat este de cea. 2200 UI/kg
raţie, cu toate că nivelul de tolerantă este dublu.
 Excesul este toxic şi se manifestă prin reducerea creşterii, eficienţa scăzută a hranei, anomalii
ale oaselor, calcifierea ţesuturilor moi, moartea animalelor.
Vitamina E are funcţii asemănătoare seleniului.
Vitamina K este sintetizată de bacteriile din tubul digestiv, dar pot
apărea simptome de carenţă în special la tineretul porcin, ce se
manifestă prin hemoragii subcutanate, prelungirea cicatrizării ombilicului
la purcei.
Lucerna este o sursă foarte bună de vitamina K.
Vitaminele hidrosolubile, respectiv vitaminele din complexul B şi C, sunt
necesare pentru întreţinere şi pentru producţia porcinelor.
Regimurile de hrănire bazate pe porumb/şrot de soia conţin cantităţi
reduse de vitamine: B12, acid pantotenic, riboflavină, tiamină, colină, şi
niacină disponibilă şi cu toate că ele se suplimentează prin diferite forme
comerciale ale acestor vitamine, apar destul de des simptome de
carenţă.
La porci, unele vitamine (B12 şi tiamina) se depozitează în cantităţi foarte
reduse şi perioade limitate de timp.
Se apreciază că vitamina C se sintetizează în cantităţi suficiente în
organism, dar suplimentarea raţiei are influenţă favorabilă, mai ales la
purcei după înţărcare
Cerinţe de apă
Datorită multiplelor funcţii fiziologice pe care le îndeplineşte, apa este
iuiui dintre cei mai importanţi nutrienţi şi la porcine.
Proporţia de apă din corpul porcilor variază în funcţie de vârstă; din
greutatea corpului gol (greutate corporală - conţinut tub digestiv), apa
reprezintă 82% la purceii nou-născuţi (1,5 kg) şi scade până la 53%, la
greutatea de 90 kg.
La purceii sugari consumul de apă începe după 1-2 zile de la naştere, dar
pe perioada alăptării cantitatea de apă băută este redusă fiindcă laptele
conţine cea. 80% apă; unele cercetări (Fraser şi col. 1988) au stabilit un
consum mediu zilnic de apăl purcei în primele 4 zile după naştere, de 46
ml (cu variaţii între 0-200 ml); după prima săptămână de viaţă, cantitatea
de apă băută este determinată de cantitatea de hrană uscată consumată
(care este redusă până la vârsta de cea. 3 săptămâni). În caz de diaree
consumul de apă se reduce cu cea. 15%.
La purceii înţărcaţi, cantitatea de apă băută se poate stabili după relaţia:
Apă (l/zi)= 0,149 + (3,053 x kg nutreţ uscat consumat) (NRC, 1998)
Cantitatea de apă băută, după înţărcare, creşte treptat, d la cca. 0,5 l/zi până la
1,5 l/zi; consumul este determinat şi de temperatura mediului.
În perioadă de creştere/finisare se estimează un consum de apă de 2-2,5 kg/kg
nutreţ uscat consumat (la porci de 20-90 kg) dacă hrana este administrată "ad
libitum", respectiv 3,5-3,7 kg/kg nutreţ, consumat, dacă hrănirea este
restricţionată.
În cazul furajării lichide nu se constată diferenţe în privinţa performanţelor
zootehnice, când proporţia de apă: nutreţ uscat este în limitele 1,5-3,0:1; se
impune şi în acest caz, asigurarea accesului la apă proaspătă.
La scroafe, consumul de apă creşte de la montă, pe măsura avansării în gestaţie
(de la cea. 11 l/zi până la 20 l/zi); în timpul estrului consumul de apă scade.
Cantitatea de apă consumată în timpul lactaţiei este foarte ridicată: cea. 18 l/zi
(cu variaţii de la 12-40 l/zi).
Consumul de apă al vierilor este de 10-15 l/zi.
 Tipuri de alimentaţie la suine (tipul
concentrat, semiconcentrat,
voluminos)
 1. Tipul concentrat – utilizează nutreţuri combinate destinate fiecărei categorii de producţie (în creşterea
intensivă).
 2. Tipul semiconcentrat – nutreţul combinat asigură 50-60% din raţie, iar restul este acoperit cu suculente
sau alte categorii de nutreţuri cu importanţă locală.
 3. Tipul voluminos – utilizează într-o proporţie mai mare nutreţurile suculente (cartofi, sfeclă) care acoperă
50-60% din cerinţe, iar diferenţa este acoperită de concentrate.
 Cerinţele de hrană sunt stabilite în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică, masă corporală, sporul de m.c.,
compoziţia chimică a furajelor şi alţi factori. Aceste cerinţe sunt cuprinse în tabele. De regulă, reţetele
furajere cuprind două părţi: partea superioară care redă cerinţele nutritive ale animalelor şi partea
inferioară care cuprinde proporţiile furajelor înscrise în raţie.
 Cerinţele de apă sunt de 2-4,5 l/kg SU. Raportat la 100 kg m.c., aceste cerinţe sunt de 7 l la adulte şi 2 l la
tineret. Acestea oscilează, fiind mai mari la scroafele în lactaţie, dar depind şi de temperatura ambiantă.
Este foarte important ca la toate categoriile de vârstă şi producţie ca apa să se asigure la discreţie.
 Activitatea enzimatică a tubului digestiv se dezvoltă de la vârsta de 10 zile. Hrănirea suplimentară a
purceilor începe de la vârsta de 6 zile, cu nutreţ de bună calitate (01, care are şi zahăr). Aceste amestecuri
de concentrate sunt valorificate mai bine decât celelalte specii (cu până la 40% mai mult decât erbivorele).
 În raţie sunt importante: asigurarea echilibrului energo-proteic, asigurarea valorii biologice a proteinei,
asigurarea vitaminelor şi elementelor minerale.
 Calciul se va asigura în limitele cerinţelor, fiind important raportul Ca:P. Necesar: Fe 7 mg/zi, Cu 10 mg/zi.
 Ritmul de creştere al suinelor este influenţat de ingesta voluntară de hrană care, la
rândul său este influenţată de apetit (este determinat de calităţile gustative ale hranei,
de nivelul de preparare, de modul de administrare).
 Apetitul este redus la purcei, dar este mai mare la tineret şi la animalele adulte. Până la
greutatea de 40 kg ingesta de hrană nu satisface potenţialul de creştere, deci este
important să se stimuleze consumul. La o greutate mai mare de 50 kg se depăşeşte prin
apetit capacitatea de creştere şi asimilaţie a hranei, deci este necesară restricţionarea
furajării.
 Toate categoriile de suine sunt pretenţioase la gust şi miros: preferă nutreţurile dulci-
sărate, aromate şi refuză furajele amare, acre sau prost conservate, cu modificări
organoleptice. Sunt refuzate şi amestecurile în care participă grâul cu neghină, lupinul.
Prepararea prin prăjire, zaharificare, fermentare, drojduire stimulează consumul, la fel şi
nutreţurile aromatizate (cu vanilie).
 Grăunţele se macină la un diametru de 1,5 mm, dimensiunile mai mari influenţează
negativ digestia, iar cele mai mici favorizează ulcerul gastric.
 Fierberea se practică pentru uruieli, dar şi pentru alte nutreţuri. De obicei se fierb în
amestec. Prin fierbere creşte consumul voluntar, purceii se obişnuiesc mai uşor cu
furajele şi, de asemenea, se pot obţine preparate dietetice.
 Sistemul de hrănire poate fi la discreţie (se aplică până la vârsta de 4 luni, la porcii între
25-50 kg) sau restricţionat (3-4 tainuri fixe în funcţie de vârstă, categoria de producţie,
starea fiziologică; se aplică mai ales pentru vieri şi scroafe, categorii la care riscul de
îngrăşare este mai mare).
 Alimentaţia vierilor
 Are scopuri diferite:
 La vierii tineri se urmăreşte creşterea moderată până la maturitatea fiziologică
 La vierii maturi se urmăreşte menţinerea constantă a greutăţii vii şi obţinerea unui
material seminal de calitate, cu o capacitate fecundantă bună
 Sunt importante: valoarea biologică a proteinei, conţinutul în triptofan (a.a. limitant
pentru această categorie), conţinutul în vitamine (A, B, C) şi elemente minerale (K, Na, P,
Ca, Cl) al raţiei.
 În creşterea intensivă, nutreţul combinat destinat vierilor trebuie să asigure:
 2900 kcal EM/kg
 14,5 g PB
 0,55% lizină
 0,45% metionină şi cisteină
 Consumul zilnic de nutreţ combinat este de:
 2 – 2,5 kg/animal în perioada de repaus
 2,5 – 3 kg/animal în perioada de montă moderată
 4,5 kg/animal în perioada de utilizare intensă, cu condiţia ca fermierul să urmărească cu
atenţie evoluţia animalului
 Nutreţurile de bază în amestecuri sunt ovăzul şi orzul care trebuie să reprezinte 50%,
apoi porumbul, tărâţele, suplimentele minerale, vitaminele.
 În creşterea în sistemul gospodăresc se administrează (în 2-3 tainuri):
 3-4 kg de suculente de iarnă/zi sau masă verde vara, 0,4-0,6 kg/100 kg
 1-2 kg de concentrate
 1 ou, 1-2 l de lapte smântânit/100 kg m.c.
 Adăparea se face la adăpători automate.
 Temperatura ambiantă este foarte importantă (optim 15-17oC). În sistemul gospodăresc este recomandată
existenţa bazinelor cu apă pentru răcire, iar în sistemul intensiv sisteme de pulverizare a apei pentru
scăderea temperaturii.
 Alimentaţia scroafelor
 Alimentaţia scroafelor în repaus şi a celor gestante
 Scopul este obţinerea unui număr mai mare de purcei, cu un randament maxim de creştere, cu imunitate
corespunzătoare.
 Creşterea în greutate în perioada de gestaţie se datorează mai multor factori:
 creşterii moderate în greutate mai ales la primipare şi secundipare
 dezvoltării fetuşilor şi anexelor fetale
 refacerii rezervelor folosite în lactaţia anterioară
 sporului de m.c. datorat gestaţiei
 Durata gestaţiei este de 115 zile, iar numărul de produşi este de 7-12.
 În faza de repaus nivelul energetic trebuie să depăşească cu puţin nivelul energetic pentru întreţinere. În
faza de pregătire pentru montă sau însămânţare, cerinţele se majorează cu 15-20%.
 În primele 3 luni de gestaţie cerinţele de energie vor fi egale cu cele de întreţinere, iar în ultima lună se vor
majora cu 20-25% faţă de cele de întreţinere.

 Alimentaţia scroafelor în lactaţie
 Lactaţia la scroafă se declanşează cu 2-3 ore înainte de parturiţie, durata acesteia fiind de 2 luni.
 Producţia de lapte este dependentă de rasă şi numărul de purcei fătaţi. Se apreciază că:
 în săptămâna 1 de lactaţie producţia de lapte este de 3-4 l/zi
 în săptămânile 3-4 de până la 8 l/zi
 în săptămânile 5-8 de 3-4 l/zi
 Producţia totală este de 340 l, iar comparativ cu laptele de vacă, laptele de scroafă conţine 15-20% SU; o
scroafă elimină zilnic prin lapte 7000-8000 kcal. Acesta este motivul pentru care scroafele slăbesc în
primele săptămâni de lactaţie, indiferent de nivelul raţiilor.
 Eficienţa de utilizare a energiei în producţia de lapte este de 71%, la care se adaugă faptul că în primele
zile după parturiţie scade drastic consumul de furaje. Deci stimularea consumului voluntar de furaje se
va face prin administrarea de produse de bună calitate.
 În primele zile după parturiţie se va administra terci de tărâţe cu adaos de NaCl şi sulfat de sodiu pentru
accelerarea tranzitului intestinal.
 În continuare se vor administra cereale de bună calitate, asigurându-se în cazul energiei:
 0,9 UN/100 kg m.c. – pentru funcţiile vitale
 0,5 UN pentru un purcel alăptat (cerinţele pentru lactaţie)

 În sistemul gospodăresc:
 vara: 10 kg de masă verde (leguminoase) şi 1,5-3 kg concentrate
 iarna: 0,5-1,0 kg făină de lucernă, 5-10 kg suculente de iarnă, 1,5-3 kg de concentrate.
 Printr-o alimentaţie bine organizată, greutatea scroafei se va reduce mai puţin în primele 4 săptămâni de
lactaţie, iar purceii se dezvoltă normal şi sunt sănătoşi. Cu câteva zile înainte de înţărcare se va reduce
cantitatea de concentrate din raţie.
• Alimentaţia purceilor sugari
• În primele 8 săptămâni de viaţă, un purcel consumă 40 l de lapte.
• Laptele asigură dublarea în greutate la o săptămână, determină creşterea în greutate de 5 ori la o lună.
Un kg spor în greutate se asigură prin 4 l de lapte.
• Frecvenţa suptului este mare în primele zile de viaţă (20-25 ori/zi), dar cantitatea de lapte consumată
la un supt este mică (20-30 g/supt)
• Capacitatea de digestie a SU creşte odată cu dezvoltarea echipamentului enzimatic care se poate
considera complet la vârsta de 7 săptămâni (în condiţiile unei alimentaţii complete).
• În primele 3 săptămâni purceii au în echipamentul enzimatic lactaza, dar lipseşte amilaza, maltaza,
sucraza. De asemenea, dintre enzimele proteolitice este prezentă doar tripsina, dar în C% mică, care
creşte constant până la 3 săptămâni. Pepsina lipseşte, dar creşte până la 7 săptămâni (în primele
săptămâni este inactivă deoarece nu se secretă acid clorhidric). Lipazele sunt în cantitate redusă, astfel
purceii în primele săptămâni de viaţă pot digera doar proteinele, glucidele şi lipidele din laptele
matern.
• După vârsta de 3 săptămâni se reduce lactaza şi creşte producţia celorlalte enzime – amilaza
pancreatică, enzimele proteolitice, lipazele; deci, de la această vârstă, purceii pot să valorifice şi alte
surse de hrană decât laptele matern. La 5 săptămâni echipamentul enzimatic este bine dezvoltat, iar la
7 săptămâni poate fi considerat complet.
• Este bine ca alimentaţia suplimentară să se introducă de la vârsta de 5-6 zile pentru stimularea acţiunii
secretorii şi dezvoltării echipamentului enzimatic. Suplimentarea se va face cu furaje de bună calitate,
de obicei nutreţul combinat 01.
• Prima criză – apare la vârsta de 14-15 zile, moment în care laptele scroafei nu mai acoperă cerinţele
nutritive ale purceilor. De aceea este foarte importantă suplimentarea timpurie a alimentaţiei, pentru
ca purceii să dispună totuşi de un echipament enzimatic care să le permită, la 14-15 zile, să digere
suplimentele.
 Suplimentarea se va face:
 în sistemul gospodăresc – cu grăunţe prăjite
 în sistemul intensiv – cu furaj combinat 01 (conţine şi zahăr furajer)
 În primele 24 h trebuie tăiaţi colţii purceilor (pentru a nu fi respinşi de scroafă); la 2
săptămâni este bine ca masculii să fie castraţi.
 Pentru prevenirea anemiei feriprive se administrează fier în primele 2-3 zile de viaţă – ex.
fier dextran i.m. profund 2 ml.
 A doua criză – survine la vârsta de cca. 21 de zile – este o criză imunologică – datorată
epuizării imunităţii pasive. În această perioadă creşte sensibilitatea şi receptivitatea
purceilor faţă de infecţiile banale.
 A treia criză – este înţărcarea.
 În sistemul gospodăresc la 7-8 săptămâni
 În sistemul intensiv se poate şi la 5-6 săptămâni
 Greutatea cea mai convenabilă la înţărcare este de 10 kg, dar să nu fie mai mică de 7 kg,
iar purceii trebuie să consume zilnic 500 g de nutreţ combinat.
 Nutreţul PRESTARTER trebuie să aibă 20% PB şi 2950 kcal EM/kg furaj. Se pot include,
alături de cerealele obişnuite, şroturi, făinuri de origine animală (4-5%), lapte praf (4%),
grăsimi (2-3%), premixuri vitamino-minerale, substanţe corectoare de gust, zahăr furajer.
 Este important ca înţărcarea să se facă treptat şi, de regulă, se realizează prin scoaterea
scroafei din boxă intervale din ce în ce mai mari de timp.
 În perioada de înţărcare sau imediat după înţărcare, purceii vor fi hrăniţi restricţionat
pentru a preveni boala edemelor (produsă de E. coli) favorizată de consumul exagerat
care dezechilibrează flora intestinală.
 În sistemul gospodăresc de utilizează concentratele, făina de fân, suculentele de iarnă
sau masa verde (vara). Când se folosesc subprodusele din lapte sau se face furajarea
umedă, hrănitorile se vor curăţa după fiecare administrare.
 După vârsta de 90 de zile se va face furajarea în funcţie de destinaţie – pentru
reproducţie sau pentru îngrăşare.

 Tineretul destinat reproducţiei – scrofiţe
 Hrănirea se va face în două faze:
 Faza I – greutatea de 25-50 kg – nutreţ combinat cu 15-16% PB şi 2800 kcal EM/kg furaj
în cantitate de 1,8 kg/animal/zi
 Faza II – greutate 50-100 kg – nutreţ combinat cu 14% PB şi 3000 kcal EM/kg furaj, în
cantitate de 2 kg/animal/zi
 Până la 8 luni, când scrofiţele sunt dirijate spre montă, cantitatea de concentrate
consumată trebuie să fie de 320 kg/animal.
 În sistemul gospodăresc, raţiile vor cuprinde iarna:
 1-1,2 kg concentrate
 0,5-0,6 kg făină de fân de lucernă
 4-8 kg de suculente de iarnă
 Iar vara:
 1-2 kg de concentrate
 6-8 kg de masă verde

 Tineretul destinat reproducţiei – vieruşi
 Se va face în trei faze:
 faza I – 25-50 kg – 2 kg nutreţ combinat/zi
 faza II – 51-80 kg – 2,5 kg nutreţ combinat/zi
 faza III – 81-120 kg – 2,8 kg nutreţ combinat/zi
 Consumul total pe cele trei faze va fi de 300 kg/animal. Se va supraveghea conţinutul în a.a. esenţiali
– lizină, metionină – vitamina A şi SM.
 În sistemul gospodăresc, iarna:
 1-1,5 kg concentrate
 4-5 kg suculente de iarnă, din care 2-3 kg trebuie să fie morcovi furajeri
 0,4-0,5 făină de fân de lucernă
 Iar vara:
 1-2 kg de concentrate
 5-8 kg de masă verde
 La vârsta de 8 luni pot fi dirijaţi pentru montă sau recoltare de material seminal, conform unui
 Porcii la îngrăşat
 Se diferenţiază trei categorii:
 creşterea pentru carne
 creşterea pentru carne-grăsime
 creşterea pentru grăsime
 A. Creşterea pentru carne
 1. Creşterea timpurie
 Depunerea de proteină are loc până la greutatea vie de 100-110 kg. Depunerea de grăsime începe la GV de
50 kg şi accentuează cu cât greutatea corporală este mai mare.
 Îngrăşarea se face în două faze:
 faza I – 25-50 kg
 faza II – 51-110 kg
 Dirijarea calităţii sporului se va realiza prin calitatea nutreţurilor, prin raportul dintre diferite substanţe
nutritive din furaje.
 Cel mai important raport care trebuie respectat este raportul energo-proteic. La un nivel redus de proteină
se depozitează o cantitate mare de grăsime în organism, iar la un nivel ridicat al proteinei este favorizată
depunerea acesteia în muşchi şi creşterea ochiului muşchiului. Proporţia maximă de carne în carcasă se
obţine prin creşterea conţinutului de proteină cu 1-2% faţă de cel care asigură sporul maxim în greutate.
Acelaşi efect se obţine şi prin creşterea proporţiei de lizină din raţie, dar cu dezavantajul costurilor.
 Creşterea conţinutului de Cu din raţie măreşte activitatea tripsinei (deci îmbunătăţeşte digestia
proteinelor) şi creşte ingestia de furaje.
 Structura amestecurilor furajere este specifică pentru cele două faze sau, în unele
sisteme, pentru cele trei faze (25-50 kg, 51-80 kg, 81-110 kg).
 În amestec, ponderea cea mai mare o au cerealele (porumb, orz), apoi proteicele
vegetale, animale, premixurile.
 Tărâţele, făina de fân, nutreţurile verzi reduc nivelul energetic al raţiilor şi conduc la
scăderea proporţiei de grăsime din carcasă.
 Furajarea uscată şi la discreţie influenţează negativ utilizarea hranei şi calitatea carcasei.
Administrarea de tainuri mai frecvente, fără a se reduce cantitatea de furaje, conduce la
îmbunătăţirea calităţii carcasei.
 Hrănirea la discreţie se poate practica:
 sub formă uscată, până la G de 50 kg
 sub formă umedă, de la 51 la 110 kg
 Totuşi, alimentaţia restricţionată duce la o mai bună valorificarea a furajelor, reduce
risipa şi conduce la obţinerea unor carcase superioare calitativ.
 Conversia mai bună a hranei are loc la masculii castraţi; scroafele, deşi au ingesta zilnică
mai mică, valorifică hrana cu 5% mai bine decât masculii castraţi.
 Faza I – nutreţ combinat cu 15-16% PB şi 3150 kcal EM/kg furaj
 Faza II – nutreţ combinat cu 13-14% PB şi 3300 kcal EM/kg furaj
 Consumul specific este de 3,6-3,9 kg/animal/zi.
 În sistemul gospodăresc se utilizează nutreţurile verzi, suculentele de iarnă,
concentratele, subprodusele lactate, resturi menajere (trebuie sterilizate prin fierbere).
 În cazul în care se utilizează trifoiul şi lucerna raţia este echilibrată în proteine şi se
economisesc concentratele; se administrează:
 4-8 kg suculente de iarnă sau 4-12 kg de resturi de la cantină şi 1-2 kg concentrate
 sau 1,5-2,5 kg concentrate şi subproduse lactate
 SMZ este de 500-550 g, cu un consum specific de 4,5-5,5 UN/kg SMZ
 2. Îngrăşare pentru bacon
 Pentru acest sistem de îngrăşare se foloseşte o anumită tehnologie de creştere,
animalele se sacrifică la 80-90 kg şi stratul de slănină este mai subţire se 2,5 cm.
 Se obţine carnea care este cea mai solicitată, iar reuşita creşterii depinde de rasă (se
preferă Landrace), vârstă şi alimentaţia animalelor pe perioada de creştere.
 Principalele nutreţuri care intră în raţie sunt:
 orzul, secara, grâul
 rădăcinoasele
 făina de fân, făinurile de origine animală
 nutreţurile verzi
 laptele smântânit
 Nu se administrează porumbul şi şroturile. Doar în mod excepţional se administrează în
faza I porumb maxim 20% şi şroturi 10-15% din amestec.
 În sistemul intensiv:
 în faza I – nutreţ combinat cu 2900 kcal EM/kg furaj, 16% PB şi 0,8% lizină
 în faza II – nutreţ combinat cu 2900 kcal EM/kg furaj, 15% PB şi 0,7% lizină
 Consumul specific este de 3,3 kg nutreţ pentru 1 kg spor.

 În sistemul gospodăresc:
 iarna: 2-5 kg suculente de iarnă, 1,5-2,5 kg concentrate
 vara: 4-5 kg masă verde şi 1,5-3,5 concentrate
 Se administrează în 4 tainuri, de preferat a se da sub formă de terciuri preparate cu
subproduse de lapte. Consumul specific este de 3,5-4 UN/kg spor.

 B. Creşterea pentru carne-grăsime
 Se continuă îngrăşarea de la 110 kg la 150 kg folosindu-se aceeaşi raţie din faza a II-a.
 Se administrează concentrate, suculente: 5-8 kg de suculente sau nutreţuri verzi şi 1-2 kg
de cereale. Proporţia de cereale creşte treptat până la 3-4 kg/animal/zi în faza finală.
Nivelul proteic al raţiilor este mai redus pentru că sporul în greutate este mai ales pe
seama grăsimii.
C. Creşterea pentru grăsime (recondiţionarea animalelor)
Se adresează animalelor adulte, după încheierea ciclului de producţie.
Durata recondiţionării depinde de starea animalelor, scoaterea lor din circuitul
reproducător pe motiv de supraîngrăşare reclamând o perioadă mai scurtă de
recondiţionare.
Durata este de 2-5 luni şi se desfăşoară în două faze:
de pregătire (1-2 luni) – 6 kg suculente de iarnă sau 12 kg masă verde şi 2-2,5 kg
concentrate
de finisare (2-3 luni) – 3-4 kg nutreţ de volum (suculente sau masă verde) şi 3-4
kg concentrate.
În amestecul de concentrate este bine să predomine orzul (influenţează pozitiv
calitatea slăninii).
Se pot administra 3-4 tainuri pe zi sub formă de terciuri dense. Adăpare la
discreţie.
Consumul specific este de 8-10 UN/kg spor de masă corporală.
• Furaj purcel prestarter 01 (10-42 zile)
• Utilizare: Se administrează ca furaj complet în hrana purceilor între 10 – 42 de zile.
• Nivel de proteină: 20-21%
• Compoziție: Grâu, porumb, șrot soia, ulei de floarea soarelui, premix vitamino-mineral,
făină de pește, lapte praf, drojdie de bere, carbonat de calciu, fosfat monocalcic, sare.
• Mod de ambalare: 10 kg. hartie ; 25 kg. rafie .
• Mod de prezentare: granulă
• Furaj pentru porci starter 02 (15-30 kg)
• Utilizare: Se administrează ca furaj complet în hrana purceilor între 15 și 30 kg.
• Nivel de proteină: 18-19%
• Compoziție: Grâu, porumb, șrot soia, ulei de floarea soarelui, premix vitamino-mineral,
carbonat de calciu, drojdie de bere, făină de pește, fosfat monocalcic, sare.
• Mod de ambalare: 10 kg. hartie ; 25 kg. rafie .
• Mod de prezentare: granulă
• Furaj porc ingrasare 03
• Utilizare: Se administrează ca furaj complet în hrana purceilor de peste 30 kg.
• Nivel de proteină: 15-16%
• Compoziție: Orz, grâu, porumb, șrot soia, șrot de floarea soarelui, ulei de floarea soarelui,
premix vitamino–mineral, carbonat de calciu, fosfat monocalcic, sare.
• Mod de ambalare: 10 kg. rafie + hartie; 25 kg. rafie .
C.P.V.M.
• S-a dovedit ca sporul mediu zilnic de 750 grame va face ca, in 165 de zile, animalele sa
ajunga la 110 kg. In acelasi timp consumul mediu zilnic de furaj combinat, pentru a
obtine un kg de spor in greutate va fi de 3,1 kg.

Pentru asta, 100 de kg de furaj combinat va fi format din 95,7 kg concentrate si 4,3 kg
inobilatori.

Compozitia celor 95,7 kg furaje concetrate este urmatoarea: 33,7 kg porumb; 20 kg

grau; 15 kg orz; 10 kg mazare; 12 kg srot de soia; 5 kg srot de floarea soarelui.

Cei 4,3 kg de inobilatori sunt urmatorii: 0,5 kg premixuri vitamino-minerale; 0,4 kg sare;
0,4 kg lizina; 0,1 kg metionina; 1,7 kg carbonat de calciu; 1,2 kg fosfat de calciu.

Purceii pot consuma aceasta reteta unica, numita STARTER, incepand din ziua a saptea
dupa intarcare.

Pentru a se asigura intarcarea timpurie si trecerea pe reteta STARTER, purceilor li se

administreaza, din ziua a 10 de la fatare, un furaj numit PRESTARTER, care se procura din
comertul de specialitate. Un purcel consuma 2,5 kg de PRESTARTER pana in ziua a saptea
de la intarcare.
Srot soia (PB 46-48%) - 2.65 lei /kg( sac 40kg)
Fosfat monocalcic -3.6 lei /kg(sac 25kg)
Metionina - 18.5 lei/kg (sac 25kg)
Lizina - 10.0 lei/kg (sac 25kg)
Calciu furajer 0.60 lei/kg (sac 25kg)
Faina de peste (PB 64%) - 7.0 lei/kg (sac 40kg)