Apicultura Csi

Cuprins
APICULTURĂ
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 8
1 IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR 10

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 11
1.1 Scurt istoric al creşterii albinelor 11
1.2 Insemnătatea albinelor în natură 13
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 15
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 16
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
2 BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE 17

2.1 Sistematica zoologică a albinelor 18
2.2 Componenţa familiei de albine 19
2.3 Cuibul albinelor 21
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2 26
3 NUTRIŢIA ŞI ALIMENTAŢIA ALBINELOR 27

3.1 Hrana albinelor 28
3.2 Relaţii de nutriţie în familia de albine 30
4 REPRODUCEREA ALBINELOR 35
4.1 Biologia reproducerii naturale a albinelor 36
4.2 Metamorfoza albinelor 40
5 CREŞTEREA ŞI ÎNGRIJIREA FAMILIILOR DE ALBINE.

INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE TOAMNA 43
5.1 Selecţia unor biotipuri valoroase. Folosirea mătcilor tinere 44
5.2 Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare 46
5.3 Asigurarea hranei. Realizarea unui regim termic optim 50
6 INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE IARNA 60
5
Apicultura
Cuprins

6.1 Modalităţi de iernare 61
6.2 Completarea hranei iarna 62
6.3 Controlul auditiv al modului de iernare 64
7 INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE PRIMAVARĂ 74

7.1 Zborul de defecaţie 75
7.2 Controalele de primăvară 76
7.3 Stimularea dezvoltării familiilor de albine 82
8 INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN PERIOADA DE

ROIRE 85
8. Roirea naturală 86
8.2 Roirea artificială 88
9 INTREŢINEREA ALBINELOR ÎN PERIOADA CULESULUI 93

9.1 Intreţinerea albinelor în stupi multietajaţi 94
9.2 Producerea mierii în secţiuni 96
10 ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE PENTRU

VALORIFICAREA INTENSIVĂ A CULESURILOR 103
10.1 Stupăritul pastoral 104
10.2 Recoltarea mierii 106
11 BOLILE ŞI DĂUNĂTORII ALBINELOR 113

11.1 Bolile albinelor 114
11.2 Dăunătorii albinelor 117
12 122
BAZA MELIFERĂ 123
6
Apicultura
Cuprins

12.1 Plantele melifere 124
12.2 Pomi şi arbuşti fructiferi 125
12.3 Plante melifere special cultivate pentru albine 127
13 Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 12
POLENIZAREA PLANTELOR AGRICOLE CU AJUTORUL 134

ALBINELOR 135
13.1 Polenizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi
13.2 Polenizarea culturilor de câmp. Polenizarea culturilor de seră şi 138
răsadniţe 140
14 Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13
143
PRINCIPALELE PRODUSE APICOLE 144
14.1 Mierea. Ceara. Polenul 145
14.2 Lăptişorul de matcă. Veninul de albine. Propolisul 149
150
BIBLIOGRAFIE
7
Apicultura
Introducere
APICULTURĂ
INTRODUCERE
Stimate student,
Numele meu este Daniela Jitariu şi sunt conferenţiar universitar,

titular al Facultaţii de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole, Catedra de
Agricultură, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa. Sunt
absolventă a Facultăţii de Zootehnie din cadrul Universităţii de Ştiinţe
Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. Din anul
1999 sunt doctor, domeniul Ştiinţe Agricole şi Silvice- Zootehnie, titlul
tezei de doctorat fiind „Cercetări cu privire la îmbunătăţirea alimentaţiei
ovinelor specializate pentru producţia de lapte”. Sunt autor a numeroase
cărţi şi articole în domeniul creşterii animalelor. Susţin în cadrul
programelor de licenţă cursurile de „Apicultură” şi „Valorificarea
agricolă a produselor reziduale din zootehnie” şi lucrările practice de
„Zootehnie generală şi nutriţie animală”.
Apicultura este o ramură de bază a agriculturii. Studiază biologia şi
tehnologia de creştere şi exploatare a albinelor, pentru obţinerea unor
producţii apicole însemnate şi sporirea producţiei plantelor entomogame,
datorită polenizării suplimentare de catre albine.
Materialul este organizat în 14 unităţi de învăţare, fiecare din aceste
unităţi conţinând o parte de prezentare teoretică a subiectului tratat, o
parte de exerciţii (teste de autoevaluare), rezolvările acestora şi o lucrare
de verificare finală. Testele de autoevaluare ajută la fixarea cunoştinţelor
dobândite în fiecare unitate de învăţare şi permit evaluarea continuă a
cursantului. Lucrările de verificare reprezintă o evaluare finală la
sfârşitul fiecărei etape de învăţare, prin care se urmăreşte determinarea
gradului de însuşire de către dumneavoastră a conceptelor, metodelor,
tehnicilor etc. prezentate anterior. Răspunsurile pe care le formulaţi vor fi
transmise prin e-mail la adresa danajitariu@yahoo.com, pentru a fi
verificate şi comentate. Lucrarea pe care o redactaţii şi pe care o trimiteţi
tutorelui trebuie să conţină pe prima pagină denumirea cursului
„Apicultură”, numele şi prenumele dumneavoastră şi adresa de e-mail pe
care o aveţi.
Pentru o justă identificare a lucrării este de dorit ca pe fiecare pagină
să inseraţi numele şi prenumele dumneavoastră. Răspunsurile trebuie să
fie clar formulate, în limita posibilităţilor fiind recomandabilă utilizarea
unui procesator de texte. În medie răspunsurile ar trebui să se întindă pe
o jumătate de pagină, putând exista formulări mai lungi sau mai scurte
funcţie de subiectul tratat. Între două răspunsuri succesive este necesar a
fi lăsat un spaţiu de 5-6 cm pentru eventuale comentarii din partea
tutorelui. Ponderea acestor lucrări de evaluare în totalul notei de examen
este de 30%, restul de 70% fiind constituit de examenul propriu-zis.
Succes !
Conf. univ. dr. Daniela Jitariu
8
Apicultura
Importanţa creşterii albinelor
Unitate de învăţare Nr. 1
IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1……………………………………………………… 11

1.1 Scurt istoric al creşterii albinelor ……………………………………………………… 11
1.2 Insemnătatea albinelor în natură……………………………………………………….. 13
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1…………………………………………...... 16
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................... 16
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1……………………………………………………… 16
9
Apicultura
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 prezentarea importanţei apiculturii în viaţa omului în decursul timpului;

 înţelegerea însemnătăţii albinelor în natură
1.1 Scurt istoric al creşterii albinelor
Date despre apariţia albinelor pe planeta noastră nu există, dar

paleontologii afirmă că acestea existau şi în era terţiară. În antichitate, mierea
era cunoscută, recoltată şi consumată de către oameni. Prima formă de
exploatare a constituit-o „vânătoarea de albine”, prin depistarea familiilor
Despre albine,
în istorie sălbatice adăpostite în scorburile copacilor, iar apoi construirea de stupi
primitivi numiţi „buduroaie”, unde albinele erau asfixiate, iar mierea recoltată.
Stupi descoperiţi în ruinele oraşului Rehov, Stup, Egiptul antic

Israel, anul 900 î.C
La egipteni, sumerieni, babilonieni, asirieni şi chinezi, creşterea

albinelor era foarte dezvoltată. Vasele de lut şi alte vestigii găsite în urma
săpăturilor arheologice demonstrează că apicultura era la loc de cinste în epoca
faraonică. Aşa se explică faptul că pe fruntea boului Apis, cea mai mare
Debutul divinitate la egipteni, se afla o albină, iar în scrierea hieroglifică, albina
apiculturii însemna abundenţă. De la Aristotel ne-au rămas date preţioase cu privire la
moderne albine, iar Columella în „De re rustica” şi Virgiliu în „Georgicele” dau
preţioase sfaturi despre creşterea albinelor.
Imaginea hieroglifa pentru albina Stupi cilindrici din lut, Pabasa (secolul 7 î.C)
10
Apicultura
În Evul mediu, apicultura nu înregistrează practic nici un progres.

Apicultura modernă debutează în secolul al XIX-lea. Cercetări asupra vieţii
albinelor au făcut unii intelectuali progresişti.
Stup primitiv din paie, Stup primitiv din lut ars, Malta
cu postament din lemn
Naturalistul olandez Schwamerdan (1637-1680) studiază cu ajutorul

microscopului inventat de el anatomia albinei, arătând că „regele albinelor”
este de fapt o femelă (matcă). Réaumur (1783-1857) studiază biologia albinei şi
Istoric construieşte un stup de observaţie cu pereţi de sticlă. Naturalistul elveţian
apicultură Francois Huber (1750-1831) dovedeşte că ceara nu este culeasă de pe flori, ci
este produsă de albină, precum şi faptul că matca se împerechează în afara
stupului. Dzierzon (1811) descoperă partenogeneza la albine, dovedind că
trântorii rezultă din „ouă nefecundate”, iar P.I. Procopovici (1814), Dzierzon
(1834), Langstroth (1851), Layens (1880) şi Dadant (1880) inventează şi
construiesc noi modele de stupi sistematici.
(1750-1831) Lorenzo Lorraine Langstroth

(1810-1895)
Invenţii importante se fac şi în privinţa inventarului apicol. Iohanes Mehring

(1857) inventează presa pentru producerea fagurilor artificiali, Franz Hruska
(1865) extractorul de miere, kA.I. Root (1876), presa cu valţ. Karl von Frisch
care descoperă semnificaţia „dansului” la albine, limbaj prin care acestea îşi
transmit informaţiile cu privire la direcţia şi distanţa unor surse melifere nou
11
Apicultura
depistate.
Charles Dadant Ian Mehring (1816-1878) Karl von Frisch (1817-1902)

(1886 - 1982)
Condiţiile deosebit de favorabile de climă, sol şi bază meliferă ale

ţării noastre, au determinat ca apicultura să constituie din cele mai vechi
timpuri o îndeletnicire de seamă a locuitorilor acestor meleaguri. De la
Herodot, Strabon, Xenofon, iar mai târziu de la Dimitrie Cantemir şi Nicolae
Cărţi apicole Iorga ne-au rămas date despre existenţa albinelor în regiunile locuite azi de
româneşti, poporul nostru. În 1785, Ioan Molnar Piuariu publică prima carte apicolă din
istoric ţara noastră intitulată „Economia stupilor”, ea fiind prima lucrare tipărită în
limba română în Transilvania.
Numeroşi autori4 apreciază faptul că istoria românilor se întrepătrunde,

în timp, cu istoria apiculturii. Astfel:
• există legende conform cărora regele trac Dromichete era apicultor;
• una dintre primele informaţii despre apicultura din Dacia o avem de la
istoricul grec Herodot, uimit de neobişnuita mulţime de albine de pe malul
stâng al Dunării, locuit de „geţii nemuritori”; acesta menţionează faptul că
geto-dacii îşi întemeiau puterea economică şi pe creşterea albinelor şi
comercializarea produselor obţinute de la acestea;
• istoricul grec Polybios afirma că „ţinuturile pontice, inclusiv Dacia, ne
procură din belşug (elenilor) miere şi ceară”;
• istoricul Xenofon afirma că „hrana geţilor constă în primul rând din miere,
legume, lapte şi preparate din lapte şi puţină carne”,
• Dio Cassius relatează că Burebista a acordat privilegii grecilor, facilitând
comerţul cu produse dacice, mierea şi ceara ocupau un loc important;
• s-a descoperit un fragment de amforă datând din secolele III-IV, î.H., având
imprimat ca sigiliu o albină;
• basoreliefurile de pe Columna Iui Traian şi monumentul de la Adamclisi
atestă dezvoltarea înregistrată de apicultură în acea perioadă.
Publicaţii Dovezile istorice referitoare la apicultură sunt, începând cu epoca

periodice pătrunderii în ţara noastră a popoarelor migratoare, din ce în ce mai puţine.
apicole Mierea şi ceara au avut, în decursul timpului, o importanţă comercială
româneşti, deosebită, fiind utilizate chiar şi ca mijloace de plată. În diferite arhive se
istoric păstrează: acte dotale de stupine; tratate comerciale; tranzacţii şi convenţii
vamale; acte de moştenire, vânzare-cumpărare, donaţii etc., în care figurează,
între alte produse, stupii, mierea şi ceara.
12
Apicultura
În perioada feudală documente atestă omniprezenţa albinei în

comunităţile săteşti. Astfel, datorită stupinelor mari existente, a importanţei ce
se acorda creşterii albinelor, numeroase localităţi au primit denumiri legate de
această activitate (Stupina, Ştiubeeni, Prisaca, Prisăceni), denumiri care se
păstrează şi astăzi. Dovezi scrise care atestă practicarea apiculturii în epocă
sunt cele aparţinând lui Dimitrie Cantemir, dar şi hrisoavele domneşti, cronicile
cărturarilor Neculce şi Ureche.
Organizarea În ţara noastră consumul de miere are, aşa cum am precizat deja, o
sectorului tradiţie îndelungată. Conform surselor vremii, în 1871 producţia de miere era
apicol în foarte mare datorită numărului mare de stupi existenţi, producţia totală obţinută
România acoperind consumul intern şi generând excedente ce puteau fi valorificate la
export.
Treptat, preocupările pentru dezvoltarea apiculturii s-au diminuat,

urmare îndeosebi a influenţei unor factori precum cultivarea sfeclei de zahăr,
reducerea bazei melifere, creşterea populaţiei ţării etc.
În general, în Ţările Române, în secolul al XIX- lea, creşterea albinelor

a înregistrat un declin accentuat, la care a contribuit, într-o măsură însemnată:
extinderea culturilor cerealiere; introducerea zahărului în alimentaţie; lipsa
totală de interes şi sprijin din partea statului etc.
Situaţia apiculturii s-a înrăutăţit şi mai mult imediat după primul şi al

doilea război mondial. S-a ajuns ca la sfârşitul celui de al doilea război mondial
numărul familiilor de albine din ţara noastră să fie de numai 460.000, iar
producţia medie anuală de miere pe familie să ajungă abia la 3-5 kg.
Evoluţia apiculturii în ţara noastră poate fi ilustrată şi prin intermediul

publicaţiilor care au apărut, în timp, în acest domeniu. Enumerăm câteva dintre
cele mai importante cărţi, respectiv reviste de profil apicol apărute în România,
în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial:
• 1785, Ioan Piuariu Molnar- „Economia stupilor", prima carte românească de
apicultură;
• 1808, loan Piuaru Molnar tipăreşte o a doua ediţie a lucrării din 1785, mai
completă, „Povăţuirile către sporirea stupilor";
• 1823, loan Tornici- „Cultura albinelor sau învăţături despre stupi";
• în 1879 apare la Bucureşti „Curs practic de apicultură sau cultura albinelor";
• în 1885 apare, la Lugoj, o broşură tradusă din germană, despre cultura
albinelor;
• 1886, loan Costin- „Manualu de stupăritu”, publicat la Gherla;
• 1887, Constantin Damian- „Stupăritul întocmit cu deosebire pentru începători
şi pentru toţi iubitorii de acest ram al economiei"; în acelaşi an apare la Sibiu
„Curs de stupărit", autor Augustin Deganu;
• 1894, Marin Petrescu- „Cultura albinelor";
• 1896, arhimandritul Stoicescu- „Apicultura modernă sau istoria şi cultura
albinelor", Râmnicu-Vâlcea;
• 1898, Ion Pelculescu, preot, tipăreşte la Piteşti, „Călăuza stuparului sau
cultura albinelor";
• 1899, Remus Begnescu, tipăreşte la Giurgiu, „Curs de stupărit raţional după
13
Apicultura
cele mai noi metode teoretice şi practice"; în acelaşi an, I. E. Munteanu

tipăreşte „Apicultura modernă"; de asemenea, reapare lucrarea „Înfiinţarea
albinăritului pe Domeniile Coroanei", de Ion Kalinderu.
Alături de cărţile apicole menţionate anterior, un rol deosebit în
informarea şi pregătirea apicultorilor au avut şi publicaţiile periodice, dintre
care amintim:
• în 1873, la Buziaş, Asociaţia apicultorilor din Banat, editează revista
„Apicultorul”, în limba maghiară şi germană;
Apicultura în • în 1889, la Sânicolaul Mare, apare prima revistă de apicultură în limba
perioada de română, tipărită cu litere latine, "Apicultorul şi economul român”;
tranziţie • în 1916 apare unui catalog apicol intitulat „Stupăria model" ;
• în 1916, apare „Revista Naţională de Apicultură”, urmare a solicitărilor făcute
de apicultorii reuniţi la primul Congres Apicol al Societăţii Naţionale de
apicultură, din 1915, de la Bucureşti. Această revistă şi-a întrerupt activitatea,
din cauza războiului, reapărând în 1919 şi continuându-şi activitatea până în
1925, când se realizează unificarea Societăţii Naţionale de Apicultură cu
Societatea Centrală de Apicultură şi apare revista „România apicolă”.
România deţinea, în anul 1989, un efectiv de 1.418.000 familii de

albine, iar producţia de miere pe familia de albine era de 8,5 kg.
Un moment important în evoluţia apiculturii româneşti îl constituie

reorganizarea, în anul 1957, a Asociaţiei Crescătorilor de Albine care, pe lângă
activitatea de îndrumare tehnică, de instruire şi de propagandă apicolă, a fost
orientată şi în direcţia prestării de activităţi economice de producţie prin
Combinatul apicol, asigurându-se astfel baza tehnicomaterială pentru dotarea şi
aprovizionarea apicultorilor. În acelaşi an se înfiinţează Staţiunea Centrală
pentru Apicultură şi Sericicultură, prin unificarea într-o singură instituţie a
secţiei de apicultură din Institutul de Cercetări Zootehnice şi a celei de
sericicultură, care funcţiona în Institutul de Cercetări Agronomice.
În anul 1971 se înfiinţează Centrul de Studii, Proiectări şi Învăţământ

Apicol, în subordinea Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. Anul
1974 a reprezentat un moment important pentru cercetarea ştiinţifică din
apicultura românească, prin înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru
Apicultură, în cadrul Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. Acest
institut a reunit secţia de apicultură din Staţiunea Centrală pentru Apicultură şi
Sericicultură cu Centrul de Studii, Proiectări şi Învăţământ Apicol al Asociaţiei
Crescătorilor de Albine.
În perioada anterioară anului 1989, profesionişti erau consideraţi

apicultorii care lucrau în stupinele sectorului de stat (în fostele întreprinderi
agricole de stat existau 20 de ferme apicole), în stupinele fostelor cooperative
agricole de producţie sau în silvicultură (în aceste unităţi, care formau sectorul
cooperatist al apiculturii, era cuprins circa 15% din patrimoniul naţional
apicol). De regulă, un apicultor profesionist deservea o stupină formată din
circa 150 de familii, alături de acesta aflându-se, frecvent, un „ajutor de
14
Apicultura
apicultor" angajat temporar în sezonul activ.
În ultimul deceniu al secolului XX, urmare a reorganizării vieţii

economice pe principiile economiei de piaţă, sectorul apicol (de stat şi
cooperatist), similar tuturor sectoarelor de activitate economică, s-a
dezorganizat, fapt care a determinat desfiinţarea a numeroase exploataţii
apicole şi reducerea, respectiv pierderea efectivelor. Prin modificarea
structurilor economice, prin crearea posibilităţilor de realizare a unor profituri
imediate din alte activităţi, sau înregistrat numeroase cazuri de renunţare la
practicarea apiculturii, îndeosebi în cazul micilor apicultori. Acestea reprezintă
cauzele principale care au determinat scăderea efectivului familiilor de albine
din toate judeţele ţării.
Evoluţia efectivelor de albine şi a producţiei de miere în România
Anii Familii de albine Producţia de miere Producţia medie

(mii) (tone) pe familie (kg)
1989 1418 12124 8,5
1990 1201 10579 8,8
1991 1091 8279 7,6
1992 1207 10410 8,6
1993 780 9936 12,7
1994 759 9820 12,9
1995 747 10434 13,9
1996 696 11157 16,0
1997 656 10543 16,1
1998 626 10199 16,3
1999 620 11153 18,0
2000 614 11746 19,1
2001 744,8 12598 17,0
2002 781,0 13434 17,2
2003 849,0 19007 22,4
2004 889,3 19150 21,6
2005 925 17704 19,2
2008 1000 20037
2009 1101 21500
2010 1280 23700
2011 1206 21000
2012 1253 10000
Sursa: Asociaţia Crescătorilor de Albine, MADR- 2012
Dacă în anul 1989 efectivele de albine înregistrau un număr de

1.418.000 familii, cu o producţie medie de 8,5 kg/familie (rezultând o producţie
Perspectivele
totală de 12.124 tone miere), în anul 2004, în condiţiile scăderii efectivelor,
dezvoltării
apiculturii în producţia medie a ajuns la 21,6 kg/familie, demonstrând progresele înregistrate
România în ultimii ani.
Din totalul familiilor de albine din ţara noastră, 99% se află în posesia
crescătorilor privaţi (persoane fizice, care nu sunt înregistrate ca firme), iar 1%
sunt în posesia ocoalelor silvice, şcolilor, universităţilor, institutelor şi
staţiunilor de cercetări apicole.
Evoluţia patrimoniului apicol al României a înregistrat, în perioada

15
Apicultura
1990-2003, trei etape5 (5Chirilă Aurelia, Patruică, Silvia, Tehnologii apicole

moderne. Stupăritul pastoral, Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă,
MAPDR, 2005) distincte, şi anume:
• etapa 1990-1993, când patrimoniul apicol aproape s-a înjumătăţit, dispărând
un număr de 638 mii familii de albine, în special din fostele unităţi apicole de
stat şi cooperatiste;
• etapa 1993-2000, când au mai dispărut din patrimoniul apicol încă 166 mii
familii de albine, în totalitate din sectorul privat. Însumate, pierderile totale din
cele două etape au însumat 804 mii familii de albine;
• etapa 2000-2003, când s-a înregistrat o creştere a efectivului apicol cu 225 mii
familii de albine, cu un ritm mediu anual de creştere de 75 mii familii.
Scăderea efectivelor familii de albine s-a datorat, în special, următoarelor

cauze:
• lichidarea sectorului cooperatist;

• desfiinţarea stupinelor din sectorul de stat (I.A.S. şi silvic);
• renunţarea la activitatea de creştere a albinelor a unui număr mare de
apicultori (peste 40.000) care deţineau exploataţii mici (1-10 familii de albine),
la care activitatea a fost şi este nerentabilă;
• creşterea preţurilor la carburanţi, biostimulatori, medicamente de uz apicol,
utilaje etc.;
• menţinerea preţului redus la produsele apicole, datorită puterii de cumpărare
reduse a unui segment important al populaţiei;
• lipsa totală a subvenţionării producătorilor apicoli de la bugetul statului, până
în anul 2002.
Un rol însemnat în dezvoltarea apiculturii l-a avut, şi în perioada de

tranziţie, Asociaţia Crescătorilor de Albine din România, care s-a reorganizat
într-o structură teritorială cu filiale judeţene, în care a fost cuprinsă marea
majoritate a crescătorilor de albine din întreaga ţară. La nivelul fiecărei filiale
judeţene funcţionează câte o societate comercială, care preia produsele apicole
realizate de producători în stupinele proprii şi asigură aprovizionarea
crescătorilor cu utilaje, instalaţii şi materiale apicole realizate de S.C.
Complexul apicol S.A. şi S.C. Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru
Apicultură S.A.
Perioada actuală poate fi caracterizată printr-o dezvoltare fără precedent

a apiculturii. Astfel, apicultura din România se situează, în prezent, pe primele
locuri în Europa şi pe plan mondial în ceea ce priveşte producţia apicolă.
Creşterea efectivelor şi a producţiei apicole sunt datorate, în principal,
următoarelor elemente:
• crearea unui cadru organizatoric solid, prin înfiinţarea Asociaţiei Crescătorilor
de Albine din România, care, prin integrarea apiculturii pe verticală şi
orizontală a devenit un organism dinamizator al întregii activităţi apicole din
ţara noastră;
• amplificarea cercetărilor ştiinţifice în apicultură, prin înfiinţarea, în 1974, a
Institutului de Cercetări şi Producţie pentru Apicultură;
16
Apicultura
• organizarea unor acţiuni corelate privind prevenirea şi combaterea bolilor la

albine;
• organizarea valorificării bazei melifere prin stupăritul pastoral.
Apicultura,
ramură a Din punct de vedere valoric, apicultura deţine, în economia naţională,
zootehniei valori absolute mici, în comparaţie cu alte subramuri ale producţiei animaliere.
In România, valoarea produselor apicole naturale comercializate reprezintă,
conform statisticilor recente, mai puţin de două procente din valoarea
producţiei animaliere. Importanţa economică a acestor produse este însă mult
mai mare, dacă avem în vedere creşterea valorii lor prin industrializare,
utilizarea ca materie primă la fabricarea a numeroase produse alimentare,
medicamentoase, energovitalizante, cosmetice.
În Programul de Dezvoltare a Agriculturii s-au prevăzut, pentru

apicultură, obiective de creştere a efectivului de albine şi de modernizare a
tehnologiei de creştere a acestora, în paralel cu sporirea efectivului de albine şi,
implicit, a producţiei de miere şi a disponibilităţilor de export. Alături de aceste
obiective generale, sunt considerate şi o serie de obiective derivate privind
dezvoltarea apiculturii, şi anume: ameliorarea genetică a albinei româneşti;
aplicarea metodelor noi de creştere şi întreţinere a familiilor de albine;
practicarea raţională pe scară lărgită a stupăritului pastoral etc. Îndeplinirea
tuturor acestor obiective are ca scop final creşterea eficienţei economice a
produselor apicole.
Apicultura, ramură a zootehniei cu vechi şi bogate tradiţii în România,

poate înregistra o dezvoltare adevărată şi o creştere economică viabilă în etapa
actuală numai în condiţiile funcţionării în conformitate cu principiile economiei
de piaţă. În apicultură profitul nu este reprezentat doar de profitul direct realizat
de stupar, ci mai ales de profitul rezultat din agricultură, obţinut în urma
sporurilor de recoltă datorate polenizării.
Apicultura românească, în care proprietatea privată este predominantă,

se supune, în prezent, rigorilor economiei de piaţă. În consecinţă, deşi se
manifestă o serie de probleme şi disfuncţionalităţi (cum ar fi preţul scăzut al
mierii la export, dar şi pe piaţa internă), au loc permanent ajustări structurale,
astfel încât produsele şi serviciile – obţinute şi oferite - să reziste şi să facă faţă
presiunilor competitive ale pieţei europene şi mondiale.
Deşi România are un potenţial apicol substanţial, sectorul este

confruntat în prezent cu o serie de obstacole, dintre care cele mai importante
sunt: înzestrarea tehnică precară; absenţa subvenţionării sau subvenţionarea
necorespunzătoare a producţiei apicole; dependenţa de munca manuală şi de
capriciile vremii; productivitatea muncii extrem de scăzută etc.
Perioada de tranziţie în domeniul apiculturii a avut următorul specific:

pe de o parte dezvoltarea stupinelor semiprofesioniste şi profesioniste, cu
activitate intensă, al cărei scop principal îl constituie realizarea de profit, prin
17
Apicultura
creşterea producţiei de miere pe familia de albine şi reducerea costurilor pe

unitatea de produs, iar pe de altă parte diminuarea stupinelor mici deţinute de
apicultorii amatori, a căror activitate este nerentabilă. De asemenea, în ultimii
ani, un număr din ce în ce mai mare de tineri s-au orientat către practicarea
apiculturii, confirmând astfel tendinţele de relansare ale sectorului.
În condiţiile trecerii de la economia centralizată la economia de piaţă,

s-a manifestat trecerea de la amatorism la apicultura profesionistă, îmbinarea
tradiţiei cu elementele de modernitate făcându-se în condiţiile în care
reglementările din apicultura românească sunt corelate cu cerinţele integrării în
Uniunea Europeană.
Tipuri de exploataţie apicolă
Tipul stupinei Mică Mijlocie Mare

Categoria apicultorului Amator Semiprofesionist Profesionist
Tipul de exploataţie Exploataţie familială Fermă Fermă sau societate
comercială
Familii de albine în 50 minimum în 51-150 în România; Peste 600**
întreţinere România; 100-600 în alte ţări
până la 80-100 în alte ţări
Modalitatea asigurării Prin activităţi proprii de Prin achiziţie de la Prin achiziţie de la
materialului creştere sau din achiziţie unităţi specializate unităţi specializate
reproducător
Forţa de muncă Proprie Proprie/salariată Salariată
Volumul de muncă Variabil, de obicei la Sub 2000 2000-2400
anual (ore) sfârşit de săptămână
Statutul juridic Persoană fizică Persoană fizică sau Persoană juridică
juridică
Motivaţia producţiei Completarea bugetului Profit, servicii Subzistenţă, servicii,
familiei, ocazional (polenizare) profit
ocuparea timpului liber
Perspectivă Dezvoltare Concentrare, Restructurare,
specializare, Specializare
diversificare
Alte caracteristici Nu are posibilitatea Apicultura este a doua Practică o apicultură
practicării apiculturii în profesie. Poate în
sistem industrial. practica o apicultură Sistem industrial
Amatorul cu stupină modernă, cu autentic, cu
mică (până la 20-25 mecanizarea lucrărilor mecanizarea în
familii de albine) asigură de volum. Nu este totalitate a lucrărilor
consumul familial de rentabil să-şi de volum.
produse apicole, prelucreze singur Prelucrează produsele
realizând un excedent din produsele stupului, apicole şi le vinde
care îşi acoperă datorită investiţiilor prin magazine proprii
cheltuielile. mari pe care ar trebui sau specializate.
Recuperează, de cele mai să le facă. Întreţine familia din
multe ori, cea mai mare veniturile obţinute.
parte din cheltuieli.
Apicultorul cu mai mult
de 35 de familii îşi
valorifică surplusul de
produse apicole, de cele
mai multe ori, pe plan
local, asigurând un venit
suplimentar la bugetul
familial.*
Sursa: Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness, Timişoara, 2005; * Nu se iau în calcul
micii apicultori, care practică un stupărit de plăcere. **În SUA, apicultorul cu peste 640 de familii este
definit „commercial beekeeper”, în traducere liberă apicultor industrial. În România, foarte puţine
exploataţii apicole depăşesc ca dimensiune 150 familii de albine.
Apicultura este practicată, în prezent, de persoane aparţinând unor
diverse categorii socio-profesionale şi grupe de vârstă, fiind considerată un
18
Apicultura
domeniu de interes naţional.

Apicultura în
perioada Deoarece apicultura este departe de a fi atins nivelul maxim de
actuală dezvoltare, sunt stabilite unele măsuri de strategie sectorială la nivel naţional,
structurate în concordanţă cu tendinţele europene şi mondiale.
Transformările caracteristice economiei de piaţă au remodelat acest
sector al zootehniei începând cu anul 1990, structura sa fiind în curs de
definire, clarificare şi obţinere a unei identităţii specifice. O analiză punctuală a
tipurilor de exploataţie apicolă este prezentată în tabelul de mai sus.
În perioada actuală şi în perspectivă, accentul se pune pe intensificarea

şi diversificarea producţiei, creşterea efectivelor de familii de albine şi a
performanţelor biologice şi productive, asigurarea calităţii producţiei şi
armonizarea legislaţiei autohtone din domeniu cu reglementările Uniunii
Europene. De asemenea, stringenţa creşterii competitivităţii va determina o
accelerare a procesului de concentrarea activităţilor de creştere a albinelor şi
realizare a produselor apicole.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Care sunt perspectivele dezvoltării apiculturii în România?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 16.
1.2 Insemnătatea albinelor în natură
Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează

omului importante produse, cum sunt: mierea, ceara, polenul, păstura,
lăptişorul, propolisul, veninul şi apilarnilul, iar prin polenizarea
suplimentară selectiv încrucişată a plantelor agricole entomofile,
însemnate sporuri de producţie şi de calitate superioară.
Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare
valoare biologică şi calorică (3,350 kcal). S-a stabilit că sub aspect caloric,
un kilogram de miere echivalează cu 1,450 kg pâine, 2,370 kg carne de
vită, 3,930 kg carne de peşte, 4,700 litri lapte de vacă, 6 kg mere sau 50
ouă. Mierea este un produs uşor asimilabil, întrucât albinele, prin procesul
19
Apicultura
biochimic de invertire, au transformat zaharoza în cei doi componenţi ai

săi, în glucoză şi fructoză, astfel că ea este, practic, digerată.
Datorită conţinutului său în inhibină, mierea prezintă reale

proprietăţi bactericide. Ea s-a folosit de romani pentru conservarea
vânatului în stare crudă, cât şi la îmbălsămare. Aristotel şi Alexandru
Macedon au fost îmbălsămaţi cu miere. Şi azi se foloseşte în afecţiuni
pulmonare, cardiace, gastrice, hepatice, cutanate, oculare, tratarea
nevrozelor.
Produsele
albinelor Mierea este apreciată şi datorită acţiunii sale antitoxice. S-a stabilit,
de exemplu, că în cazul intoxicaţiilor cu ciuperci, glicemia scade de la 1
g/l la cg/l, situaţie în care, dacă bolnavilor li se administrează ceaiuri cu
miere, aceştia sunt salvaţi de la moarte.
Unele cercetări efectuate în S.U.A., cât şi la noi în ţară, au stabilit

că o soluţie de 25% miere stimulează înrădăcinarea butaşilor, iar în cazul
tratării seminţelor de sfeclă timp de 4 ore cu o soluţie de 1%, producţia la
hectar se triplează.
Ceara este un produs deosebit de important, ce serveşte la

producerea fagurilor artificiali şi ca materie primă în peste 40 de industrii,
dintre care amintim: electrotehnică, radiotehnică, aviaţie, textilă, pielărie,
optică, farmaceutică ş.a.
Polenul, prin valoarea sa compoziţională, reprezintă unul dintre

cele mai importante produse apicole, fiind mult mai apreciat pentru
însuşirile sale terapeutice, fapt pentru care reţine tot mai mult atenţia
nutriţioniştilor, medicilor, şi chiar masei largi de consumatori.
Păstura reprezintă polenul depozitat şi fermentat în celule, ce se

recuperează din fagurii de reformă. Prezintă proprietăţi terapeutice
asemănătoare polenului.
Propolisul este un produs cules de albine de pe mugurii unor

arbori, mai ales de pe cei de plop şi castan. Apilarnilul este un produs
nou, de concepţie românească, preparat din larve de trântor.
În procesul evoluţiei, plantele au suferit adaptări pentru polenizarea

selectiv-încrucişată cu insectele. Primul care a constatat importanţa
polenizării plantelor cu ajutorul albinelor a fost Konrad Sprengel, care, în
Polenizarea anul 1811, în urma observaţiilor efectuate, elaborează o valoroasă lucrare
în acest domeniu. Fundamentarea ştiinţifică a importanţei polenizării
încrucişate îi revine lui Charles Darwin, care timp de 11 ani a experimentat
efectul polenizării pe 57 de specii de plante, experienţe în urma cărora
constată că autopolenizarea are efecte negative, concretizate prin
fecunditate, producţii mici şi prin scăderea vitalităţii plantelor.
Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de

20
Apicultura
recoltă obţinute în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor

întrece de 10-15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.
Importanţa polenizării suplimentare a plantelor agricole entomofile

cu ajutorul albinelor, creşte şi mai mult în condiţiile intensivizării
agriculturii, când, datorită folosirii pesticidelor, entomofauna naturală este
distrusă.
Albinele reprezintă un element de echilibru ecologic, asigurând

polenizarea a circa 85%din plantele entomofile existente.

Argumentaţi importanţa polenizării plantelor cu ajutorul albinelor.
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

În loc de
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.
1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Prezentaţi în maxim o pagină importanţa şi etape ale dezvoltarii apiculturii

în România.
21
Apicultura
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
Perspectivele dezvoltării apiculturii în România:
Importanţa economică a produselor apicole este dată de creşterea valorii
lor prin industrializare, utilizarea ca materie primă la fabricarea a
numeroase produse alimentare, medicamentoase, energovitalizante,
cosmetice;
Capitolul Apicultură din Programul de Dezvoltare a Agriculturii descrie
obiective de creştere a efectivului de albine, de modernizare a
tehnologiei de creştere a acestora, în paralel cu sporirea efectivului de
albine şi, implicit, a producţiei de miere şi a disponibilităţilor de export.
În apicultură profitul nu este reprezentat doar de profitul direct realizat de
stupar, ci mai ales de profitul rezultat din agricultură, obţinut în urma
sporurilor de recoltă datorate polenizării.
În perioada actuală şi în perspectivă accentul se pune pe intensificarea şi
diversificarea producţiei, creşterea efectivelor de familii de albine şi a
performanţelor biologice şi productive, asigurarea calităţii producţiei şi
armonizarea legislaţiei autohtone din domeniu cu reglementările
Uniunii Europene. Stringenţa creşterii competitivităţii va determina o
accelerare a procesului de concentrare a activităţilor de creştere a
albinelor şi realizare a produselor apicole.
Răspuns 1.2
Importanţa polenizării plantelor cu ajutorul albinelor:
 În procesul evoluţiei, plantele au suferit adaptări pentru polenizarea
selectiv-încrucişată cu insectele.
 Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă
obţinute în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor
întrece de 10-15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.
Importanţa polenizării suplimentare a plantelor agricole entomofile cu
ajutorul albinelor, creşte şi mai mult în condiţiile intensivizării
agriculturii, când, datorită folosirii pesticidelor, entomofauna naturală
este distrusă.
 Albinele reprezintă un element de echilibru ecologic, asigurând polenizarea
a circa 85%din plantele entomofile existente.
1. Antonescu, C. , Albinele şi noi, Redacţia publicaţiilor apicole, Bucureşti,

1979;
2. Avetisian, G.A., Apicultura, Editura Apimondia, 1978;
3. Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness, Timişoara, 2005;
4. Cîrnu, L, Roman, Gh., Din viaţa albinelor, Editura Ceres, Bucureşti, 1986;
5. Hristea, C.L., Stupăritul, Cartea Românească, Bucureşti, 1943;
6. Mărghitaş, L.A., Albinele şi produselelor, Editura Ceres, Bucureşti, 2005
22
Apicultura
Reproducerea albinelor
BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE
Cuprins Pagina

2.1 Sistematica zoologică a albinelor ………………………………………….................... 18
2.2 Componenţa familiei de albine ……………………………………………................... 19
2.3 Cuibul albinelor………………………………………………………………………… 21
23
APICULTURA
 enunţarea elementelor de sistematică zoologică a albinei

melifere
 însuşirea componenţei familiei de albine;
 înţelegerea modului în care albinele îşi construiesc cuibul
2.1 Sistematica zoologică a albinelor
Albinele melifere fac parte din:
 Regnul: Animalia
 Subregnul: Nevertebrate
Albina meliferă  Încrengătura: Artropode
 Subîncrengătura: Mandibulate
 Clasa: Insecta
 Subclasa: Pterigota
 Ordinul: Hymenoptera
 Subordinul: Apocrita
 Suprafamilia: Apoidae
 Familia: Apidae
 Subfamilia: Apinae
 Tribul: Apini
 Genul: Apis
Din aceeaşi familie Apidae mai fac parte: - bondarii

Bondar (Bombus),
albinele fără ac (Melipona şi Trigona), albinele solitare şi cele

parazitare.
Specii şi rase de albine

 Din genul Apis fac parte patru specii:
- albina indiană uriaşă, albina pitică galbenă, albina indiană şi
albina meliferă.
Albina indiană uriaşă (Apis dorsata Fabr.).
 cele mai mari dimensiuni corporale, albinele
lucrătoare - lungimea de 15-16 mm, iar matca 36-37
mm.
 Albinele au culoare galbenă şi pot zbura la două mii
Apis dorsata de metri altitudine.
 Răspândită în Ceylon, Borneo, Filipine, Iava şi Indochina.
 Construieşte un singur fagure (1,5/0,7 m) pe ramurile
copacilor, (înmagazina până la 35 de kg miere), cu gros. de
3 cm în partea inferioară şi până la 10 cm în cea sup., unde
se depune mierea. Celulele de albine lucrătoare, trântori şi
24
APICULTURA
mătci sunt de dimensiuni egale.

 Extrem de irascibilă (înţepătura mortală), instinct foarte
dezvoltat de roire şi migraţie.
 Nu se pretează pentru creşterea în stupi, fapt pentru care nu
prezintă importanţă economică.
Albina pitică galbenă (Apis floreea Fabr.).

 Este cea mai mică specie de albine, L= 5-6 mm la albinele
lucrătoare, 13 mm la matcă şi 12 mm la trântor, are culoare
galbenă, cu câte un inel alb pe segmentele abdominale.
 Este răspândită, în general, pe acelaşi areal ca şi albina
uriaşă indiană, dar la altitudini > 500 m.
Albina indiană (Apis cerana Fabr.).

 Specie mai evoluată, face trecerea spre albinele melifere,
cu care se aseamănă foarte mult, fiind totuşi mai mică decât
acestea.
 Mătcile au culoare castanie-închis, albinele lucrătoare
galbenă-deschis şi trântorii au corpul colorat în negru.
 Este răspândită în India, China, Japonia şi Orientul
Federaţiei Ruse.
 Albinele sunt foarte rascibile, permit intervenţia omului
fără mască şi fum, propolizează mai puţin, nu acoperă
crăpăturile din stup, matca nu depune ouăle în mijlocul
celulei, când sunt tulburate (lovirea stupului, ridicarea
capacului, scuturarea de pe rame etc.) devin uşor agresive
şi emit un şuierat specific numit schimmering.
Albina meliferă (Apis mellifera L.).
 ea mai mare arie de răspândire pe toate continentele, îşi
Apis floreea Fabr. construieşte cuibul din mai mulţi faguri cu celule de formă
hexagonală, unde îşi adună rezerve mari de miere, care, în
mod obişnuit, depăşesc cu mult necesarul lor de hrană, fapt
pentru care prezintă cea mai mare importanţă economică.
 Celulele de matcă sunt mai mari, au forma unei „ghinde”,
fiind în număr de 20-30. Celulele de lucrătoare sunt mai
mici decât cele de trântori, ambele având forma
hexagonală.
 Albinele lucrătoare au L= 9-14 mm, mătcile 15-30 mm,
Apis cerana Fabr. trântorii 13-16 mm.
 Este relativ rascibilă şi foarte bine adaptată condiţiilor de
formare.
 Ca urmare a adaptării la condiţiile de viaţă foarte diferite,
albinele melifere prezintă variabilitate foarte mare, care a
condus la formarea a numeroase subspecii şi varietăţi, ce se
pot categorisi în trei grupe: rase europene, rase africane şi
rase orientale.
~Rase africane~
 Albina egipteană (Apis mellifera lamarkii Cockerell
sinonim fasciata Latr.).
25
APICULTURA
- subspecie care face trecerea între albinele africane şi cele

europene
- răspândită pe Valea Nilului şi pe ţărmurile Mării Roşii.
- încrucişată cu majoritatea albinele europene, dă metişi de
primă generaţie excepţional de valoroşi, cu exceptia albinei
italiane, produşii rezultati fiind foarte irascibili.
 Albina galbenă africană (Apis mellifera adansonii Latr.).

- răspândită în Africa Centrală
- are corp mic, abdomenul de culoare galbenă.
- productivă: producţii € (35-40 kg miere), foarte irascibilă,
instinct de roire şi migraţie foarte dezvoltat, → importanţă
economică strict locală.
- Importată în Brazilia şi X cu albina locală de origine
europeană → hibridul „albina braziliană”, care roieşte mult,
vagabondează şi este foarte agresivă.
 Albina telică (Apis mellifera intermissa B. Reep.).

- răspândită în zona Tunisia, Algeria, Maroc
- mărime asemănătoare cu albinele europene, culoare
închisă, aproape neagră şi abdomen cu foarte puţini perişori.
- este imună la boala puietului, numită „loca”.
Apis mellifera
intermissa  Albina sud-africană (Apis mellifera capensis Escholtz).
- răspândită în zona Capului Bunei Speranţe.
- producţiilor mici de miere → importanţă economică
scăzută.
 Albina de Madagascar (Apis mellifera unicolor Latr.).

- răspândită în Madagascar, este mică, de culoare neagră,
este considerată rasă pură, fiind izolată complet de contactul cu
albine din alte rase.
- instinct de roire foarte accentuat, producţie mică de miere.
~Rase orientale~
 Albina cipriotă (Apis mellifera cypria Poll.).
- în insula Cipru, aseamănătoare ca mărime şi culoare (galbenă)
cu albina italiană, de care se deosebeşte prin faptul că este foarte
irascibilă, putându-se lucra numai cu mănuşi, întrucât fumul le
irită.
 Albina siriană (Apis mellifera syriaca V. Buttel – R.).

- în sudul Siriei şi Liban, mai mare decât albina egipteană.
- are mătci foarte prolifice, → familii foarte puternice, cu
producţii mari de miere.
 Albina israeliană
- este productivă, mătcile prolifice, care apără cuibul, puţin
predispusă la roire, rezistenta la intemperii, economisesc rezervele
de hrană.
26
APICULTURA
 Albina iraniană (Apis mellifera meda Sker.)

- răspândită în nordul, nord-estul Siriei, în Turcia
- asemănătoare cu rasa caucaziană galbenă de şes.
~Rase europene~
 Albina carnioliană (Apis mellifera carnica Polm.).
- originară din estul Munţilor Alpi, de unde s-a răspândit,
datorită însuşirilor productive valoroase.
- lucrătoarele şi trântorii au culoare brună-închis, mătcile au
frecvent zone colorate în galben, prezentând pe sternite perişori
argintii.
Apis mellifera - se dezvoltă rapid primăvara, însuşire ce scade în intensitate
carnica vara; colonii slăbite iarna, cu o curbă a evoluţiei coloniei abruptă.
- inclinaţie accentuată pentru roit
- rasă productivă, uşor de crescut, rascibilă.
Albina italiană (Apis mellifera ligustica Spin).

- culoare galbenă şi trompa mai mică decât la albina
carnioliană.
mătcile sunt foarte prolifice, → determină obţinerea de familii
puternice, producţii ridicate, → s-a răspândit în zonele cu climat
Apis mellifera
mai cald.
ligustica
- în regiunile mai reci, albina italiană nu se adaptează, întrucât
are o rezistenţă scăzută la iernare, iar pe timpul verii nu sesizează
venirea ploilor, albinele fiind surprinse pe câmp, înregistrându-se
astfel mari pierderi.
Albina neagră (Apis mellifera mellifera L.) răspândită în cea

mai mare parte a Europei (Franţa, Germania, Anglia, Olanda şi
Apis mellifera Peninsula Scandinavă). Culoarea corpului brună-închis, uniformă
mellifera la mătci, iar chitinei este neagră. Este o albină irascibilă, cu colonii
medii ca mărime, înclinaţie spre roit.
Albina caucaziană
 Sură de munte (Apis mellifera caucasica Gorb.).
- subspecie foarte bine adaptată condiţiilor de
munte, efectuând zboruri şi în condiţii de temperatură mai scăzută
şi chiar pe timp de ceaţă.
- are cea mai lungă trompă dintre toate rasele, 6,5-
6,2 mm, este o bună polenizatoare pentru trifoi şi lucernă.
- este cea mai rascibilă dintre toate rasele,
prezentând un instinct de roire redus şi o producţie foarte bună →
s-a răspândit şi în America de Nord.
Apis mellifera - comparativ cu rasa carpatină, are un
caucasica comportament mai irascibil, este mai predispusă la furt şi
propolizează mai puternic (inclusiv urdinişul).
 Galbenă de şes (Apis mellifera remipes Gerst.).
- în regiunile din sud ale Caucazului (Armenia, Iran
şi Anatolia),
- albină foarte rascibilă, observându-se cazuri
frecvente de convieţuire a două mătci în aceeaşi familie.
27
APICULTURA
Albina carpatină (Apis mellifera carpatica Foti)

 formată în condiţiile specifice de clima, relief şi baza
melifera din Româia.
 are trei varietăţi: de câmpie, de deal şi de munte.
 se aseamănă cu albina caucaziană de munte, iar varietatea
din Câmpia Dunării, cu albina italiană.
 trompa: L= - 6,30 mm la albinele din Pod.Moldovei şi
Câmpia Dunării
- 6,35 mm la cele din Câmpia Vestică a ţării
- 6,44 mm la populaţia din Podişul
Transilvaniei (însuşire care o situează între albinele sure de munte
caucaziene şi cele italiene).
 comportament foarte liniştit pe faguri în timpul cercetării,
permiţând, în general, intervenţia omului chiar şi fără
folosirea fumului.
 puţin predispusă la furt, un instinct moderat de roire. În
Apis mellifera timpul roirii, clădeşte cca. 30-50 botci, excepţional 200.
carpatica  predispoziţie accentuată pentru blocarea fagurilor cu miere,
particularitate biologică ce îngreunează întreţinerea sa în
stupi orizontali şi propolizează slab cuibul.
 albină productivă, producţia de miere record a fost de 160
kg pe familie.
 bine adaptată la condiţiile din ţara noastră, sesizează
venirea ploilor, albinele reîntorcându-se la stup fără a fi
surprinse de ploi pe câmp.
 importată în Argentina, s-a comportat mai bine decât albina
locală.
Rasa hibrid Buckfast

 obţinută prin încrucişarea rasei locale Mellifera din Marea
Britanie şi Ligustica, în decursul unei munci de selecţie de
50 de ani, de către fraţii Kehrle.
 fenotipic, de aseamănă cu Ligustica, fiind de culoare maro-
închis.
 foarte iubitoare de puiet, pe care îl îngrijeşte până in
august-septembrie.
 tendinţă slabă pentru roit, rascibilitate pronunţată, activitate
eficientă în stup.
 încep activitatea mai târziu primăvara, necesitând
asigurarea toamna a unui material reproductiv adecvat.
 în unele zone ale Germaniei, răspândire de pâna la 50%
 mătci Buckfast × trântori Carnica → albine rascibile (din
hibrid Buckfast experienţe efectuate în cercetarea apicolă)
albine Buckfast, Carnica × albine nordice → albine agresive, uşor
roitoare
28
APICULTURA

Încadraţi în sistematica zoologică albina meliferă.
2.2 Componenţa familiei de albine
Familia de albine este compusa din 30.000-50.000 indivizi.

Colonia albinelor are nevoie pentru a funcţiona normal de cele trei
componente: matca, un număr de trântori şi o „armată” mai mică
sau mai mare de albine lucrătoare. Toate acestea sunt capabile să
asigure reproducerea puietului. Trântorii lipsesc iarna. Pentru buna
întreţinere a unei colonii funcţionale, cele trei componente se
completează reciproc. Fiecăreia îi revine pe parcursul anului o
anumită sarcină, care este indispensabilă continuităţii coloniei.
Matca
Matca întrece în mărime trantorul si lucratoarea, dar nu
este aşa de lată ca şi trântorul. Partea din spate seamănă cu a unei
Componenţa familiei de viespi, iar mişcările ei par lente decat cele ale lucratoarei. În raport
albine cu lungimea corpului, aripile ei sunt mai scurte decât ale albinei
lucrătoare şi ale trântorului. În stup îi revine sarcina să depună ouă,
fiind unica femelă apta de reproductie. Păstrarea ei este
indispensabilă pentru reproducerea comunităţii de albine şi, în
special, pentru înlocuirea albinelor moarte în lunile de vară, în
perioada culesului. Pentru aceasta este necesar să fie depuse 1500-
3000 de ouă pe zi, masa acestora fiind aproape triplul greutatii ei.
Pentru ca mătcile să aibă şi să păstreze această capacitate, trebuie
îndeplinite următoarele cerinţe: o creştere în raporturi normale, o
împerechere satisfăcătoare şi o hrănire suficientă a mătcii de către
albinele lucratoare.
Matca provine, ca şi lucrătoarele, dintr-un ou fecundat,
dispus într-o alveolă mare, alveola mătcii. Larva eclozată este
hrănită cu o hrană specială, laptisorul, şi se dezvoltă astfel, în 16-
17 zile, de la ou la matcă - la care organele sexuale sunt complet
formate. Lucratoarele inconjoara in permanenta matca si au sarcini
bine stabilite, astfel: albinele tinere de 10-12 zileo hranesc cu
laptisor de matca, cele de pana la 36 de zile o mangaie si ling de pe
abdomenul matcii „substanta de matca” secretata de glandele
Matcă mandibulare. Acest feromon va fi distribuit tuturor albinelor prin
schimburile de hrana, pentru a face cunoscuta perzenta matcii in
stup.
Fără matcă, familia din stup devine foarte agitată, doar
lucratoarele-doici rămânând să îngrijească puietul. Celelalte se
împrăştie pe pereţii stupului, emit sunete specifice şi încep
constuirea botcilor. Prin introducerea unei mătci, liniştea se
restabileşte şi albinele socializează: o mângaie, o hrănesc, o curăţă
şi distrug botcile începute.
Durata de viaţă a mătcilor este, în medie, de 3-4 ani. După 2-
29
APICULTURA
4 ani de pontă în acelaşi stup, sau succesiv în 2-3 stupi în cazul

roilor, cantitatea de spermatozoizi deţinuţi de matcă se epuizează şi
ea va depune numai ouă de trântori, devenind trântoriţă, familia
fiind pierdută, dacă nu se intervine la timp. În scurt timp,
lucrătoarele vor creşte din ultimele ouă fecundate una sau mai
multe mătci.
Ramă cu puiet cu varietate de celule: celule cu puiet necăpăcit

(conţinând ouă şi larve), celule cu nectar şi celule cu puiet căpăcite
(conţin pupe).
 Înlocuirea fără roire a unei mătci bătrâne cu fiica sa este

un caracter ereditar. La unele rase, coabitarea celor două mătci
este posibilă toată iarna, cea bătrână dispărând primăvara.
 Se poate determina vârsta şi starea de sănătate a mătci,
chiar fără a o vedea, doar prin aprecierea puietului. O suprafaţă
întinsă şi compactă de puiet căpăcit, reprezintă munca unei mătci
tinere şi viguroase, cu o familie sănătoasă. Spaţii goale pe rama de
puiet, intercalarea larvelor de vârste diferite printre puietul căpăcit,
sunt semnele activităţii unei mătci bătrâne, cu o familie bolnavă.
Rama cu puiet şi matcă
Zborul nupţial, sau fertilizarea artificială

La circa 8-10 zile după eclozare, matca părăseşte stupul
pentru zborul nupţial, nu înainte de a fi efectuat zboruri de
orientare pentru a-şi întipări în minte împrejurimile. Prin
împerechere, matca primeşte spermatozoizii necesari. Aceştia sunt
ţinuţi vii ani de zile în punga spermatică prin oxigenare şi hrănire.
Matca caută o celulă În ultimii ani, procedeul însămânţării artificiale a mătcilor a fost
potrivită, goală desăvârşit şi completat. Pentru aceasta, este necesar un
instrumentar specific, steril şi multă abilitate care se dobândeşte în
ani.
- avantaje: - prin selectarea spermatozoizilor de
30
APICULTURA
la anumiţi trântori ai coloniilor, se obţine o împerechere controlată.

Într-o creştere selecţionată, acest procedeu este, uneori, necesar.
Depunerea ouălor
 După o însămânţare reuşită, naturală sau artificială, matca
începe după 2-3 zile să depună ouă, proces de maturare care se
încheie când ele sunt eliminate din trompele uterine în vagin, unde
sunt fecundate.
Matca verifica celula, daca  Pentru aceasta, din punga spermatică sunt eliberaţi câţiva
e goală si curată, spermatozoizi care pătrund în membrana oului. Conţinutul
introducându-si capul spermatozoidului se contopeşte cu cel al oului.
în ea  Albinele lucrătoare şi mătcile pot apărea numai din ouăle
fecundate. Matca poate, totuşi, depune şi ouă nefecundate, din
martie-aprilie până în iunie-iulie. Înainte şi după această
perioadă, matca depune, de regulă, numai ouă fecundate.
 Matca poate depune şi ouă fecundate în alveolele
lucrătoare şi ouă nefecundate în alveole de trântori, alternativ,
în câteva secunde; încă nu este destul de clar în ce mod se
goleşte vaginul atât de repede de spermatozoizi.
Matca işi inserează Trântorii

abdomenul  Masculii coloniilor de albine sunt mai voluminoşi şi mai
în celulă şi depune un ou la dezvoltaţi decât lucrătoarele sau mătcile. Trompa scurtă
baza ei comparativ cu cea a albinei lucrătoare, serveşte la primirea
hranei de la acestea şi, uneori, la aspirarea hranei din
alveole.
 Însămânţarea
 Trântorii au o singură sarcină:
- de a produce spermatozoizi şi de a se imperechea cu
matca. Trântorii şi mătcile se întâlnesc în locurile de adunare a
trântorilor, în afara stupului. Împerecherea are loc în anumite spaţii
destul de restrânse şi care rămân aceleaşi ani de zile. Explicaţia ar
fi ca aceste locuri prezintă un anumit nivel de radiaţii
electromagnetice (Mauthe, Horn, Lampeitl 1992).
 Trântorii şi mătcile zboară în scopul împerecherii la
distanţe de până la 10 km, de regulă, ziua. Împerecherea
Trântor are loc la aprox.10 m înălţime: trântorul îşi lasă canalul
ejacular ca „semn de împerechere” în vaginul albinei şi
cade mort la pământ.
 Acest semn de împerechere poate fi îndepărtat imediat, de
către următorul trântor. Astfel, matca îşi poate continua
zborul nupţial şi se împerecheaza în aceeaşi zi de 8-10 ori.
 Trântorul eclozează din ouă nefecundate (partenogeneză).
Până la eclozare trec 24 de zile. Trântorii recent eclozaţi
stau în repaus complet în cuib, la 35°C şi sunt hrăniţi de
lucrătoare în primele 4 zile, după care preiau hrana din
alveolele cu miere. În această perioadă are loc maturarea
spermatozoizilor. Din a opta zi, ies în zbor. Durata lor de
viaţă depinde de încetarea culesului şi de data perioadei de
împerechere şi este cuprinsă între 20 şi 50 de zile.
 În coloniile normal dezvoltate, trântorii se întâlnesc numai
31
APICULTURA
în lunile aprilie până în iulie-august, în număr de câteva

sute.
 Ei emit un feromon ce atrage matca virgină în zonele de
împerechere şi care „delimitează” culoarele de zbor.
 Deoarece trântorii nu contribuie la activităţile stupului, ei
nu mai sunt toleraţi începând din iulie. Sunt consideraţi inutili pe
perioada iernii şi, de aceea, sunt împiedicaţi să mai aibă acces la
hrană si sunt alungati, treptat. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
perioade de criză alimentară.
 În această situaţie lucrătoarele smulg chiar larvele de

trântori din alveole. Nu degeaba se vorbeşte despre măcelul
trântorilor. Cel care mai poate zbura şi nu mai are forţă, poate intra
Trântor recent eclozat în coloniile fără matcă sau în acelea care mai au încă o matcă
nefecundată.
 Trântorii mai pot ecloza şi din ouăle nefecundate ale
mătcilor virgine sau incomplet dezvoltate, sau din ouă depuse de
lucrătoare. Majoritatea acestor trântori sunt mult mai mici; ei pot
produce spermatozoizi vii şi formează aşa numitele „colonii cu
puiet de trântori”.
Lucrătoare inspectează un ou de După smulgerea oului cu

lucrătoare-ouătoare într-o celulă ajutorul mandibulelor,
de trântor lucrătoarea îl mănâncă
Albinele lucrătoare
 Cei mai mici şi mai harnici membri ai coloniei; formează
masa familiei de albine.
 Numărul lor variază în funcţie de sezon:
- la începutul primăverii 10.000-20.000
- vara circa 40.000-60.000 (50.000-80.000)
- toamna 20.000-30.000.
 Albinele lucrătoare sunt femele subdezvoltate, ale căror
ovare sunt formate, dar sunt mici şi, în general, nu produc ovule. O
excepţie o constituie colonia fără matcă şi fără posibilitatea de a
obţine una din puietul existent. În această situaţie, unele lucrătoare
depun ouă fără a fi fecundate, iar din acestea apar numai trântori.
 Lucrătoarele sunt perfect adaptate anatomo-morfologic
pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor necesare prosperităţii
coloniei: au o trompă prevăzută cu cea mai lungă limbă din castă,
picioarele prevăzute cu corbicule (paneraşe) pentru transportul
Lucrătoare mierii, glandele lor cerifere produc ceara, cu acul îşi apără cuibul,
prin produsul de secreţie al glandelor faringiene îşi hrănesc
puietul, cu ajutorul corpului adipos supravieţuiesc iarna.
 Durata de viaţă a lucrătoarelor:
32
APICULTURA
- În sezon activ (cresc puiet, clădesc faguri, culeg nectar şi polen)-

30-40 zile;
- Primăvară-toamnă (activitate mai redusă)- 40-60 zile.
- Cele ce eclozionează toamna, nu participă creşterea puietului şi
cele din familii orfane- 9-10 luni.
Ouă depuse de lucrătoare

într-o colonie fără matcă
Lucrătoare-doici îngrijind Lucrătoare-paznici

puietul
Transfer de nectar

Care este componenţa familiei de albine?
2.3 Cuibul albinelor
• Pentru construirea fagurilor, albinele melifere îşi produc

singure ceara mai ales în lunile aprilie – iunie/iulie, însă numai în
cazul unei alimentaţii bogate în hidraţi de carbon. O plăcuţă de
ceară cântăreşte 0,8 mg; pentru 1 kg ceară curată, o colonie are
nevoie de circa 1 milion de plăcuţe sau de solzişori de ceară.
Cele 4 perechi ale glandei • „Cuibul” - spaţiul în care familia de albine trăieşte şi se
cerifere de pe abdomenul reproduce - format din faguri clădiţi din ceara secretată de glandele
lucrătoarei, fiecare cu un cerifere ale lucrătoarei.
solz
nou de ceară albă. Solzii Construirea fagurilor
sunt detaşaţi iar ceara este • Dacă un roi de albine ajunge într-un stup gol fără rame sau
prelucrată în fagure cu faguri, el trebuie să-şi realizeze proprii faguri pentru a-şi asigura
ajutorul mandibulelor aprovizionarea.
• Fagurii vor fi construiţi de sus în jos. Albinele se înlănţuie în şir
33
APICULTURA
sau în ciochine, întotdeauna cu capul în sus şi secretă solzişori de

ceară. Cu picioarele din spate şi mandibulele ceara este frământată,
umezită, divizată în părţi corespunzătoare şi clădită. Aleatoriu sunt
lipite de perete bucăţi de ceară, până la alcătuirea primei
aglomerări de material. Mai întâi, se construieşte un perete
median, pe care începe alcătuirea alveolelor. Cu cât creşte fagurele
în jos, cu atât alveolele apar mai adânci la capătul de sus, până
când ele capătă adâncimea normală.
Oglinzi cerifere
• Fagurii claditi sunt formati din cateva mii de celule
hexagonale. Fundul celulei este format din 3 fete romboice, care
participa la alcatuirea fundurilor altor 3 celule de pe partea opusa.
Aceasta arhitectura ofera fagurelui o mare rezistenta.
• Fagurii sunt distantati la 12 mm unul de altul, spatiu prin care
albinele trec usor. In mod obisnuit, fagurii sunt dispusi paralel cu
peretii laterali, iar dupa cum sunt asezate ramele in stup, se
distinge un cuib in „pat rece” si in „pat cald”, cand acestia sunt
dispusi paralel cu urdinisul.
Alveolele individuale ale fagurelui au o uşoară înclinaţie de 4-5° în
sus→ avantaj: mierea din celulele căpăcite nu se scurge în afară
→greutatea conţinutului alveolelor dă fagurelui o anumită
stabilitate. La rezistenţa fagurelui mai contribuie şi o puternică
îngroşare a capacului peretelui alveolelor. În afară de aceasta, la
canturile împreunate, pereţii celulelor sunt bine fixaţi. Un dm² din
suprafaţa unui fagure plin cu miere cântăreşte 350 g.
Celulele (alveolele), tipuri de celule
Alveolele mătcilor (botcile)
• Folosesc exclusiv pentru creşterea matcilor şi sunt in
numar de cateva zeci. Odată ce larva ajunge în stadiul final,
alveola atinge şi ea dimensiune definitivă. După eclozarea reginei,
alveola este uzată. Din cauza lungimii ei, alveola de matcă în
poziţie orizontală nu are loc între doi faguri. De aceea capătul
mare este orientat în jos. Alveolele de matcă sunt clădite în acele
locuri ale fagurelui în care există spaţiu mai mult faţă de fagurele
vecin: mai ales marginile şi colţurile fagurelui în zona de jos.
Fagurele de matca are formă de „ghinda” la exterior si cilindru la
interior, avand adancimea de 20-25 mm si un diametru de 10-21
mm.
În colonie se deosebesc doua tipuri de botci: de roire si de
salvare. Primele sunt clădite în perioada naturală a roitului, având
forma şi dispoziţia pe rame specifice botcilor de regină (la
margine). Botcile de salvare sunt construite in zona centrala a
ramelor, in cazul in care familia a ramas orfana. In aceasta situatie,
albinele transforma cateva celule de lucratoare in botci si din larve
mai mici de trei zile, cresc matci. In mod obisnuit, dupa
eclozionarea matcilor, albinele distrug botcile. Celulele
intermediare sunt celule de trecere, construite de albine in locurile
de intalnire dintre celulele lucratoarelor si cele de trantori. Botcile
sunt substanţial mai mari (de mărimea unei alune) decât celulele
albinelor lucrătoare sau decât ale trântorilor. Botca este încărcată
cu lăptişor de matcă, hrana secretată de albinele lucrătoare. Acest
tip de hrănire condiţionează creşterea mătcii şi deplina dezvoltare a
34
APICULTURA
organelor sexuale. La deplina dezvoltare, matca ecluzionează din

botcă, condiţionată fiind să vâneze şi să ucidă regine competitoare
şi să se împerecheze cu trântorii.
Creşterea mătcii
Mătcile Apis mellifera crescute în botci şi hrănite cu lăptişor de

matcă.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte
prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la
început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate

de învăţare Nr. 2 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
În loc de rezumat
Prezentaţi în maxim o pagină rolul îndeplinit de fiecare

membru al familiei de albine
2.1. Albinele melifere fac parte din: Regnul: Animalia,

Subregnul: Nevertebrate, Încrengătura: Artropode,
Subîncrengătura: Mandibulate, Clasa: Insecta, Subclasa:
Pterigota, Ordinul: Hymenoptera, Subordinul: Apocrita,
Suprafamilia: Apoidae, Familia: Apida, Subfamilia: Apinae,
Tribul: Apini, Genul: Apis
2.2 Familia de albine secompune din o matcă, câtevasute de
trântori şi câtevasute de mii de albine lucrătoare.
35
APICULTURA

2. Cîrnu, L, Roman, Gh., Din viaţa albinelor, Editura Ceres, Bucureşti,
1986;
NUTRIŢIA ŞI ALIMENTAŢIA ALBINELOR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3………………………………………………... 28

3.1 Hrana albinelor………………………................................................................... 28
3.2 Relaţii de nutriţie în familia de albine……............................................................ 30
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3…………………………………….... 33
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………......................... 34
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3……………………………………………...... 34
36
APICULTURA
 înţelegerea modului în care albinele se hrănesc şi care sunt

relaţiile de nutriţie dintre ele.
3.1 Hrana albinelor

 Hrana de bază a albinelor: nectar, miere, polen şi apă.
 Nectarul: secretat de glandele nectarifere ale florilor; produs
glucidic de diferite concentraţii. Albinele mai recoltează şi
excreţiile dulci ale afidelor = paraziţi ai plantelor → „mierea
de mană”, foarte dăunătoare pentru hrana albinelor iarna,
producând toxicoze, diaree → % ridicat mortalităţii.
Convertirea nectarului în miere = transformarea zaharozei în
glucoză şi fructoză, prin acţiunea invertazei = enzimă
elaborată de glandele faringiene ale lucrătoarelor de 21 de
lucrătoare cu paneraşele zile. Acest proces biochimic este completat de unul fizic, prin
pline cu polen care surplusul de apă este eliminat prin ventilaţie, ajungându-
se la o concentraţie de 18%.
 Mierea = unica sursă de energie pentru albine. În compoziţia
mierii intră glucidele (80-85%), enzime, vitamine, proteine,
substanţe minerale, acizi organici. În cursul unui an, hrana
unei familii de albine constă din 90-100 kg miere.
 În timpul culesului, vara, mierea constituie hrana energizantă
37
APICULTURA
a coloniei de albine. Această soluţie cu 78% până la 81%

zahăr invertit este necesară albinelor pentru a le da energia
necesară activităţilor din interiorul şi din exteriorul stupului.
În timpul zborului albinele au nevoie, la fiecare jumătate de
oră, de 30 mg de hrană stimulativă, înmagazinată în guşă. În
funcţie de necesarul de energie, hrana ajunge în stomac.
Florea completă la
angiosperme Sângele albinei conţine, în medie, 2% zahăr (sângele uman
(Angyospermae) conţine 0,1% zahăr). Câtă vreme guşa albinei este plină,
ponderea hemoglucidelor rămâne constantă. După golirea
guşii, ea scade rapid, albina devinind incapabilă de zbor şi
moare.
 Mierea şi hrana stimulativă sunt necesare pentru traiul şi
menţinerea proceselor vitale şi a temperaturii adecvate în
interiorul stupului. Astfel, consumul hranei stimulative de
către albinele lucratoare din interiorul stupului depinde foarte
mult de temperatura exterioară.
Cel mai redus consum de energie se înregistrează la o
temperatură de 370C → menţinerea constantă a temperaturii de 370C
în interiorul stupului în lunile de primăvară-vară, influenţează pozitiv
consumul hranei şi producerea de energie, în avantajul albinelor.
Consumul hranei energizante în functie de temperatura exterioară (după

Zander/Weiβ 1964)
Temperatura (0C) Consumul în mg (oră/ albină)
11 11,0
37 0,7
48 1,4
Puterea coloniei este condiţionată de starea de sănătate a puietului şi

stimularea exterioară a culesului. Rezervele ajung de la 30 kg la 80
kg, în funcţie de activitatea de clădire a fagurilor şi de recolta
preluată de apicultor. Consumul de miere al unei colonii în lunile de
vară ar trebui să ajungă la 30-40 kg pentru a acoperi necesarul de
energie.
Iarnă, în perioada lipsei puietului, când nu există aport de
hrană din exterior, necesarul scade la jumătate. Necesarul stupului-
etalon = 0,5-1 kg în lunile octombrie, noiembrie, decembrie şi
ianuarie. Din februarie, cantitatea de miere folosită de fiecare
colonie creşte = un consum de 1-2 kg, determinat de începerea
îngrijirii puietului şi de necesitatea încălzirii sporite a coloniei de
albine. Din aprilie necesităţile de hrană sporesc şi mai mult, o dată cu
creşterea coloniei, dar şi cu oferta existentă deja în natură. În acest
timp se realizează curăţarea coloniei de reziduurile adunate în timpul
iernii şi de albinele moarte.
Polenul = unica sursă de proteine pentru albine. Albinele
recoltează polenul cu ajutorul pieselor bucale, este umectat şi
Fagure cu miere amestecat cu miere regurgitată din guşă, preluat de membre şi
depozitat în corbicule. În stup, polenul este degajat cu pintenul
membrului mijlociu, introdus în celulele de lucrătoare şi presat cu
capul. Trei sferturi din celulă se umple cu polen presat, peste care
este depus un strat subţire de propolis; în timpul culesului, celula va
38
APICULTURA
fi umplută cu miere şi se va închide cu un capac de ceară. În lipsa

aerului, polenul suferă în celulă un proces de fermentaţie lactică,
transformându-se în păstură. Componentul principal al polenului =
proteinele (7-35%) + lipide, vitamine, substanţe minerale, enzime,
acizi organici. Pe baza proteinelor se realizează procese complexe
plastice, de producere a cerii, formarea lăptişorului, invertirea
zaharozei. Valoarea deosebită a polenului este dată de conţinutul în
aminoacizi esenţiali: arginină, histidină, leucină, izoleucină, lizină,
metionină, fenilalanină, treonină şi valină.
Într-un an, o familie de albine consumă între 15-55 kg polen,
Fagure cu păstură în funcţie de puterea ei. In functie de origine şi de valoarea biologică,
polenul poate avea valoare scăzuta (conifere), medie (arin,alun),
ridicată (fag, arţar, ulm, porumb) şi foarte ridicată (pomi fructiferi,
trifoi roşu, salcie, mesteacăn).
Apa
 Indispensabilă vieţii albinei. Alimentele organice ce
reprezintă hrana albinelor (mierea, zahărul şi polenul), sunt
completate de componenta anorganică, apa.
 Surse de apă ale coloniei de albine: nectarul şi lichidul dulce
secretat de afide şi apa din natură.
 Spre deosebire de miere, sau polen, apa nu este înmagazinată
în faguri. Rolul ei este în transportul substanţelor nutritive.
Este indispensabilă pentru dizolvarea substanţelor organice,
ca şi în metabolismului albinelor.
 Nevoia de apă a coloniei de albine creşte primăvara, când
mierea este parţial cristalizată şi când hrana din faguri trebuie
fluidizată. Cu cât puietul este mai numeros intr-o colonie, cu
atât mai mare este nevoia de apă.
 În zilele de vară, apa serveşte la reglarea temperaturii în stup.
Pentru scăderea temperaturii se va pulveriza apă pe faguri şi
pe pereţii stupului. O mare parte a apei ajunge acum în
interiorul coloniei prin nectar şi prin lichidul dulce secretat de
afide. În această perioadă este nevoie de un aport sporit de
apă. În zbor, albinele elimină apa prin anus. Nevoia de apă a
unei colonii este scăzută în lunile de iarnă. În lunile în care
puietul este îngrijit şi hrănit, necesarul de apă este de 200 g pe
zi.

În ce constă hrana de bază a albinelor?
3.2 Relaţii de nutriţie în familia de albine
Coeziunea şi integritatea biologica a familiilor de albine se datoreşte

39
APICULTURA
unui intens schimb de hrana ce se realizează între albinele lucrătoare,

matcă şi trântori. In contactele de nutriţie, albinele se ating între ele prin
intermediul antenelor care sunt în continuă mişcare. O albina poate fi do-
natoare sau primitoare de hrană. Albina donatoare deschide mandibulele şi,
printr-o usoară mişcare înainte a trompei, aduce între mandibule o pi-cătura
de hrană. Albina primitoare îsi introduce trompa între mandibulele
donatoare şi aspiră hrana.
Stimulii cei mai puternici sunt mirosul pe care îl emana corpul şi

contactul dintre antene. Relaţiile de nutriţie între albine sunt acte reflexe
înnăscute si ele se manifestă din primele ore de viaţă. După ce părăsesc
celulele, albinele tinerele sunt înfometate şi consumă laptişorul de pe fundul
celulei din care au ieşit, apoi se mută pe fagurii cu polen şi păstură unde,
timp de două zile se hrănesc din abundenţă, refăcându-şi astfel corpul gras
consumat în perioada stadiului nimfal.
Hrana de bază a albinelor adulte este mierea şi polenul, rareori este utilizată
hrana larvară. Nectarul şi mierea consumate de lucrătoare oferă cantitatea de
zahar necesară transformării în energie, polenul neputându-se substitui
acestora. Polenul este absolut necesar pentru dezvoltarea glandelor în
primele 8-10 zile de viaţă. Cantitatea de zaharuri necesare lucratoarelor
depinde de nivelul lor de activitate; o lucrătoare în repaus consumă
aproximativ 0,7 mg zahăr pe oră, iar in timpul zborului are nevoie de
aproximativ 11,5 mg. Hrănirea albinelor in primele 8-10 zile cu hrană
lipsită de aportul proteic, reduce durata de viată şi determină o slabă
dezvoltare a glandelor hipofaringiene. Albinele bătrâne, care devin
culegătoare, necesita mai puţine substanţe azotoase, ele renunţă la polen şi
consumă numai miere sau nectar.
Intre albinele lucrătoare se realizează schimburi de hrană. Albinele
Schimburi de lucratoare schimbă hrana între ele de repetate ori, independent de vârstă, dar
hrană între dependent de starea familiei şi de condiţiile exterioare. Astfel, aceste schimburi
albinele de hrană sunt mai frecvente în perioada creşterii puietului şi mai rare în
lucrătoare perioada de toamnă, când creşterea puietului se reduce sau încetează.
Albinele vârstnice sunt, de obicei, donatoare, iar cele tinere sunt primitoare
de hrană.
Schimburile de hrană durează mai mult atunci când în stup se găsesc
rezerve de hrană şi apă şi sunt mai scurte atunci când aceste rezerve lipsesc.
Matca primeşte ca hrană laptişor secretat de glandele faringiene ale albinelor
doici, rar se alimentează singură cu miere din faguri şi în mod cu totul
excepţional este donatoare de hrană atunci când este introdusă în familie
straină. Mătcile izolate se pot hrăni singure cu zahăr candel şi pot supravietui
mai multe săptămâni. In perioadele de ouat intens, matca este însotită de un
număr de 8-12 albine doici care la intervale de 10-15 minute o alimentează
abundent, în medie 2,4 mg la fiecare contact, ingerând astfel mari cantitati de
laptişor. Intr-o zi, matca primeşte aproximativ 14 g laptişor pentru întreţinerea
funcţiilor vitale la care se mai adaugă câteva grame pentru efortul depus în
timpul ouatului. In perioada de iernare, cantitatea de laptişor cu care este
Hrănirea mătcii hranită scade, dar nu încetează.
Matca este hrănită de către albinele însoţitoare în momentul când stă
câteva minute nemişcată, având abdomenul introdus intr-o alveolă a cuibului
40
APICULTURA
pentru a depune oul.

Hrănirea Trântorii pană la vârsta de patru zile sunt alimentaţi de albinele
trântorilor lucrătoare, dupa care treptat se obişnuiesc să se hrănească singuri cu miere
din faguri. Trântorii tineri cerşesc hrană de la lucrătoarele adulte de toate
vârstele, dar nu sunt hrăniti de albinele doici. S-au observat trântori soliciteă
hrană de la alti trântori, dar între aceştia nu s-a produs nici un transfer de
hrană. Trântorul în vârstă de 15-18 zile, plecat într-un zbor de împerechere de
aproximativ 30 minute, consumă aproximativ 14 mg zahăr, adică mai mult
decât o albină lucrătoare.
Albinele mai preiau de pe corpul mătcii şi "substanţă de matcă"
care este un ectohormon ce inhibă dezvoltarea ovarelor la albinele lucrătoare
şi clădirea botcilor în familia de albine. S-a constatat ca din punct de vedere
chimic "substanţa de matcă" este identică cu produsul elaborat de glan-
dele mandibulare ale mătcii. Concomitent cu această substanţă, se mai
difuzează între membrii familiei şi o substanţă antibiotică secretată de
lucrătoare cu rol de protecţie a membrilor şi cuibului familiei.

Cum se realizează schimburile de hrană între albinele lucrătoare?
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Prezentaţi în maxim o pagină principalele modalităţi de realizare a

relaţiilor de nutriţie ale familiei de albine.
Răspuns 3.1
În ce constă hrana de bază a albinelor?
 Hrana de bază a albinelor: nectar, miere, polen şi apă.
Răspuns 3.2
41
APICULTURA
Intre albinele lucrătoare se realizează schimburi de hrană. Albinele

lucratoare schimbă hrana între ele de repetate ori, independent de vârstă, dar
dependent de starea familiei şi de condiţiile exterioare. Astfel, aceste schimburi
de hrană sunt mai frecvente în perioada creşterii puietului şi mai rare în
perioada de toamnă, când creşterea puietului se reduce sau încetează.
Albinele vârstnice sunt, de obicei, donatoare, iar cele tinere sunt primitoare
de hrană.

1986;
42
APICULTURA
REPRODUCEREA ALBINELOR
Cuprins Pagina

4.1 Biologia reproducerii naturale a albinelor……………………………………………….. 36
4.2 Metamorfoza albinelor ………………………………………………………....................40
43
APICULTURA
 Înţelegerea modului în care se reproduc albinele;

 Însuşirea stadiilor de dezvoltare ale albinei.
4.1 Biologia reproducerii naturale a albinelor
Albinele se reproduc atat pe cale sexuala, cat si prin

partenogeneza. Prin prima cale din oua fecundate rezulta albinele
lucratoare si matca, iar prin a doua cale, din oua nefecundate, rezulta
trantorii. Etapele descrise sunt: gametogeneza, imperecherea,
fecundatia si metamorfoza.
Actul reproducţiei
Reproducţie albine
pe cale sexuală prin partenogeneză
ouă fecundate ouă nefecundate
albinele lucrătoare şi matca trântorii
Gametogeneza are loc la nivelul gonadelor femele-

ovogeneza si a celor masculine- spermatogeneza, in urma carora se
formeaza gametii femeli- ovulele si gametii masculi- spermatozoizii.
Maturitatea sexuala a matcilor apare la varsta de 6-10 zile, iar a
trantorilor la 8-14 zile.
Imperecherea mătcilor
Primele zboruri ale matcii virgine in vederea imperecherii
sunt unele de orientare. Ea este urmarita de 100-300 trantori, roiul
acestora avand forma unei piramide, cu varful indreptat catre matca. La
un zbor, matca se poate imperechea cu 7-8 trantori. Pentru a-si asigura
cantitatea de sperma necesara umplerii spermatecii, aprox. 50% din
matci pot executa doua sau mai multe zboruri de imperechere, in
aceeasi zi sau in zilele urmatoare.
Actul imperecherii consta in intromisiunea bulbului penisului
in camera acului, unde are loc ejacularea spermei si apoi retragerea
penisului. Totul dureaza 5 secunde, in medie, trantorul ne-
supravietuind, datorita pierderii organelor. La 2-3 zile dupa
imperechere, matca incepe sa depuna 1000-2500-3000 oua zilnic, iar
intr-un an, intre 175.000-200.000 oua. Daca o matca nu se
Împerecherea mătcii imperecheaza in timp util, adica in decursul primei luni de viata, ea
devine trântoriţă si depune numai oua nefecundate.
44
APICULTURA
Fecundaţia reprezinta procesul de contopire intre elementele

sexuale femele si masculine, rezultatul fiind oul sau zigotul. In cadrul
familiei, albinele sunt doar 10% surori si 90% semisurori, deoarece
matca se imperecheaza cu mai mulţi trântori. Matca depune diferenţiat
ouale, în funcţie de dimensiunea celulei: ea va depune oua fecundate in
celulele mici de lucrătoare si ouă nefecundate in celulele mari de
trântori, printr-un proces neclarificat încă.
In condiţiile ţării noastre, este de dorit obţinerea unei
prolificităţi mari in luna aprilie, pentru a valorifica culesul de la salcâm.
Astfel, la începutul lunii mai, familia va fi numeroasă si puternică. O
matcă neameliorata va depune maxim de oua în iunie-iulie,
corespunzător înfloririi speciilor florei spontane, familia devenind
numeroasă către sfârşitul verii, ea consumând rezervele de hrana
realizate anterior de o familie slabă.
Un alt vârf al prolificităţii se doreşte in perioada 15 august-15
septembrie, pentru obţinerea unei populaţii tinere şi viguroase, apte
pentru iernat. In acest scop, mătcile de anul precedent se vor schimba in
luna iulie, cele tinere fiind capabile să depună maxim de ouă in august-
septembrie.

1. Care sunt etapele descrise de actul reproducţiei la albine?
4.2 Metamorfoza albinelor
Metamorfoza reprezinta totalitatea transformarilor morfo-

fiziologice ce au loc intr-un ciclu complet, de trecere prin fazele de ou,
larvă, nimfă şi adult.
Fazele Stadiul de ou dureaza 3 zile, in acest timp avand loc intense
metamorfozei procese de diviziune celulara. Daca observam un fagure cu ouă recent
depuse, acestea apar ca niste puncte albe. Lungimea oului poate fi
cuprinsă între 1,3-1,8 mm. Timp de trei zile oul se înclină din ce în ce
mai mult, până când, din pozitie aproape verticala ajunge orizontal,
pentru ca larva să iasă din ou. A treia zi dupa ponta, are loc ecloziunea
larvei. Inainte de aceasta, albinele doici depun in jurul oului laptisor, care
va usura ecloziunea.
Stadiul de ou
45
APICULTURA
Ou A. mellifera la baza celulei
Larva are o pozitie incovoiata, cu partea concava catre peretii

celulei; ea consuma treptat laptisorul si se misca circular in interiorul
celulei. Hrănirea este intensivă, astfel incat, de la aprox. 0,1 mg, ea
ajunge in 3 zile la aprox. 5 mg. Din a patra zi, larva de matca este
alimentata exclusiv cu laptisor, iar larvele de lucratoare si trantori, cu un
amestec de miere, polen si apa.
In acest stadiu greutatea corporala a lucratoarelor creste de aprox.
1400 de ori, a trantorilor de 3300 ori, iar a matcii de 2700 ori in conditii
optime de alimentatie. La o hranire deficitara, la sfarsitul etapie larvare
corpul acestora poate cantari doar 60% din grutatea corporala normala.
Stadiul larvar dureaza 5,5 zile la matca, 6 zile la lucratoare si 7 zile la
trantor. Acum au loc 4 naparliri, cate una in primele patru zile ale
Stadiul larvar stadiului. La sfarsitul acestui stadiu, albinele capacesc celula cu un
capacel poros, format din ceara si polen, ce permite respiratia larvei.
Masa corporala a lucratoarei a ajuns acum la 140 mg, a trantorului la 340
mg si a matcii de 250 mg.
In interiorul celulei, larvele incep sa isi teasa gogoasa, naparlesc

a cincea oara si trec in faza de prenimfa si apoi de nimfa. In acest stadiu
Stadiul de nimfă se pierde aprox. 50% din masa corporala larvara. Formarea gogosii
dureaza 2 zile la lucratoare, 3,5 zile la trantor si 1,5 zile la matca.
Transformarea in nimfa are loc la 2 zile dupa capacirea celulei
larvei. Stadiul dureaza 12 zile la lucratoare, 14 zile la trantor si 7,5 zile la
matca. Nimfa prefigurează albina adultă, dar este complet incoloră şi
Temperatura aripile sunt ca nişte foiţe sifonate. În cursul acestor transformări apar
optimă de ochii, zona toracică se închide la culoare şi, în fine, se formează partea
dezvoltare a dorsală. După ultima năpârlire, aripile se măresc. Albina definitiv
puietului: formată penetrează căpăcelul alveolar începând din mijloc, în timp ce
34-36°C±1-2°C trântorii şi matca, din margine. Învelişul nimfei rămâne în alveola natală.
Lucratoarele eclozionate vor consuma polen timp de 6-8 zile, timp in
care se vor desavarsi d.p.d.v. fiziologic. Puietul de trantorii se poate
recunoaste in stup dupa dimensiunea mai mare a celulelor si dupa
capacelele bombate, cele ale lucratoarelor fiind plate.
46
APICULTURA
Etapele dezvoltării de la ou la insecta adultă sunt influentate de

temperatura dominantă în fagurele de cuib, nefiind permise variatii mai
mari de 1-2°C, peste temperatura optima de dezvoltare a puietului, de
34-36°C.

1. Ce reprezintă metamorfoza?

În loc
de rezumat
Prezentaţi în maxim o pagină evoluţia transformărilor morfo-fiziologice

dintr-un ciclu complet al dezvoltării albinei.
47
APICULTURA
Răspuns 4.1
1. Care sunt etapele descrise de actul reproducţiei la albine?
*Etapele descrise sunt: gametogeneza, imperecherea, fecundatia si
metamorfoza.
Răspuns 4.2
Ce reprezintă metamorfoza?
Metamorfoza reprezinta totalitatea transformarilor morfo-fiziologice ce au
loc intr-un ciclu complet, de trecere prin fazele de ou, larvă, nimfă şi adult.

1986;
48
APICULTURA
Creşterea şi îngrijirea familiilor de albine. Intreţinerea familiilor de albine toamna
CREŞTEREA ŞI ÎNGRIJIREA FAMILIILOR DE ALBINE.

INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE TOAMNA
Cuprins Pagina

5.1 Selecţia unor biotipuri valoroase. Folosirea mătcilor tinere…………………………… 44
5.2 Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare ……………………………….. 46
5.3 Asigurarea hranei. Realizarea unui regim termic optim ………………………………. 50
49
Apicultură
 Evidenţierea măsurilor tehnologice întreprinse în această perioadă a

anului, când familia de albine se pregăteşte pentru anul următor
5.1 Selecţia unor biotipuri valoroase. Folosirea mătcilor tinere
Familiile puternice au la sfârşitul toamnei o populaţie cuprinsă

între 1,5 şi 2 kg albine, familii capabile sa valorifice culesului timpuriu de
salcâm in primăvara urmatoare (cu 3-4 kg albine culegătoare). În acest
scop, se iau următoarele măsuri tehnologice: selecţionarea unor biotipuri
Măsuri valoroase, folosirea de mătci tinere, întreţinerea familiilor de albine cu
tehnologice mătci suplimentare, asigurarea hranei necesare şi realizarea unui regim
luate toamna termic optim.
1. Selecţia unor biotipuri valoroase
Selecţia unor biotipuri valoroase reprezintă unul dintre mijloacele
de bază care asigură obţinerea unor familii cu o populaţie numeroasă.
Folosirea unui material biologic selecţionat permite obţinerea unei
dezvoltări superioare cu până la 20% faţă de materialul neselecţionat şi,
implicit, a unei producţii de miere mai mare cu peste 35%.
2. Folosirea mătcilor tinere
Folosirea mătcilor tinere constituie o altă modalitate importantă de
intensificare a creşterii puietului în sezonul de toamnă, întrucât acestea au
un proces de ovulaţie superior mătcilor vârstnice. În acest scop, toate
mătcile se schimbă anual (mai puţin plus variantele). Schimbarea se face
cu mătci împerecheate crescute special pentru a începe ouatul către
sfârşitul lunii iulie, începutul lui august.
Momentul recomandat pentru introducerea mătcilor este atunci
când albinele sunt în plin cules, pe un timp liniştit şi de preferat la lăsarea
serii. Înainte de a trece la introducerea unei noi mătci, trebuie să verificăm
dacă familia respectivă nu are o matcă tânără sau botci căpăcite, deoarece,
în acest caz, matca introdusă va fi omorâtă. Prezenţa puietului şi a ouălor
mai mici de trei zile, din care albinele şi-ar putea clădi botci, va îngreuna
Mătci tinere mult primirea unei mătci, pe când într-o familie lipsită total de ouă, matca
va fi primită mult mai uşor.
În cazul introducerii directe a mătcilor, pentru o mai bună
acceptare, matca tânără înainte de a fi aşezată pe fagure se năclăieşte cu
miere. Albinele înconjoară imediat matca introdusă, o curăţă de miere şi o
protejează.
Dintre metodele directe de introducere a unei mătci în stup, mai
amintim:
- perierea tuturor albinelor de pe faguri, seara, pe fundul stupului,
pulverizarea lor cu sirop de zahăr şi introducerea mătcii în grupul acestor
albine, după ce în prealabil a fost şi ea stropită cu acelaşi sirop;
- perierea în faţa urdinişului a albinelor de pe 2-3 rame, stropirea lor cu
sirop de zahăr, aşezarea mătcii ude între acestea, ea intrând în stup odată
cu albinele scuturate;
50
Apicultură
- se scot din familia orfană toate ramele cu puiet şi se introduc în altă

familie până a doua zi; se iau 2-3 rame cu puiet, albine tinere şi matca
nouă şi se introduc în mijlocul cuibului familiei orfane; etc.
- pentru a îndepărta mirosul mătcii înainte de a fi dată familiei, se
introduce aceasta într-o cutie de chibrituri umplută cu apă călduţă, dacă e
rece afară, sau rece dacă timpul e cald, şi timp de 20 secunde, se clatină
încetişor apoi se goleşte apa, se introduce cutia între doi faguri şi se
eliberează matca.
Introducerea Mătcile tinere se pot introducere şi în colivii, acestea fixându-se
mătcilor în prin apăsare pe un fagure cu miere şi puiet din mijlocul cuibului familiilor,
colivii la 2-3 ore după orfanizare. Orificiul coliviei în care a fost introdusă matca
se acoperă cu un făguraş artificial, care se perforează cu ajutorul unui ac.
În scurt timp, albinele rod fagurele, eliberează matca, iar după 2-3 zile se
controlează familia, se scoate colivia şi se urmăreşte dacă matca a fost
primită şi a început ouatul. Înlocuirea mătcilor bătrâne cu botci căpăcite
sau chiar cu mătci neîmperecheate nu se recomandă, deoarece familia va
rămâne fără puiet timp de 5-10 zile sau mai mult, iar unele familii pot
rămâne fără mătci prin pierderea lor la zborul de împerechere.

1. Care sunt măsurile tehnologice ce se iau toamna, pentru a pregăti
familia de albine pentru sezonul următor?
5.2 Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare
Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare reprezintă

mijlocul cel mai sigur de sporire a populaţiei familiilor de albine din
sezonul de toamnă. În acest sens, există două metode de creştere şi
întreţinere a albinelor: metoda familiilor ajutătoare vremelnice şi metoda
familiilor temporare.
Metode de Metoda familiilor ajutătoare vremelnice asigură mărirea
creştere şi populaţiei în sezonul de toamnă, o bună iernare sub aspect fiziologic,
întreţinere a valorificarea eficientă a culesului timpuriu de salcâm şi prevenirea
albinelor cu apariţiei instinctului de roire.
mătci Familia ajutătoare se formează după valorificarea culesului de
suplimentare salcâm, sub forma unui roi pe două-trei rame cu puiet căpăcit, două rame
cu miere şi polen, un fagure cu celule de lucrătoare în care se introduc
aproximativ 100 ml apă şi o matcă protejată în colivie. Familia ajutătoare
se organizează în partea laterală a stupului orizontal, într-un corp superior
la stupul multietajat sau într-un corp aparte în cazul stupului vertical cu
magazine.
51
Apicultură
În timpul sezonului activ, familia ajutătoare se întreţine

Familia independent, până aproximativ la mijlocul lunii septembrie, când se
ajutătoare unifică cu familia de bază (din care a provenit), rezultând astfel familii
puternice, cu o populaţie de 1,8-2,5 kg albine (1,0-1,5 kg familia de bază +
0,8-1,9 kg familia ajutătoare). Matca vârstnică se iernează în afara
ghemului. Acest spor de albine întrece cu mult sporul obţinut în urma
aplicării hrănirilor stimulente.
Metoda familiilor temporare, în primul an, este identică cu cea a
familiilor ajutătoare vremelnice. În anul al doilea, primăvara timpuriu
(martie), familia de bază se lasă cu o populaţie de 1,5 kg (şase rame), iar
cu surplusul de albine (0,3-1,0 kg) se formează un roi care va constitui
familia temporară. Aceasta se întreţine independent, până toamna, când se
unifică cu familia de bază, rezultând familii cu o populaţie cuprinsă între
2,5 şi 3,0 kg de albine, ce iernează cu un consum specific scăzut de hrană,
fapt ce permite ca o parte din rezervele de miere care ar fi servit pentru
Familii iernarea familiei temporare, în cazul în care aceasta nu s-ar fi unit cu
temporare familia de bază, să poată fi extrasă şi valorificată.
În primăvara anului al treilea, familia temporară care se va forma
va avea o populaţie echivalentă cu a unei familii normale (1,0-1,5 kg
albine) şi va valorifica culesurile ca unitate de producţie de sine stătătoare.
Începând cu acest an, metoda asigură maximum de randament, întrucât
toamna, în urma unificării familiei temporare cu cea de bază, rezultă
familii puternice, cu o populaţie cuprinsă între 3,0 şi 3,5 kg albine, care
iernează cu un consum redus. În asemenea familii, un kilogram de albine
consumă zilnic, în medie, 25g miere, în timp ce aceeaşi cantitate de albine
din familiile neunificate (1,0-1,5 kg albine) au un consum dublu, respectiv
50 g miere, astfel că rezervele destinate pentru iernarea familiei temporare
rămân disponibile pentru valorificare.
Test de autoevaluare 5.2– Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Care este scopul întreţinerii familiilor de albine cu mătci suplimentare?
5.3 Asigurarea hranei. Realizarea unui regim termic optim
Asigurarea hranei
La sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se asigură prin
practicarea stupăritului pastoral pentru valorificarea plantelor cu înflorire
târzie, sau prin aplicarea alimentaţiei suplimentare.
Practicarea stupăritului pastoral pentru valorificarea plantelor
cu înflorire târzie constituie mijlocul cel mai economic şi eficient sub
Asigurarea unei aspect biologic pentru obţinerea de familii cu o populaţie numeroasă.
hrăniri optime Culesurile târzii sunt furnizate prin valorificarea otavei fâneţelor,
semincerilor de trifoi roşu şi de sulfină, conveierilor furajero-melifere de
facelia, rapiţa, floarea soarelui ş.a., semănate în mirişte sau în amestecuri
cu borceaguri de toamnă.
Aplicarea alimentaţiei stimulente reprezintă o metodă mai puţin
52
Apicultură
economică şi cu o eficacitate biologică mai mică, fiind aplicată numai în

situaţia în care nu există în apropierea stupinei (50-100 km) baze melifere
care înfloresc târziu şi nici posibilităţi de organizare a amestecurilor
furajero-melifere.
În urma cercetărilor întreprinse la noi în ţară de către Foti şi
Alimentaţia colaboratorii, s-a stabilit că cea mai eficientă metodă de alimentaţie
stimulentă stimulentă în sezonul de toamnă constă în administrarea săptămânală a
unei doze de 800-1000 ml sirop 1: 1 pe familie, metodă ce asigură sporirea
cantităţii de puiet cu 19,5%.
Necesarul de miere pentru iernarea unei familii de albine se
stabileşte cunoscând că albinelor de pe o ramă STAS le este necesară
cantitatea de 1,5-2,0 kg miere (practic, jumătatea superioară a ramei să
aibă miere căpăcită). Stabilirea cantităţii de miere din rame se face
cunoscând că 1 dm2 de fagure cu miere căpăcită pe ambele feţe conţine
350 g (o ramă STAS plină cu miere căpăcită pe ambele părţi are 3,600 kg
miere, iar o rampă tip multietajat 2,3 kg). Fiecare fagure acoperit de albine
trebuie să aibă „coroană” de miere de minim 10 cm lăţime în cazul stupilor
orizontali şi verticali cu magazine şi minimum 7 cm în cazul stupilor
multietajaţi.
Pe lângă hrana glucidică, albinelor trebuie să li se asigure şi
necesarul proteic, reprezentat prin una sau două rame cu păstură.
În cazul în care necesarul de hrană nu este asigurat, acesta se
completează prin redistribuirea rezervelor excedentare între familii sau cu
sirop de zahăr (2:1). Administrarea siropului de zahăr se face în a treia
decadă a lunii august, pentru ca invertirea zaharozei să fie făcută de către
albinele ce mor în toamnă şi a nu uza prin acest proces pe cele tinere care
vor ierna. Pentru completarea rezervelor de hrană în perioada amintită,
administrarea siropului se face în cantităţi mari, de cca. 4 litri. La
calcularea necesarului de sirop se va avea în vedere faptul că din două
kilograme de zahăr şi un litru de apă rezultă 2,1 litri sirop, iar dintr-un
kilogram de zahăr şi un litru de apă rezultă 1,6 litri sirop, din care, prin
invertire, se pierd aproximativ 25%.
Siropul de zahăr se poate face cu ceaiuri din plante medicinale:
mentă, sunătoare, muşeţel, urzică, coada calului, cimbrişor etc. Ceaiurile
se fac fie dintr-o singură plantă, fie se amestecă două sau mai multe şi se
pun 2,5-3 g la un litru de apă. Când apa clocoteşte se adaugă cantitatea de
plante şi se acoperă imediat vasul, lăsându-l să se răcească. Extractul
obţinut se strecoară printr-o sită sau tifon şi se foloseşte la prepararea
siropului.
Pentru a uşura munca albinelor care vor prelucra siropul, se poate
face o invertire artificială a acestuia, scutind astfel eforturile glandelor
hipofaringiene în secreţia enzimei invertază, necesară transformării
zaharozei în glucoză şi fructoză. Invertirea se face prin adăugarea la un
litru de sirop a unui gram de acid citric (sare de lămâie).
În cazul hrănirilor cu sirop de miere, acesta se prepară din trei părţi
miere diluată cu o parte de apă fierbinte. În cazul mierii zaharisite, la două
părţi miere se adaugă o parte apă.
Administrarea siropului se face în hrănitoare sau direct în faguri. În
acest scop se aleg fagurii goi, mai vechi (aceştia fiind mai rezistenţi) şi se
aşează în poziţie orizontală deasupra unei tăvi. Cu ajutorul unui pahar,
siropul cald (35-360 C) se toarnă în rame de la o distanţă de 20 cm pentru
ca aceasta să cadă cu presiune şi să umple complet celulele fagurilor. După
53
Apicultură
ce o faţă a fagurelui a fost umplută se întoarce pe cealaltă şi se procedează

la fel, fără a ne fi teamă că siropul va curge. Fagurii astfel umpluţi cu
sirop, înainte de a fi introduşi în stup, se ţin câteva ore în poziţie verticală,
deasupra unei tăvi, pentru ca surplusul de sirop să se scurgă.
Un fagure încărcat conţine aproximativ 2-3 kg sirop. Pentru a nu
provoca furtul, hrana se administrează seara, după încetarea zborului.
Prezenţa mierii de mană în fagurii de rezervă pentru iernare,
determină, datorită conţinutului său ridicat în săruri minerale, mărirea
cantităţii de excremente ce se acumulează în rect şi, implicit, apariţia
diareei. Pentru a se înlătura efectele negative ale iernării cu astfel de miere,
se face controlul calitativ al mierii la 20% din efectiv, recoltându-se de la
fiecare familie probe cu ajutorul linguriţei de pe doi-trei faguri, a căror
miere pare a fi de mană (vâscoasă, necăpăcită şi cu o nuanţă verzuie).
Identificarea manei se face obişnuit prin două metode: cu hidroxid de
calciu şi cu alcool, metode ce se vor descrie în capitolul consacrat
aprecierii calităţii mierii.
Hrănirea stimulentă duce la dezvoltarea familiei de albine în
toamnă, dar, dacă momentul administrării acesteia nu este potrivit,
rezultatele sunt negative. Apariţia gerurilor timpurii de toamnă forţează
albinele să se strângă în ghem, rămânând astfel neacoperiţi o parte din
fagurii cuibului plin cu ouă, larve şi nimfe, ce vor fi distruse. De aceea,
este indicat ca această hrănire stimulentă să fie începută mai devreme,
când nu există acest risc, respectiv pe la sfârşitul lunii august şi până la
jumătatea lunii septembrie.
Realizarea unui regim termic optim
Regim termic Este o condiţie importantă ce concură la stimularea creşterii
puietului. Aceasta se realizează prin reducerea progresivă a cuibului la
optim
numărul de faguri bine acoperiţi de albine, prin împachetarea superioară şi
laterală a acestuia cu perne, cât şi prin formarea cuibului cu faguri în care
s-au crescut larve. În această perioadă, matca nu depune ouă în faguri noi,
întrucât celulele acestora, fiind lipsite de învelişurile larvonimfale, au slabe
proprietăţi termoizolante.
Organizarea cuiburilor pentru iarnă presupune stabilirea
numărului optim de rame necesare iernării şi aranjarea lor
corespunzătoare.
Stabilirea numărului optim de rame se face după terminarea
culesului, în a doua jumătate a lunii septembrie, în funcţie de populaţia
familiei, astfel ca albinele să ocupe toate ramele şi să poată forma un
„ghem de iernare” sferic, formă geometrică care asigură o suprafaţă
minimă la un volum maxim.
Cuiburi pentru Se poate stabili mai uşor numărul de rame destinat iernării prin
iarnă deschiderea stupilor dimineaţa înainte de zbor, observându-se pe câte
rame s-a format ghemul, date care corespund cu numărul optim de rame.
În situaţii normale, când fagurii destinaţi iernării conţin cantităţi
optime de miere (1,5-2,0 kg), se aşează central faguri cu cca 1,5 kg miere
şi progresiv, înspre margini, fagurii cu cantităţi mai mari, până la 2 kg.
Astfel se asigură necesarul de hrană dar şi spaţiul pentru formarea
„ghemului”, reprezentat prin celule goale.
În cazul în care fagurii destinaţi iernării au cantitatea de miere
necesară, dar necorespunzător repartizată, variind între 0,5 şi 3,0 kg,
organizarea cuiburilor se face aşezându-se în mijloc fagurii cu cea mai
mare cantitate de miere, iar înspre margini fagurii cu mire mai puţină. Deşi
54
Apicultură
acest mod de repartizare a fagurilor nu creează spaţii cu celule libere

pentru adăpostire şi bună iernare a albinelor, totuşi în această situaţie prin
concentrarea rezervelor de hrană în centrul „ghemului” se asigură
supravieţuirea albinelor.
Dacă iernează două familii în acelaşi stup, lângă diafragmă se va
aşeza fagurele cu cantitatea cea mai redusă de miere, dar nu mai puţin de
1,5 kg, iar în ordine crescândă, către peretele opus diafragmei, fagurii cu
cantităţi mai mari de miere.
Familiile din stupii multietajaţi iernează obişnuit pe două corpuri,
cel superior având 10 rame pline cu miere, iar cel inferior, rame cu „mici
coroane” de miere. În cuibul astfel organizat, ghemul ocupă toamna partea
centrală a corpului inferior, iar pe măsură ce albinele consumă mierea în
timpul iernii, ghemul se ridică în corpul superior.
Protejarea Împachetarea cuibului. În prima parte a iernii, când în ghem nu
cuiburilor iarna există puiet, temperatura în interiorul acestuia este de 20-250C, iar în
partea a doua, când apare puietul în cuib, aceasta se ridică la 34-360C.
Pentru a ajuta albinele în menţinerea acestei temperaturi, trebuie să se facă
o împachetare a cuibului. La stupii orizontali şi verticali, pentru păstrarea
căldurii în cuib, odată cu restrângerea acestuia, se aşează după diafragma
reducătoare o saltea confecţionată din paie, talaş, cârpe sau polistiren
expandat, iar deasupra podişorului se pune o salteluţă mai groasă. La stupii
multietajaţi, împachetarea se face prin aplicarea unor saltele de protecţie la
partea superioară, deasupra podişorului.
Asigurarea aerisirii stupilor în timpul iernii se realizează prin
mai multe modalităţi: reducerea urdinişului inferior corespunzător mărimii
populaţiei, crearea de orificii de ventilaţie în podişor, aşezarea distanţată a
ultimei scânduri de podişor pentru realizarea unei deschideri de 0,5-2,0
cm, ş.a. Prin intermediul acestor orificii, vaporii de apă, rezultaţi în urma
metabolismului, sunt eliminaţi direct în exterior sau absorbiţi de pernele de
protecţie aşezate pe podişor, de unde sunt evacuaţi prin orificiile de
ventilaţie.
Protecţia stupilor împotriva curenţilor de aer şi a dăunătorilor
se realizează prin aşezarea acestora la adăpostul unor clădiri, garduri vii
sau prin amenajarea unor garduri provizoriii din diferite resurse locale
(tulpini de floarea-soarelui, porumb, stuf ş.a.) şi instalarea la urdinişuri a
gratiilor împotriva dăunătorilor.

Cum se asigură hrana necesară albinelor la sfârşitul verii?
55
Apicultură
Prezentaţi în maxim o pagină lucrările care se efectuează la intrarea în

iarna, pentru me âinerea unei familii de albine puternice şi sănătoase.
Răspuns 5.1
Care sunt măsurile tehnologice ce se iau toamna, pentru a pregăti familia
de albine pentru sezonul următor?
*Selecţionarea unor biotipuri valoroase, folosirea de mătci tinere,
întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare, asigurarea hranei
necesare şi realizarea unui regim termic optim.
Răspuns 5.2
Care este scopul întreţinerii familiilor de albine cu mătci suplimentare?
*Întreţinerea familiilor de albine cu mătci suplimentare reprezintă mijlocul
cel mai sigur de sporire a populaţiei familiilor de albine din sezonul de
toamnă.
Răspuns 5.3
Cum se asigură hrana necesară albinelor la sfârşitul verii?
*La sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se asigură prin practicarea
stupăritului pastoral pentru valorificarea plantelor cu înflorire târzie, sau
prin aplicarea alimentaţiei suplimentare.

1986;
56
Apicultură
Intreţinerea familiilor de albine iarna
INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE IARNA
Cuprins Pagina

6.1 Modalităţi de iernare....................................................................................................... 61
6.2 Completarea hranei iarna................................................................................................. 63
6.3 Controlul auditiv al modului de iernare......................................................................... 64
57
Apicultură
 înţelegerea şi însuşirea tehnologiilor de întreţinere a familiilor de

albine iarna, care permit obţinerea unor familii puternice constituite
din albine tinere, cu provizii de hrană suficiente şi cu un regim termic
adecvat.
6.1 Modalităţi de iernare

Iernarea în aer liber impune alegerea unui loc însorit,
uscat, protejat de vânt şi de accesul animalelor, chiar în stupină.
Astfel, în perioadele cu valori termice favorabile, albinele au
posibilitatea de a efectua zboruri de defecaţie şi de a elimina
conţinutul rectal, chiar în timpul iernii. Acest fapt determină creşterea
consumului de hrana pe întreaga perioadă a iernii (în special polen),
ceea ce influenţează pozitiv dezvoltarea familiilor şi vitalitatea
albinelor. Sub aspect economic sistemul este avantajos, intervenţiile
pe timpul iernii fiind minime, fără amenajări speciale, iar producţia de
miere realizată este superioară sezonului anterior.
Iernarea în adăpost constă în iernarea albinelor în construcţii
special amenajate sau în pivniţe, în bune condiţii şi cu un consum mai
mic de hrană, dacă se asigură un regim termic relativ constant (în jurul
valorii de +40C). Ca şi inconveniente, la sfârşitul iernii, datorită
apariţiei puietului în familii, temperatura din adăpost creşte, albinele
se neliniştesc, consumă foarte mult sau chiar părăsesc stupii. De
asemenea, albinele care iernează în adăpost nu au posibilitatea să
efectueze zboruri timpurii de defecaţie, se uzează, iar, ca urmare,
iernarea decurge defectuos, motiv pentru care această tehnologie nu
este recomandată.
Iernarea în „cojoc” este practicată în regiunile cu vânturi
puternice şi cu temperaturi scăzute. Stupii se grupează şi se protejează
cu paie, coceni de porumb, după care se acoperă cu folie de polietilenă
sau carton asfaltat. În faţă, stupii sunt protejaţi de paravane, care în
zilele cu temperaturi de +120C se îndepărtează, pentru a facilita
efectuarea zborului de defecaţie. Acest sistem de iernare are
dezavantajul că în interiorul împachetajului se adăpostesc numeroşi
dăunători, în special şoareci.

Care sunt modalităţile de iernare a familiilor de albine în condiţiile
ţării noastre?
6.2 Completarea hranei iarna

58
Apicultură
În timpul iernii, familiile de albine trebuie să aibă rezerve

suficiente de polen (cca. 1-2 rame cu păstură); dacă nu, se recomandă
ca din mijlocul lunii februarie să se administreze turte sau şerbet de
zahăr cu adaosuri proteice (polen, păstură, pudră din antere de
porumb, drojdie de bere iradiată, lapte praf degresat, făină de soia
delipidată etc.) în proporţie de 10:1, în pungi de pergament sau tifon,
deasupra ramelor.
Turta din miere cristalizată şi zahăr. Se recomandă folosirea
mierii lichefiate sau granulată fin (având consistenţa untului) şi a
zahărului pudră. Mierea cristalizată se lichefiază în bain-marin. Pentru
a nu se denatura calităţile mierii – pierderea prin încălzire excesivă a
enzimelor şi vitaminelor – apa încălzită în care se ţine vasul cu miere
nu trebuie să aibă temperatura mai mare de 45 0C. Mierea lichefiată se
toarnă peste zahărul pudră (o parte miere la patru părţi zahăr), apoi se
frământă cu mâna, ca un aluat, până la omogenizarea amestecului.
Pasta obţinută se administrează sub formă de turte de 500-1000 g,
ambalate în hârtie sau pungi de plastic perforate în 2-3 locuri, care se
plasează deasupra ramelor.
Şerbetul de zahăr cu miere. Pentru obţinerea a 10 kg şerbet
sunt necesare 7,700 kg zahăr pudră, 2 kg miere, 300 ml ceai medicinal
sau 340 ml „Protofil”. Acesta este un extract din ingrediente naturale,
care prin conţinutul lui în principii nutritive active (vitamine şi
microelemente), stimulează secreţia enzimatică digestivă a albinelor şi
larvelor, inhibând dezvoltarea diferiţilor paraziţi (se foloseşte ca
remediu în cazul nosemozei, boală determinată de lipsa zborului de
curăţire). Mierea se încălzeşte puţin şi se diluează cu ceaiul (infuzia)
preparat în prealabil. Într-un vas emailat se pune zahărul pudră, se
adaugă mierea, se frământă totul cu mâna. Şerbetul astfel preparat se
ambalează în pungi de plastic în cantităţi de 500-1000 g şi grosimea
de 1-1,5 cm, pentru a putea fi aşezată deasupra ramelor sub podişor.
Prepararea şerbetului din zahăr. Proporţia recomandată este
de 1 kg zahăr la 30 cm3 apă. Într-un vas smălţuit fierbem apa,
adăugăm zahărul amestecând continuu, până la 115-1200C. Se
amestecă conţinutul cu o lopăţică din lemn într-o singură direcţie,
până se formează mici granule.
În lipsa termometrului, şerbetul se poate fierbe 30 minute pe
un foc iute, după care se controlează astfel: se introduce o linguriţă în
şerbet şi se cufundă apoi în apă rece. Dacă şerbetul se lipeşte de
linguriţă şi prezintă o viscozitate care permite formarea unei granule
cleioase între degete, se consideră gata pregătit. Dacă şerbetul nu se
lipeşte de linguriţă, fierberea trebuie prelungită. Dacă prelungim
exagerat timpul de fierbere şi şerbetul legat de linguriţă se întăreşte şi
se sparge, în acest caz se adaugă apă şi se fierbe din nou.
59
Apicultură

Cum se poate completa hrana albinelor în timpul iernii?
6.3 Controlul auditiv al modului de iernare
Controlul auditiv al modului de iernare se execută cu ajutorul

unui stetoscop, sau doar apropiind urechea de peretele din faţă al
stupului, sau prin introducerea unui tub de cauciuc prin urdiniş şi
ascultarea zumzetului produs în stup. Dacă acesta este uniform şi
moderat înseamnă că iernarea decurge în condiţii bune, dacă este slab,
înseamnă că familia nu are hrană, dacă este puternic, denotă o stare de
suferinţă, în timp ce în lipsa mătcii acesta este prelung şi „plângător”.
Dacă nu se percepe nici un zgomot se bate cu degetul în peretele
stupului şi dacă se aude un zumzet puternic, care încetează imediat,
înseamnă că iernarea decurge în condiţii bune.

Care este rolul efectuării controlul auditiv al modului de iernare al
albinelor?

În loc de
rezumat
Prezentaţi în maxim o pagină indicatorii de utilizare a parcului de

vagoane?
60
Apicultură
Răspuns 6.1
Care sunt modalităţile de iernare a familiilor de albine în condiţiile ţării
noastre?
*Iernarea în aer liber, în „cojoc” şi în adăpost.
Răspuns 6.2
Cum se poate completa hrana albinelor în timpul iernii?
* Se recomandă ca din mijlocul lunii februarie să se administreze turte sau
şerbet de zahăr cu adaosuri proteice (polen, păstură, pudră din antere de
porumb, drojdie de bere iradiată, lapte praf degresat, făină de soia
delipidată etc.) în proporţie de 10:1, în pungi de pergament sau tifon,
deasupra ramelor.
Răspuns 6.3
Care este rolul efectuării controlul auditiv al modului de iernare al
albinelor?
*Depistarea în timp util a situaţiilor critice într-o perioadă critică, iarna,
când albinele nu-şi pot restabili singure starea normală, fiind utilă
intervenţia apicultorului.

61
Apicultură
Intreţinerea familiilor de albine primavară
INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE PRIMAVARĂ
Cuprins Pagina

7.1 Zborul de defecaţie........................................................................................................... 75
7.2 Controalele de primăvară................................................................................................. 76
7.3 Stimularea dezvoltării familiilor de albine...................................................................... 82
62
Apicultură
 cunoaşterea modului de organizare al familiei de albine şi lucrările ce

se execută în stupină primăvara
7.1 Zborul de defecaţie
La ieşirea din iarnă familia de albine slăbeşte, albinele care au

iernat mor treptat şi se crează un dezechilibru, numărul celor care
eclozionează fiind mai mic decât a celor care pier. Primăvara puietul este
numeros, în scurt timp albinele tinere devin tot mai numeroase, astfel încât
după cinci-şase săptămâni de la ieşirea din iarnă, toate albinele de iernare
sunt înlocuite cu albine „născute” în cursul primăverii.
Supravegherea zborului de curăţire. Când temperatura la soare
Lucrările ce se ajunge la 10-120C, albinele ies din stup şi efectuează zboruri de curăţire,
efectuează în adică îşi golesc intestinul gros de excrementele acumulate în timpul iernii.
timpul zborului În faţa stupilor se aştern paie, unde albinele slăbite şi obosite se pot odihni
de defecaţie puţin înainte de a intra în stup, dacă mai există zăpadă sau pământul este
umed. Familii sănătoase şi bine dezvoltate efectuează zboruri energice, la
care participă majoritatea indivizilor, fapt ce permite un consum mai mare
de hrană şi ulterior o intensificare a ritmului de dezvoltare. Familiile slabe
efectuează zboruri reduse ca intensitate, nu se vor dezvolta corespunzător,
neputând astfel valorifica integral culesurile timpurii. Familiile orfane au
albinele agitate, zboară dezorientat şi caută matca pe peretele din faţă al
stupului.
Stimularea zborului de curăţire la unele familii mai puţin expuse
la soare sau care efectuează un zbor slab se face prin ridicarea capacelor şi
a pernelor de protecţie de pe podişoarele stupilor şi deschiderea completă a
urdinişurilor, permiţând astfel razelor solare să încălzească mai rapid
albinele din ghemul de iernare. O stimulare puternică a zborului de
curăţire se obţine prin administrarea unui litru sirop de zahăr 2:1, în care se
introduc 5 ml sulfariazol 20% pentru distrugerea agenţilor patogeni din
tractusul digestiv.
După terminarea zborului de curăţire, urdinişurile se reduc din
nou la 2-5 cm, în funcţie de puterea familiei.
Curăţirea stupilor de albine moarte. Această lucrare se mai
cheamă şi examinarea „foii de control” şi se execută imediat după zborul
de curăţire, urmărindu-se degajarea urdinişurilor de resturile de iernare şi
uşurarea muncii albinelor de a evacua cadavrele, favorizându-se astfel
activitatea acestora.
“Citirea” La stupii orizontali, operaţiunea de îndepărtare a albinelor moarte
fundului se face cu ajutorul unui cârlig metalic introdus prin urdiniş.
stupului La stupii verticali cu funduri mobile, operaţiunea se efectuează
vertical prin ridicarea corpurilor pe un capac, după care acesta se curăţă prin
răzuire şi măturare. Interpretarea situaţiei se face astfel:
- puţine albine moarte pe câteva rânduri şi mult rumeguş de ceară
înseamnă o familie puternică şi bine asigurată cu rezerve;
63
Apicultură
- puţine albine moarte înşirate pe mai multe rânduri, cu rumeguş puţin,

denotă o familie puternică cu hrană insuficientă pe ramele centrale, motiv
pentru care albinele au fost nevoite să-şi schimbe poziţia ghemului.
Familia va fi ajutată cu câteva rame de miere, încălzite în prealabil;
- multe albine moarte, pe rânduri puţine şi mult rumeguş de ceară ne arată
că familia are suficiente rezerve, dar albinele în cea mai mare parte sunt
bătrâne, ca urmare a faptului că matca fiind bătrână, nu a depus toamna un
număr suficient de ouă. În această situaţie se schimbă matca;
- multe albine moarte pe rânduri dese şi rumeguş de ceară puţin, denotă
rezerve puţine. Cauza morţii se stabileşte prin aceea ca albinele moarte au
trompele întinse şi scoase în afară. Aceste familii se ajută cu 2-3 faguri cu
miere;
- când în grupul de albine moarte se identifică cristale de miere şi albine cu
trompa întinsă, este semn că mierea a cristalizat, iar albinele au murit în
lipsă de apă necesară pentru consumarea mierii cristalizate. În asemenea
cazuri, familia respectivă va primi faguri cu miere necristalizată;
- când printre albinele moarte se găseşte şi puiet mort, înseamnă că matca
este foarte bună şi şi-a extins mult ouatul în părţile laterale ale cuibului,
unde moartea puietului a survenit din cauza gerului. În acest caz, cuibul se
restrânge corespunzător;
- când albinele moarte sunt stropite cu pete cenuşii înseamnă că familia are
diaree. În acest caz se identifică şi înlătură cauzele care au produs-o, iar
albinelor li se va înlesni posibilitatea de a efectua un zbor de curăţire fie
afară, fie într-o cameră încălzită;
- atunci când pe fundul stupului sunt albine cu capul sau toracele lipsă şi
bucăţi de fagure, denotă că în familie au pătruns şoareci. În acest caz se iau
măsuri imediate e îndepărtare a acestora şi se instalează gratii la urdiniş;
- dacă grupul de albine moarte este mucegăit, este semn că albinele au
iernat rău din cauza ventilaţiei necorespunzătoare, sau a unei infiltrări de
apă. În această situaţie, ramele mucegăite se vor îndepărta şi se vor
introduce altele, cu hrană de rezervă. Stupul se curăţă şi se dezinfectează;
- dacă printre albinele moarte se află matca, înseamnă că a murit în timpul
iernării. În acest caz se va da familiei o nouă matcă.
Instalarea adăpătorului se face în ziua în care are loc zborul de
curăţire. Întârzierea instalării acestuia atrage după sine obişnuirea albinelor
să transporte apă din bălţi sau de pe platformele de bălegar. Pentru
atragerea albinelor la adăpător, în primele zile pe scândura acestuia se
picură miere încălzită. Adăpătorul se alimentează cu apă caldă şi se spală
zilnic. Se recomandă ca pe lângă adăpătorul obişnuit să se instaleze şi unul
cu apă sărată, 1-5 grame sare/litru de apă.
Instalarea planşetelor de aterizare în poziţie oblică, rezemate de
scândura de zbor servesc ca suport de aterizare pentru albinele care se
întorc încărcate de la cules. Ele se confecţionează din cherestea sau P.F.L.
Şi se vopsesc în diferite culori pentru a servi albinelor şi la orientare.
Instalarea cântarului de control se face sub un adăpost special
amenajat sau, în lipsă, se acoperă cu folie de material plastic, pentru ca
precipitaţiile să nu influenţeze valorile reale. Pe cântar se aşează o familie
de putere mijlocie care să reprezinte media familiilor de albine din stupină,
sau familia cea mai puternică, în cazul când dorim să studiem potenţialul
bazei melifere.
64
Apicultură

1. Care este cauza instalării unui dezechilibru la nivelul familiei de albine
la ieşirea din iarnă?
7.2 Controalele de primăvară
Controlul sumar de primăvară se execută când temperatura

aerului atinge valori la umbră de +13…..+14 0 C şi se execută cât mai rapid
pentru a nu provoca furtul şi a răcii prea tare cuibul. Cu ocazia acestei
revizii se stabileşte starea familiei de albine, modul de iernare, se
remediază situaţiile anormale şi se face reducerea cuiburilor.
Starea familie de albine se stabileşte după existenţa mătcii şi după
prezenţa rezervelor de hrană.
Existenţa mătcii se stabileşte indirect, după prezenţa ouălor sau a
larvelor din celule. Dacă puietul lipseşte şi albinele reacţionează printr-un
zumzet intens, plângător şi printr-o agitaţie şi răspândire haotică pe faguri,
denotă ca familia este orfană. În cazul în care albinele nu reacţionează în
acest mod, verificarea se face după aproximativ două săptămâni, cu ocazia
controlului general de primăvară, deoarece există mătci care încep ouatul
ceva mai târziu.
Familiilor orfane, precum şi celor cu mătci necorespunzătoare li se
dau mătci de rezervă, sau se unifică cu familii slabe.
Pentru a efectua operaţiunea de unificare a familiilor de albine este
necesară omogenizarea mirosului celor două familii, lucru ce se realizează
fie prin afumare, fie prin stropirea albinelor şi a fagurilor cu apă în care
s-au fiert în prealabil plante aromatice. Cel mai indicat procedeu este ca
înainte de unificare cu o oră, să se introducă pe urdinişul celor două familii
bucată de material textil, pe care se aplică o picătură de esenţă de menta.
După luarea acestor măsuri, familiile se pot uni, având grijă ca toţi
fagurii cu puiet să fie aşezaţi central, iar cei cu miere lateral. Din motive
de siguranţă, matca familiei cu care se unifică, se introduce în colivie
pentru 24 ore, iar cealaltă se păstrează ca matcă de rezervă. Este important
de reţinut faptul că operaţiunea de unificare a familiilor de albine se
execută numai pe timp frumos şi de preferinţă seara, după ce albinele şi-au
Unificarea terminat zborul.
familiilor de O altă metodă pentru unificarea familiilor de albine, aplicabilă în
albine cazul stupilor verticali, se realizează prin suprapunerea corpului de stup
fără fund deasupra familiei cu care dorim să o unificăm. Între aceste
corpuri se interpune un ziar perforat, pe unde se realizează omogenizarea
mirosului ambelor familii. Albinele rod treptat hârtia şi se unifică.
Dacă la această examinare se constată familii fără hrană, în funcţie de
temperatura aerului, se vor administra faguri cu miere încălziţi în prealabil,
şerbet de zahăr sau sirop în proporţie 2:1.
Modul de iernare se apreciază după cantitatea de albine moarte,
umiditate, mucegaiuri şi petele de diaree. O mortalitate redusă (50-100 g
de albine), precum şi lipsa umidităţii, a mucegaiului şi a petelor de diaree
65
Apicultură
indică o bună iernare a familiei. Prezenţa umidităţii şi a mucegaiului se

datorează iernării pe un număr prea mare de rame şi a unei ventilaţii
insuficiente. Se şterg pereţii stupului, fagurii mucegăiţi se elimină, iar
materialul de protecţie se înlocuieşte. Apariţia petelor de diaree este
cauzată de iernarea cu miere necorespunzătoare sau datorită nosemozei. În
această situaţie, ramele cu miere în care nu există puiet se înlocuiesc cu
rame goale, iar familiei i se administrează sirop sau şerbet de zahăr
medicamentos.
Necesitatea Reducerea cuiburilor este necesară deoarece în prima parte a
reducerii primăverii mortalitatea este superioară albinelor care eclozionează, iar
cuiburilor fagurii pe care au iernat sunt insuficienţi acoperiţi de albine. În vederea
primăvara asigurării unui regim termic optim, cuibul se restrânge la un număr de
faguri bine acoperiţi de albine, înlăturându-se fagurii necorespunzători, cei
goi şi, la nevoie, chiar fagurii cu cantităţi mai mici de miere.
Un cuib bine restrâns prezintă pe părţile laterale câte o ramă cu
rezerve de hrană (miere şi păstură), iar central, rame cu puiet şi celule
goale, dar cu „coroane” de miere. Reducerea cuibului se execută la toate
tipurile de stup cu excepţia celui multietajat, la care crearea condiţiilor
optime dezvoltării puietului se realizează prin inversarea celor două
corpuri în care albinele au iernat, ridicând corpul inferior cu celule goale în
partea superioară, unde aerul este mai cald şi unde se creează condiţii
favorabile pentru creşterea puietului. Când familiile au multe albine
vârstnice sau pierderi masive de albine datorită condiţiilor meteorologice
nefavorabile, se impune ca operaţiunea de reducere a cuiburilor să se
execute de două sau chiar trei ori.
Controlul general de primăvară se execută când temperatura

aerului la umbră ajunge la minimum +15….+16 0C şi albinele zboară în
mod obişnuit. Cu această ocazie se apreciază mărimea populaţiei,
cantitatea de hrană, calitatea mătcii şi se curăţă fundurile la stupii
Lucrări orizontali.
efectuate cu Mărimea populaţiei. Se apreciază ca familii puternice, familiile
ocazia care ocupă 8-10 intervale, cu familii mijlocii cele cu 5-7 intervale şi ca
controlului familii slabe cele cu mai puţin 5 intervale.
general de Cantitatea de hrană se apreciază cunoscând că o ramă STAS cu
primăvară miere căpăcită pe ambele feţe conţine 3,600 kg, una multietajat 2,300 kg şi
că un dm2 de fagure căpăcit pe ambele feţe are cca. 350 g miere sau 175 g
păstură. Pentru o bună dezvoltare în această perioadă, o familie de albine
are nevoie de 8-12 kg miere şi 1-1,5 kg păstură.
Calitatea mătcii se apreciază după numărul ramelor ocupate cu
puiet, după extinderea acestuia pe rame şi după uniformitatea lui. Puietul
mătcilor tinere şi a celor de calitate superioară ocupă suprafeţe mari şi
compacte, pe un număr mare de rame, în timp ce, puietul mătcilor
vârstnice şi de slabă calitate este heterogen şi dispus în suprafeţe mici pe
un număr redus de rame. În aprecierea calităţii mătcilor după puietul
depus, se va avea în vedere şi calitatea fagurilor, întrucât în fagurii cu
multe celule deformate, de trântori sau rupţi, chiar şi mătcile prolifice nu
pot realiza ponte normale.
Curăţirea fundurilor stupilor orizontali se execută la controlul
general de primăvară datorită faptului că acestea sunt fixe şi că la sfârşitul
iernii temperaturile sunt încă scăzute. În acest scop se îndepărtează pernele
de protecţie din partea laterală a cuibului pentru crearea unui spaţiu unde
66
Apicultură
se trec ramele cu albine. Porţiunea fundului astfel eliberată se curăţă, iar

apoi ramele se mută la loc şi stupul se împachetează şi se închide.
Ajutorarea familiilor slabe se poate face fie prin introducerea
de rame cu puiet căpăcit împreună cu albinele luate de la alte familii
puternice, cărora în prealabil li s-a dat acelaşi miros. Pentru siguranţă se
recomandă închiderea mătcilor în colivie pentru 24 de ore, după care se
eliberează. Tot în acest scop se poate face unificarea familiilor slabe cu alte
familii de aceeaşi putere, dar cu o matcă mai bună.
Îndreptarea familiilor cu mătci epuizate sau orfane. Mătcile
bătrâne şi cele care au puiet foarte redus şi neomogen, sau trântori în
celule de lucrătoare se vor înlocui pe măsura posibilităţilor cu mătci de la
rezervă, urmând ca restul mătcilor necorespunzătoare să fie schimbate în
sezonul activ. Puietul de trântori în celule de lucrătoare se recunoaşte după
aspectul bombat al căpăcelelor. Familiile orfane vor primi mătci de la
rezervă.
Îndreptarea familiilor „bezmetice” (cu albine ouătoare). O
familie de albine devine „bezmetică” atunci când îşi pierde matca, iar o
parte in albinele lucrătoare depun ouă. Când deschidem stupul, ele aleargă
neliniştite pe rame, stau cu abdomenul ridicat, bat din aripi şi emit un sunet
plângător, iar în celulele cuibului se observă câte 2-3 ouă în aceeaşi celulă.
După zece zile din momentul depunerii ouălor, în cuib apar celule de
lucrătoare cu marginile mult înălţate şi căpăcele bombate, în care se găsesc
larve de trântor. Începuturi de botci se găsesc şi pe fagurii din marginea
cuibului, dar sunt fără ouă sau puiet. În unele din ele se pot observa resturi
de lăptişor de matcă, rămase de la larvele de trântori, care însă au murit în
primele zile ale evoluţiei, ei nefiind obişnuiţi cu asemenea hrană. Uneori
este posibil ca într-o astfel de familie să găsim o matcă frumoasă, bine
dezvoltată, cu puiet în elipse bine desenate, dar puietul să fie de trântor,
dezvoltat în celule mici de lucrătoare. Este o familie ce în toamnă şi-a
pierdut matca, şi-a crescut una tânără, este nefecundată, iar albinele s–au
obişnuit cu ea, o hrănesc, dar ouăle ei sunt nefecundate.
Pentru a putea corecta o astfel de situaţie, se scutură albinele în
stupină şi se desfiinţează stupul în care s-au adăpostit. Pentru ca albinele să
fie primite de alte familii, va trebui ca acestea să aibă guşa încărcată cu
miere, în care scop înainte de efectuarea acestei operaţiuni, familia se
deranjează cu zgomot şi fum, bătându-se în peretele stupului. Familiile
mijlocii şi puternice se redresează introducând în familia cu albine
ouătoare doi faguri cu puiet căpăcit, gata de eclozionare între care e
fixează o colivie cu matca. Fagurii cu puiet de trântor se îndepărtează din
familia bezmetică, după care se face un schimb de locuri cu familia de
unde s-a luat puietul. În felul acesta, făcându-se un schimb de albine
culegătoare, familia bezmetică se întăreşte mult şi în scurt timp îşi revine.
Familiei puternice orfelizate i se dă seara o matcă fecundă, în colivie.
67
Apicultură
Graficul
neparalel
1. Ce se stabileşte cu ocazia controlului sumar de primăvară?
2. Ce se stabileşte cu ocazia controlului general de primăvară?
7.3 Stimularea dezvoltării familiilor de albine
Stimularea familiilor de albine se realizează prin practicarea

alimentaţiei stimulente şi prin operaţiunea de lărgire a cuibului.
Alimentaţia stimulentă se face în perioadele lipsite de cules de

întreţinere, atunci când temperatura permite accesul albinelor la
alimentator, folosindu-se, fie miere diluată, fie sirop de zahăr. Siropul de
miere se prepară din două părţi miere şi o parte apă fierbinte şi se
administrează în cantitate de 1,5 litri la intervale de 4-5 zile, în hrănitoare
Alimentaţia sau faguri vechi. Siropul de zahăr pentru hrănirea stimulentă se prepară la
stimulentă început în proporţie de 2:1 şi de 1:1 în continuare, administrându-se în
cantităţi de 1-2 litri pentru o familie la intervale de 4-5 zile. Hrănirea
stimulentă cu sirop de zahăr este mai eficace când se administrează în
amestec cu polen 5%.
O hrănire stimulentă se poate efectua şi prin introducerea de faguri
cu miere. Metoda constă în descăpăcirea periodică (din 3-4 zile), după
diafragmă, a unei suprafeţe de 1-2 dm2 fagure căpăcit.. În acest scop se pot
folosi atât rame cu miere din cuib, cât şi din cele păstrate ca rezervă.
Descăpăcirea fagurelui se va face numai seara, după încetatul zborului
pentru a nu produce furt. Cu rezultate bune în hrănirea stimulentă a
familiilor de albine se foloseşte şi zahărul tos, ce se administrează în
hrănitoare aşezate deasupra fagurilor din stup. Acest sistem prezintă
avantajul că nu provoacă furtişag şi nu necesită prepararea siropului, dar
uzează mai mult albinele.
Dacă familiile de albine nu au substanţele proteice necesare
creşterii puietului, se practică în această perioadă hrănirea lor cu polen
conservat din sezonul precedent, cules de albine, sau obţinut de apicultor
prin scuturarea paniculelor de porumb înflorite.
Polenul se administrează înglobat în turtiţe de zahăr sau miere,
turtiţe ce se aşează deasupra fagurilor cu puiet din mijlocul cuibului.
Polenul de porumb se poate administra în zilele călduroase în aer liber,
expunându-l în tăviţe, de unde albinele îl culeg şi îl înmagazinează în
fagurii din stup.
Transportul familiilor de albine, primăvara devreme, în localităţi
în care există culesuri de întreţinere de nectar şi polen, determină
reducerea hrănirilor stimulente şi constituie măsura cea mai eficace pentru
dezvoltarea acestora. Astfel, este indicat să se folosească flora din păduri,
plantaţiile de salcie, livezile de pomi, rapiţa şi oricare altă sursă nectaro-
poleniferă existentă în zona stupinii.
Lărgirea cuibului se execută progresiv atunci când toţi fagurii
din cuib, exceptând cei mărginaşi, sunt complet ocupaţi cu puiet şi astfel
68
Apicultură
matca nu mai are unde să depună ouă, sau când albinele tinere, neavând
faguri suficienţi, se aglomerează pe faţă internă a diafragmei, având
tendinţa de a trece pe sub diafragmă pe partea externă a acesteia.
Lărgirea cuibului se face prin introducerea unui fagure cu celule
de lucrătoare bune pentru ouat, după ultima ramă cu puiet, înaintea ramei
de margine, după ce în prealabil a fost stropit cu sirop diluat sau numai cu
apă caldă la 35-400C.
În momentul apariţiei unui cules abundent de polen, oferit în special
Lărgirea
de pomii fructiferi, se face „spargerea cuibului”, fagurele destinat lărgirii
cuibului introducându-se între ramele cu puiet, deoarece în această perioadă familia
este dezvoltată, iar temperatura exterioară înregistrează valori termice
ridicate.
Când natura oferă cules bogat, lărgirea cuibului se face cu faguri
artificiali care se introduc în mijlocul cuibului, între fagurii cu puiet
necăpăcit. Dacă fagurii artificiali nu se clădesc în perioada optimă şi se
introduc în familii în perioada pregătirii acestora pentru roire, albinele vor
construi celule de trântor, putând utiliza pentru clădirea de noi faguri
artificiali numai familii la care nu a apărut instinctul de roire.
Folosirea ramelor clăditoare reprezintă cea mai economică
metodă de obţinere a cerii brute. Se practică în perioada maximă a secreţiei
cerii, ceea ce corespunde cu perioada de dezvoltare maximă a familiei de
albine. Folosirea ramelor clăditoare satisface instinctul albinelor de a
construi celule de trântor, celule indispensabile în anumite perioade pentru
menţinerea familiei într-o activitate normală şi, implicit, clădirea integrală
a fagurilor artificiali cu celule de albine lucrătoare.
Ramele clăditoare sunt rame obişnuite de cuib sau magazie ce se introduc
în sezonul mai rece la marginea cuiburilor, după ultima ramă cu puiet, iar
când timpul s-a încălzit, direct în mijlocul cuibului. În perioada
premergătoare roitului folosirea ramelor clăditoare devine obligatorie,
întrucât, albinele din instinct vor clădi în acestea numai faguri cu celule de
trântori şi astfel nu vor roade tiparul celulelor de lucrătoare de pe fagurii
artificiali. Fagurii din ramele clăditoare se recoltează săptămânal, pentru ca
larvele din aceştia să nu se dezvolte prea mult, necesitând astfel consumuri
suplimentare de hrană şi să nu impurifice ceara prin cămăşile nimfale.
În stupinele infestate cu păianjenul albinii (Varrooa jacobsoni),
având în vedere preferinţele femelelor acestui parazit de a depune ouă pe
larvele de trântor, recoltarea fagurilor se va face la interval de două
săptămâni pentru a permite astfel ridicarea din familia de albine a unui
număr mai mare de paraziţi. Folosirea ramelor clăditoare se face
concomitent cu cea a fagurilor artificiali, ceea ce permite realizarea unor
producţii medii de 0,500-1,000 kg ceară pe familie, fără a influenţa negativ
producţia de miere.

Care sunt modalităţile de stimulare a familiilor de albine?
69
Apicultură

În loc de
rezumat
Prezentaţi în maxim o pagină importanţa efectuării controalelor la nivelul

stupului primăvara.
Răspuns 7.1
Care este cauza instalării unui dezechilibru la nivelul familiei de albine la
ieşirea din iarnă?
*La ieşirea din iarnă familia de albine slăbeşte, albinele care au iernat
mor treptat şi se crează un dezechilibru, numărul celor care
eclozionează fiind mai mic decât a celor care pier. Primăvara puietul
este numeros, în scurt timp albinele tinere devin tot mai numeroase,
astfel încât după cinci-şase săptămâni de la ieşirea din iarnă, toate
albinele de iernare sunt înlocuite cu albine „născute” în cursul
primăverii.
Răspuns 7.2
1. Ce se stabileşte cu ocazia controlului sumar de primăvară?
* Cu ocazia acestei revizii se stabileşte starea familiei de albine, modul de
iernare, se remediază situaţiile anormale şi se face reducerea cuiburilor.
2. Ce se stabileşte cu ocazia controlului general de primăvară?
* Cu această ocazie se apreciază mărimea populaţiei, cantitatea de hrană,
calitatea mătcii şi se curăţă fundurile la stupii orizontali.
Răspuns 7.3
Care sunt modalităţile de stimulare a familiilor de albine?
*Stimularea familiilor de albine se realizează prin practicarea alimentaţiei
stimulente şi prin operaţiunea de lărgire a cuibului.

70
Apicultură
Intreţinerea familiilor de albine în perioada de roire
INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN PERIOADA DE

ROIRE
Cuprins Pagina

8.1 Roirea naturală................................................................................................................. 86
8.2 Roirea artificială............................................................................................................... 88
71
Apicultură
 înţelegerea modului prin care se realizează înmulţirea familiei

de albine, prin roire naturală sau prin roire dirijată
8.1 Roirea naturală
Instinctul de roire se declanşează in mod obişnuit între 25

mai şi 1 iulie, perioada in care familiile de albine ajung la
dezvoltarea maximă, capabile sa valorifice corespunzator culesul
oferit de tei, fâneaţă şi zmeură.
Înmulţirea familiilor de In perioada de pregătire a familiilor pentru roire albinele
albine prin roirea naturală devin inactive, astfel incat in aceasta perioada se poate spune ca
nu avem recolta de miere. Familiile de albine care se pregătesc
pentru roire se recunosc prin faptul că îşi reduc simţitor
activitatea de zbor şi de depozitare a nectarului şi polenului,
încetează clădirea fagurilor artificiali, clădesc numeroase celule
de trântor şi botci, matca încetează ouatul, astfel suprafeţele
ocupate cu puiet necăpăcit se reduc treptat, până când acesta
dispare complet, iar apariţia de ouă în botci reprezintă „semnalul”
declanşării roitului, respectiv intrarea familiei de albine în
„frigurile roitului”.
Un alt semn al roitului este asa numita „barbă”, albinele
nu mai au unde să depună nectar, îşi reduc munca şi se
aglomerează pe peretele din faţă al stupului. Cel mai caracteristic
semn este însă întinderea puietului în faguri, lăsând neocupaţi
doar fagurii din marginile cuibului.
Menţinerea familiilor în stare activă se realizează prin
aplicarea următoarelor măsuri: dotarea familiilor de albine cu
mătci tinere din suşe cu instinct de roire diminuat, menţinerea în
interiorul stupului a unei temperaturi optime şi a unui echilibru
biologic normal.
În general, mătcile tinere şi cele care provin din familii
neroitoare au o capacitate de producere a „substanţei de matcă”
mult mai mare, ceea ce contribuie la inhibarea dezvoltării
ovarelor albinelor lucrătoare şi prevenirea roitului. „Substanţa de
matcă” este recoltată de albine prin lins de pe corpul mătcii şi
difuzată tuturor albinelor prin schimbul de hrană care arte loc în
familiile de albine.
Temperatura optimă din interiorul stupului se menţine prin
întreţinerea familiilor de albine în stupi de mare volum,
deschiderea maximă a urdinişurilor, mărirea la timp a volumului
stupilor prin lărgirea cuiburilor cu faguri goi sau artificiali, prin
ataşarea de magazii sau corpuri suplimentare, inversarea
corpurilor la stupii multietajaţi pentru a muta corpul cu botci
„însămânţate” pe fundul stupului sau prin intercalarea de faguri
goi între ramele cu puiet, cât şi prin aşezarea stupilor la umbră.
72
Apicultură
Menţinerea unui echilibru biologic între numărul albinelor

doici şi cantitatea de puiet tânăr ce trebuie hrănit, reprezintă o altă
măsură importantă pentru menţinerea familiilor în stare activă şi
echilibrarea populaţiei între familiile de albine.
Echilibrul biologic este normal când unei larve îi revin 3-4
Echilibru biologic doici- albine doici. Când numărul doicilor depăşeşte această limită,
puiet apare un surplus de doici care nu-şi pot valorifica lăptişorul, fapt
pentru care este consumat de albine, ceea ce determină o
hipertrofie ovariană şi modificări de comportament, concretizate
prin apariţia instinctului de roire. În această situaţie, pentru a
împiedica eclozionarea unor noi generaţii de albine tinere, se
ridică săptămânal câte un fagure cu puiet gata de ecloziune şi se
introduce în familii slabe, iar de la acestea se dau în schimb rame
cu ouă şi puiet tânăr pentru hrănire. Datorită numeroaselor
intervenţii, acest procedeu este aplicabil numai în stupinele cu un
efectiv redus de familii de albine, având totodată inconvenientul
că nu permite efectuarea selecţiei familiilor valoroase. În
stupinele mari este necesar a se forma în corpul superior al
stupului multietajat un roi de albine tinere, care în timpul
culesului se unifică cu familia din care a provenit sau se menţine
ca familie ajutătoare.
Suprimarea periodică a botcilor cu larve nu împiedică
Combaterea roirii roitul ci, din contră, măreşte perioada de inactivitate a familiilor
de albine.
Combaterea roirii se poate face şi prin divizarea
temporară a familiei de albine, procedeu ce diferă în funcţie de
tipul de stup. Astfel, în stupul orizontal, după distrugerea tuturor
botcilor existente, se ia fagurele pe care se află matca şi împreună
cu alţi 2-3 faguri cu puiet necăpăcit se vor amplasa la capătul
opus al stupului, separându-se cu gratia despărţitoare şi
deschizându-se urdinişul secundar. În spaţiul dintre cele două
cuiburi se interpun mai mulţi fagurii artificiali. În familia fără
matcă vor apare botci, iar după 2-3 săptămâni cele două familii se
unesc din nou, rămânând în familia reunificată o singură matcă,
de obicei cea tânără. Prin acest procedeu s-a reuşit astfel
împiedicarea roirii şi obţinerea unei familii puternice.
În stupii multietajaţi, fagurele pe care se găseşte matca,
împreună cu 2-3 faguri cu puiet necăpăcit şi 2-3 faguri artificiali
se vor aşeza în corpul de jos. În corpul de sus, despărţit de o
gratie, se pun fagurii cu celule goale şi fagurii artificiali. În corpul
al treilea se vor aşeza toţi fagurii cu puiet, corp în care albinele
vor construi botci, dar nu pentru roire, ci pentru a-şi creşte o nouă
matcă. Albinele din cele două familii nou formate vor utiliza în
comun corpul al doilea pentru depozitarea nectarului. După
terminarea culesului şi extragerea mierii, cele două familii se vor
unifica, rămânând în familia astfel formată numai matca tânără.
De fapt, în momentul ieşirii roiului primar, în familia
mamă există mai multe botci căpăcite sau necăpăcite. Prima
matcă care se naşte, se şi grăbeşte să-şi distrugă rivalele
potenţiale aflate în botci. În cazul unor naşteri simultane, mătcile
se luptă între ele, dar, dacă familia pregăteşte un roi secundar, îşi
apără botcile de prima matcă eclozionată, astfel că la plecarea
73
Apicultură
roiului secundar cu o matcă neîmperecheată rămân în botci gata

de ecloziune mai multe mătci. Mătcile care se pregătesc să
eclozioneze precum şi matca eclozinată, ce se pregăteşte să plece
cu roiul secundar sau terţiar, emit sunete specifice numite
„cântecul mătcilor”. Roiul al doilea sau secundar iese la aceleaşi
ore ca şi primul, este mai slab decât acesta, zboară mai departe de
stup şi, de obicei, se aşează mai sus. Uneori, din cauza
învălmăşelii plecării, albinele scapă de sub supraveghere mătcile
tinere din botci şi multe din acestea reuşesc să plece cu roiul,
Prinderea roiului acesta putând avea 4-7 mătci neîmperecheate.
La o zi după ieşirea roiului secundar, familia mamă mai
poate da încă un roi mai mic, apoi după o altă zi încă unul, până
când aceasta se epuizează în totalitate. Ultima matcă rămasă este
îngrijită de albinele din cuib, se împerechează şi începe ouatul.
După ce a ieşit din stup, roiul se va aşeza pe un suport

oarecare în apropierea vetrei stupinei, până când albinele
cercetaşe se vor întoarce şi vor comunica locul noului adăpost. În
acest moment, apicultorul trebuie să acţioneze prin diferite
mijloace pentru prinderea lui.
Atunci când roiul se aşează pe o ramură de pom,
apicultorul fie că va tăia ramura respectivă, fie că va scutura roiul
într-o lădiţă, denumită roiniţă. Dacă suportul nu se mişcă,
desprinderea roiului se poate face prin periere, după o prealabilă
stropire cu apă.
În situaţia când roiul se aşează pe suporturi greu
accesibile, prinderea lui se poate face cu ajutorul unui fagure fixat
pe o prăjină. Fagurele cu urme de miere se apropie uşor de
ciorchinele roiului şi după trecerea albinelor pe el se aşează intr-
un corp gol şi operaţiunea se reia până la capturarea întregului
roi.
Apicultorul va fi atent ca între albinele capturate să se
găsească matca, în caz contrar, acestea vor zbura din nou la locul
iniţial.
Uneori roii pot fi ademeniţi de către apicultor sau opriţi
din zbor. Eficienţa acestor metode este discutabilă, dar redăm
câteva din acestea:
- într-o soluţie alcoolică de propolis se adaugă puţină esenţă de
Melissa officinalis (roiniţă) sau extract de coajă de lămâie. Se iau
câteva coşniţe cu faguri vechi, bine păstraţi, sau câţiva stupi goi,
se toarnă între faguri sau se freacă numai pereţii stupului cu
această soluţie şi se aşează astfel pregătiţi între crengile câtorva
copaci din apropierea stupinei;
- o coajă de stejar de formă dreptunghiulară (20/30 cm) se freacă
pe partea zgrunţuroasă cu soluţia de mai sus, astfel ca porii
acesteia să se îmbibe bine. Se prinde scoarţa cu o frânghie de
ramura unui copac, la umbră, de aşa manieră încât să permită
lăsarea ei cu uşurinţă în jos de la celălalt capăt, în momentul în
care roiul s-a aşezat pe aceasta;
- în momentul în care roiul s-a desprins de pe creangă şi vrea să-şi
ia zborul, se poate ciocănii într-o tigaie veche şi spartă, încercând
astfel să sugerăm albinelor apropierea unei primejdii şi obligarea
74
Apicultură
lor să se oprească din zbor. Dacă această metodă dă rezultate

minime, o eficienţă mai mare se obţine prin pulverizarea unui jet
de picături mici şi dese asupra roiului ce-şi ia zborul.
După prinderea roiului în roiniţă, acesta se introduce în
stupul pregătit din timp cu 4-5 rame cu faguri artificiali. Se
scutură peste ei roiul şi cu ajutorul fumului se aranjează uşor
podişorul şi capacul, urdinişul fiind deschis. După o oră sau seara
se mai introduc în stup restul de faguri, în aşa fel încât albinele să
fie bine repartizate pe faguri. Dacă nu este cules se adaugă un
fagure cu miere, sau se administrează într-un hrănitor, sirop de
zahăr.
Introducerea roiului în stupul pregătit, se poate face şi
prin scuturarea albinelor din roiniţă pe o pânză întinsă în faţa lui,
Introducerea roiului în dar care lasă urdinişul larg deschis. La o distanţă de 30-40 cm de
stupul pregătit urdiniş se răstoarnă conţinutul roiniţei, iar după un moment de
dezorientare în care albinele se împrăştie în toate direcţiile,
grămada de albine se organizează şi, atrase de mirosul fagurilor
artificiali, pătrund în stup. La o privire mai atentă se poate
descoperii printre albine şi matca roiului.
La 24 de ore după instalarea roiului se verifică
prezenţa mătcii şi în cazul roiului primar, începerea ouatului. În
lipsa culesului, fie se introduc 1-2 faguri cu miere, fie se
administrează de două ori pe săptămână 700-800 ml sirop. Prin
această lucrare se urmăreşte obţinerea într-o perioadă scurtă de
timp a 5-6 faguri cu puiet, înainte de începerea perioadei de criză
care se situează la 3 săptămâni de la instalarea roiului, ca urmare
a pierderii unei părţi din albinele componente şi a lipsei albinelor
tinere. Nu se recomandă utilizarea fagurilor vechi, deoarece
aceştia pot constitui o sursă de infectare a roiului care prin
excelenţă este sănătos.
În mod normal, la începutul lunii septembrie, un roi
primar, ieşit în prima jumătate a lunii iunie, trebuie să aibă cel
Roiurile secundare puţin 8 faguri clădiţi din care 5-6 cu puiet şi o parte din proviziile
de iernare.
Roiurile secundare sunt mai slabe decât cele primare. Ele
sunt cu 7-8 zile mai târzii, nu au matca împerecheată, iar
declanşarea ouatului se produce mai târziu, la 10-15 zile de la
declanşarea roitului. Aceste roiuri se verifică la fiecare 2-3 zile
pentru a urmări împerecherea mătcilor şi începerea ouatului.
Mătcile pierdute la împerechere se înlocuiesc cu altele, sau roiul
respectiv se uneşte cu altul. După un interval de 10-12 zile de la
începerea ouatului, se apreciază calitatea mătcii şi după modul de
căpăcire a puietului, iar apoi lucrările de îngrijire decurg la fel ca
şi la roiurile primare.
Dacă la intrarea în iarnă, roiurile secundare unt slabe se
unesc pentru a avea o putere de cel puţin 1,5 kg albină, în caz
contrar, şansele de supravieţuire peste iarnă sunt reduse.
75
Apicultură

Când se declanşează instinctul de roire?
8.2 Roirea artificială
Roirea naturală, ca mijloc de înmulţire a familiilor de

albine, nu este o metodă eficace şi prezintă o serie de neajunsuri
cum ar fi:
Dezavantajele roirii - imposibilitatea dirijării planificate a înmulţirii familiilor de
naturale albine;
- diminuarea activităţii familiilor în perioada premergătoare
roitului, urmată de divizarea acestora, tocmai în perioada
culesului principal, determinând scăderea sau chiar
compromiterea producţiei;
- riscul de a se pierde o parte din roiuri, datorită imposibilităţii
supravegherii continue, sau a zborului lor la distanţe mari;
- înmulţirea tocmai a familiilor cu instinct pronunţat de roire.
Pentru ca operaţiunile de înmulţire artificială a familiilor
de albine să dea rezultate superioare roirii naturale, este necesar
să se respecte următoarele reguli:
Reguli pentru roirea - roii să fie dotaţi de la început cu mătci împerecheate, numai în
artificială cazuri cu totul excepţionale se vor forma roi cu mătci
neîmperecheate;
- roii cu mătci împerecheate se formează de la început mai
puternici, pe 5-6 faguri, iar cei cu mătci nefecundate se
organizează cu mai puţină populaţie şi se vor ajuta ulterior cu
rame cu puiet;
- roirea artificială se va face în funcţie de tipul de cules existent în
regiune. Astfel, în zonele cu un cules timpuriu, cum ar fi cel de
salcâm, înmulţirea se execută la sfârşitul acestuia, iar în regiunile
unde culesul principal este vara, roirea se execută cu aproximativ
45 zile înaintea înfloririi plantelor furnizoare de nectar;
- pentru înmulţire se vor folosi numai familiile puternice
şi perfect sănătoase.
În practica apicolă se folosesc frecvent următoarele
Metode de înmulţire metode de înmulţire artificială a familiilor de albine: divizarea,
artificială a familiilor de stolonarea şi mutaţia simplă.
albine Înmulţirea prin divizare reprezintă metoda de bază a înmulţirii
familiilor de albine, este uşor de aplicat şi dă rezultate bune. Se
execută în cursul unei zile cu zbor intens, când majoritatea
albinelor lucrătoare sunt plecate la câmp. Metoda are avantajul că
se poate aplica şi în cazul unei singure familii, dar ea trebuie să
fie puternică şi sănătoasă.
Metoda constă în împărţirea egală a albinelor, puietului şi
rezervelor de hrană ale familiilor supuse acestei operaţiuni în doi
stupi, care se aşează de o parte şi de alta a locului familiei de
bază, în aşa fel încât, albinele culegătoare să se împartă cât mai
egal între cele două familii rezultate. În cazul în care unul dintre
76
Apicultură
roiuri a primit mai multe albine, obişnuit cel în care se găseşte

matca, se procedează la o uşoară îndepărtare a acestuia de locul
stupului vechi şi, în schimb, în mod corespunzător, îl apropiem pe
cel cu mai puţine albine. Urdinişurile stupilor care adăpostesc
roiurile formate se reduc la jumătatea urdinişului familiei de bază.
Seara, roiului fără matcă, ce se recunoaşte după albinele agitate
de la urdiniş, i se dă o matcă împerecheată, protejată într-o
colivie, care se eliberează în seara zilei următoare.
Înmulţirea prin stolonare este o altă metodă eficace de
înmulţire care constituie şi un mijloc practic de menţinere a
familiilor în stare activă. Metoda constă în ridicarea a una până la
trei rame cu puiet căpăcit şi a două rame cu rezerve de hrană din
familia supusă înmulţirii, care se introduc într-un stup cu
urdinişul micşorat la 1-3 cm. Pentru compensarea albinelor
culegătoare de pe fagurii mutaţi, care se reîntorc la familia de
bază, în mod corespunzător cu numărul de rame cu puiet ridicat,
se scutură albinele tinere de pe acelaşi număr de faguri cu puiet
necăpăcit, în roiul nou format. Până la formarea albinelor
culegătoare proprii, roiului i se administrează în celulele unui
fagure gol 100-200 ml apă. La efectuarea acestor operaţiuni se va
lucra cu deosebită atenţie pentru a nu lua odată cu ramele şi
matca familiei de bază. Stupul cu roiul format se mută pe un loc
nou în stupină. Roiului format i se va da o matcă împerecheată în
colivie sau o botcă matură.
Roiul stolon se poate forma şi de la mai multe familii de
bază, adică pe 6-8 rame cu puiet, situaţie în care albinele roiului
format se afumă, pentru a se uniformiza mirosul şi a se preveni
astfel atacul dintre albine. Pentru a preveni depopularea roiului se
recomandă ţinerea acestuia cu urdinişul închis 24 ore, timp în
care se iau măsuri de umbrire, pentru a preveni supraîncălzirea.
Înmulţirea prin mutaţie simplă se aplică la familiile la
care a apărut deja instinctul de roire, constituind totodată şi un
mijloc de combatere a roitului natural şi ca urmare a aplicării,
producţia de miere creşte cu 30,3% faţă de familiile neînmulţite.
În sudul ţării, această înmulţire se execută după culesul de
salcâm, iar în Transilvania se face chiar la începutul acestuia,
pentru ca roii să-şi strângă proviziile necesare de la al doilea
cules, respectiv de la culesul principal (fâneţe).
Pentru fiecare roi planificat a fi obţinut prin această
metodă sunt necesare două familii de bază numite A şi B. Pe locul
familiei A se aşează un stup echipat cu faguri artificiali, cu o ramă
de miere şi cu fagurele pe care se găseşte matca peste care se
scutură toate albinele familiei A. Roiul nou format se comportă ca
un roi natural, care are în plus toate albinele culegătoare ale
familiei A şi care, într-un timp scurt, va clădi toţi fagurii
artificiali. Stupul A se mută în locul stupului B pentru a se popula
cu albine culegătoare, iar stupul B se instalează pe un alt loc în
stupină. Din puietul căpăcit, familia A, în decurs de o săptămână,
îşi va forma noi albine tinere, iar în botcile existente, o nouă
matcă. Familiei B, până la obţinerea albinelor culegătoare, i se
administrează 200-300 ml apă într-un fagure gol.
77
Apicultură

Care sunt metodele de înmulţire artificială a familiilor de albine?

În loc de rezumat prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la
început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de

învăţare Nr. 8 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Prezentaţi în maxim o pagină în ce ar consta

avantajele/dezavantajele roirii naturale sau dirijate.
Răspuns 8.1
Când se declanşează instinctul de roire?
*Instinctul de roire se declanşează in mod obişnuit între 25 mai şi
1 iulie, perioada in care familiile de albine ajung la dezvoltarea
maximă, capabile sa valorifice corespunzator culesul oferit de tei,
fâneaţă şi zmeură.
Răspuns 8.2
* Care sunt metodele de înmulţire artificială a familiilor de
albine?
În practica apicolă se folosesc frecvent următoarele metode de
înmulţire artificială a familiilor de albine: divizarea, stolonarea şi
mutaţia simplă.
1. Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness,

Timişoara, 2005;
2. Cîrnu, L, Roman, Gh., Din viaţa albinelor, Editura Ceres,
Bucureşti, 1986;
3. Lazăr, Şt., Bioecologie şi tehnologie apicolă, Editura Alfa Iaşi,
2002
4. Mărghitaş, L.A., Albinele şi produselelor, Editura Ceres,
Bucureşti, 2005
78
Apicultură
Intreţinerea albinelor în perioada culesului
INTREŢINEREA ALBINELOR ÎN PERIOADA CULESULUI
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 9…………………………………………………….. 94

9.1 Intreţinerea albinelor în stupi multietajaţi...................................................................... 94
9.2 Producerea mierii în secţiuni.......................................................................................... 96
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 9………………………………………….... 101
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 101
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 9…………………………………………………….. 102
79
Apicultură
 înţelegerea caracteristicilor intreţinerii albinelor în perioada culesului;

 cunoaşterea elementelor tehnologice specifice producerii mierii în
secţiuni
9.1 Intreţinerea albinelor în stupi multietajaţi
Familia de albine iernează pe două corpuri. Cel superior conţine

rezerve de hrană, iar cel inferior faguri goi sau cu mici cantităţi de
miere („coroane de miere”). Albinele formează „ghemul” de iernare în
partea centrală a ambelor corpuri. Datorită spaţiului liber creat între
şipcile superioare ale ramelor din primul corp şi cele inferioare ale celui
superior, albinele au posibilitatea să treacă pe toate pentru folosirea
hranei. În timpul iernii, o parte din celulele fagurilor din corpul superior
se eliberează de hrană, astfel că se creează puţin spaţiu liber pentru
creşterea puietului.
Primăvara, întrucât în corpul superior, datorită rezervelor de
hrană, nu există spaţiu suficient pentru creşterea puietului, se
Inversarea procedează la inversarea corpurilor, astfel, corpul de jos, care conţine
corpurilor faguri goi, se ridică în partea superioară, unde condiţiile termice sunt
primăvara mai favorabile, iar cel de sus se coboară pe soclul stupului. În urma
acestei inversări, corpul superior care conţine miere ajunge pe soclul
(fundul) stupului, situaţie normală pentru albine. În acest caz, albinele
transportă mierea în corpul superior pentru a fi pusă la adăpost faţă de
dăunători, creându-se astfel o autoalimentaţie stimulentă, care
intensifică foarte mult ritmul de dezvoltare a familiei de albine.
În mod normal, în timpul înfloritului pomilor fructiferi, când
albinele trec în perioada de creştere a populaţiei, în corpul superior
există circa şapte rame cu puiet. În această situaţie, pentru asigurarea
condiţiilor necesare creşterii în continuare a puietului, se execută o nouă
inversare a corpurilor, ridicându-se în partea superioară corpul de jos,
Inversări care între timp a fost eliberat de miere şi puiet.
succesive
Având în vedere durata ciclului de metamorfoză (21 de zile),
după 3 săptămâni se procedează la o nouă inversare, operaţiune
deosebit de importantă pentru prevenirea şi combaterea roitului, întrucât
corpul superior, unde, eventual, s-au construit botci, iar matca a depus
în ele ouă, ajunge în partea inferioară, unde este mai rece, situaţie în
care albinele abandonează larvele din botci.
Odată cu începerea culesului de salcâm, se trece la organizarea
Al treilea corp
cuibului, aşezându-se pe soclu corpul cu puiet necăpăcit, apoi cel cu
puiet căpăcit, ataşându-se totodată şi cel de-al treilea corp cu faguri goi,
unde albinele vor depozita mierea şi nectarul recoltat. Pe măsură ce
puietul din corpul al doilea eclozionează, albinele depun în celulele
eliberate nectar şi miere, transformându-l astfel într-un corp destinat
80
Apicultură
pentru depunerea mierii.

În cazul în care nu se valorifică culesul timpuriu de salcâm ci
numai cel de vară (zmeur, tei, fâneţe, floarea-soarelui), pentru
prevenirea şi combaterea roitului se fac inversări periodice, din trei în
trei săptămâni, până în momentul în care începe culesul.
Dacă familiile de albine iernează pe un singur corp, primăvara, în
momentul în care spaţiul devine insuficient, se ataşează în partea
superioară cel de-al doilea corp, pentru a permite o dezvoltare
corespunzătoare a familiei de albine. În continuare, familiile de albine
se întreţin după metoda amintită anterior.

Care este avantajul folosirii stupului multietajat în această perioadă
calendaristică?
9.2 Producerea mierii în secţiuni
Producerea mierii în secţiuni reprezintă o modalitate de diversificare a

produselor stupului şi de creştere a valorii comerciale a acestora. Mierea
Diversificarea obtinută în secţiuni este de calitate superioară, are culoare deschisă, nu
produselor stupului cristalizează şi păstrează integral aroma fină şi gustul plăcut al mierii
(LAZAR, 2002).
Pentru obţinerea mierii în secţiuni se pretează culesurile de la care
se obţine o miere deschisă la culoare, care nu cristalizează sau cristalizează
foarte greu. Pentru obţinerea acestui produs în ţara noastră se foloseste în
primul rând culesul de la salcâm, dar pot fi folosite şi culesurile de tei,
zmeură şi zburătoare.
Secţiunile se prezintă sub forma unor faguri mici (făguraşi), care
Cutie calapod pentru sunt incluşi în rame-sectiuni standard (102 mm lungime, 129 mm înălţime,
tăierea fagurilor 33 mm lăţime şi 2,5 mm grosime). Datorită dimensiunilor reduse făguraşii sunt
artificiali în secţiuni umpluţi cu acelaşi sortiment de miere. Pentru producerea mierii în secţiuni se
aleg doar acele familii de albine care căpăcesc uscat, fapt ce face ca
secţiunea să aibă o culoare deschisă. Căpăcirea umedă a mierii dă un aspect
mai putin plăcut secţiunilor şi drept urmare le diminuează valoarea
comercială.
Ramele-secţiuni, confecţionate din lemn de esenţă moale (tei), au
spetezele mai late decât a ramelor obişnuite, pentru protejarea făguraşilor cu
miere împotriva strivirii, şi prezintă porţiuni decupate, care permit trecerea
albinelor printre secţiuni. Capetele ramelor-sectiuni sunt prevăzute cu tincuri
pentru fixare. Secţiunile neîncheiate se păstrează îin camere cu pardoseală
Calapod pentru din ciment, care se umezeste periodic cu apă. Atunci când secţiunile nu au
fixarea fagurilor fost păstrate în camere umede, pentru a fi încheiate, se umectează cu apă
artificiali în secţiuni caldă şi apoi după 15-20 minute se asamblează.
Fagurii artificiali folositi pentru secţiuni sunt mai subtiri (16-18 foi standard la
1 kg) decat cei obişnuiţi, sunt realizaţi din ceară de calitate superioară şi au o
81
Apicultură
culoare deschisă.
Secţiunile sunt aşezate cate patru in rame-susţinătoare, care se
sprijină pe falţurile magazinului. Ramele-susţinătoare pot fi netede sau cu
crestături în stinghiile de sus şi de jos, corespunzător decupajelor făcute pentru
trecerea albinelor prin ramele-secţiuni.
Pentru a împiedica albinele să construiască faguri de legătura între
Secţiuni de faguri cu rândurile de secţiuni, intre acestea se pun grătare separatoare care asigură o
miere construire uniformă a celulelor fagurilor din ramele-secţiuni. In cazul în care
secţiunile sunt lipsite de decupaje, pentru trecerea albinelor se pot folosi:
- separatoare sub forma unor grile orizontale prin care albinele pot
circula, unite intre ele prin stinghii verticale;
- separatoare continue din lemn la care se fixează in două părţi stinghii
transversale;
- magazine cu suporţi din tablă sub forma literei “T” răsturnate pe
care se aşează secţiunile, fără rame-susţinătoare (Lazar, 2002).
Modul de aşezare a
Pentru producerea mierii in secţiuni, Capisizu-Delabirca (1989)
secţiunilor în
a montat intr-o ramă neînsârmată STAS (435/300 mm) 8 secţiuni din
magazin
material plastic. Inainte de instalarea secţiunilor a impărţit rama pe
orizontala cu o şipca, astfel ca a realizat două rânduri de secţiuni, care au
fost in aşa fel dimensionate incât pot fi fixate exact in ramă. In mod
experimental apicultorul a introdus ramele cu secţiuni in magazinul de
recoltă sau in cuibul familiei de albine lângă ultima rama cu puiet.
Cercetările au aratat că in condiţiile unui cules abundent, familiile puternice
clădesc şi căpăcesc uniform, umplând secţiunile cu miere in timp scurt, pe
când familiile slabe, clădesc greu, neuniform, căpîcesc incomplet şi umplu
Cercetări pentru
doar parţial secţiunile cu miere. Un sistem oarecum asemănător a
producerea mierii in
experimentat POP (1988), care a realizat secţiunea ca o microrama
secţiuni
confectionată din şipci de lemn de esenţă moale, cu fagure cu suprafata de
pâna la 1 dm2, care cladit şi umplut complet cu miere are până la 300 g
greutate. In ramele-suport secţiunile sunt aşezate pe două rânduri, câte 4
secţiuni pe rând. In secţiuni sunt instalaţi faguri artificiali, fabricaţi din cea mai
pură si fină ceară de culoare deschisă, in greutate de 80 g fiecare. Ramele-
suport cu secţiunile cu faguri artificiali in ele sunt aşezate in magazinul de
recoltă, unde sunt umplute complet si căpăcite. Secţiunile pline complet cu
miere sunt inlocuite cu altele goale pregatite din timp.
Pentru obţinerea mierii in secţiuni se folosesc cel mai frecvent stupii
multietajati si verticali cu un corp si magazin, dar această producţie poate fi
realizată in orice tip de stup, care este pregatit si echipat corespunzator.
Ingrijirea familiilor de albine in vederea producerii mierii in secţiuni.
La obţinerea mierii in secţiuni sunt folosite numai familiile de albine putemice,
cele slabe fiind utilizate doar pentru întărirea familiilor producătoare de miere
Se folosesc doar
in secţiuni. Pentru a avea familii de albine foarte puternice se stimulează in
familii puternice
tot cursul sezonului activ creşterea puterii acestora, astfel ca la declanşarea
culesului ele sa atinga dezvoltarea maximă. Momentul optim al trecerii la
depozitarea mierii in magazinul cu secţiuni este atunci când fagurii din
cuib sunt plini cu puiet si miere.
La începutul acţiunii de recoltare a mierii in secţiuni, familiile producătoare
sunt reduse la un singur corp, peste care se aşează corpul (magazinul) cu
secţiuni. Se procedează in acest mod pentru a crea o aglomerare mare de
albine in stup. La stupul multietajat se păstrează drept cuib corpul al doilea in
care se găsesc matca, puietul şi rezervele de hrana ale familiei. Albinele din
corpurile indepărtate se scutură in faţa urdinişului stupului care adăposteşte
82
Apicultură
familia de baza, in timp ce fagurii cu puiet şi cu miere excedentari se folosesc

pentru întărirea familiilor mai slabe din stupina. Prin faptul ca in familie exista
o cantitate mai mică de puiet, doicile sunt obligate să se transforme in
culegatoare. Magazinul cu secţiuni se instalează cu multă atenţie, pentru a nu
dezlipi faguraşii din ramele-secţiuni. Pentru a stimula albinele sa clădească cât
mai repede secţiunile, se introduce in mijlocul magazinului o secţiune cu fagure
clădit.
In cazul în care pentru obţinerea mierii in secţiuni se folosesc alte tipuri de
Tehnici de stupi, se recurge la aceleaşi tehnici de pregătire a familiilor pentru aceasta
lucru producţie. In acest scop se restrange cuibul la 7-8 faguri si se ocupa restul
stupului cu materiale izolatoare, obligand albinele sa lucreze in magazinul cu
secţiuni. Trebuie avut grijă pentru că puterea mare a familiei, spaţiul redus
asigurat pentru ouat, cantitatea mică de puiet din cuib şi restrângerea
familiei la un singur corp, creeaza in familii condiţii propice pentru
manifestarea instinctului de roire al albinelor. In vederea prevenirii roitului se
recurge la 3 -4 zile de la aplicarea magazinului la un control amănunţit al
familiei de albine şi se distrug toate botcile. După alte 3-4 zile se scoate matca
din familie sau se omoară şi se repetă operaţiunea de distrugere a botcilor,
astfel că familia rămâne orfană. La 4 zile dupa orfanizare se efectuează o
nouă verificare şi se distrug toate botcile. După alte 4 zile se repetă
operaţiunea de distrugere a botcilor, iar in familie se introduce o botcă
căpăcită sau o matcă tânără împerecheată. Ulterior se recurge la
îmbunătăţirea regimului termic din interiorul stupului prin marirea
urdinişului şi prin umbrirea stupilor.
Primul magazin cu secţiuni se aşeaza deasupra cuibului după începerea
culesului. După ce făguraşii din primul magazin sunt jumătate clădiţi, se aplica
deasupra acestuia cel de-al doilea magazin. Când in primul magazin albinele
încep să căpăcească celulele cu miere din faguraşi, iar in cel de-al doilea
magazin a început construirea faguraşilor, se procedează la inversarea celor
doua magazine. In situaţia unor culesuri abundente, in momentul in care
Cum se recoltează
secţiunile din primul magazin sunt aproape pline iar cele din al doilea
secţiunile sunt pe jumătate umplute cu miere, se aşează al treilea magazin,
deasupra celor două.
Recoltarea secţiunilor se face pe măsură ce faguraşii au fost umpluţi cu miere
şi căpăciţi complet. Pentru a nu deprecia căpăcelele faguraşilor, se vor
îndepărta albine cu ajutorul fumului, prin periere uşoară sau prin folosirea
unui izgonitor de albine. În momentul recoltării, secţiunile care nu au fost
umplute cu miere se scot şi se aşează in alt magazin, care se pune deasupra
familiei puternice pentru a fi finisate intr-un timp cât mai scurt.
Depozitarea magazinelor cu secţiuni se face in încăperi
corespunzătoare, ferite de atacul unor dăunători. In aceste depozite
magazinele se aşează unul peste altul, constituind coloane de 10-15 bucăţi.
Pentru a preveni atacurile de găselniţă se afumă coloanele cu bioxid de sulf.
Acest tratament se repetă la interval de 5-6 zile, până când secţiunile cu
miere sunt ambalate pentru livrare. Pentru a menţine mierea din secţiuni in
stare fluidă prevenind cristalizarea, în încăperile de păstrare se asigură o
temperatură cuprinsă intre 21 -32°C şi cu variaţii nu prea mari. Ambalarea
secţiunilor se face cu multă atenţie pentru a nu le degrada şi in condiţii de
igienă perfecte. Secţiunile sunt ambalate prin vidare cu celofan sau cu
pungi de polietilenă.
83
Apicultură

Care este scopul obţinerii mierii în secţiuni?
Ce culesuri se pretează obţinerii acestui produs?

În loc de rezumat prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la
început.

Prezentaţi în maxim o pagină ce lucrări trebuie îndeplinite la

întreţinerea familiilor în stupi multietajaţi.
Răspuns 9.1
Care este avantajul folosirii stupului multietajat în această perioadă
calendaristică?
- permite dezvoltarea pe verticală a familiei de albine şi
valorificarea instinctului albinelor de a depozita provizii de
miere deasupra puietului;
- adaptaţi culesurilor abundente;
- productivitatea muncii ridicată, lucrându-se cu corpul.
Răspuns 9.2
Care este scopul obţinerii mierii în secţiuni?
Ce culesuri se pretează obţinerii acestui produs?
Scopul este diversificarea produselor stupului şi creşterea valorii
comerciale a acestora.
Culesul principal este cel de salcâm, dar se pretează şi culesurile de
tei, zmeură şi zburătoare.
84
Apicultură

6. Capisizu-Delabîrca, I., Una Din căile de rentabilizare a stupinei- producerea
mierii în secţiuni, Apicultura în România nr. 8, 1989;
1986;
8. Lazăr, Şt., Bioecologie şi tehnologie apicolă, Editura Alfa Iaşi, 2002
10. Pop, D., Producerea fagurilor cu miere în rame speciale, Apicultura în
România nr. 5, 1988
85
Apicultură
Întreţinerea familiilor de albine pentru valorificarea intensivă a culesurilor
ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE PENTRU

VALORIFICAREA INTENSIVĂ A CULESURILOR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10…………………………………………………… 104

10.1 Stupăritul pastoral........................................................................................................ 104
10.2 Recoltarea mierii.......................................................................................................... 106
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10………………………………………….. 112
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10…………………………………………………… 112
86
Apicultură

 cunoaşterea elementelor organizatorice şi tehnologice ale
stuparitului pastoral, ca una din principalele căi pentru realizarea
unor producţii mari de la albine, prin valorificarea mai multor
culesuri pe durata unui sezon şi al recoltării mierii, ca produs
principal apicol
10.1 Stupăritul pastoral
În condiţiile favorabile de secreţie a nectarului, albinele

recoltează cantităţi mari de nectar ce depăşesc necesarul lor,
rămânând cantităţi de miere ce pot fi destinate consumului.
În ţara noastră, principalele culesuri sunt furnizate de
salcâm, în lunile mai şi iunie, cu o durată de 8-20 zile, de tei, în
Principalele culesuri lunile iunie şi iulie, timp de 15-20 de zile, de floarea-soarelui, timp
din România de 15-30 zile, în iunie şi iulie, de flora fâneţelor, în iunie şi iulie, timp
de 30 de zile, de vegetaţia de baltă din zona inundabilă a Dunării, în
lunile august şi septembrie, timp de 20-40 de zile şi de alte plante
agricole. Familia de pe cântarul de control realizează în această
perioadă sporuri zilnice de 0,5-1,0 kg miere.
Pentru valorificarea culesului, la stupii orizontali se
completează spaţiul liber cu faguri goi necesari depozitării mierii, la
cei verticali se ataşează magazii sau corpuri suplimentare pentru
recoltă, iar pentru a favoriza zborul şi evaporarea apei din nectar pe
toată durata culesului urdinişul se deschide în întregime. Pentru a nu
deranja albinele în timpul culesului familiile nu se vor cerceta în
timpul zilei, ci seara după încetarea zborului.
Pentru valorificarea superioară a culesurilor şi în special a
Metoda familiilor celor de vară, se practică metoda familiilor ajutătoare permanente.
ajutătoare permanente Metoda constă în formarea în anul I a unui roi cu 2-3 rame cu puiet,
două rame cu rezerve de hrană şi o matcă sau botcă căpăcită, care va
devenii familia ajutătoare, ce se întreţine şi iernează independent. Tot
independentă se întreţine şi în anul următor până la începutul
culesului de vară (fâneaţă sau tei), când se unifică cu familia din care
a provenit, rezultând astfel o familie foarte puternică care realizează
producţii mari de miere. Din familia ajutătoare se menţine un nucleu,
format dintr-o ramă cu puiet, două rame cu rezerve de hrană şi matca,
nucleu care până în toamnă devine din nou familie ajutătoare,
capabile să ierneze independent.
Prin practicarea stupăritul pastoral se pot obţine producţii
mari de la albine, prin valorificarea mai multor culesuri pe durata
unui sezon. Pentru a se valorifica mai multe culesuri, familiile de
albine se transportă la distanţă de vatra stupinei, uneori la zeci şi sute
de kilometri depărtare. Apicultura pastorală mai trebuie practicată pe
scară largă în vederea polenizării culturilor de plante entomofile:
rapiţa, floarea-soarelui, sparceta, trifoi, hrişcă, bumbac, plante
medicinale, precum şi a pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Calendarul În funcţie de resursele melifere, stupăritul pastoral poate
stupăritului pastoral începe primăvara devreme şi se poate încheia toamna târziu. Astfel,
87
Apicultură
în lunile martie şi aprilie, familiile de albine pot fi deplasate la

masivele de arţar, paltin, salcie albă şi căprească, pomi fructiferi şi la
flora erbacee timpurie, unde, pe lângă dezvoltarea foarte bună a
familiilor în vederea culesului principal, destul de frecvent se obţin şi
producţii de 4-5 kg miere marfă.
La începutul lunii mai, familiile se pot deplasa la culturile de
rapiţă, coriandru, apoi la masivele de salcâm. De la acesta din urmă
se pot valorifica 2-3 culesuri, pe măsura înfloririi lui, începând cu
masivele din şes, apoi cele din zona colinară şi de dealuri şi
terminând cu cele din zona submontană.
După valorificarea salcâmului, stupii se pot deplasa la
masivele de tei şi apoi la cele de floarea-soarelui, cultură ce oferă una
din cele mai sigure, abundente şi de durată culesuri. Relativ în
aceeaşi perioadă în zonele de dealuri şi cele montane, oferă cules
zmeurul, sburătoarea şi fâneţele, iar toamna se poate face deplasarea
stupilor în zona inundabilă a Dunării şi în Delta Dunării.
Pentru reuşita acestei acţiuni, sunt necesare o serie de lucrări
premergătoare: identificarea resurselor melifere, obţinerea repartiţiei
pentru zona respectivă, culegerea de informaţii asupra bolilor din
Încărcătura de familii zonă, obţinerea certificatului sanitar-veterinar, stabilirea itinerarului
de albine/hectar, în şi a drumurilor de acces, alegerea şi fixarea vetrelor, stabilirea
funcţie de floră mijloacelor de transport şi a datei probabile a înfloririi plantelor
melifere din zona respectivă.
Pentru a obţine producţii ridicate de miere se vor evita în mod
obligatoriu supraaglomerările de stupi, practică destul de frecventă
mai ales la unele masive de renume unde se supraaglomerează
familiile de albine şi se obţin producţii mici, neglijându-se sursele
melifere mai mici, dar capabile să asigure producţii mult mai mari.
Astfel, se recomandă următoarele încărcături pe hectar în funcţie de
floră:
- la salcâm: 14-18 familii;
- la tei: 6-10 familii;
- la floarea-soarelui: 1-2 familii:
- la leguminoase perene: 4-6 familii;
- la plante medicinale şi aromatice: 3-4 familii;
- la zmeuriş: 3-5 familii
- pomi fructiferi: 2-3 familii.
Înainte de a pleca la pastoral cu 1-2 săptămâni, apicultorul va
face o recunoaştere amănunţită a regiunii unde urmează să se
transporte familiile, pentru a stabili definitiv vatra, drumurile de
Lucrări de efectuat acces, data deschiderii florilor şi ultimele evaluări asupra capacităţii
înainte de plecare în nectarifere a florei. Apicultorul are nevoie şi de o cabană apicolă, ca
pastoral spaţiu de lucru şi odihnă.
Cu câteva zile înainte de plecare se îndepărtează din stupi
fagurii artificiali şi cei nou clădiţi, spaţiul liber se completează la
stupii orizontali cu rame goale, iar la stupii verticali se ataşează
magazii sau corpuri pentru depozitarea mierii. Ramele de magazie
care nu au distanţatoare se fixează cu blocuri de lemn de 100/15/10
mm, prevăzute în partea superioară cu o placă din tablă sau cu un cui,
care împiedică căderea acestora între rame. În lipsa blocurilor,
fixarea se poate face cu cuie de 40 mm, ce se bat în pereţii din faţă şi
din spate, în dreptul treimii superioare a ramelor, care se adună în
88
Apicultură
una din părţile laterale ale magaziei, după o prealabilă îndepărtare a

albinelor de pe ele, procedeu mai puţin indicat, deoarece degradează
stupii. Nu se admite transportarea stupilor cu faguri având miere
necăpăcită, deoarece albinele, consumând o cantitate mai mare din
aceasta, vor creşte temperatura din interiorul stupilor, având drept
consecinţă înmuierea şi ruperea fagurilor sau chiar sufocarea
albinelor. Stupii defecţi se repară, pentru a se evita ieşirea albinelor
prin diferite crăpături. Neastuparea acestora duce nu numai la
pierderea unui mare număr de albine pe timpul transportului, ci
contribuie şi la menţinerea unei stări de agitaţie în interiorul
familiilor, stare tot atât de dăunătoare. Crăpăturile stupilor prin care
aparent nu pot ieşi albinele, se recomandă a fi chituite. Pentru
asigurarea aerisirii, podişoarele şi blocurile de la orificiile de
ventilaţie ale căpăcelelor se înlătură, iar la stupul multietajat, pe
corpul superior, se aşează rama de ventilaţie.
În cazul în care în stupii orizontali se transportă şi familii
ajutătoare, deasupra cuiburilor acestora se aşează o ramă cu plasă de
sârmă, ce asigură aerisirea şi împiedică unificarea celor două familii.
Este contraindicată aplicarea la urdiniş a plasei de sârmă, deoarece
albinele, încercând să iasă, blochează urdinişul şi mor asfixiate. Tot
pentru a evita creşterea temperaturii în interiorul stupului, la
împerecherea lor se lasă un spaţiu de refugiu direct proporţional cu
mărimea familiei şi cu durata transportului, cu temperatura medie a
aerului pe timpul când se execută transportul şi invers proporţională
cu mărimea orificiilor de ventilaţie. Astfel, la un stup orizontal în
care familia ocupă 10-12 rame, se consideră suficient spaţiu rămas
gol, adică spaţiul ocupat de 8-10 rame complet goale, la stupii
verticali cu magazie, un magazin gol, iar la cel multietajat, corpul de
deasupra.
Părţile mobile ale stupilor se fixează cu dispozitive speciale,
vergele sau lanţuri prinse în piuliţe tip fluture sau cu alte sisteme. La
stupii care nu dispun de accesorii de fixare se leagă soclul de părţile
laterale ale corpului cu sârmă de 3 mm, prin intermediul a câte două
şuruburi. Celelalte părţi ale stupului se fixează prin sârme duble, ce
Măsuri de securizarea se leagă de copac şi de un cui bătut oblic în scobiturile ce servesc ca
stupilor pentru mânere la manipularea stupilor, după care sârmele se ancorează prin
transport răsucire cu un cui.
Când zborul albinelor a încetat, urdinişurile se închid, iar
dacă albinele nu s-au retras de pe scândura de zbor le obligăm să
intre în stup folosind fumul cu atenţie, pentru ca acesta să nu
pătrundă în interior sau, la nevoie, stropindu-le cu apă. După ce am
efectuat o ultimă verificare a modului de închidere, stupul se prinde
de mânere şi se transportă la vehicul.
Pentru a se evita ruperea fagurilor pe timpul transportului,
stupii se aşează diferit, în funcţie de felul vehiculului şi de starea
drumului. stupii se aşează cu ramele paralel cu sensul de înaintare în
cazul parcurgerii unui drum bun, iar în camioanele şi căruţele ce
parcurg trasee accidentate, aceştia se aşează cu ramele perpendicular
pe direcţia de mers.
La încărcarea stupilor, urdinişurile se orientează spre
înapoi, pentru a se observa eventualele „evadări” ale albinelor. În
vehiculele de capacitate mare, stupii se aşează suprapuşi, cu condiţia
89
Apicultură
ca încărcătura să fie echilibrată. Pentru a nu se mişca în timpul

transportului stupii se leagă transversal şi longitudinal cu frânghii,
realizându-se astfel o legare sub formă de plasă, care nu va ceda
indiferent de distanţă sau gradul de accidentare a drumului.
Transportul se efectuează noaptea. Apicultorii trebuie să aibă la
îndemână unul sau două afumătoare, măşti, cuie, ciocane, cleşte şi în
mod special un vas cu pământ moale şi frământat pentru astuparea
locurilor pe unde eventual ar putea ieşi albinele, ori o bucată de chit
de geam sau plastelină.
Ajunşi la destinaţie se instalează adăpătorul, stupii se
descarcă, se aşează pe vatră, se deschid după o jumătate de oră
urdinişurile, iar seara după liniştirea albinelor, se aşează podişoarele,
iar în zilele următoare se execută „despachetarea” şi organizarea
cuiburilor. În primele zile după transport, albinele sunt iritate, motiv
pentru care apicultorul trebuie să fie foarte atent pentru a evita
accidentele cu animalele ce pasc în apropierea stupinei.
După încetarea culesului, mierea se extrage, lăsând însă în
fiecare familie cel puţin 5 kg rezervă de hrană pentru continuarea
dezvoltării. La înapoierea de la pastoral, pregătirile pentru transport
sunt similare cu cele descrise anterior, cu specificarea doar a faptului
că fagurii cu miere şi, în special, cei noi din care s-a extras mierea
din diferite motive se pot transporta în familiile respective,
neexistând pericolul ruperii lor, deoarece s-au întărit în suficientă
măsură ca să reziste transportului.

Care este încărcătura de familii de albine la hectar, în funcţie de
floră?
10.2 Recoltarea mierii
Fagurii cu miere se recoltează în momentul când treimea

superioară a acestora începe să fie căpăcită. Operaţiunea de recoltare
a fagurilor cu miere se execută o dată sau de mai multe ori în
decursul unui cules. Este important ca ultima recoltare să se execute
cu 1-2 zile înainte de sfârşitul culesului, în cazul celui de scurtă
durată şi cu 5-6 zile înainte de sfârşitul culesului, în cazul celui de
lungă durată, dar de mică intensitate (fâneaţă, floarea soarelui),
prevenind în acest fel furtul. Sfârşitul culesului se stabileşte după:
terminarea înfloririi plantelor melifere furnizoare de nectar, după
scăderea activităţii albinelor care devin irascibile şi se pretează la
furt, precum şi după indicaţiile cântarului de control.
Inventarul necesar pentru această operaţiune este format
din perna fenicată, cuţitul de descăpăcit, extractorul, sita pentru miere
şi bidoanele de păstrare.
90
Apicultură
Înlăturarea albinelor de pe faguri se face cu ajutorul periei

apicole sau cu perna fenicată. Perna fenicată este aplicabilă stupilor
verticali şi îndepărtează albinele datorită acidului fenic 5%, cu care
se îmbibă. Pentru a preveni furtul, fagurii se recoltează cu atenţie,
evitându-se stropirea stupilor cu miere, după care aceştia se introduc
în lăzi de transport şi se duc la locul de extracţie.
Înainte de a se introduce în extractor, fagurii se descăpăcesc
Scoaterea ramelor deasupra unei tăvi cu ajutorul unui cuţit descăpăcitor, încălzit în
din stup prealabil în apă fierbinte sau cu ajutorul furculiţei de descăpăcit.
Fagurii se introduc apoi prin extractor, acesta fiind fixat pe un
postament mai ridicat pentru a permite aşezarea sub robinet a unui
vas de colectare a mierii. Extractorul se aşează în poziţie perfect
verticală, iar lagărele se ung cu vaselină sau cu miere.
În extractoarele radiale, ramele se aşează cu spetezele
superioare spre exterior, iar în cele tangenţiale cu speteaza
portfagurelui în direcţie inversă sensului de mişcare. Acest mod de
aşezare este impus de orientarea inferosuperioară a celulelor din
faguri. La introducerea fagurilor în extractor se va ţine seama şi de
cantitatea de miere pe care aceştia o conţin pentru a se asigura o
repartizare uniformă, prevenind astfel descentrarea rotorului în
Descăpăcirea cu timpul mişcării.
cutitul si introducerea
in separatorul
centrifugal
La început, învârtirea manivelei extractorului se va face încet şi

uniform, viteza mărindu-se progresiv. În medie se consideră că sunt
necesare 240 turaţii pe minut, ceea ce corespunde cu 70-80 rotiri ale
manivelei. Pentru a preveni ruperea fagurilor, mierea de pe prima faţă
nu se extrage complet, ci numai aproximativ jumătate, după care,
fagurii se întorc pe cealaltă parte, iar după îndepărtarea completă a
mierii se introduc în poziţia iniţială pentru extragerea mierii în
Scoaterea mierii prin întregime.
valva separatorului şi Fagurii din care s-a extras mierea se reintroduc în stupi pentru
filtrarea a servi la depozitarea nectarului, în cazul în care culesul continuă sau
pentru a fi curăţaţi şi reparaţi de către albine, când culesul încetează,
situaţie în care, după cca. 24 ore, ei se scot şi se păstrează. Pentru ca
mierea obţinută să fie lipsită de corpi străini, la robinetul
extractorului se ataşează o sită de strecurat. Vasele pentru păstrarea
mierii pot fi metalice sau de lemn. Cele metalice vor fi nichelate,
smălţuite, iar cele de lemn se vor parafina în mod obligatoriu pentru
a preîntâmpina scurgerile de miere, mirosul de lemn şi absorbţia apei.
Sită de strecurat Este contraindicată păstrarea mierii în vase de zinc, plumb, aramă sau
aliajele acestora. După terminarea extracţiei, utilajul folosit se spală
cu apă caldă, se şterge şi se usucă.
91
Apicultură

Cum se poate stabili începerea recoltatului,respectiv sfârşitul
culesului?

În loc de rezumat
început.

Prezentaţi în maxim o pagină etapele tehnologice de recoltare a

mieii.
Răspuns 10.1
Care este încărcătura de familii de albine la hectar, în funcţie de
floră?
*Se recomandă următoarele încărcături pe hectar:
- la salcâm: 14-18 familii;
- la tei: 6-10 familii;
- la floarea-soarelui: 1-2 familii:
- la leguminoase perene: 4-6 familii;
- la plante medicinale şi aromatice: 3-4 familii;
- la zmeuriş: 3-5 familii
- pomi fructiferi: 2-3 familii.
Răspuns 10.2
Cum se poate stabili începerea recoltatului,respectiv sfârşitul
culesului?
* Sfârşitul culesului se stabileşte după: terminarea înfloririi plantelor
melifere furnizoare de nectar, după scăderea activităţii albinelor care
devin irascibile şi se pretează la furt, precum şi după indicaţiile
cântarului de control.
92
Apicultură
1. Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness, Timişoara,

2005;
Bucureşti, 1986;
2002
4. Mărghitaş, L.A., Albinele şi produselelor, Editura Ceres, Bucureşti,
2005
93
Apicultură
Bolile şi dăunătorii albinelor
BOLILE ŞI DĂUNĂTORII ALBINELOR
Cuprins Pagina

11.1 Bolile albinelor............................................................................................................. 114
11.2 Dăunătorii albinelor..................................................................................................... 117
94
Apicultura
 cunoaşterea principalelor boli contagioase, necontagioase

şi intoxicaţiile la albine;
 cunoaşterea principalilor dăunători.
11.1 Bolile albinelor
Bolile albinelor se pot împărţi în boli contagioase,

necontagioase şi intoxicaţii.
Bolile contagioase, la rândul lor, se grupează în:

virotice (puietul în sac, boala neagră);
bacteriene (loca americană, europeană, septicemia,
paratifoza);
micotice (ascosferoza, aspergiloza, melanoza);
parazitare (nosemoza, amibioza, acarioza, brauloza,
varrooza, senotainioza, triunghiulinoza).
Bolile necontagioase ale albinelor sunt reprezentate prin:

puietul răcit;
boala de mai;
diareea albinelor;
anomaliile mătcilor.
Intoxicaţiile albinelor se pot produce:

cu polen;
cu nectar;
cu miere de mană;
Clasificarea bolilor şi cu medicamente;
dăunătorilor albinelor cu pesticide folosite pentru combaterea dăunătorilor.
Dăunătorii albinelor sunt:

găselniţa;
fluturele "Cap de mort";
viespile;
lupul albinelor;
furnicile;
prigoriile;
ciocănitorile;
şoarecii.
Clasificarea bolilor BOLILE CONTAGIOASE se grupează în: boli bacteriene,

contagioase virotice, micotice şi parazitare:
virotice (puietul în sac, boala neagră);
bacteriene (loca americană, europeană, septicemia,
paratifoza);
95
Apicultura
micotice (ascosferoza, aspergiloza, melanoza);

parazitare (nosemoza, amibioza, acarioza, brauloza,
varrooza, senotainioza, triunghiulinoza).
Clasificarea bolilor
virotice BOLILE VIROTICE sunt provocate de diverşi viruşi.
Din categoria bolilor virotice fac parte:
puietul în sac;
boala neagră.
PUIETUL ÎN SAC
Este o boală a puietului de albine, mai puţin răspândită, fiind
favorizată de acţiunea factorilor nefavorabili de mediu.
Etiologie
Agentul patogen este reprezentat de un virusul filtrabil
Morator aetatule, cu o compoziţie biochimică necunoscută şi
cu o rezistenţă nu foarte mare. Contaminarea se face pe cale
bucală, odată cu preluarea hranei infectate, fiind receptive mai
ales larvele în perioada de transformare în prenimfă.
Răspândirea bolii se face prin contaminarea albinelor care
încearcă să înlăture larvele bolnave. Apariţia bolii este
favorizată de răcirea bruscă a timpului şi de ploile prelungite.
Boala poate apare în tot timpul sezonului activ.
Simptome
Celulele au căpăcelele concave, perforate şi mai închise la
culoare, deoarece moartea puietului se produce după căpăcire.
Larvele devin galbene, cenuşii sau brune, cu capul de o culoare
mai închisă decât corpul, întoarse cu partea ventrală în sus, iar
cu cea dorsală se sprijină pe pereţii inferiori ai celulei, cu
aspect de pungi cu lichid. Larvele nu aderă de pereţii celulei,
putând fi îndepărtate din stup. Prin uscare, corpul se
transformă într-o crustă.
Tratamentul este similar cu cel aplicat în cazul locilor,
folosindu-se sulfatiazolul combinat cu streptomicina sau numai
teramicina, rezultate satisfăcătoare dând şi cloromicetina.
BOALA NEAGRĂ cunoscută şi sub denumirea de boala de

pădure sau paralizia, apare vara în perioadele dintre culesuri,
factorii favorizanţi fiind seceta, mierea de mană sau lipsa
culesului.
Etiologie
Agentul cauzal este un virus, etiopatogeneza bolii nefiind pe
deplin elucidată. Boala poate fi generată de o tulburare a
metabolismului proteic, cauzat de diferite sorturi de polen,
bacterii, ciuperci sau unele substanţe chimice sau de condiţiile
de mediu nefavorabile.
Simptome
Albinele bolnave îşi pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa
urdinişului, fac mişcări dezordonate, au abdomenul mărit şi
corpul negru cu aspect unsuros, ca urmare a căderii învelişului
pilos. Albinele din stupii afectaţi nu mai adună rezerve de
miere, ci consumă tot ce culeg. În interiorul stupului albinele
bolnave cad de pe faguri, se agită pe fundul stupului, o parte
96
Apicultura
ies pe urdiniş, cad cu faţa dorsală spre pământ, au trompa

întinsă şi nu pot sta în poziţie normală.
Tratamentul medicamentos nu a fost elaborat până în present.
Clasificarea bolilor Se recomandă respectarea măsurilor de igienă, schimbarea
bacteriene mătcii la familiile bolnave sau administrarea a 250 ml de sirop
călduţ (35°C) cu adaos de 10 % lapte de vacă fiert, tratament
care combate eventualele intoxicaţii sau carenţe proteice. Se
mai recomandă ca mijloc de tratare a acestei boli sucul de
lămâie în 4 litri sirop sau acidul citric cristalizat, 1 g la un litru
sirop, administrat în aceleaşi doze ca mai sus.
BOLILE BACTERIENE
Din categoria bolilor bacteriene fac parte:
loca americană;
loca europeană;
septicemia;
paratifoza.
LOCA AMERICANĂ este una din cele mai grave boli

care atacă puietul albinelor, moartea acestuia producându-se
după căpăcire, boala instalându-se de obicei după culesul de
salcâm.
Puiet afectat de Loca
americana Etiologie
Agentul patogen este un microb sporulat rezistent (20-40 ani)
numit Bacillus larvae, care se prezintă fie sub formă de
bastonaş cu extremităţile uşor rotunjite, lung de 2-5 microni şi
lat de 0,5-0,8 microni, fie sub formă de filament. Faţă de
temperatură, rezistenţa germenului în stadiul sporulat este
mare, oscilând în funcţie de mediul în care se găseşte înglobat.
Sporii suspendaţi în apă pier după 13 minute la 100°C, cei din
miere sunt distruşi la 105-107°C după 20-40 minute, iar cei din
ceară după 30 minute la 120°C. La căldură uscată de 100°C
sporii de locă americană mor după 8 ore. În stare vegetativă
(de bastonaş), Bacillus larvae moare după 10 minute în apă
încălzită la 60°C, iar sub acţiunea sodei caustice 5% şi a
formolului 10 % este distrus în 5 minute.
Sporii de Bacillus larvae rezistă la acţiunea acidului fenic 5%
timp de luni de zile, a alcoolului 96° timp de 40 de zile, a
cloraminei 10% şi a sublimatului coroziv 0,5-1% timp de
câteva zile.
Contaminarea se face pe cale bucală începând din a doua zi a
stadiului larvar, când puietul începe să fie hrănit de către
albine. Sursa principală de infecţie o constituie cadavrele
larvelor uscate, moarte de loca americană. Albinele încearcă să
elimine din stup aceste larve şi să cureţe celulele respective,
preluând sporii pe piesele bucale, pe picioare şi pe corp.
Albinele lucrătoare răspândesc sporii în tot stupul, pe faguri, în
miere şi polen, precum şi pe pereţi şi în crăpăturile stupilor,
unde pot rămâne timp de mai mulţi ani. Transmiterea bolii
dintr-un stup în altul şi dintr-o stupină în alta se poate face prin
intermediul albinelor hoaţe, precum şi prin intermediul
97
Apicultura
mătcilor, familiilor şi roiurilor de albine cumpărate la

întâmplare, a stupilor şi inventarului apicol vechi, ceară şi
miere.
Simptome
Întrucât larvele mor în mod frecvent după căpăcire, boala se
recunoaşte clinic în primul rând după aspectul căpăcelelor de
la puiet, care sunt perforate şi concave, ca urmare a faptului că
larvele aderă de acestea, cât şi de fundul celulei.
Larvele prezintă culoarea galbenă-castanie şi miros
asemănător cleiului de oase. Masa putrefiată este filantă (aderă
şi se întinde sub forma unui fir atunci când este atinsă cu un
beţişor), fapt ce o deosebeşte de loca europeană. Albinele
lucrătoare îndepărtează o parte din cadavrele larvelor, pentru
ca matca să poată depune ouă, ceea ce duce la apariţia unui
puiet depus neuniform, împrăştiat, spre deosebire de cel din
familiile sănătoase, care este aşezat compact. În urma
deshidratării, cadavrul devine complet uscat, aderent la
peretele celulei cu care formează corp comun, greu de separat.
Tratamentul
Având în vedere marea rezistenţă a formelor sporulate, se
impune colectarea albinelor într-o ladă goală acoperită cu plasă
de sârmă, urmând ca albinele să fie ţinute la rece şi întuneric
două zile, pentru a permite consumarea mierii infectate din
guşă şi eliminarea sporilor. După acest interval de timp
albinele sunt transvazate într-un stup dezinfectat, prevăzut cu
faguri artificiali, unde li se administrează sirop medicamentos.
După o prealabilă curăţire, stupii se dezinfectează cu o soluţie
caldă de sodă caustică 3-4%, se lasă la soare 6 ore, după care
soda se îndepărtează prin clătire cu multă apă, se usucă şi se
revopsesc. Inventarul apicol se dezinfectează prin flambare, iar
echipamentul de pânză prin fierbere 30 minute. Albinele
moarte, stupii vechi şi inventarul de mică valoare (perne, pături
etc.) se distrug prin ardere. Mierea infectată se diluează cu o
cantitate egală de apă, după care se sterilizează prin fierbere
până revine la volumul iniţial şi se foloseşte exclusiv în hrana
oamenilor. Fagurii se reformează pentru extragerea cerii, iar
boştina se arde. În tratamentul locei americane se pot utiliza
sulfamidele şi unele antibiotice. Din grupa sulfamidelor se
remarcă sulfatiazolul, iar din grupa antibioticelor
oxitetraciclina, eritromicina, negamicinul.
LOCA EUROPEANĂ este o boală a puietului de albine

răspândită pe tot globul, care apa primăvara timpuriu şi se
menţine până toamna când încetează creşterea puiet. Boala
afectează în special larvele tinere, necăpăcite şi numai rareori
pe cele căpăcite.
Etiologia nu este elucidată până în prezent, în intestinul
larvelor bolnave sau moarte găsindu-se mai multe specii
bacteriene: Bacillus pluton, Bacillus alvei, Bacterium euridice,
Bacillus orpheus şi Streptococcus apis. Loca europeană este
mai puţin gravă decât loca americană, deoarece majoritatea
bacteriilor care contribuie la apariţia ei nu sporulează, iar sporii
98
Apicultura
speciilor sporogene au o rezistenţă mai scăzută faţă de acţiunea

agenţilor fizici sau chimici. Contaminarea se face pe cale
bucală, prin consumul de hrană infectată, iar răspândirea bolii,
prin albinele hoaţe, trântori (care au acces liber în orice
familie), precum şi prin schimb de faguri infectaţi sau folosirea
inventarului apicol nedezinfectat. Boala apare, de obicei, în
luna mai şi este favorizată de existenţa unor familii slab
dezvoltate, necorespunzător îngrijite, de timpul rece şi ploios,
precum şi de lipsa culesului de nectar şi polen. Căldura din
timpul verii şi apariţia unui cules bun, de mare intensitate, fac
ca boala să regreseze sau chiar să se vindece spontan.
Simptome
În faza incipientă, boala este greu de depistat. În prima fază a
îmbolnăvirii larva devine mai transparentă, distingându-se uşor
traheile şi tubul digestiv. După puţin timp, corpul ei se înmoaie
şi îşi schimbă poziţia normală, luând forme diferite, răsturnate,
răsucite, devine gălbui şi treptat se bifurcă. După 3-4 zile,
larvele mor şi începe procesul de descompunere treptată. În
locul larvelor apare iniţial un lichid opalescent, apoi cafeniu,
care cu timpul devine vâscos. Mirosul larvelor în acest stadiu
poate fi de putrefacţie, dacă agentul patogen determinant este
Bacillus alvei, acru, când domină Streptococcus apis, sau
aromat, când procesul infecţios a fost determinat de Bacterium
euridice. Larvele nu aderă de suportul celulelor, fapt pentru
care albinele le îndepărtează cu uşurinţă, iar suprafeţele de
puiet devin heterogene. Când evoluţia bolii este înaintată şi
albinele nu pot îndepărta cantitatea mare de larve care pier,
acestea se usucă sub formă de solzişori, uşor detaşabili de
pereţii celulelor. Spre deosebire de loca americană, conţinutul
larvelor bolnave nu este filant.
Când se îmbolnăveşte puietul căpăcit, căpăcelele celulelor se
adâncesc şi devin mai închise la culoare. Prenimfele au
culoarea maronie şi emană un miros de putrefacţie.
Tratamentul constă în administrarea de sirop medicamentos,
preparat cu antibiotice, sulfamidele având un efect redus.
Obţinerea unei vindecări definitive presupune luarea unor
măsuri auxiliare privind distrugerea fagurilor cu mult puiet
bolnav, transvazarea familiilor bolnave în stupi dezinfectaţi,
dezinfecţia stupilor, a inventarului şi utilajului apicol,
înlocuirea cât mai frecventă a fagurilor, menţinerea unor
familii de albine puternice şi active.
SEPTICEMIA
Este o boală infecţioasă a albinelor adulte şi apare în toate
sezoanele active ale anului, fiind favorizată de condiţiile
necorespunzătoare de întreţinere şi, în special, de locurile
umbrite şi răcoroase.
Etiologie
Agentul patogen este Bacillus apisepticus, care se întâlneşte
frecvent în interiorul stupilor şi devine virulent numai în cazul
în care rezistenţa organică a albinelor scade. El se prezintă din
punct de vedere morfologic sub forma unor bastonaşe mici, cu
99
Apicultura
capetele rotunjite polimorf. Razele solare, vaporii de formol şi

alţi factori fizici şi chimici îl inactivează uşor.
Contaminarea se face prin intermediul aparatului respirator de
unde agentul pătrunde în hemolimfă, se înmulţeşte şi produce
moartea prin septiemie. Evoluţia bolii este uşoară,
înregistrându-se adesea vindecări spontane atunci când cauzele
care au favorizat apariţia dispar sau se ameliorează.
Simptome
Albinele bolnave au hemolimfă cu aspect lăptos, prezintă
mobilitate redusă, contracţii abdominale înainte de moarte, se
târăsc în faţa urdinişului, mor în număr mare, iar cadavrele se
descompun foarte repede, devin fragile, detaşându-se în părţile
Clasificarea bolilor componente la cea mai mică atingere.
micotice Tratamentul recomandă măsuri de prevenţie care urmăresc
îndepărtarea cauzelor care o produc (umiditatea excesivă,
familii slabe, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare etc.).
Antibioticele previn apariţia unor eventuale complicaţii.
PARATIFOZA
Este o boală sporadică a albinelor adulte, favorizată, în
principal, de condiţiile necorespunzătoare de întreţinere.
Etiologie
Agentul patogen este Bacillus parathyphi alvei. Contaminarea
se face pe cale bucală, prin intermediul apei infectate. Acţiunea
agentului patogen se manifestă sub influenţa unor factori,
printre care amintim ploile reci şi prelungite. Germenul se
multiplică intens în intestinul albinei, apoi penetrează în
hemolimfă, provocând moartea prin septicemie. În interiorul
stupinei, boala se transmite prin albinele hoaţe, trântori etc.
Simptome
În forma acută, boala provoacă moartea albinelor şi
depopularea familiilor. Albinele bolnave pierd capacitatea de
zbor, se târăsc în faţa urdinişului, au abdomenul balonat,
prezintă diaree, după care mor. Clinic, boala se confundă cu
nosemoza şi acarioza, diagnosticul stabilindu-se prin examen
microscopic.
Tratamentul medicamentos este acelaşi ca şi în cazul locii
europene. Se recomandă dezinfectarea materialului care a venit
în contact cu albinele bolnave, înlăturarea din cuib a ramelor
murdărite cu diaree, schimbarea mătcii şi unificarea familiilor
slabe.
BOLILE MICOTICE
Din categoria bolilor micotice fac parte:
ascosferoza (puietul văros);
aspergiloza (puietul pietrificat)
melanoza.
ASCOSFEROZA (PUIETUL VĂROS) este o micoză ce

atacă puietul căpăcit şi necăpăcit şi apare în familiile
insuficient îngrijite în aprilie-mai, creşte ca intensitate în
100
Apicultura
iunie şi regenerează în iulie-august.

Etiologie
Agentul patogen este o ciupercă numită Ascosphaera apis.
Ciuperca se dezvoltă foarte bine la temperatura de 20-30°C,
sporii având o mare putere de conservare (10-15 ani); rezistă la
acţiunea vaporilor de formol şi a fumului de sulf.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul albinelor
care îndepărtează puietul bolnav şi transmit astfel boala altor
larve sănătoase. Dezvoltarea micozei este favorizată de
temperatura şi umiditatea care se întâlnesc în familiile de
albine slabe. Primul puiet atacat de Ascosphaera apis este cel
de trântor, deoarece acesta se află la periferia fagurilor, unde
umiditatea este mai crescută şi căldura mai redusă, apoi se
extinde asupra puietului de lucrătoare şi chiar pe cel din botci.
Simptome
Larvele se înnegresc, îşi pierd segmentaţia, pielea se aspreşte
şi se acoperă pe tot corpul cu un miceliu alb, rămânând liber
numai capul larvei, care apare ca un buton uscat. Larva moare,
iar în urma evaporării apei, îşi reduce volumul, se usucă,
devine dură asemănătoare unor pietricele de var, de unde şi
denumirea populară de "puiet văros". Culoarea ei este albă-
gălbuie, atunci când a fost parazitată cu un miceliu de un
singur sex, fie verde murdar, atunci când miceliile s-au
contopit şi au dat naştere la corpi fructiferi.
Puietul mumifiat este răspândit neregulat pe suprafaţa unui
fagure şi nu aderă de pereţii celulei, putând fi scos de albine.
Larvele îndepărtate din celule sunt răspândite în faţa
urdinişului sau pe scândura de zbor, boala fiind astfel foarte
repede recunoscută de apicultor.
Tratamentul se face cu rezultate mulţumitoare cu Micocidin
şi Codratin.
În cazul în care în stupină apare odată cu această boală şi loca
americană sau europeană, în Codratinul diluat cu pudră de
zahăr se adaugă 2,5 g teramicină sau oxitetraciclina, se
omogenizează şi se presară printre rame, peste albine,
respectând acelaşi protocol ca şi în cazul micozei. De
asemenea schimbarea mătcii familiilor bolnave este o măsură
recomandată pentru eradicarea bolii.
ASPERGILOZA (PUIETUL PIETRIFICAT)

Aspergiloza este o boală micotică ce atacă larvele, nimfele şi
albinele adulte. Este o boală foarte periculoasă, transmisibilă
101
Apicultura
omului, căruia îi atacă mucoasele oculare şi cele ale aparatului

respirator. Ea apare mai rar decât ascosferoză, dar evoluţia şi
implicaţiile ei sunt mult mai grave.
Etiologie
Boala este provocată de ciuperca Aspergillus flavus şi uneori
de Aspergillus niger. Miceliul acestor ciuperci, de culoare
verzuie, respectiv negricioasă, produce spori a căror rezistenţă
la acţiunea factorilor fizici sau chimici este destul de scăzută.
Contaminare: Ciuperca Aspergillus flavus este foarte
răspândită în natură şi albinele vin frecvent în contact cu ea.
Pătrunsă în cuib, boala se extinde asupra puietului şi albinelor
vii, contaminarea făcându-se pe cale bucală odată cu consumul
de nectar, polen sau apă infectată. Miceliul traversează peretele
intestinal, se înmulţeşte, distruge organele interne şi provoacă
moartea albinei. Aspergiloza apare în familiile de albine mai
ales după un cules abundent de polen, când datorită netasării
corespunzătoare a acestuia în celule, păstura este cuprinsă de
ciupercă. Evoluţia bolii este agravată de acţiunea factorilor
nefavorabili de mediu, în special de umiditate.
Simptome
La început, ciuperca se dezvoltă pe fagurii cu păstură şi albine
moarte, după care trece pe larve care se deshidratează, devin
de consistenţă dură (puiet pietrificat) şi capătă culoare gălbuie,
dacă sunt invadate de micelii lipsite de formaţiuni spongioase,
Clasificarea bolilor sau culoare galbenă-verzuie, dacă miceliile au spori. Miceliul
parazitare care le înconjoară aderă strâns la pereţii celulei, aşa încât
larvele nu pot fi extrase de către albine, iar apoi ciuperca se
extinde şi pe suprafaţa fagurelui, pe diferite porţiuni. La
albinele adulte miceliul de nuanţă verzuie apare pe suprafaţa
corpului, în spaţiile dintre inelele abdominale. Albinele
bolnave de aspergiloză devin la început neliniştite, apoi
prezintă mişcări anormale, cad de pe faguri, nu pot zbura,
paralizează şi mor.
Tratamentul este identic cu cel aplicat în cazul ascosferozei,
iar în cazul în care sunt atacate şi albinele adulte, întreaga
familie se arde. Deoarece aspergiloza se poate transmite şi la
om provocând grave afecţiuni, se recomandă ca personalul
care vine în contact cu albinele bolnave, să poarte mască de
tifon, îmbibată într-un antiseptic sau cel puţin în apă, pentru a-
şi proteja căile respiratorii.
MELANOZA este o boală care afectează aparatul genital al

mătcii şi glandele salivare ale albinelor lucrătoare.
Etiologie
Agentul patogen este ciuperca Melanosella mors apis, care
creşte numai pe medii speciale de cultură. El se localizează, în
special, în ovare. Contaminarea se face pe cale bucală, mai
întâi la albinele lucrătoare, apoi agentul se înmulţeşte în
glandele salivare şi de aici se transmite odată cu lăptişorul de
matcă.
Simptome
Mătcile atinse de melanoză prezintă inapetenţă, încetează
102
Apicultura
treptat depunerea ouălor, au abdomenul mărit, mobilitate

redusă, cad de pe faguri, iar la extremitatea anală prezintă un
dop cu excremente uscate. Mor după câteva zile. Melanoza
afectează mătcile indiferent de vârstă şi se pare că ea este
influenţată de unii factori de mediu şi, în special, de timpul
rece şi umed. Mierea de mană care provoacă tulburări toxice
în organismul albinelor favorizează declanşarea melanozei,
existând posibilitatea ca boala să fie introdusă în stup odată cu
mierea de mană.
Tratamentul medicamentos nu a fost elaborat încă, motiv
pentru care se recomandă înlocuirea mătcilor bolnave şi
crearea unor condiţii optime de dezvoltare a familiilor de
albine.
BOLILE PARAZITARE
Bolile parazitare sunt provocate de unele specii de paraziţi,
organisme care trăiesc temporar sau permanent pe corpul sau
organismul altor vieţuitoare, hrănindu-se cu sângele sau cu
hemolimfa acestora.
După localizarea agentului parazitar, distingem
endoparazitoze şi ectoparazitoze.
Endoparazitozele cuprind mai multe boli:
nosemoza, amibioza şi acarioza,
Ectoparazitozele cuprind brauloza, varrooza, senotainioza
şi triunghiulinoza.
NOSEMOZA
Nosemoza este o boală de invazie a albinelor adulte, foarte
răspândită, care evoluează cel mai adesea sub formă cronică
dar şi eruptivă, cu manifestări puternice. Ea apare mai frecvent
la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, putând provoca
depopularea familiilor de albine când acestea sunt rău
întreţinute şi iernate necorespunzător. Acţiunea parazitului este
favorizată de existenţa familiilor slabe, de culesul de nectar şi
polen, de umezeală, de timpul nefavorabil etc.
Etiologie
Agentul patogen este protozoarul unicelular Nosema apis, care
se localizează şi se înmulţeşte în peretele intestinal,
împiedicând astfel digestia şi asimilarea hranei.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin consumul de apă sau
hrană infestată. Boala se transmite prin miere, polen, faguri
contaminaţi, prin furt, trântori şi inventar. Transmiterea bolii se
face şi prin contact direct între matca infestată şi albinele care
o îngrijesc, prin roirea familiilor bolnave de nosemoză sau prin
practicarea stupăritului pastoral.
Izbucnirea nosemozei primăvara este legată şi de
contaminarea în masă a albinelor în timpul curăţirii fagurilor
de rezervă infectaţi. Nosema mai poate fi transmisă şi prin
intermediul diferiţilor paraziţi ce trăiesc în stup, cel mai
important, din acest punct de vedere, fiind molia cerii.
103
Apicultura
Apariţia bolii în stupină este favorizată de mai mulţi factori,

dintre care amintim: iernarea pe miere de mană sau pe miere
necăpăcită şi acrită, deranjarea familiilor de albine în perioada
de iernare, lipsa mătcii în timpul iernii sau prezenţa în această
perioadă a unei mătci neîmperecheate, imposibilitatea
efectuării zborului de curăţire, ierni lungi şi umede, primăveri
răcoroase, lipsa culesului, intervenţii frecvente şi nejustificate
în cuibul familiei de albine, înmulţirea exagerată a acestora,
mai ales în partea a doua a anului etc.
Simptome
În forma latentă de boală, manifestările sunt şterse şi de aceea
se diferenţiază greu de albinele sănătoase. Familiile cu această
formă se dezvoltă greu, prezintă mici pete de diaree pe rame şi
stupi şi înregistrează o mortalitate sporită faţă de normal.
Manifestările în forma acută de boală sunt mai pregnante.
Astfel, familiile de albine bolnave de nosemoză au o activitate
redusă primăvara sau după perioadele reci şi ploioase din
timpul verii şi se depopulează cu toate că puietul este sănătos.
Albinele bolnave prezintă diaree de culoare brună-deschisă, au

abdomenul umflat, îşi pierd capacitatea de zbor, tremură, se
târăsc în faţa urdinişului, paralizează, după care mor în masă.
Când nosemoza este asociată cu diaree, este greu de delimitat
cele două boli. Podişorul, pereţii stupului, fagurii şi obiectele
din jurul stupului sunt acoperite cu jeturi de diaree.
Mătcile infestate sunt la început mai agitate, apoi devin apatice
şi cu o mobilitate redusă, cad de pe faguri, încetează depunerea
ouălor, nu se hrănesc şi după un timp mor. Spre deosebire de
albinele adulte infestate, mătcile bolnave de nosemoză nu
prezintă forme de diaree, din contră sunt cu atât mai constipate
104
Apicultura
cu cât gradul de infestare este mai mare.

Diagnosticul precis nu este posibil decât prin examen de
laborator, care constă în evidenţierea sporilor de nosemoză
într-un preparat examinat la microscop.
Tratamentul ca şi la celelalte boli se bazează pe acţiunea
medicamentelor asociată cu măsuri de ordin igienic şi biologic.
Boală considerată în mod oficial contagioasă, nosemoza poate
fi combătută în mod eficient cu un antibiotic, fumagilina,
cunoscut în comerţ sub numele de Fumidil B. În prezent, la noi
în ţară, tratamentul se face cu Protofil, un produs care prin
substanţele conţinute împiedică realizarea ciclului evolutiv al
lui Nosema apis, inhibă flora patogenă intestinală şi stimulează
secreţia enzimelor digestive ale albinelor şi larvelor.
Când nosemoza este diagnosticată cu certitudine, se impune
dezinfectarea foarte atentă a inventarului. Mătcile vor fi
înlocuite tot la doi ani, iar anual 1/3 din fagurii din cuib să fie
înlocuiţi cu faguri artificiali, iar cei necorespunzători să fie
reformaţi. Nu se vor deranja inutil familiile de albine, mai ales
la începutul primăverii, când întoarcerea timpului rece ar putea
avea urmări destul de grave şi nu se vor diviza familiile de
albine mai târziu de mijlocul verii. Cadavrele albinelor din faţa
urdinişului şi de pe fundul stupului se vor aduna şi arde, iar în
stupină, pe cât posibil, vom păstra numai familii puternice,
bine dezvoltate, cu instinct slab de roire.
AMBIOZA
Este o endoparazitoză a albinelor adulte ce apare la sfârşitul
iernii şi începutul primăverii, provocată de un protozoar
parazit.
Etiologie
Agentul patogen este un parazit unicelular numit
Malphigamoeba mellifica, care se localizează în epiteliul
tubilor Malpighi şi în intestinul mijlociu al albinelor. Acest
parazit se întâlneşte în corpul albinelor infestate, în organele de
erecţie, sub formă de chişti.
Contaminarea se face pe cale bucală prin consumul hranei
infestate şi a apei potabile din adăpător sau belţi (ape
stătătoare) infestate prin dejecţiile albinelor bolnave. Condiţiile
nefavorabile de iernare, calitatea necorespunzătoare a hranei,
temperatura scăzută a mediului extern şi umiditatea excesivă,
sunt factori favorizanţi atât ai amibiozei cât şi ai nosemozei.
Simptomele bolii nu sunt tipice, dar familiile de albine
afectate în momentul deschiderii lor emană un miros neplăcut.
Albinele bolnave prezintă abdomenul mărit, diaree sub formă
de jet, tremurături ale aripilor şi alte tulburări nervoase.
Diagnosticarea bolii se face pe baza semnelor clinice
completate de examenul de laborator.
Tratamentul nu este încă bine precizat, el reducându-se la
măsurile de profilaxie care sunt identice cu cele descrise la
nosemoză
ACARIOZA este o endoparazitoză a albinelor adulte, care

105
Apicultura
se manifestă mai ales în a doua jumătate a iernii.

Etiologie
Agentul patogen este acarianul Acarapis woodi, un parazit cu
dimensiuni microscopice, corpul oval, de culoare gălbuie,
segmentat, prevăzut cu opt picioare şi cu un dimorfism sexual
accentuat, masculul fiind cu 50 de microni mai mic decât
femela (100, respectiv, 150 microni). Corpul parazitului este
împărţit printr-o dungă marcantă în două părţi: cefalotorace şi
abdomen.
Contaminarea se face prin albine hoaţe, trântori, mătci şi roiuri
infestate. După împerechere, femela pătrunde în prima pereche
de trahei toracice şi depune 10-20 de ouă. Oul se transformă în
larvă, apoi în nimfă şi adult. Când numărul paraziţilor a crescut
prea mult şi hrana nu este suficientă, femelele părăsesc albina
bolnavă şi se fixează pe perişorii de pe toracele albinei, apoi se
agaţă de o nouă albină şi vor intra repede în traheile acesteia,
deoarece în mediul exterior, fără hrană, aceştia nu rezistă mai
mult de 48 de ore. Acarienii ajunşi în număr mare în traheile
albinelor obstrucţionează căile respiratorii şi elimină unele
toxine în organismul albinei, determinând boala, care poate
evolua sub formă latentă sau sub formă acută. Această evoluţie
a bolii este influenţată de vârsta albinelor şi de sezon. La
albinele tinere, acarianul pătrunde mai uşor în trahei decât la
cele bătrâne, la acestea din urmă lumenul stigmelor este mai
mic şi mai bine protejat de perişori. În timpul iernii, albinele
au o rezistenţă scăzută faţă de parazit, datorita stării de
semihibernare, iar aşezarea lor în ghemul de iernare permite
parazitului să treacă cu uşurinţă de pe o albină pe alta, astfel că
primăvara marea majoritate a albinelor mor, iar parazitul
infestează puternic albinele tinere, pe măsură ce acestea
eclozionează.
Simptome
Albinele îşi pierd capacitatea de zbor, cad în faţa urdinişului
unde se târăsc, abdomenul este dilatat, iar corpul prezintă
tremurături. Culoarea neagră a traheilor este suficientă pentru
punerea diagnosticului.
Tratamentul se face cu ajutorul unor substanţe chimice
volatile sau fumigene impregnate în benzi de hârtie de filtru,
cu condiţia ca aceste substanţe să omoare paraziţii fără a
vătăma însă albinele, puietul, mierea sau păstura. Cele mai
eficace produse acaricide netoxice pentru albine sunt
preparatul Folbex şi preparatul P.K. Tratamentul
medicamentos trebuie asociat şi cu măsuri preventive, dar,
deoarece acestea nu au o eficacitate la fel de bună ca şi în cazul
altor boli, distrugerea familiilor bolnave în momentul apariţiei
bolii şi aplicarea tratamentului la restul familiilor sunt măsuri
utile şi eficace.
BRAULOZA este o parazitoză a albinelor adulte şi, în special,

a mătcilor.
Etiologie
Agentul patogen este o insectă apteră, Braula coeca sau
106
Apicultura
popular păduchele albinei. Femela depune primăvara ouăle pe

faţa internă a căpăcelelor, unde larvele se hrănesc cu ceară şi
polen. Adulţii, vizibili cu ochiul liber, au culoare brună-
roşcată, parazitează albinele doici şi în număr mare mătcile (5-
40 de indivizi), unde se hrănesc cu lăptişor, în care scop le
excită la baza trompei pentru a provoca reflexul de regurgitare,
sau preiau hrana de pe trompa albinelor în momentul în care
acestea hrănesc matca.
Contaminarea se face cu ajutorul trântorilor, a albinelor hoaţe,
a mutării fagurilor cu puiet şi miere dintr-un stup în altul, prin
unificarea familiilor, prin roire, iar în interiorul stupului,
parazitul trece uşor de pe o albină pe alta. Parazitul iernează în
stup în stadiul de adult, iar primăvara, femelele încep
depunerea ouălor, infestarea cea mai masivă înregistrându-se
în lunile august-septembrie, iar odată cu răcirea timpului
numărul paraziţilor scade.
Simptome
Albinele sunt neliniştite, iritate, au o activitate redusă şi
puterea familiei scade treptat. Paraziţii se văd cu ochiul liber
atât pe corpul albinelor cât şi pe cel al mătcilor.
Tratamentul se bazează pe distrugerea parazitului şi se aplică
de obicei în lunile septembrie-octombrie, când familiile au
puiet puţin sau deloc şi când paraziţii îşi încetează înmulţirea.
Tratamentul se poate face cu naftalină, camfor sau tutun
aplicate pe cartoane care seara se introduc sub rame, iar
dimineaţa, acestea împreună cu braulele căzute se
îndepărtează, deoarece paraziţii au fost numai ameţiţi.
Tratamentul se repetă la 15 zile. Bune rezultate dau şi
fumigaţiile cu foi de tutun administrat pe deasupra, printre
rame şi prin urdiniş, combinat cu camforul sau terebentina
aşezate pe fundul stupului, cu o seară mai înainte, O altă
modalitate de combatere a păduchilor constă în ungerea mătcii
cu miere şi pulverizarea, pe toată suprafaţa ramelor ocupate de
albine, de sirop de miere cu apă. Albinele, lingându-se, dau jos
păduchii care cad pe fundul stupului. Pentru a împiedica
urcarea lor din nou pe albine, se aşează pe fundul stupului, pe
un ziar, un strat subţire de naftalină, al cărei miros puternic va
ameţi păduchii. Pentru combaterea parazitului se poate utiliza
şi fenotiazina sub formă de fumigaţii. Lemnul indicat pentru
aceste fumigaţii este lemnul de tei. Când matca este invadată
masiv este necesar ca înaintea aplicării tratamentului general,
să se procedeze la îndepărtarea mecanică a paraziţilor de pe
corpul ei cu o pensulă înmuiată în alcool sau miere sau o
scobitoare. Paraziţii se pot îndepărta de pe matcă şi cu ajutorul
fumului de ţigară.
VARROOZA este o ectoparazitoză atât a albinelor adulte cât

şi a puietului, în special a celui de trântor. Boala a fost
descoperită în anul 1904 în insula Java, de către E. Jacobson de
unde s-a extins practic în toată lumea, în Europa fiind
semnalată pentru prima dată în anul 1967. Varrooza este o
boală ascunsă, parazitul acesteia poate exista în stup timp de
107
Apicultura
mai mulţi ani fără să se constate o mortalitate anormală, până

în ziua în care infestarea masivă duce la moartea rapidă a
familiei.
Etiologie
Agentul patogen este acarianul Varrooa jacobsoni. Femela
prezintă corpul aplatizat, transversal oval, lung de 1,1 mm şi
lat de 1,6 mm, de culoare maro-roşiatic, prevăzut cu patru
perechi de picioare. Ea se fixează atât pe torace cât şi pe
abdomen şi membre, iar în perioadele de înmulţire depune în
medie 7-8 ouă în celulele cu puiet, din care după 2 zile ies
larvele, care se hrănesc cu hemolimfă larvelor şi nimfelor de
albină, iar după 7 zile se transformă în adulţi, ce se
împerechează înainte de eclozionarea albinelor. Masculul este
mai mic, de formă rotundă, având culoarea albă-cenuşie şi
moare după împerechere, din celule ieşind numai femele
împerecheate. Femelele împerecheate trec apoi pe albinele
lucrătoare, trântori şi matcă, unde se hrănesc cu hemolimfa
acestora, fapt ce determină debilizarea şi moartea lor
prematură.
Contaminarea se face cu ajutorul albinelor hoaţe, a trântorilor,
a roilor şi a fagurilor cu puiet, precum şi prin practicarea
stupăritului pastoral.
Simptome
În perioada de iernare, paraziţii neliniştesc familia de albine,
determinând un consum mai mare de miere, umplerea
prematură intestinului cu dejecţii şi apariţia diareii. Primăvara,
când în celule cu puiet există un mare număr de paraziţi,
albinele eclozionate vor fi neviabile cu aripile nedezvoltate, cu
capul şi picioarele diforme. Ele cad pe fundul stupului, de unde
sunt scoase afară de către albinele sănătoase.
Parazitul poate fi descoperit cu ochiul liber pe trântori, pe
albinele lucrătoare şi matcă, precum şi pe puietul acestora în
urma descăpăcirii celulelor. La începutul infestării, acarianul
nu poate fi observat cu ochiul liber. După 2-3 ani de la
infestare, numărul acarienilor este foarte mare, se înmulţesc cu
repeziciune, iar când 20-30 % din albine sunt parazitate,
familia slăbeşte şi moare.
Tratamentul
Datorită adaptării parazitului la biologia şi viaţa albinelor, au
fost utilizate în ultimii ani zeci de substanţe antiparazitare,
numeroase metode biologice, fizice şi tehnice de combatere a
acestuia, dar rezultatele nu sunt nici în prezent satisfăcătoare.
S-a constatat că după tratamente corect efectuate toamna, vara
şi toamna anului următor, aceleaşi familii pot fi intens
parazitate. Pe plan mondial, cele mai utilizate substanţe în
combaterea varroozei au fost: fenotiazina, acidul formic,
acidul lactic, timolul, camforul, uleiul de eucalipt,
clorbenzilatul, brompropilatul, cumafosul, cimiazolul,
amitrazul, cianpiretrinoidul de sinteză şi fluvalinatul
(mavrikul). În prezent, cele mai folosite substanţe în
combaterea varroozei sunt amitrazul şi fluvalinatul şi se fac
cercetări intense pentru combaterea acesteia pe cale biologică
108
Apicultura
sau prin utilizarea de extracte naturale, netoxice şi nepoluante

pentru produsele stupului. La noi în ţară, varrooza a fost
combătută cu medicamentele Sineacar şi Arahnol, iar în
prezent se utilizează Varachetul (pe bază de amitraz),
Mavrirolul, Apistanul (pe bază de fluvalinat) şi BeeVital-ul (pe
bază de uleiuri eterice). Nu se admite folosirea la noi în ţară
pesticidelor sub formă de soluţii sau emulsii prin stropirea
albinelor sau în hrana lor, deoarece poluează grav atât
organismul albinelor cât şi ceara, mierea, polenul, lăptişorul şi
propolisul.
SENOTAINIOZA
Este o ectoparazitoză a albinelor adulte, destul de răspândită
printre acestea.
Etiologie
Agentul patogen este o dipteră vivipară, denumită Senotainia
tricuspis. Această muscă este mai mică decât musca comună
(6-8 mm), de culoare cenuşie-deschis, cu o dungă albă pe cap.
Clasificarea bolilor
Femelele împerecheate îşi petrec cea mai mare parte a timpului
necontagioase în stupină şi urmăresc albinele sau trântorii, depunând din zbor
larvele pe corpul acestora. Imediat după ce au fost depuse pe
albină, larvele lungi de 0,7-0,8 mm şi cu un diametru de 0,17
mm pătrund în organismul insectei la nivelul părţii dorsale a
articulaţiei cefalotoracice şi se hrănesc cu hemolimfă şi ţesuturi
vii. Când larva s-a dezvoltat suficient (15 mm lungime şi 3 mm
diametru) părăseşte cadavrul albinei (6-11 zile) şi intră în
pământ la o adâncime de 3-4 cm, unde după 1-2 zile se
transformă în nimfă, iar după 7-12 zile în muscă. Într-un sezon
apicol pot să apară două generaţii de muşte, iar iernarea
acestora se face în stadiul nimfal. Femela este vivipară şi poate
produce între 700 şi 800 de larve (Simintzis, 1949; Giordani,
1956; Boiko, 1959).
Contaminarea albinelor lucrătoare şi a trântorilor se face prin
atacul direct, în timpul zborului, al muştei parazite, care-şi
depune cu această ocazie larvele pe corpul acestora.
Contaminarea este mai puternică pe timp cald şi însorit, în
timp ce pe timp rece şi ploios, contactul albinelor cu musca
parazită este redus. Femelele acestei muşte se întâlnesc în
stupină din mai până în octombrie, în număr foarte mare în
iulie-august, de dimineaţa şi până seara, dispărând din stupină
atunci când temperatura atmosferică depăşeşte 30°C. Pe timp
favorabil, în 1-2 zile depune toate larvele pe corpul albinelor.
Simptome
Albinele culegătoare se debilitează, îşi pierd capacitatea de
zbor şi familiile se depopulează rapid. Uneori, la albinele
moarte se pot observa trepidaţii ale abdomenului, datorate
mişcărilor pe care le fac larvele parazite din organismul lor în
căutarea hranei. Diagnosticul se bazează pe semnele clinice şi
pe examenul de laborator.
Tratamentul constă în aşezarea pe capacele stupilor (locul

unde poposesc senotainiile) a unor cartoane albe, pe care se
109
Apicultura
aplică o soluţie de amidon în care se înglobează insecticide în

proporţie de 1-2%. Se pot folosi şi vase de culoare albă cu apă,
care se aşează tot pe capacele stupilor şi în care se vor îneca un
număr mare de muşte, acestea fiind puternic atrase de culoarea
albă a vasului.
TRIUNGHIULINOZA
Triunghiulinoza este o boală de invazie a albinelor culegătoare
produsă de larvele unei insecte.
Etiologie
Agentul patogen este reprezentat de larvele a două specii de
insecte: Meloe verigatus şi Meloe proscarabeus.
Contaminarea. Formele adulte ale acestor insecte se întâlnesc
frecvent prin păduri, livezi, fâneţe, unde îşi depun şi ouăle în
pământ la rădăcina plantelor. Cu ajutorul aparatului bucal
adaptat pentru tăiat şi supt larva de Meloe verigatus perforează
membrana intersegmentară a albinelor şi pătrunde cu jumătate
din corpul său în cavitatea abdominală a albinei, unde se
hrăneşte cu hemolimfă şi cauzează moartea acesteia. Larvele
de Meloe proscarabeus trăiesc pe suprafaţa corpului albinelor
ca şi Braula coeca.
Simptome
Albinele parazitate sunt neliniştite şi prezintă mişcări,
spasmodice, se târăsc în faţa urdinişului şi încearcă să
îndepărteze parazitul, după care mor.
Tratamentul este similar cu cel aplicat în cazul braulozei.
BOLILE NECONTAGIOASE
În categoria bolilor necontagioase intră următoarele boli:
- puietul răcit;
- boala de mai;
- diareea albinelor;
- anomaliile mătcilor.
PUIETUL RĂCIT apare de obicei primăvara în familiile

slabe, care au cuiburile nerestrânse şi neîmpachetate. Poate
apare şi atunci când apicultorul lărgeşte prea mult cuibul
familiei de albine sau menţine prea mult stupii deschişi pe
timp nefavorabil, rece, precum şi atunci când în familia de
albine, ca urmare a unei boli, numărul albinelor s-a redus
foarte mult şi puietul a rămas neacoperit.
Simptome
Larvele bolnave nu emană nici un miros caracteristic, îşi
păstrează forma şi consistenţa, dar îşi pierd luciul şi culoarea
lor devine cenuşie.
Prevenirea răcirii puietului se face prin aplicarea unor
tehnologii corespunzătoare de creştere a albinelor (ţinerea
cuibului strâns, primăvara, până când timpul permite
introducerea fagurilor noi în cuib), prin menţinerea unor
familii puternice, cu destule albine acoperitoare şi prin
combaterea bolilor albinelor adulte, care reduc numărul
110
Apicultura
albinelor din colonii.
BOALA DE MAI este o boală a albinelor tinere care se

ocupă de creşterea puietului. Ea apare de obicei primăvara,
când familiile de albine se dezvoltă puternic şi este crescută
o cantitate mare de puiet. Albinele doici produc în această
perioadă foarte mult lăptişor pentru hrana puietului, motiv
pentru care ele consumă mult polen. Acesta nu poate însă să
fie prelucrat fără o cantitate suficientă de apă. În zilele reci
apare lipsa de apă, fenomen ce duce la un fel de constipaţie
a albinelor tinere.
Contaminarea
De cele mai multe ori sunt afectate toate familiile dintr-o
stupină, deoarece lipsa apei le afectează în egală măsură.
Simptome
La ieşirea din stup, albinele tinere se târăsc în faţa urdinişului,
încearcă să zboare, dar cad la pământ şi mor. Au abdomenul
umflat, iar excrementele sunt galbene până la cafeniu deschis
şi au forma unor cârnăciori cu consistenţă tare. Dacă se apasă
pe abdomen, iese o pastă tare, galbenă. Aceste simptome apar
mai ales primăvara, după o perioadă rece.
Tratamentul se face cu sirop de zahăr foarte diluat, pulverizat
pe albinele de pe faguri sau administrat în alimentator şi prin
instalarea adăpătorilor în apropierea stupilor.
DIAREEA ALBINELOR este o boală fiziologică

nemolipsitoare a albinelor adulte şi este consecinţa unui
consum ridicat de hrană sau miere de calitate inferioară.
Boala mai poate fi cauzată şi de zgomote mari produse în
jurul stupinei, de prezenţa unor dăunători în cuib, de
pierderea mătcii, de blocarea urdinişului şi, ca urmare, de
neefectuarea zborului de curăţire etc.
Simptome
Boala se evidenţiază prin apariţia excrementelor de culoare
castanie pe faguri şi rame, cu miros neplăcut. Albinele bolnave
de diaree pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa urdinişului
şi au corpul acoperit cu excremente.
Tratamentul recomandă, pe lângă îngrijirea corectă,
administrarea de ceai de plante medicinale sau sirop
medicamentos, cu antibiotice, ca în cazul locii europene.
ANOMALIILE MĂTCILOR
Pe lângă bolile infecto-contagioase, mătcile pot prezenta şi
un număr mare de anomalii, produse fie de procese
distrofice ale sistemului neuro-endocrin, fie de natură
congenitală.
Mătcile manifestă tulburări fiziologice legate de vârstă, care
se manifestă prin modificări structurale. Astfel apare
atrofierea glandelor producătoare de venin, închiderea la
culoare a tubilor Malpighi, pigmentarea ţesutului adipos,
fibrozarea şi calcifierea valvei vaginale etc. Ca urmare a
Intoxicaţiile la albine unor tulburări nervoase, la mătci se pot observa pareze,
111
Apicultura
paralizii precum şi depunerea de ouă nefecundate. Aceste

tulburări apar ca urmare a unor traumatisme fizice survenite
cu ocazia marcării, tăierii aripilor sau altor manipulări,
precum şi ca urmare a unor disfuncţiuni ale sistemului
neuroendocrin.
Dintre tulburările somatice se pot aminti: mătci pitice (apar
când culesul în natură este insuficient şi nu determină
modificări în structura internă sau externă), mătci cu
extremităţi somatice anormale (cu aripile sau membrele slab
dezvoltate, anormale, nu pot zbura şi nu se pot menţine pe
suprafaţa fagurilor), ginandromorfismul (apariţia, ca urmare
a unor factori nefavorabili de mediu pe acelaşi individ a
unor organe proprii celor două sexe), ciclopismul (prezenţa
unui singur ochi compus, de formă semilunară, dispus
central), microcefalia (apariţia unor albine cu capul mai
redus) etc. Aparatul şi organele de reproducere pot prezenta
următoarele modificări: aplazia ovarelor (ovare complet
nedezvoltate), atrofia ovarelor (mătcile au fost normale, dar
ca urmare a unui dezechilibru neuroendocrin, depunerea de
ouă se diminuează), hipoplazia ovarelor (dezvoltarea
insuficientă a oviductelor, ovare reduse ca volum,
consistenţă şi culoare modificate, sterilizate), obstrucţia
ovarelor (stagnarea spermei în oviducte ca urmare a
nedezvoltării corespunzătoare a veziculei spermatice),
obliterarea oviductelor prin calculi rectali (intestinul
posterior supraîncărcat cu concreţiuni calcaroase,
obliterează căile genitale).
Unele mătci pot deveni trântoriţe, adică din ouăle depuse de
ele se nasc numai trântori, fie datorită expulzării cantităţii de
spermă, fie ca urmare a unor tulburări funcţionale cauzate
de un spasm nervos la nivelul sfincterului receptaculului
seminal, care împiedică ieşirea spermatozoizilor pentru un
moment. Uneori, ca urmare a unei infecţii virale,
spermatozoizii prezintă degenerări morfologice, cum ar fi
răsuciri, încovrigări şi alte forme bizare, acestea influenţând
negativ evoluţia embrionului.Mătcile cu diverse anomalii
trebuie înlocuite imediat ce au fost depistate, cu alte mătci
tinere şi prolifice.
INTOXICAŢIILE
La albine, intoxicaţiile se pot produce cu:
polen;
nectar;
miere de mană;
pesticide folosite la combaterea dăunătorilor de culturile
agricole.
INTOXICAŢIA CU POLEN
Această intoxicaţie este cauzată de polenul toxic recoltat de
albine de la diferite plante otrăvitoare situate în raza de zbor a
albinelor.
112
Apicultura
Printre plantele polinifere care intră în această categorie

amintim: omagul, ceapa, nemţişorul, tutunul, măselariţa,
laptele cucului, teiul argintiu şi multe altele. Intoxicaţiile
albinelor în anumiţi ani se produc din cauza alcaloizilor,
glucozizilor şi uleiurilor eterice volatile, pe care aceste plante
le conţin. Uneori, sub influenţa unor factori de mediu şi unele
plante polinifere cunoscute ca nevătămătoare pot produce
polen toxic pentru albine.
Boala apare în diferite perioade ale sezonului activ şi afectează
în special albinele tinere şi puietul neavând un caracter
contagios. Boala este de scurtă durată, dar un timp nefavorabil
şi lipsa unui cules de polen neotrăvitor, prelungeşte şi
agravează boala, producând moartea prin intoxicare a unui
număr mare de albine.
Simptomele pe care le prezintă albinele bolnave sunt în
funcţie de conţinutul în substanţe toxice ale polenului
consumat. Intoxicaţia cu polen se poate recunoaşte prin
prezenţa pe scândura de zbor, în faţa urdinişului şi pe fundul
stupului, a unui număr mare de albine moarte. Albinele au
abdomenul mărit şi la o uşoară atingere a lui cu mâna, elimină
excremente de consistenţă păstoasă, de culoare galbenă-
verzuie. Aceleaşi materii fecale se găsesc din abundenţă şi pe
capacele stupilor.
Tratamentul este nespecific şi constă în administrarea
siropului de zahăr (1:2), călduţ (37°C), în doză de 500 ml
pentru o familie, din 2 în 2 zile, până la dispariţia simptomelor
clinice.
INTOXICAŢIA CU NECTAR
Această boală este determinată de consumul de nectar toxic
secretat de aceleaşi plante care produc şi polenul otrăvitor. De
obicei, boala se instalează odată cu apariţia timpului
nefavorabil secreţiei de nectar şi afectează mai mult albinele
culegătoare. S-a constatat că nectarul toxic conţine pe lângă
alcaloizi şi glucozizi şi manoză, un zahăr cu proprietăţi toxice
deosebite pentru albine. Atunci când nectarul dăunător este
recoltat în cantitate mare, mierea care rezultă din el devine
periculoasă şi pentru consumul uman.
Simptome
Albinele intoxicate cu nectar devin neliniştite, îşi pierd
capacitatea de zbor, se târăsc pe pământ, fie în faţa urdinişului,
fie în jurul plantelor cu nectar toxic, paralizează şi mor. Dacă
consumul de nectar toxic a fost mai mic, albinele îşi pot reveni.
Tratamentul constă în administrarea de sirop de zahăr, câte
500 ml zilnic fiecărei familii, timp de 3-5 zile.
INTOXICAŢIA CU MIEREA DE MANĂ

Intoxicaţia cu mană se manifestă mai ales în timpul iernii şi la
începutul primăverii, dar poate apare în tot sezonul activ, ori de
câte ori albinele culeg acest produs. În lipsa nectarului floral,
albinele recoltează mana în cantităţi mari şi o prelucrează în
miere de mană, care apoi este depozitată în faguri ca rezervă
113
Apicultura
de hrană.
Toxicitatea mierii de mană nu este întotdeauna aceeaşi, ea
variază de la o perioadă la alta şi de la o localitate la alta, fiind
în funcţie de plantele de pe care se recoltează, de insectele care
o produc, de condiţiile meteorologice şi de compoziţia ei.
Toxicitatea ei este determinată de sărurile minerale şi mai ales
cationii de potasiu, precum şi de alte elemente.
Digestibilitatea ei pentru albine este mică, ceea ce duce la
supraîncărcarea rectului peste limitele fiziologice în timpul
iernii. Acţiunea ei dăunătoare faţă de albine este în raport direct
cu proporţia în care se amestecă cu miere florală Când
rezervele de hrană sunt formate exclusiv din miere de mană,
tulburările digestive însoţite de acţiunea toxică şi de
posibilitatea declanşării nosemozei decimează în totalitate
familiile respective de albine.
Diagnosticul clinic nu este posibil. Se face un examen
microscopic al intestinului mijlociu şi posterior al albinelor şi
un examen de calitate a mierii. Combaterea intoxicaţiei cu
miere de mană se face prin examinarea calităţii mierii şi
excluderea de la iernare a proviziilor în care există miere de
mană.
INTOXICAŢIA CU MEDICAMENTE
Prin medicament se înţelege acea substanţă care introdusă în
organismul viu este în stare să diminueze sau să înlăture
tulburările pe care acesta le prezintă. În combaterea bolilor
infecto-contagioase ale albinelor s-au folosit şi se folosesc
numeroase antibiotice şi chimioterapice, care administrate în
doze necorespunzătoare pot deveni toxice pentru organismul
acestora.
Simptome
Sub acţiunea dozelor prea mari de antibiotice, puietul îşi
schimbă poziţia normală în celule, îşi pierde culoarea normală,
devenind de nuanţă mai închisă şi, în general, este înlăturat din
celule de către albine. Albinele adulte s-au dovedit mai
rezistente decât puietul faţă de acţiunea toxică a antibioticelor
şi sulfamidelor.
Diagnosticarea acestor intoxicaţii medicamentoase la puiet şi

la albinele adulte se face pe baza examenului de laborator, al
anchetei toxicologice şi anamnezei, pentru a exclude astfel
confundarea cu alte boli infecto-contagioase sau cu alt tip de
intoxicaţii.
INTOXICAŢIA CU PESTICIDE
În agricultură sunt folosite din ce în ce mai multe substanţe
chimice deosebit de toxice pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor plantelor de cultură sau a celor din zona forestieră.
Această metodă chimică de combatere a dăunătorilor duce la
scăderea numărului polenizatorilor naturali ai plantelor şi la
necesitatea protejării şi folosirii dirijate a albinelor ca insecte
polenizatoare, în scopul sporirii producţiei vegetale. Acest
114
Apicultura
lucru se poate realiza prin utilizarea unor substanţe chimice

mai puţin toxice pentru albine şi prin aplicarea lor în momente
în care nu vin în contact cu acestea. Insecticidele sunt nocive
atunci când penetrează organismul albinei şi provoacă un
dezechilibru fiziologic la câteva procese biologice
fundamentale.
Deoarece evoluţia toxicozei este de obicei fulgerătoare, în
cursul unei zile pot fi distruse mai multe prisăci, iar această
evoluţie depinde de distanţa şi suprafaţa tratată, precum şi de
natura şi remanenta substanţelor aplicate.
Simptome
Dacă insecticidul utilizat este mai puţin nociv, sau distanţa
dintre stupină şi cultura tratată este mai mare, familiile de
albine intoxicate au o activitate mai redusă şi prezintă un mare
număr de albine moarte pe fundul stupului, în faţa urdinişului
şi în direcţia zborului. O parte din albinele care supravieţuiesc
cad de pe faguri, se târăsc în faţa urdinişului, iar altă parte
încearcă să părăsească stupul împreună cu matca. Puietul de
albine intoxicat îşi schimbă poziţia, culoarea, se atrofiază şi
piere.
Până la utilizarea unor insecticide netoxice pentru albine, dar
cu acelaşi efect pentru distrugerea dăunătorilor agricoli,
singura posibilitate de prevenire a intoxicaţiilor la albine
constă în respectarea legislaţiei în vigoare privitoare la
interzicerea stropirilor când plantele melifere sunt în perioada
de înflorire (ordinul nr. 127/21 oct. 1991). În cazul când sunt
tratate anumite suprafeţe agricole sau forestiere cu substanţe
insecticide în perioada când sunt cercetate de către albine,
familiile de albine trebuie transportate la cel puţin 5 km de
zona în care se aplică combaterea, sau se închid pe întreaga
perioadă de tratare şi de remanentă a substanţei insecticide pe
plante. Durata închiderii familiilor de albine se scurtează mult
atunci când după aplicarea tratamentului chimic intervine o
ploaie, apa reducând efectul nociv al substanţei chimice
aplicate, diluând-o.
Test de autoevaluare 11.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar.
1. Care sunt principalele boli ale albinelor?
11.2 Dăunători
Albinele şi produsele lor (ceara, mierea) pot fi atacate de o

serie de dăunători. Aceştia sunt:
găselniţa; fluturele "Cap de mort"; viespile; lupul
albinelor; furnicile; prigoriile;
ciocănitorile; şoarecii.
115
Apicultura
GĂSELNIŢA
Găselniţa sau molia cerii este reprezentată de două genuri:
Galleria mellonela (găselniţa mare) şi Achroea grisella
(găselniţa mică). Aceste specii fac parte din grupa fluturilor de
noapte, care depun ouăle pe firmiturile de ceară de la urdiniş
sau de pe fundul stupului, sau chiar pe rame şi faguri, în
special pe cei păstraţi în depozite. Sunt atacate mai ales
familiile slabe, adăpostite în stupi vechi, deterioraţi cu multe
crăpături.
Menţinerea fagurilor de rezervă toamna târziu în stupii
populaţi, sub protecţia albinelor până la instalarea timpului
rece şi apoi depozitarea în magazii neîncălzite, reprezintă
modalităţi de prevenire a apariţiei moliei.
Atacul găselniţei asupra fagurilor începe de la cei laterali şi se
termină cu cei cu puiet din cuib. Găselniţa îşi construieşte
galerii pe sub puietul căpăcit, determinând moartea acestuia,
fie ca urmare a vătămării lui, fie ca urmare a intoxicării
acestuia cu excrementele parazitului.
Găselniţa este un dăunător foarte periculos, ce poate distruge
într-un timp scurt întregul echipament de faguri din depozitele
de păstrare.
Ca măsuri de profilaxie se recomandă menţinerea familiilor
puternice, reformarea anuală a fagurilor vechi care sunt
purtători de germeni patogeni şi de ouă de găselniţă, curăţirea
periodică a stupilor de resturile de ceară şi depozitarea
fagurilor cu acid acetic glacial, care se aplică pe foile de hârtie
intercalate între rândurile de rame. În cazul unui atac masiv se
recomandă îndepărtarea fagurilor puternic atacaţi, iar la cei
mai puţin atacaţi se va depista şi se vor deschide galeriile cu
ajutorul unui vârf de cuţit sau cu un cui, permiţând astfel
albinelor să efectueze mai bine operaţiunile de îndepărtare a
larvelor şi de refacere a celulelor deteriorate.
FLUTURELE "CAP DE MORT"

Fluturele cap de mort (Acherontia atropos) este un fluture
mare, de mărimea palmei unui om atunci când are aripile
desfăcute. Denumirea îi vine de la un desen asemănător
craniului unui om ce îl are pe partea dorsală a aripilor. În zbor
produce un zumzet specific, perceptibil de la distanţă. El
pătrunde în stup seara, pe urdiniş, consumă miere şi prin
mişcarea aripilor agită albinele.
Pentru a împiedica accesul lui în stupi, se recomandă
micşorarea urdinişului în funcţie de populaţia de albine şi
instalarea gratiilor pe timpul toamnei.
VIESPILE
Viespile atacă albinele din familiile slabe, în special toamna
când albinele nu zboară, pentru a le consuma mierea, acestea
fiind mai rezistente la frig. Se cunosc multe specii de viespi
dăunătoare: Vespa crabro, Vespa germanica, Vespa gallica,
116
Apicultura
Vespa silvestris, Vespa media etc. Vespa crabro sau gărgăunul

este cea mai dăunătoare dintre speciile de viespi, căci pândeşte
albinele la urdiniş, le atacă din zbor şi le mănâncă.
Viespile trăiesc în colonii adăpostite în scorburile copacilor, în
şoproane, poduri, streşini sau în pământ. Atacul lor se produce
dimineaţa, când timpul este mai răcoros şi albinele sunt mai
puţin vioaie şi se apără mai greu sau chiar deloc.
Combaterea viespilor constă în depistarea şi distrugerea
cuiburilor cu insecticide, mai ales primăvara, când sunt în
număr mai mic, putându-se distruge femelele care
supravieţuiesc solitare, oprind astfel apariţia generaţiilor tinere.
LUPUL ALBINELOR
Lupul albinelor (Philanthus triangulum) se aseamănă cu
viespile, dar este mult mai mare. El îşi face cuibul în pământ şi
sapă multe galerii pe unde circulă. Atacă albinele la urdiniş, în
zbor şi pe flori, le fixează bine între picioare, pe unele le
mănâncă, iar cu altele îşi hrăneşte larvele din cuib.
Combaterea acestei insecte se face în mod asemănător cu a
viespilor, sau prin omorârea ei cu o paletă în timp ce zboară
prin stupină, având un zbor lent.
FURNICILE
Aceste insecte aparţin mai multor genuri, fiind periculoase
pentru albine. Ele pătrund în stup prin crăpături, pe la urdiniş
podişor, fură peste 1 kg de miere pe zi şi neliniştesc albinele. În
apropierea pădurilor, unde se găsesc populaţii numeroase de
furnici, pot fi distruse familii întregi de albine sau redusă foarte
mult capacitatea de producţie.
Combaterea constă în amplasarea stupinelor în zone fără
furnici sau unde acestea sunt puţine, ungerea suporturilor
stupilor cu păcură, aşezarea sub picioarele stupilor a unor cutii
cu petrol, presărarea de cordoane de sare, desfacerea
muşuroaielor şi administrarea insecticidului apoi astuparea
acestuia, iar în cazul atacului masiv, se mută stupina.
PRIGORIILE
Prigoria (Merops apiaster) cunoscută şi sub denumirea de

albinărel, este o pasăre mică, cu un colorit al penajului foarte
frumos. Trăieşte în regiuni cu terenuri puternic erodate (râpe),
unde îşi construieşte cuiburi sub formă de galerii adânci de 1-2
m sau în scorburile copacilor. Pe timp rece şi înnorat, când nu
găsesc hrană, prigoriile se adună în stoluri mari, atacând
albinele din stupină sau pe cele ce se întorc de la cules, acestea
având un zbor mai greoi şi mai lin. Atacurile sunt mai
numeroase în luna iunie, când îşi cresc puii şi în luna august
când se pregătesc de plecare spre ţările calde. O prigorie poate
consuma într-o zi 60-80 de albine.
Combaterea prigoriilor atunci când numărul lor este foarte
mare se poate face prin distrugerea cuiburilor cu diferite
substanţe de tip respirator.
117
Apicultura
CIOCĂNITORILE
Ciocănitorile, prin modul lor de viaţă, aduc o contribuţie
importantă la combaterea dăunătorilor din păduri şi livezi cu
pomi fructiferi. Datorită auzului lor fin, ele reuşesc să
depisteze dăunătorii de scoarţă şi dăunătorii xilofagi, exact
acolo unde se găsesc în copaci, indiferent de stadiul lor de
dezvoltare (larvă, pupă, adult) şi le distrug. De aceea sunt pe
drept numite "doctorii pădurilor".
În ornitofauna ţării noastre sunt cunoscute 14 specii de
ciocănitori. Pe lângă rolul lor ecologic, ciocănitorile pot
produce şi daune. Pentru apicultori ciocănitorile reprezentă o
problemă în perioada de iarnă. Deoarece sursele de insecte în
această perioadă sunt la cel mai scăzut nivel de peste an,
ciocănitorile atacă stupii şi se hrănesc cu plăcere cu albinele
moarte, de pe fundul stupului, sau din ghem, cauzând astfel,
prin zgomotele făcute, neliniştirea familiei de albine urmată de
consum mare de hrană şi apoi diaree, ducând astfel la pierderea
totală a familiilor atacate.
ŞOARECII
Şoarecii pătrund şi se instalează în stupi toamna, pe la urdiniş
sau prin alte crăpături, consumă miere, păstură, distrug fagurii
şi deranjează albinele. Pentru a împiedica pătrunderea lor în
stup, la urdiniş se instalează gratii sau reducătoare de urdiniş, a
căror deschidere verticală să nu depăşească 8 mm. Primăvara,
fagurii atacaţi de şoareci se topesc, iar stupii se spală pentru a
îndepărta mirosul.
Combaterea şoarecilor şi şobolanilor se poate face pe cale
mecanică, chimică sau biologică, dintre acestea, cea mai
eficace este cea chimică şi se bazează pe momeli cu diferite
rodenticide.
Test de autoevaluare 11.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar.
Care sunt principalii dăunători ai albinelor?
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 11 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
118
Apicultura
Prezentaţi în maxim o pagină clasificarea bolilor şi dăunătorilor albinelor.
Răspuns 11.1
1. Care sunt principalele boli ale albinelor?
Bolile albinelor se pot împărţi în boli contagioase, necontagioase şi
intoxicaţii.
Răspuns 11.2
Care sunt principalii dăunători ai albinelor?
Dăunătorii albinelor sunt: găselniţa; fluturele "Cap de mort"; viespile;
lupul albinelor; furnicile; prigoriile; ciocănitorile; şoarecii.

119
Apicultura
Baza meliferă
BAZA MELIFERĂ
Cuprins Pagina

12.1 Plantele melifere........................................................................................................... 124
12.2 Pomi şi arbuşti fructiferi............................................................................................... 127
12.3. Plante melifere special cultivate pentru albine............................................................ 130
120
Apicultură
Baza meliferă

 cunoaşterea reglementărilor şi convenţiilor internaţionale în domeniul
transportului aerian;
 principalele componente ale infrastructurii transportului aerian;
 prezentarea tehnicilor şi metodelor de organizare a procesului de
transport aerian.
12.1 Plantele melifere
PLANTE AGRICOLE CULTIVATE

Floarea-soarelui (Helianthus annus) reprezintă principala
plantă oleaginoasă, cultivată îndeosebi în zona sudică a ţării, în tarlale
masive de sute de hectare, constituind astfel şi o plantă meliferă de bază,
da la care se realizează importante producţii de miere.
În mod obişnuit înfloreşte în ultima decadă a lunii iunie, având
perioada de înflorire de cca 30 de zile. Producţia de miere variază între
30 şi 120 kg/ha, în medie 60 kg/ha, fiind mult influenţată de soiul
cultivat, condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată. În timpul
culesului, de la floarea-soarelui, o familie de albine poate realiza zilnic
sporuri cuprinse între 0,5 şi 5 kg (în mod excepţional 8 kg) şi o
producţie totală de miere ce variază între 10 şi 40 kg. Florile de floarea-
soarelui sunt vizitate cu frecvenţa cea mai mare între orele 10 şi 15 şi
atunci când temperatura aerului este de 30-320 C.
Mierea de floarea-soarelui este aromată, de culoarea galbenă
deschis, cu gust plăcut, specific plantei şi cristalizează foarte repede.
Cultivată în mirişte ca plantă furajeră cu destinaţie pentru siloz, reuşeşte
să înflorească şi asigură un important cules de întreţinere în prima
jumătate a lunii septembrie, ceea ce contribuie la obţinerea de familii
foarte populate la intrarea în iarnă.
CULTURI FURAJERE
Unele plante furajere cultivate sunt totodată şi importante plante
melifere, care asigură culesuri susţinute, de mică intensitate, dar de
lungă durată, sau, în condiţii favorabile de secreţie a nectarului, reale
culesuri de producţie. Cele mai valoroase plante din această categorie
sunt: sparceta, trifoiul roşu, trifoiul alb, trifoiul suedez, sulfina albă,
sulfina galbenă, măzărichea, lucerna, ghizdeiul şi altele.
Sparceta (Onobrichis sativa) este o plantă de cultură perenă,
întâlnită frecvent în fâneţele naturale, fiind una dintre cele mai bune
plante melifere ce oferă albinelor o sursă timpurie foarte bogată în nectar
şi polen, iar în condiţii favorabile însemnate culesuri de producţie.
Produce 120-300 kg miere la hectar în anii favorabili, o familie adunând
15-25 kg. Secreţia maximă de nectar are loc dimineaţa până la ora 11 şi
seara după ora 18, în condiţii termice cuprinse între 22 şi 25 0 C. De
asemenea, umiditatea ridicată favorizează secreţia de nectar în timp ce
umiditatea scăzută poate opri secreţia acestuia.
Trifoiul roşu (Trifolium pratense) înfloreşte începând in luna mai
până în septembrie, producând cca 25 kg miere la hectar. În anii
favorabili, când secreţia de nectar este bună, îndeosebi la coasa a doua,
121
Apicultură
Baza meliferă
când florile sunt mai puţin dezvoltate, se realizează culesuri de 10-15

kg/familia de albine.
Mierea are gust plăcut, aromă specifică, cristalizând aproximativ după o
lună de la extragere.
Trifoiul alb (Trifolium repens) este o plantă perenă care
înfloreşte în al doilea an de le însămânţare, din iunie până toamna târziu.
Albinele vizitează foarte intens florile, în special în jurul orei 15,
prezentând importanţă meliferă mai mare decât trifoiul roşu. Produce în
medie 100 kg miere la hectar.
Sulfina albă (Melilotus albus) este o plantă anuală tipică a
zonelor secetoase, puţin pretenţioasă la climă şi sol, prezentând o
deosebită importanţă apicolă. Înfloreşte timp de cca 30 zile, de la
sfârşitul lunii iunie până în septembrie. În cazul în care se recoltează
prima coasă pentru furaj, generaţia următoare înfloreşte după floarea-
soarelui (25 august-25 septembrie), oferind astfel un bogat cules în
sezonul de toamnă, când în natură nu există alte plante melifere, ceea ce
favorizează obţinerea de familii puternice.
Producţia de miere este ridicată, variind între 130 şi 500 kg
miere la hectar, în raport de condiţiile pedoclimatice.
Mierea este incoloră sau uşor gălbuie, cu aromă de vanilie, fiind mult
apreciată.

Cum se clasifică plantele melifere?
12.2 Pomi şi arbuşti fructiferi. Plante melifere special cultivate pentru albine
Pomi şi arbuşti fructiferi

Datorită extinderii şi varietăţii speciilor pomicole şi înfloritului
timpuriu eşalonat, primăvara, într-o perioadă în care flora meliferă este
slab reprezentată, plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi ocupă un loc
important prin bogatul cules de întreţinere pe care-l furnizează albinelor.
În regiunile cu plantaţii masive şi în anii favorabili, de la pomii fructiferi
se pot obţine şi producţii de miere (5-8 kg/familie), când familiile
realizează zilnic sporuri cuprinse între 1 şi 4 kg.
Dintre cele mai importante specii pomicole care prezintă interes
pentru apicultură, amintim: cireşul, vişinul, părul, mărul, prunul, caisul,
122
Apicultură
Baza meliferă
piersicul, coacăzul negru şi agrişul.

Cireşul (Cerasus avium Munch.) şi vişinul (Cerasus vulgaris
Mill.) sunt specii foarte bine vizitate de albine, care produc 30-40 kg
miere la hectar.
Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.) şi piersicul (Persica vulgaris
Cerasus avium Mill.) prezintă importanţă meliferă în primul rând prin faptul că sunt
specii pomicole cu înflorire timpurie. Producţia de miere variază între 20
şi 40 kg la hectar.
Mărul (Malus silvestris var. domestica Mill.) este o specie mult
apreciată atât pentru nectarul produs, cât, mai ales, pentru înalta valoare
poleniferă. Importanţa sa creşte şi datorită faptului că prezintă cea mai
mare extindere, ocupând suprafeţe foarte mari. Producţia de miere se
Cerasus vulgaris
estimează a fi cuprinsă între 30 şi 42 kg la hectar.
Părul (Pirus sativa Lam. Et DC.) este o specie pomicolă cu
valoare meliferă mai mică, atât datorită răspândirii sale limitate, cât şi a
cantităţii de nectar secretat. Produce la hectar cca 10-12 kg miere.
Prunul (Prunus domestica L.) (fig.116) este o altă specie
Armeniaca pomicolă cu mare importanţă apicolă, atât datorită răspândirii sale, cât şi
vulgaris a capacităţii melifere. Producţia de miere se estimează a fi cuprinsă între
20 şi 30 kg la hectar.
În afară de speciile pomicole amintite, mare importanţă pentru
apicultură prezintă şi arbuştii fructiferi, care produc mari cantităţi de
miere la hectar. Dintre aceştia amintim coacăzul negru, care asigură
între 20 şi 50 kg miere la hectar şi agrişul cu o producţie cuprinsă între
Persica vulgaris 25 şi 70 kg miere la hectar.
Practic, înflorirea pomilor se declanşează atunci când suma
gradelor de temperatură, peste 00C, înregistrează de la desprimăvărare
(apariţia primilor ghiocei) peste 200C şi respectiv temperatura aerului
atinge 10-120C, caisul având însă nevoie de o sumă de 250C.
Malus silvestris Secreţia cea mai abundentă de nectar are loc între orele 7 şi 11,
după care, aceasta scade treptat, concomitent cu frecvenţa şi intensitatea
de vizitare a albinelor până în jurul orelor 15-17 când încetează complet.
Mierea obţinută de la pomi este de culoare deschisă, devenind argintie la
o uşoară cristalizare, cu o aromă fină de migdal şi un gust plăcut.
Plante melifere de pădure. Arbori şi arbuşti meliferi

Acestea reprezintă cea mai importantă sursă meliferă a ţării
Prunus domestica noastre, fiind o sursă valoroasă de nectar şi polen. Cele mai
reprezentative specii forestiere cu importanţă apicolă pentru ţara noastră,
sunt: salcâmul alb, salcâmul galben, salcâmul pitic, salcâmul japonez,
teiul cu frunza mare, teiul cu frunza mică, teiul alb, arţarul american,
arţarul tătărăsc, paltinul de câmp, paltinul de munte, jugastrul, carpenul,
ulmul, arinul, salcia, gledicia, castanul sălbatic, oţetarul, molidul, alunul,
cornul, păducelul, caprifoiul, zmeurul şi iarba neagră.
Salcâmul alb (Robinia pseudacacia L.) este cea mai
importantă plantă meliferă de la noi, oferind principalul cules de
producţie. În zona sudică şi vestică a ţării se află masive mari plantate
pentru fixarea nisipurilor „zburătoare”.
Înfloreşte în luna mai, durata înfloritului variind în funcţie de
Robinia condiţiile meteorologice, între 8 şi 20 zile. Din observaţiile fenologice
pseudacacia înregistrate, s-a constatat că atunci când salcâmul înfloreşte timpuriu,
durata înfloritului se prelungeşte şi invers. La aceste masive se
123
Apicultură
Baza meliferă
deplasează anual sute de mii de familii de albine, realizând în anii

favorabili recolte bogate de miere monofloră de salcâm, de calitate
superioară.
Pentru secreţia nectarului, salcâmul are nevoie de temperaturi
ridicate, zile lipsite de vânt şi umiditate suficientă. Tocmai datorită
acestui fapt el produce nectar abundent pe terenurile nisipoase, care se
încălzesc mult mai uşor. În condiţiile din nordul ţării, din cauza
frecventelor îngheţuri din luna aprilie, mugurii florali sunt distruşi
parţial sau total, din care cauză producţia este nesigură sau compromisă.
Tot în această zonă, pe timpul înfloririi salcâmului se înregistrează
frecvente scăderi ale temperaturii, însoţite de ploi şi vânt, care determină
diminuarea sau chiar compromiterea culesului.
Producţia de miere este mult influenţată de vârsta şi desimea
arborilor. Astfel, arborii plantaţi rar, produc între 1100 şi 1700 kg
miere/hectar, cei din masiv 900-1500kg/ha, iar arboretul tânăr între 300
şi 700 kg/ha. Cea mai mare cantitate de nectar este secretată în perioada
maximă de înflorire, când familiile puternice pot recolta zilnic între 8 şi
10 kg nectar, uneori chiar mai mult, iar producţia totală de miere
realizată pe familie poate fi de 15-50 kg.
Secreţia nectarului la salcâmul alb este cea mai abundentă la
temperatura de 25-280C, iar concentraţia nectarului în zahăr este de 40-
70%, în funcţie de expoziţie, stadiul de înflorire, varietate, vârstă,
densitatea arborilor etc.
Mierea este de calitate superioară cu aromă şi gust plăcut,
specific, ce nu cristalizează timp îndelungat. S-a stabilit, de asemenea,
că valoarea mierii realizată într-o perioadă de 25 ani (durata de
exploatare a salcâmului pentru lemn) întrece cu mult cu cea a lemnului.
Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos Scop.) (fig. 118) numit
de apicultorii din partea sudică a ţării şi „teiul fluturăsc”, pentru frunzele
mari pe care le prezintă. Se deosebeşte de teiul alb prin faptul că
frunzele pe partea inferioară au culoarea verde deschis şi nu sunt
Tilia platyphillos tomentoase. Înfloreşte în ultima decadă a lunii mai sau în primele două
decade ale lunii iunie, timp de 8-15 zile. Este o plantă meliferă
valoroasă, ce produce în medie 800 kg miere la hectar.
Teiul cu frunza mică (Tilia cordata Mill.) este cunoscut în
Dobrogea şi sub denumirea de „teiul pucios”. Se recunoaşte după
frunzele mici, puternic cordate la bază. Înfloreşte în mod normal în
prima decadă a lunii iunie, durata înfloritului fiind cuprinsă între 8 şi 12
zile, dependent de condiţiile meteorologice. Producţia medie de miere
este de cca 1000 kg la hectar.
Tilia cordata Teiul alb (Tilia tomentosa Munch.) cunoscut şi sub denumirea de
„teiul bun”, pentru faptul că are o producţie foarte ridicată de nectar. Se
recunoaşte după frunzele care au mărimea intermediară între speciile
amintite, cât şi datorită perişorilor argintii de pe partea inferioară a
limbului, particularitate pentru care se mai numeşte şi teiul argintiu.
Înfloreşte în a doua jumătate a lunii iunie, la 20-22 zile după teiul cu
frunza mare, prezentând cea mai scrută, perioadă de înflorire (7-12 zile).
Tilia tomentosa În zilele foarte călduroase, datorită parfumului puternic al florilor are loc
un proces de narcoză a albinelor, urmat de unele pierderi ale acestora.
Capacitatea de secreţie a nectarului este mult influenţată de factorii
meteorologici: vântul şi umiditatea având efect negativ asupra culesului,
În schimb, un timp liniştit, cald şi umed favorizează secreţia de nectar.
124
Apicultură
Baza meliferă
Producţia medie de miere se evaluează a fi de 1200 kg la hectar. S-a

constatat, de asemenea, că secreţia de nectar la tei este mai mare în orele
de dimineaţă şi seara, când albinele îl vizitează mai intens.
Culesul la tei nu prezintă gradul de intensitate de la salcâm, totuşi
se pot realiza zilnic, în condiţii meteorologice favorabile, sporuri la
cântarul de control ce variază în general între 1 şi 8 kg miere pe familia
de albine. Teiul ocupă în ţara noastră suprafeţe însemnate, îndeosebi în
judeţele: Tulcea (cca 15000 ha), Iaşi (cca 15000 ha), Caraş –Severin(cca
5700 ha), Ilfov (5500 ha) şi Bacău (5300 ha). La aceste masive se
deplasează anual zeci de mii de stupi, realizându-se în anii favorabili
producţii de la 15 la 40 kg miere pe o familie de albine.
Plante melifere special cultivate pentru albine- specii ce se
remarcă printr-o producţie de miere foarte ridicată, unele lipsind complet
din flora meliferă a ţării noastre şi care se cultivă în amestecuri furajero-
melifere pentru îmbunătăţirea şi întregirea bazei melifere: facelia,
mătăciunea moldovenească, roiniţa, cătuşnica, sparceta caucaziană şi
limba mielului.
Facelia (Phacelia tanacetifollia Benth.) este cea mai bună
plantă meliferă. Anuală, puţin pretenţioasă la climă şi sol, reuşeşte atât în
regimurile secetoase cât şi în cele nordice, fiind rezistentă la secetă şi
temperaturi scăzute (până la +60C), în timp ce alte plante în condiţii
similare îşi încetează vegetaţia. Înfloreşte la 50-60 zile după ce a răsărit,
Phacelia timp de 40-50 zile. Nectarul este secretat în tot cursul zilei, cu o uşoară
tanacetifollia creştere în orele de amiază. Producţia de miere variază între 300 şi 1000
kg la hectar.
Semănatul se face în rânduri distanţate la 40-60 cm în benzi la
15-75 cm, caz în care cultura se poate întreţine mecanizat. Se
administrează 6-8 kg sămânţă la hectar. Recoltatul se execută în
momentul când primele fructe bazale s-au copt (deşi în vârful
inflorescenţei mai există flori şi boboci), obţinându-se cca 300 kg
seminţe la hectar.
Dracocephalum
Mătăciunea moldovenească (Dracocephalum moldavicum L.)
moldavicum
este o excelentă plantă meliferă, anuală, erbacee, foarte intens cercetată
de albine. La noi este puţin răspândită, deşi asigură producţii ridicate de
miere, ce variază între 300 şi 400 kg/ha. Înfloreşte la 60-75 zile după ce
a răsărit, obişnuit în luna iunie, timp de 20-35 zile. Valoarea meliferă a
mătăciunii este cu atât mai mare cu cât secretă nectar din abundenţă şi în
Melissa officinalis condiţii nefavorabile de climă şi sol.
Se însămânţează primăvara timpuriu, în rânduri simple la 25-30
cm sau rânduri duble la 30-60 cm administrându-se 8-10 kg sămânţă la
hectar. Producţia de seminţe variază între 200 şi 300 kg la hectar.
Roiniţa (Melissa officinalis L.) este o plantă perenă,
nepretenţioasă la climă şi la sol. Înfloreşte în luna august, începând cu al
doilea an şi produce cca 150 kg miere la hectar.
Se însămânţează în rânduri distanţate la 40-50 cm, iar pe rând se răreşte
la 30 de cm.
Cătuşnica (Nepeta cataria var. citriodora L.). Este o plantă
Nepeta cataria perenă, cu miros de lămâie. Înfloreşte în primul an de la însămânţare, în
lunile iulie- august, producând în medie 400 kg miere la hectar.
Se însămânţează în rânduri de 60 cm, folosind în acest scop 2-4 kg
sămânţă la hectar.
Sparceta caucaziană (Onobrychis iberica L.) este o plantă
125
Apicultură
Baza meliferă
furajeră ce înfloreşte în luna iunie, producând între 150 şi 400 kg miere

la hectar. Este intens cercetată de albine, în special în orele de dimineaţă
şi seara.
Limba mielului (Borrago officinalis L.) (fig. 134). Este o
plantă meliferă anuală, foarte importantă, ce înfloreşte în lunile iunie-
iulie, timp de 30-40 zile, atât prin locurile necultivate, cât şi pe cele
cultivate. Producţia de miere a fost evaluată la 200-300 kg la hectar. În
anii cu toamne lungi şi frumoase, plantele provenite din samulastră
înfloresc a doua oară, în lunile septembrie- octombrie, furnizând
albinelor un substanţial cules de nectar şi polen.
Onobrychis
iberica Test de autoevaluare 12.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Borrago
officinalis

În loc de
rezumat
Prezentaţi în maxim o pagină cele mai importante plante melifere cultivate

special pentru albine.
Răspuns 12.1
*- după natura hranei pe care o oferă albinelor - nectarifere,
nectaropolenifere, polenifere;
- sub aspect practic- plante agricole, pomi şi arbuşti fructiferi, plante de
pădure, plante din fâneţe şi păşuni, plante special cultivate pentru albine.
Răspuns 12.2
Enumeraţi cele mai importante speciilor forestiere cu importanţă apicolă
126
Apicultură
Baza meliferă
din România.
*Salcâmul alb, salcâmul galben, salcâmul pitic, salcâmul japonez, teiul cu
frunza mare, teiul cu frunza mică, teiul alb, arţarul american, arţarul
tătărăsc, paltinul de câmp, paltinul de munte, jugastrul, carpenul, ulmul,
arinul, salcia, gledicia, castanul sălbatic, oţetarul, molidul, alunul, cornul,
păducelul, caprifoiul, zmeurul şi iarba neagră.

1986;
127
Apicultură
Polenizarea plantelor agricole cu ajutorul albinelor
POLENIZAREA PLANTELOR AGRICOLE CU AJUTORUL

ALBINELOR
Cuprins Pagina

13.1 Polenizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi.................................................................. 135
13.2 Polenizarea culturilor de câmp. Polenizarea culturilor de seră şi răsadniţe................. 138
128
Apicultură
Rolul şi importanţa polenizării plantelor agricole cu ajutorul

albinelor, tehnologia aplicată pentru polenizarea pomilor şi
arbuştilor fructiferi, a culturilor de câmp, culturilor de seră şi
răsadniţelor
13.1 Polenizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi

Prin polenizare se înţelege procesul prin care polenul
ajunge de pe antere pe stigmatul florilor, iar prin fecundare,
procesul biologic de contopire şi asimilare reciprocă a conţinutului
polenului cu cel al ovarului. După modul cum polenul ajunge pe
Definiţia polenizării stigmat, polenizarea poate fi anemofilă, când polenul este
transportat cu ajutorul vântului şi entomofilă când transportul
acestuia este efectuat de insectele polenizatoare, ce realizează
polenizarea selectiv încrucişată a plantelor. Plantele entomofile
sunt adaptate pentru polenizarea încrucişată prin flori colorate,
parfum specific, dar mai ales prin secreţia nectarului. Din
diversitatea mare de specii, cca 80% se polenizează cu ajutorul
insectelor, din care: 77% de albine, 7,5% de bondari, 3,5 de diptere,
3,5 de furnici, 3,5% de coleoptere, 2,5% de către albine solitare,
2,5% alte himenoptere.
Din numeroasele cercetări efectuate, s-a stabilit că
polenizarea selectiv încrucişată a plantelor de către insecte asigură
o descendenţă cu vitalitate şi capacitate de adaptare foarte ridicate,
sporind astfel producţia de seminţe şi fructe la hectar îmbunătăţind
Importanţa polenizării totodată şi calitatea acestora. În condiţiile actuale, datorită
intensivizării agriculturii şi în special ca urmare a folosirii
pesticidelor, numărul polenizatorilor naturali (bondari, albine
solitare, diptere etc.) a scăzut simţitor şi, paralel cu aceasta, au
crescut considerabil suprafeţele ocupate cu plante tehnice
entomofile, fapt pentru care importanţa polenizării plantelor cu
ajutorul albinelor a devenit o necesitate de prim ordin, pentru
realizarea de producţii sporite la hectar. Importanţa albinelor pentru
polenizare creşte datorită faptului că bondarii se găsesc în număr
redus în natură, familia acestora este foarte mică (200 indivizi) dar
mai ales pentru că, la începutul iernii, aceasta moare, supravieţuind
numai o parte din mătci, care, primăvara, singure îşi construiesc
cuibul şi îşi agonisesc hrana până la apariţia primei generaţii, astfel
că familia reuşeşte să fie refăcută abia la începutul verii. Tocmai
datorită faptului că familia de albine supravieţuieşte şi în timpul
iernii, albinele reprezintă cei mai siguri polenizatori, atât primăvara
timpuriu cât şi în tot cursul anului. Certitudinea unei bune
polenizări a culturilor agricole cu ajutorul albinelor rezidă şi din
intensitatea activităţii acestora, astfel că numai în decursul unei zile
o albină poate vizita cca. 4000 flori, iar o familie, între 60 şi 80
milioane, concomitent cu existenţa la albine a fenomenului de
Încărcătura/hectar la florospecializare, care determină ca acestea să viziteze numai o
129
Apicultură
polenizarea plantelor singură specie pe perioada de înflorire.

În scopul asigurării unei polenizări eficiente a culturilor
agricole cu ajutorul albinelor, trebuie cunoscut numărul de familii
necesare pentru diferitele specii. Astfel, pe baza cercetărilor
întreprinse s-a stabilit că pentru polenizarea plantelor de pe un
hectar de cultură sunt necesare: 0,1-0,5 familii de bostănoase, o
familie pentru plantele oleaginoase şi medicinale, 1-2 familii pentru
bumbac şi floarea-soarelui, 1-4 familii pentru coriandru, 2-3 familii
pentru hrişcă, pomi şi arbuşti fructiferi, 3-4 familii pentru sparcetă,
5-6 familii pentru lucernă şi trifoi şi 15 familii pentru castraveţi de
Polenizarea pomilor şi seră. La stabilirea numărului de familii necesare polenizării se va
arbuştilor fructiferi ţine seama şi de populaţia acestora.
Pentru buna organizare şi planificare a lucrărilor de
polenizare a plantelor cu ajutorul albinelor, plantele se grupează
după particularităţile lor biologice şi gradul de cercetare de către
albine, în: pomi şi arbuşti fructiferi, culturi bine cercetate de albine,
culturi slab cercetate de4 albine şi culturi de seră şi răsadniţe.
Reguli de amplasare a Polenizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi prezintă
stupilor în vederea unele particularităţi biologice specifice, concretizate prin înflorirea
polenizării timpurie în primăvară, când numărul polenizatorilor naturali este
foarte mic, iar coronamentul pomilor împiedică în mare parte
repartizarea uniformă a albinelor.
Pentru polenizare, familiile de albine se amplasează direct

în livadă sau în vecinătatea acesteia, în vetre de 50-60 stupi,
distanţate la cca 500 m la fiecare 3-4 rânduri de pomi, revenindu-i
astfel fiecărei grupe de familii cca 25 ha. În condiţii meteorologice
nefavorabile, distanţa dintre grupele de stupi se micşorează la 250
m sau chiar 125 m, concomitent cu mărirea densităţii de familii la
ha (3-4), măsuri ce asigură o completă polenizare a pomilor. La
orientarea stupilor se va avea în vedere ca zborul albinelor să fie
perpendicular pe rândurile de pomi. Stupii se transportă în livadă cu
câteva zile înainte de înflorirea pomilor. La polenizarea speciilor
pomicole se vor lua măsuri pentru prevenirea intoxicaţiilor
albinelor, în care scop nu se efectuează tratamente la pomi în
această perioadă, sau, în cazuri de forţă majoră, albinele vor fi
130
Apicultură
retrase la timp din zonă, la distanţe de peste 6 km.

Ce se înţelege prin polenizare?
13.2 Polenizarea culturilor de câmp. Polenizarea culturilor de

seră şi răsadniţe
Polenizarea culturilor de câmp

Polenizarea culturilor de câmp bine cercetate de albine
Din categoria acestor plante fac parte următoarele: hrişca,
floarea-soarelui, sparceta, rapiţa, coriandru, bostănoasele,
semincerii de crucifere, ceapa şi altele. Întrucât aceste culturi sunt
bune melifere, polenizarea lor se realizează prin aşezarea familiilor
de albine în imediata vecinătate a culturilor respectând normele de
Polenizare la familii necesare polenizării, transportul acestora făcându-se cu
floarea-soarelui câteva zile înainte de începerea înfloritului, iar stupii se dispersează
în vetre, distanţate la 0,5-2 km una de alta pentru a realiza o bună
repartizare a albinelor. Se recomandă, de asemenea, ca stupii să fie
aşezaţi în zona în care plantele înfloresc mai târziu, situaţie în care
albinele, zburând iniţial în partea opusă, vor asigura o cercetare
uniformă a întregii culturi.
Polenizarea culturilor de câmp slab cercetate de albine
Din această categorie fac parte: trifoiul roşu, lucerna şi
sfecla de zahăr. Întrucât fiecare din plantele amintite prezintă
particularităţi specifice, tehnologiile de polenizare a acestora le
vom prezenta diferenţiat.
Polenizarea culturilor de trifoi roşu. Datorită tubului
floral lung al trifoiului (10 mm), în condiţii mai puţin favorabile de
secreţie a nectarului, acesta este slab vizitat de albine. Importanţa
polenizării trifoiului cu ajutorul albinelor creşte simţitor, întrucât,
datorită distrugerii haturilor şi aplicării insecticidelor, fauna
polenizatoare naturală a fost în mare parte distrusă.
131
Apicultură
Pentru a intensifica vizitarea florilor de trifoi de către

albine, se practică o tehnologie cunoscută în literatura apicolă sub
denumirea de „dresajul albinelor”. În acest scop, se prepară sirop de
zahăr aromatizat cu corole de flori sau polen de trifoi, care se
administrează familiilor de albine. Pentru intensificarea cercetării şi
realizării unei bune reparaţii pe suprafaţa de polenizat, bune
rezultate a dat alimentarea cu sirop aromatizat administrat în
alimentatoare aşezate în vecinătatea stupilor în lan, şi care se
dispersau progresiv, de câteva ori pe zi, în toată cultura. Vizitarea
florilor de trifoi se poate intensifica suplimentar prin folosirea de
familii cu mult puiet tânăr, de la care s-au scos din cuiburi rezervele
de păstură şi polen, obligând astfel albinele, în scopul satisfacerii
cerinţelor de polen, să cerceteze florile de trifoi pentru a colecta
polenul necesar. Stupii se aşează în vetre distanţate la 500-800 m.
Polenizarea lucernei. În momentul vizitării lucernei se
produce deschiderea florii, iar vexilul loveşte albina la baza
proboscisului, fenomen de care aceasta este deranjată, astfel că
după scurt timp se adaptează să viziteze florile prin partea laterală a
corolelor, caz în care floarea nu se deschide şi polenizarea nu mai
are loc. Cu tot efectul negativ al acestui fenomen, chiar şi în scurta
perioadă de vizitare a florilor de către albine, prin partea frontală,
această polenizare asigură o sporire apreciabilă a producţiei de
seminţe. Intensificarea vizitării florilor de lucernă se poate realiza
ca şi la trifoi, prin administrarea de sirop aromatizat. Stupii se
aşează în vetre de 10-12 familii, din 500 în 500 m, cu 3-4 zile
înainte de înflorirea plantelor.
Polenizarea semincerelor de sfeclă de zahăr. Sfecla se
polenizează de obicei prin intermediul vântului, întrucât insectele
nu agreează florile datorită mirosului neplăcut, respingător. Pentru
polenizarea suplimentară a culturilor, albinele se „dresează” pentru
formarea reflexului condiţionat pozitiv faţă de mirosul florilor de
sfeclă, în care scop li se administrează seara sirop aromatizat, iar
dimineaţa, alimentatoarele cu albine se transportă în culturile de
seminceri.
Polenizarea culturilor de seră şi răsadniţe

Una dintre metodele importante pentru sporirea producţiei
plantelor de seră o constituie polenizarea acestora cu ajutorul
albinelor, deoarece polenizarea suplimentară manuală necesită un
mare consum de forţă de muncă, fiind astfel nerentabilă şi mai
puţin eficace din punct de vedere biologic.
Albinele, introduse în sere, întâlnesc condiţii cu totul
deosebite faţă de cele naturale, datorită limitării spaţiului de zbor, a
rezervelor reduse de nectar şi polen, precum şi a temperaturii şi
umidităţii foarte ridicate, cauze ce determină o mortalitate foarte
ridicată şi distrugerea întregii familii într-un timp foarte scurt.
Tocmai pentru aceste cauze, polenizarea culturilor de seră este greu
de realizat şi reclamă o tehnologie specială.
S-a constatat că imediat după introducerea albinelor în
seră acestea caută să se îndepărteze mult de stupi, se lovesc de
geamuri, iar când temperatura se ridică peste 35º C se aglomerează
pe peretele sudic al serei, încercând să iasă în mediul ambiant.
132
Apicultură
Iniţial s-a incriminat că temperatura şi umiditatea foarte

ridicate sunt factori determinanţi care produc moartea albinelor, dar
observaţiile înteprinse au dovedit că familiile de albine nu se
dezvoltă normal datorită insuficienţei polenului, în special a celui
proaspăt. Îndată ce în peretele sudic al serei, unde se aglomerau
albinele s-au efectuat deschideri ce le permiteau zborul liber,
acestea se reîntorc de la câmp cu polen şi în consecinţă starea
familiilor s-a ameliorat simţitor, astfel că ele au supravieţuit pe
toată perioada activă. Pentru ca aceste deschideri să fie vizibile
pentru albine, ele se conturează cu var, iar peretele sudic al serei se
umbreşte cu rogojini, prevenindu-se astfel aglomerarea albinelor pe
acesta. Albinele se desprind repede pentru a folosi aceste
deschideri, nu se mai agită pe pereţi şi nici nu zboară prin ferestrele
deschise. S-a constatat, de asemenea, că odată ce li se creează
albinelor posibilitatea să părăsească sera se intensifică activitatea de
cercetare a florilor plantelor de seră, iar familiile de albine se
dezvoltă normal şi reuşesc să-şi asigure chiar rezervele de hrană
necesară pentru iarnă.
Înainte de folosirea albinelor pentru polenizarea culturilor
de seră se recomandă efectuarea unui zbor de defecaţie într-o seră
liberă.
Pentru a intensifica activitatea albinelor pe florile culturii
de polenizat, acestora li se administrează sirop de zahăr aromatizat
cu corolele speciei respective, în tot cursul perioadei de înflorire a
plantei ce necesită a fi polenizată. De asemenea, pentru a obliga
albinele să cerceteze mai intens cultura e seră, dimineaţa
deschiderile din peretele serei se închid şi astfel albinele se
desprind repede pentru a cerceta un număr mai mare de flori din
seră. După ce intensitatea de vizitare a plantelor de seră începe să
scadă (orele 9-10), orificiile se deschid pentru a permite albinelor
să plece la câmp.
Pentru polenizarea culturilor din răsadniţe, ramele acestora
se ridică la cca 5 cm, albinelor li se administrează sirop de zahăr
aromatizat şi, ulterior, alimentatoarele se transportă în imediata
vecinătate a răsadniţelor.

Cum putem clasifica polenizarea culturilor de câmp?

În loc de rezumat

început.
133
Apicultură

Prezentaţi în maxim o pagină care este importanţa polenizării

plantelor.
Răspuns 13.1
Ce se înţelege prin polenizare?
*Prin polenizare se înţelege procesul prin care polenul ajunge de pe
antere pe stigmatul florilor, iar prin fecundare, procesul biologic de
contopire şi asimilare reciprocă a conţinutului polenului cu cel al
ovarului.
Răspuns 13.2
Cum putem clasifica polenizarea culturilor de câmp?
*Polenizarea culturilor de câmp bine cercetate de albine,
polenizarea culturilor de câmp slab cercetate de albine.
1. Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness,

Timişoara, 2005;
Bucureşti, 1986;
2002
4. Mărghitaş, L.A., Albinele şi produselelor, Editura Ceres,
Bucureşti, 2005
134
Apicultură
Principalele produse apicole
PRINCIPALELE PRODUSE APICOLE
Cuprins Pagina

14.1 Mierea. Ceara. Polenul................................................................................................. 144
14.2 Lăptişorul de matcă. Veninul de albine. Propolisul..................................................... 145
135
Apicultură
 cunoaşterea rolului expeditorului internaţional în realizarea transportului de

mărfuri;
 prezentarea serviciilor oferite comercianţilor, în derularea contractelor de
vînzare externe, de expeditorul internaţional.
14.1 Mierea. Ceara. Polenul
Mierea
Mierea şi ceara au jucat un rol important în istoria omenirii şi au
fost foarte utilizate. O definiţie a mierii o găsim într-o dispoziţie din 21
martie 1930 (RGBI. I 101), unde în articolul I se sune: „Mierea este
produsul dulce, pe care albinele îl produc, adunând nectar sau alte sucuri
dulci găsite pe plantele vii, mai apoi îmbogăţite cu substanţe proprii,
modificate în corpul albinelor, depozitată în faguri pentru maturare.”
Nectarul, secretat de flori, este materia primă pentru miere si
reprezinta o soluţie apoasă ce are in compozitie diferiti hidraţi de
carbon, albumina, mineralele, acizii, vitamine; conţinutul mediu de
zaharuri este de 40%, iar cantitatea de apă variază de la 30% la 90%.
Felul şi cantitatea de nectar secretat depind, pe lângă diferenţele
dintre specii, de mai mulţi factori:
- calitatea solului şi a nutrienţilor joacă un rol important. De
exemplu, se stie că teii nu secretă nectar în mod regulat, decât dacă au la
dispoziţie un sol nisipos, cu surse bogate de apă freatică.
- clima şi perioadele zilei: cele mai multe specii secretă mai
mult nectar dimineaţă decât după-amiază. Aerul cald şi vântul dinspre sud
sau sud-vest stimulează producţia, în timp ce vânturile uscate dinspre est
pot împiedica secreţia de nectar; deosebit de afectate sunt rapiţa şi păpădia.
Lichidul secretat de afide- este necesar vieţii albinelor şi apare mai
ales în regiunile împădurite, unde este produs în principal de păduchii
de frunze şi cei de coajă. Este materia primă pentru apreciata miere
de pădure. Afidele de frunze trăiesc mai ales pe stejari, tei, cireşi,
mesteceni şi pruni, în timp ce coniferele ca bradul, molidul sau
Păduchele de gală al
laricea găzduiesc afidele de coajă; cele mai cunoscute şi productive
molidului
specii sunt păduchii de molid cu platoşă (lecanii), păduchii de coajă
ai molizilor şi păduchii-de-miere verzi, găsiţi în brazi.
Pentru a se hrăni, afidele perforează coaja ramurilor şi lăstarilor fini
cu trompa, sug seva şi prelucrează substanţele nutritive necesare, cum ar fi
aminoacizii. Deseori, aceste picături de mărimea unei gămălii de ac sunt
preluate de către albine direct de pe spatele producătorilor (de exemplu
Lecani lecaniile). Lichidul de pe brad se adună pe ace sau pe frunzele arbuştilor de
dedesubt ca o masă strălucitoare, lipicioasă. De obicei, albinele îl culeg
dimineaţa, înainte să se usuce. Mari cantităţi de astfel de lichid sunt
produse în lunile iunie, iulie şi august, iar în anii buni pot apărea pe brazi
până în octombrie –noiembrie. Totuşi, în această perioadă, nu mai este
adunat de albine.
Premisa principală a unei producţii bune de lichid este o înmulţire
136
Apicultură
masivă a afidelor. Aceasta are loc când toate cerinţele sunt îndeplinite: cele
mai importante sunt condiţiile meteorologice bune şi cantitatea de hrană
disponibilă a copacului gazdă.
Lichidul nu este cules numai de albine; el este o hrană bogată în
Lachnide hidraţi de carbon, căutată şi de alte insecte, de exemplu furnicile. Acest
lichid mai conţine glucoza şi fructoza. Spre deosebire de nectar, în
componenţă intră şi alte zaharuri, ca melecitoza, dar în cantităţi mai mici.
După excreţie, lichidul conţine în jur de 80%, dar sub influenţa temperaturii
şi aerului uscat, acest procent scade rapid. Albinele nu sunt atrase de
această substanţă decât în stare lichidă.
Formarea mierii
Produsele culese de albine, nectarul şi lichidul secretat de afide, trec
printr-o pre-digerare şi depozitare, suferind modificări fizice şi chimice
complexe, realizând in final mierea. La puţin timp după culesul sucurilor cu
conţinut de zahăr din natură, începe o transformare chimică, albina
adăugând pe drumul înapoi spre colonie o enzimă pentru invertit (un
ferment), proprie corpului. Această enzimă descompune, fără a se modifica
pe sine, zaharoza, în fructoză şi glucoză. Un amestec dintre cele două tipuri
de zahăr se numeşte zahăr invertit. Mierea adusă în colonie şi aflată deja în
faza de modificare, este adusă de către albinele-culegătoare şi predate
albinelor din stup, până la depozitarea ei în alveole. In procesul de fabricare
sunt introduse şi alte enzime: un component care descompune hidraţii de
carbon (diastaza), şi altele, precum catalaza, fosfataza şi oxidaza. Acestea
apar în cantităţi mici de substanţe introduse, ca şi inhibina – care distruge
bacteriile – şi vitaminele, în perioada transformării de la materiile prime la
produsul finit. Pe lângă schimbările chimice suferite de hrană culeasă, au
loc şi modificări fizice. Cantitatea de apă conţinută de nectar şi de secreţiile
afidelor scade până la 17%-20% în perioada prelucrării. Aceasta se
întâmplă datorită procesului evaporării, când mierea este transportată de la
o albină la alta şi stupul are o temperatură destul de ridicată.
Soluţia obţinută este o masă concentrată, care totuşi poate absorbi
apă. Albinele împiedică acest fenomen căpăcind imediat alveolele în care
se găseşte mierea, cu ceară de culoare mai deschisa decât cele de puiet.
Spre deosebire de capacele alveolelor pentru puiet, cele pentru miere nu
permit patrunderea aerului.
Compoziţia mierii
Mierea este un amestec din diferite zaharuri, cărora albinele le-au
adăugat şi alte componente importante.
Compoziţia în procente a mierii de albine – fără a lua în considerare

diferitele soiuri de miere (după Grout şi Ruttner 1966)
____________________________________________________________
_____
Apă 17,20 Zaharuri superioare 1,50
Fructoză 38,19 Acizi 0,57
Glucoză 31,28 Proteine 0,26
Zahăr de trestie 1,31 Oxizi 0,17
Zaharuri multiple 7,31 Componente secundare 2,21
Dintre acizi, cei mai importanţi sunt aminoacizii, acidul citric,

acidul malic, acidul formicetc. Printre minerale enumerăm potasiul, sodiul,
137
Apicultură
calciu, magneziu, cloriţii, sulfaţii, fosfaţii etc. Componentele secundare

sunt mai ales aromatice, anumite inhibine, vitamine, hormoni şi enzimele
fermenţilor.
Mierea din nectar şi cea din secreţiile afidelor se deosebeşte prin
gust, culoare şi amestecuri de polen; mierea din lichidul secretat de afide
conţine mult mai mulţi aminoacizi decât cea din nectar. În 100 g miere din
flori sunt prezente 27,72 mg de aminoacizi. Mierea de pădure conţine 34,96
mg; hrana pentru albine, din zahăr, conţine însă numai 10,32 mg.
Deosebirile între mierea din flori şi cea de pădure există şi la nivelul
mineralelor. Mierea de pădure conţine mai puţin sodiu şi calciu, mierea din
flori mai mult potasiu. Greutatea specifică a mierii la un conţinut de apă de
Miere de salcâm 20% este de 1,417. Cantitatea de energie ajunge la 1270 kJ (= 300 kcal) la
100 g de miere. O linguriţă conţine 250 kJ (= 60 kcal.).
Sorturi de miere
Cea mai importantă diferenţă este cea dintre mierea de nectar şi cea
din lichidul secretat din afide. Dintre soiurile de miere din flori, cele mai
valoroase sunt mierea de salcâm, de rapiţă, de păpădie, etc. În regiunile cu
livezi cu pomi fructiferi sau în crescătoriile de flori, se obţine de obicei o
Miere de tei miere polifloră, căci diferitele specii de plante stau foarte apropiate una de
alta. De exemplu, mierea de păpădie este amestecată foarte des cu mierea
de pomi fructiferi sau din alte flori de câmp. Cunoscătorii din domeniul
mierii de flori recomandă în special acest soi de miere din diverse plante,
căci amestecul dă mierii o aromă deosebită şi un conţinut nutritiv
important. Este vorba, aici, despre miere deschisă la culoare, galben-aurie,
în stare lichidă. Soiuri de miere pură, cum ar fi mierea de rapiţă, pot fi
recoltate numai acolo unde aceste plante sunt cultivate pe pe zone extinse.
Mierea de pădure poate fi un amestec de miere din nectar şi din
Miere de rapiţă lichidul afidelor. Deseori se întâlnesc soiuri pure de miere, căci în multe
regiuni, brazii şi molizii sunt singurele surse pe un spaţiu larg şi natura nu
oferă multe flori.
La începutul culesului din molizi, pe la jumătatea lunii iulie, începe
înflorirea zmeurii în pădure. La această miere, este imposibil de evitat
amestecul cu alte soiuri, deja prezente în faguri, dintr-un cules timpuriu.
Culoarea acestei mieri nu mai este galbenă, ci de un maroniu deschis sau
închis. Nu mai este atât de dulce ca mierea pură din flori. Această miere
poate fi îmbogăţită prin culesul de lichid secretat de afide, de pe stejari,
arţari şi alte specii de foioase. Termenul de „miere de frunze” este folosit
Miere de mană când este vorba de un soi pur de miere dintr-o anumită specie.
Cantitatea de secreţii ale afidelor este atât de mare pe brazi şi
molizi, în unii ani, încât este posibil ca albinele să producă un soi pur de
miere de brad sau molid. În timp ce mierea de molid este maronie deschis
sau închis, mierea de brad este recunoscută prin culoarea ei închisă,
verzuie, aproape neagră. Aceste două soiuri de miere au un gust deosebit de
aromat şi sunt preferate de mulţi consumatori. Spre deosebire de mierea de
flori sau de pădure, mierea de brad nu conţine aproape deloc polen.
Preluarea mierii
La terminarea transformarii materiilor prime în miere, alveolele
sunt căpăcite. Apicultorul nu aşteaptă ca toate alveolele să fie căpăcite;
dacă o treime până la două treimi din faguri au capac şi, la o apăsare cu
mâna, nu mai curge miere din alveolele necăpăcite, putem recoltata mierea.
138
Apicultură
Îndepărtarea albinelor din faguri are loc foarte repede şi simplu, cu

ajutorul unei perii, mături speciale, cu care albinele sunt împinse înapoi în
stup. Fagurii cu puiet şi rezerve de miere vor rămâne în colonie ca provizie
pentru perioadele proaste. De asemenea, scoaterea mierii din fagurii cu
puiet ar afecta sau chiar distruge larvele în curs de dezvoltare.
Pentru a putea separa mierea de fagure, capacele alveolelor trebuie
îndepărtate. Această acţiune poate fi făcută cu o furculiţă sau un cuţit
special. Munca devine mai uşoară, dacă aceste unelte sunt udate din când în
când cu apă caldă. Ceara capacelor cade într-un recipient special. Separarea
mierii de fagure este făcută şi astăzi numai cu ajutorul centrifugii pentru
miere, folosind forţa centrifugală. Coşul rotativ, în care sunt ţinuţi fagurii,
este pus în mişcare, fie cu mâna, fie cu ajutorul unui motor. Întoarcerea
fagurilor are loc manual sau, la centrifugile cu motor, automat la pornirea
în direcţie opusă. Coşul cu faguri se află în interiorul unui cilindru metalic
prevăzut cu fund etanş şi robinete de golire. Prin centrifugare, mierea este
proiectată pe pereţii cilindrului, prelingându-se în jos. Activitatea dă
rezultate şi mai bune, când fagurii încă mai păstrează căldura din stup. La
fagurii noi, viteza de rotaţie trebuie reglată astfel încât ei să nu se rupă.
Ruperea este împiedicată de rotaţiile mai încete şi precaute.
Prin unul sau mai multe robinete, mierea curge din centrifugă,
printr-o sită dublă, în recipientul de păstrare. Cu ajutorul unei site cu
ochiuri mari şi a uneia fine, chiar şi cele mai mici bucăţi de ceară sunt
separate de miere, astfel încât produsul este de o calitate ireproşabilă. La
scoaterea din centrifugă, este necesar un control, pentru a se vedea dacă
mierea este într-adevăr matură. Dacă ea curge repede şi formează, la
temperatura camerei, o gaură în mierea aflată deja în sită, înseamnă că are
un conţinut prea mare de apă. Pericolul fermentării – şi, astfel, al pierderii
recoltei – nu este de exclus. Dacă mierea curge, formând un „munte” şi
depunându-se în cute, mierea este matură.
După dispoziţia Consiliului Comunităţii Europene, deosebim, după
metoda de extracţie, următoarele feluri de miere: mierea cu bucăţi de
fagure, mierea picurată, mierea centrifugată şi cea presată. Mierea
centrifugată este sortul cel mai des întâlnit.
Depozitarea mierii
Mierea centrifugată, proaspătă şi pură, este un produs finit. Ultimele
lucruri care trebuie făcute sunt îndepărtarea spumei la de suprafaţă şi
amestecarea mierii cu un aparat electric sau un băţ. Spuma este rezultatul
bulelor de aer care apar în miere la filtrarea prin sită. Amestecarea în
recipient dă o miere fină, cristalină, mai ales la mierea de flori. Dacă în
miere au mai rămas bucăţele de ceară, acestea vor urca la suprafaţă în 8-14
zile, şi vor putea fi scoase. Mierea de albine este păstrată în recipiente bine
închise din tablă sau plastic (adecvate pentru păstrarea alimentelor), de
preferinţă în spaţii întunecoase, la o temperatură pe cât posibil constantă de
100C. Recipientele pot ţine 12,5 kg, 25 kg, 40 kg sau 50 kg de miere. Ele
trebuie să poată fi închise bine, căci, pe lângă apă, mierea poate atrage şi
mirosuri străine. Zonele încălzite sau poduri nu se potrivesc pentru
depozitarea pe termen lung. Mierea bună, centrifugată şi curată poate fi
păstrată peste 3-4 ani, fără pierderi calitative.
Zaharisirea mierii- Unele soiuri de miere se zaharisesc sau

cristalizează repede, altele după câtva timp şi altele niciodată.
139
Apicultură
Aceasta nu dovedeşte neapărat existenţa unui adaos de zahăr. Este o

proprietate naturală a mierii.
Mierea, în forma ei finită, este de fapt o soluţie saturată. În starea ei
lichidă, va rămâne doar o perioadă anume de timp. Până la urmă, mierea
trece într-o stare solidă, respectiv cristalizată. Poate ajunge atât de tare,
încât să nu poată fi scoasă decât cu mari eforturi din recipient. La diferitele
soiuri de miere, raportul dintre fructoză şi glucoză diferă. Mierea cu multă
glucoză se zahariseşte repede. Printre acestea, amintim mai ales mierea de
rapiţă, de păpădie şi de pomi fructiferi. Dacă predomină fructoza, însă,
cristalizarea va dura mai mult. Tipică este mierea de salcâm, care poate
rămâne lichidă până la doi ani.
O excepţie este mierea din lichidul afidelor, cu conţinut de
melecitoză. Acest tip de zahăr este compus din două molecule de glucoză şi
una de fructoză. În unii ani, apare, în cantităţi mari, mai ales la lichidul de
pe molid şi larice. În mierea de larice, conţinutul de melecitoză poate
ajunge la 38%. Această miere are proprietatea de a se cristaliza chiar în
faguri şi de a nu putea fi lichefiată prin centrifugare. Mierea cu o cantitate
mai mică de melecitoză, de exemplu cea de molid, poate fi centrifugată
parţial, dar se zahariseşte repede în recipient. Este, totuşi, vorba despre o
miere de calitate, cu un gust deosebit şi apreciată de cunoscători.
Mierea cristalizată poate fi lichefiată din nou, prin încălzire la 400C.
Această operaţiune poate fi făcută pe o baie cu apă caldă. Această metodă
este recomandată pentru cantităţi mai mici de 2,5 kg. Dacă mierea este mai
multă, sunt folosite de către apicultor aşa-numitele dulapuri calde (găsite în
comerţ), cu termostat şi încălzire electrică. 25 kg de miere sunt lichefiate în
două zile.
O încălzire prea puternică dăunează mierii. Deja la o încălzire de
0
45 C, enzima sensibilă, invertaza, suferă, iar la o încălzire pe termen scurt
de 700C, este distrusă. O astfel de miere numai poate fi considerata ca fiind
naturală. Din păcate, în multe ţări de peste ocean, această procedură a
devenit obişnuită şi mierea este încălzită până la 70-750C. Astfel,
cristalizarea este îngreunată sau împiedicată. Se recurge la această metodă
când consumatorii preferă mierea lichidă. Această miere poate sta mult
timp pe rafturile magazinelor fără să se zaharisească. Totuşi, valoarea
mierii scade simţitor. Germania este cel mai mare consumator de miere din
lume, cu un consum mediu de 1 până la 2 kg pe cap de locuitor.
Mierea ca aliment şi medicament

Fiindcă zaharurile conţinute în miere sunt invertite, ele pot fi
folosite foarte repede de către corpul uman (cu toţii ştim că glucoza pură
duce la o creştere imediată a capacităţii fizice şi mentale). Mierea conţine
multe alte substanţe, care sunt de mare însemnătate pentru sănătatea
omului.Cantitatea mare de zahăr invertit, de la 60% până la 70%, face din
miere un energizant ideal. În această formă, sângele poate prelua zaharurile
imediat, astfel încât hrănirea şi înlocuirea energiei folosite are loc foarte
repede în musculatură. Pentru oamenii care depun o muncă grea şi mai ales
pentru sportivi, mierea este un tonifiant excelent.
Mierea stimulează creşterea în greutate şi apără organismul
împotriva infecţiilor. Poate fi considerat că efectele pozitive ale mierii se
datorează conţinutului mare de zahăr invertit, cât şi cantităţii de minerale,
foarte bine echilibrate, care ajung în corp. Printre acestea enumerăm
calciul, fierul, cobaltul, fosforul şi acidul silicic.
140
Apicultură
Pe lângă medicamentele prescrise de medic, mierea este un

supliment ideal, energizant, calmant şi liniştitor, care stimulează de
asemenea formarea sângelui.
Este, de asemenea, de menţionat efectul medicinal al mierii în cazul
rănilor de orice fel, chiar deschise sau purulente. Omul modern, foarte des
stresat, va aprecia o hrană tonifiantă, calmantă şi, pe deasupra, gustoasă.
Mierea este întotdeauna un adaos excelent la masa de dimineaţă. Ea îşi face
efectul mai ales atunci, când este consumată în mod regulat, fie pe pâine,
fie în stare pură. Consumul de miere este posibil şi în cazul diabeticilor,
depinzând de gravitatea cazului şi de posibilitatea de supraveghere, atâta
timp cât medicul cunoaşte proprietăţile mierii şi cazul pacientului. O probă
poate arăta cantitatea maximă suportabilă, după cantitatea de zahăr din
urină şi din sânge O lingură de miere are valoarea nutritivă a două ouă de
găină.
Polenul ca aliment pentru consumul uman

Polenul se găseşte sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor.
Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori caracteristice
fiecărei plante. Se deosebeşte prin forma suprafeţei exterioare, prin
conţinutul diferit în substanţe nutritive, vitamine etc. Polenul poate fi
Polen obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantităţi
mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de
om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece
este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat
nectar şi salivă. În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen,
adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală.
Singurul mijloc de a obţine polen pur în cantităţi importante şi în
condiţii economice acceptabile, este folosirea colectorului de polen.
Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniş, având orificii prin
Fund colector de polen care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de
pentru urdiniş marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în
tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă
ca să pătrundă în stup sunt aşezate la distanţă de 5 mm. Colectoarele de
polen în timpul culesului mare se scot.
Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se
poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-
şi poate confecţionează ghemotoacele de polen fără a adăuga polenului
Colector de polen din cules de pe antene un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se
plastic ţine în coşuleţele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un
amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se ştie că această salivă este
bogată în enzime şi în substanţe diverse. Polenul din ghemotoace este deci
un produs mixt, vegetal şi animal. În consecinţă nu este prea uşor să
deosebeşti, dintre proprietăţile polenului din ghemotoace, pe cele care
provin de la plantă de cele care provin de la insectă.
Compoziţia- Polenul este alimentul plastic al albinelor (spre
deosebire de nectar, aliment energetic). El aduce în acelaşi timp proteinele,
glucidele, lipidele, vitaminele şi sărurile minerale indispensabile albinei.
Compoziţia chimică a polenului este foarte variată în funcţie de plantă.
Compoziţia polenului a făcut obiectul a foarte numeroase studii
comparative. Polenul are o compoziţie variabilă în funcţie de plantele de la
care provine. Astfel conţinutul în proteine poate varia între 7 şi 30%, în
141
Apicultură
medie este de ordinul a 20%. Cea mai mare parte a acizilor aminaţi sunt
prezenţi fie în stare liberă, fie în proteine. Extractul eteric, adică fracţia
lipidică a polenului, este foarte variabilă, în funcţie de calitatea anemofilă
sau entomofilă a polenului. Polenurile anemofile sunt în general mai sărace
în lipide decât polenurile entomofile, îmbrăcate într-un liant gras, astfel
polenul de păpădie conţine mai mult de 14% lipide, în timp ce polenurile
de pin deabia depăşesc 2%.
Glucidele din polen sunt mai ales zaharuri ; o bună parte din aceste
zaharuri (glucoza, levuloză) provin din nectarul folosit de albină pentru
confecţionarea ghemotoacelor de polen. Conţinutul mediu în zaharuri al
ghemotoacelor de polen este de 15%; la acesta se adaugă hidraţii de carbon
alţii decât zaharuri, şi în special amidonul şi celuloza. Polenul este relativ
bogat în vitaminele din grupa B, dar în egală măsură se găseşte vitamina C
şi cantităţi importante de caroten şi carotenoizi. Printre pigmenţi, notăm
prezenţa rutinei, care se ştie că sporeşte rezistenţa vaselor
capilare.
Preparare şi conservare- Conţinutul în apă al polenului scos din
sertarul colectorului este ridicat mai ales pe vreme umedă. Unele modele de
colectoare prost concepute lasă chiar să pătrundă apa de ploaie sau apa de
condens din stup, ceea ce cauzează deprecierea recoltei. Dar, chiar şi cu
colectoarele bine construite, uscarea polenului este indispensabilă pentru a-
i asigura conservarea pe perioadă îndelungată.
Uscarea trebuie să respecte următoarele norme: absenţa luminii
puternice şi în special a luminii solare, temperatura să nu depăşească 40-
45°C la nivelul polenului, uscarea în straturi subţiri (câţiva milimetri),
ventilaţie uşoară. Trebuie evitată utilizarea uscătoarelor cu ventilator într-o
cameră cu praf. Polenul adunat de albine se trece astfel printr-o sită de
mătase şi pe urmă se usucă întins pe hârtie la loc uscat, la umbră şi ferit de
accesul insectelor (acarieni microscopici). Uscarea se mai poate face şi la
uscătorii speciale cu raze infraroşii sau aer condiţionat, aşezându-se polenul
pe bandă rulantă, sau la frig, în lăzi frigorifice.
Păstrarea polenului se poate face în borcane de sticlă, cutii din
material plastic alimentar sau în saci de nylon. O altă metodă de păstrare a
polenului este în borcane, turnând deasupra un strat gros de miere sau în
amestec cu miere, deasupra căruia se toarnă ceară topită formând un strat
izolator. Polenul se poate conserva şi în amestec cu zahăr, prin frecare cu o
cantitate dublă de zahăr tos. Pasta rezultată după omogenizare se introduce
într-un borcan de sticlă, se presează, apoi se acoperă cu un strat de ceară
topită, se astupă cu un dop şlefuit şi se parafinează gura borcanului.
Mai poate fi păstrat şi sub formă de turte, astfel: pentru fiecare kilogram de
zahăr sau miere folosit la prepararea turtelor, se adaugă două linguri cu
amestec de polen conservat.
Evaluarea corectă a conţinutului în apă al unui lot de pollen:
polenul bine uscat se comportă ca un grăunte; dacă se lasă să cadă din
mână, trebuie să cadă cu un sunet clar ; ghemotoacele nu trebuie să se
spargă uşor între degete. Polenul destinat consumului uman trebuie să fie
triat cu grijă. Se trece prin site şi, la nevoie, vânturarea permite eliminarea
deşeurilor grosiere şi a prafului. Adeseori este necesar un examen vizual
pentru a elimina deşeurile care au scăpat la triere. Conservarea polenului în
cantităţi mari, de ordinul mai multor zeci de kilograme, se face de
preferinţă în ambalaje bine etanşeizate şi la frig. Cu cât temperatura este
mai scăzută cu atât condiţiile de conservare sunt mai bune. Frigul opreşte şi
142
Apicultură
dezvoltarea insectelor sau a acarienilor care, uneori, riscă să paraziteze un

stoc de polen, în ciuda unui triaj riguros. Nici un produs insecticid, nici un
produs care degajează vapori toxici nu trebuie pus în contact cu polenul,
bogat în materii grase care fixează uşor acest gen de substanţe.
Analiza- În afara analizelor biochimice efectuate în scopul cercetării, nu se
practică asupra polenului decât examene destinate determinării originii
botanice. Pentru un diagnostic foarte sumar şi pur calitativ se ia 1 g de
polen şi se adaugă câţiva mililitri de apă curată. Polenul se rehidratează şi
în câteva minute se obţine o suspensie omogenă din care se poate face unul
sau mai multe preparate microscopice. Identificarea la microscop a
grăuncioarelor de polen necesită aceleaşi cunoştinţe şi aceleaşi
documentaţii de bază ca pentru analizele polinice ale mierii şi se face în
laboratoare specializate.
La probele luate la recepţia polenului se determină mai ales
conţinutul de apă. Examenul microscopic se face pe loc în stupină, în care
scop se ia polenul omogenizat 10-15 g pentru fiecare kilogram de polen.
Proprietăţi şi întrebuinţări- Consumul ghemotoacelor de polen în
doze zilnice, care nu depăşesc câteva zeci de grame, nu este de natură să
acopere nevoile alimentare ale unui adult, dar poate aduce un aport de
vitamine şi să completeze deficitul unei alimentaţii neechilibrate.
Polenul poate fi întrebuinţat în medicină, singur sau în amestec cu
miere (miere polivitaminoasă), în avitaminoze (profilactic sau curativ) şi în
alimentaţie ca produs dietetic şi bogat în proteine.
Ceara de albine este o secreţie a albinei lucrătoare. Când este

emisă de glandele ceriere, ea este perfect albă şi curată. Utilizată ca
material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i
schimbă profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate
nuanţele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câţiva
ani. Compoziţia chimică a cerii este foarte stabilă dacă se ia în considerare
produsul pur, aşa cum este secretată de glande. Variaţi foarte slabe de la o
rasă de albine la alta. Nu se notează variaţii semnificative decât între
diferitele specii ale genului Apis.
Ceara de albine este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări
şi nu este uşor atacată decât de enzimele digestive ale insectelor cum este
Galleria. În stup, ceara se încarcă cu impurităţi dar nu se transformă, ceea
ce permite recuperarea ei după mai mulţi ani de folosire prin simplă
reîncălzire şi purificare.
Culoarea galbenă pe care o capătă după puţin timp în stup este în
raport cu pigmenţii polenului. Substanţele, în general foarte pigmentate
care înconjoară grăuncioarele de polen ale plantelor entomofile, sunt
solubile în substanţe grase. Se dizolvă uşor în ceară şi o colorează. Ulterior,
ceara se încarcă cu propolisul adus de albine, cu mătasea coconilor părăsiţi
în celule de albinele care se nasc.
Examinat la microscop, fagurele de ceară învechit se dovedeşte a
fi un material alcătuit din elemente disparate, mult mai solid decât pelicula
subţire de ceară de la început. Când se vorbeşte de compoziţia cerii, trebuie
precizat dacă este vorba de ceară pură proaspăt secretată, sau de produsul
obţinut printr-un procedeu anume de extracţie. O extracţie cu apă caldă sau
cu abur dă un produs diferit de extracţia cu un solvent organic cum ar fi
benzina, sau cu un amestec de solvenţi.
Compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice- Ceara albinelor
143
Apicultură
aparţine unei mari familii chimice, cea a cerilor, care sunt corpuri grase,
lipide, de diverse origini: animale, vegetale sau minerale. Toate cerile au
proprietăţi chimice apropiate. În compoziţia lor nu intră decât carbon,
hidrogen şi oxigen. Sunt corpuri foarte stabile, existente într-un număr
considerabil de varietăţi.
Ceara albinelor este constituită din esterii unui acid gras cu un
alcool cu greutate moleculară ridicată; ea mai conţine hidrocarburi saturate,
acizi liberi, alcooli liberi şi apă. Ceara este deci formată din combinarea
unor acizi graşi ca acidul palmitic, acidul cerotic, etc. cu alcooli din care
cel mai important este miricilul.
Ceara de albine este insolubilă în apă şi solubilă în diverşi solvenţi
organici, ca benzenul (mai mult de 100 g ceară pentru 100 g benzen, la
45°C)şi terebentina. Alcoolul la cald nu dizolvă decât foarte greu ceara dar,
în schimb, o separă foarte bine de propolis, care este foarte solubil în
alcool. Punctul de topire al cerii pure este de 64°C +/- 0,9°C. Pentru ceara
Ceara de albine nepurificată, variaţia punctului de topire este destul de importantă, minima
fiind de 62°C, iar maxima de 65°C. Punctul de solidificare este diferit de
punctul de topire: pentru ceara pură el este de 63°C +/- 0,9°C. Masa
volumică este de 927 kg/m3 minimum şi 970 kg/m3 maximum (media:
953kg/m3) la 15°C.
Tehnologia cerii- În orice unitate apicolă se distinge întotdeauna
ceara din capacele şi cea care provine din topirea fagurilor vechi reformaţi.
Acestor două categorii de ceară li se aplică tehnologii diferite.
Ceara din căpăcele- Trecerea cuţitului de descăpăcit face să cadă
într-un vas de descăpăcit capacele de ceară, care cuprind şi o cantitate deloc
neglijabilă de miere de bună calitate. Problema este separarea în cele mai
bune condiţii a cerii şi mierii, fără a vătăma calitatea acesteia din urmă. În
mare se folosesc 4 tehnici :
1. Simplă scurgere. Se lasă căpăcelele să se separe de miere prin gravitaţie,
fundul vasului fiind prevăzut cu o sită, în cameră încălzită, şi având grijă să
mişcăm din când în când căpăcelele, se obţine astfel o separare destul de
satisfăcătoare dar lentă.
2. Centrifugare. Există centrifuge pentru căpăcele, care lucrează foarte
rapid şi au un randament foarte bun. Căpăcelele centrifugate sunt uscate şi
mierea care se scurge este curată.
3. Presare. Se pun căpăcelele într-o presă şi se creşte gradat presiunea.
Munca nu este rapidă şi capacitatea preselor este totuşi limitată.
4. Topire directă. Există topitoare de căpăcele care realizează într-o singură
operaţie separarea mierii de ceară cu ajutorul unei încălziri suficiente
pentru a topi ceara şi a o separa astfel de miere. Funcţionarea topitoarelor
de capacele trebuie să fie supravegheată, pentru evitarea supraîncălzirii atât
de dăunătoare mierii.
Ceara provenită din căpăcele obţinută prin una din primele trei
metode poate fi topită într-un cazan special pentru ceară, sau într-un topitor
solar. Topitorul de căpăcele dă direct ceară lichidă. În toate cazurile este
necesară o retopire ulterioară, pe apă caldă, care permite decantarea
impurităţilor. Ceara de descăpăcire este o ceară foarte puţin colorată,
aproape pură, căreia i se dau în general utilizările cele mai "nobile".
Ceara din fagurii vechi- Fagurii vechi trimişi la topit constituie
un material care include mari cantităţi de propolis, de polen, de coconi, fără
să mai socotim, cuiele, bucăţile de sârmă, lemn şi albinele moarte, a căror
prezenţă este inevitabilă. Pentru extragerea cerii din acest amestec, trebuie
144
Apicultură
un utilaj adecvat. Cel mai bun este un topitor de ceară special conceput;
pentru cantităţi mici de faguri vechi, se pot însă improviza instalaţii mai
mult sau mai puţin rentabile.
Topitoarele de ceară folosesc extracţia cu vapori de apă, sau
extracţia cu apă caldă. În topitoarele cu abur, fagurii vechi sunt aşezaţi într-
un coş metalic. Aburul obţinut prin încălzirea cu gaz a rezervorului de apă
situat la partea inferioară a topitorului trece prin coş, topeşte ceara se
condensează. Se colectează astfel la ieşire ceara topită şi apa provenită din
condensare. În extracţia cu apă caldă, fagurii vechi sunt scufundaţi direct în
apă. Pentru a-i împiedica să se ridice, se pun într-un coş sau într-un sac de
iută. Coşul poate avea la partea superioară un piston care permite
exercitarea unei presiuni. Sacul de iută trebuie să fie îngreunat cu câteva
pietre mari. Apa caldă topeşte ceara, care se ridică la suprafaţă şi curge
printr-o deschidere practicată la partea superioară a cuvei.
Mai există şi alte metode de extragere a cerii: teasc, centrifugare, presă
hidraulică, filtru-presă, fără să uităm topitorul solar (în imaginea alăturată).
Acesta utilizează energie solară, şi scoate, deci, gratuit, o ceară foarte
frumoasă, curată.
Pentru obţinerea unei ceri pure care să poată fi modelată în calupuri
regulate, este absolut necesar să retopim ceara care iese din aparat, sau, cel
puţin, să o menţinem în stare lichidă cât mai mult timp posibil, în aşa fel ca
separarea între apă, impurităţile grele şi ceară să fie completă. După răcire,
se obţine un bloc al cărui "fund" se taie. Pentru a obţine calupuri de ceară
fără defecte, se toarnă ceara lichidă în forme de tablă cositorită sau vase
emailate şi se lasă să se răcească cât mai lent posibil, etanşând spaţiul în
care s-au pus formele umplute cu ceară lichidă.
Analiza cerii- Tentaţia de a amesteca ceara de albine cu altele,
mai puţin costisitoare, mai ales de origine minerală, este foarte mare. Cerile
microcristaline provenind din petrol sunt uneori destinate de a "ameliora"
sau a economisi ceara. Pentru a verifica dacă ceara de albine este pură se
folosesc câteva teste fizico-chimice relativ eficace. Determinarea punctului
de topire şi a punctului de solidificare este o operaţie destul de simplă, la
îndemâna apicultorului, dar care necesită un termometru de precizie gradat
în grade şi zecimi de grad. În laboratorul de chimie se poate determina
raportul hidrocarbură/alcooli, care este constant pentru ceara de albine
pură. Adăugarea de parafină, a cerii microcristaline, modifică acest raport,
ea constând din hidrocarburi, fără a conţine şi alcoolii cerii de albină.
Întrebuinţările cerii- Fabricarea fagurilor artificiali absoarbe o
parte importantă a producţiei de ceară. Apicultura modernă stimulează în
mai mică măsură producţia de ceară a albinelor, faţă de apicultura
tradiţională veche, care folosea numai stupi ficşi. În fiecare an se
reformează rame vechi şi se montează faguri artificiali în cele noi.
Fabricarea fagurilor artificiali poate fi artizanală şi realizată la stupină, cu
ajutorul unor stanţe foarte simple, sau industrială şi atunci se folosesc
maşini cu regim de lucru continuu, ca laminoarele. Principiul este acelaşi,
pentru că imprimarea desenului celulelor se face între cilindri de metal
stanţat. Fabricarea luminărilor necesită încă o cantitate importantă de ceară.
Lumînarea de ceară de albine pură, în comerţ, nu este decât o amintire, dar
multe lumânări încă mai includ 10-15% ceară pură. La unele mănăstiri,
pentru oficierea slujbelor religioase, mai sunt folosite lumânări fabricate
din ceară pură. Diverse industrii utilizează ceara de albine în sculptură,
produse farmaceutice, cosmetologice, pielărie, mobilă etc. În marea
145
Apicultură
majoritate a cazurilor se întrebuinţează nu ceară pură, ci doar un preparat

conţinând ceară.

Care este compoziţia mierii?
14.2 Lăptişorul de matcă. Veninul de albine. Propolisul
Propolis. Propolisul vine de la cuvintele greceşti pro = pentru, polis =

cetate şi putea fi tradus liber ca un complex de substanţe destinat apărării
cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite
plante (cireş, vişin, plop, brad, molid etc.) şi îl transportă în cuib. Cu ajutorul
propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor şi acoperă cadavrele
dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, şoareci, şopârle,
bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara
stupului.
Colectarea propolisului de către albine
Propolis Sursele naturale de propolis sunt împărţite în două grupe diferite:
1. Prima grupă o constituie substanţele răşinoase, provenite în
majoritate de pe mugurii de plante. Recoltarea propolisului de către albine
se face numai când temperatura aerului depăşeşte 20°C, deoarece la această
temperatură materia vâscoasă este mai moale şi poate fi colectată cu mai
mare uşurinţă.
2. A doua grupa de propolis o formează balsamul din polen eliberat (în
timpul crăpării şi digerării grăuncioarelor de polen de la plantele
entomofile) din învelişul acestuia şi care împins de valvulele
proventriculului, se acumulează în guşă.
Tendinţa de propolizare a albinelor este un caracter de rasă sau
ecotip şi depinde chiar de însuşirile individuale ale unor familii de albine.
Trebuie menţionat, de asemenea, că speciile Apis florea şi Apis dorsata nu
folosesc propolisul iar unele rase din specia Apis mellifera ca Apis
mellifera Lamarkii nu adună propolis.
Recoltarea propolisului de către albine are şi un caracter zonal. În
zonele mai reci şi păduroase înclinaţia de propolizare este mai pronunţată
faţă de zona de câmpie. De asemenea, toamna şi primăvara albinele
propolizează mai mult decât în cursul verii. Albina româneasca, Apis
mellifera carpatica, are o tendinţă moderată de propolizare comparativ cu
rasele de albine cu tendinţe mai pronunţate de propolizare cum sunt albina
caucaziană (Apis mellifera caucasica), albina sahariană (Apis mellifera
sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata şi altele.
Compoziţia- Propolisul este o substanţă de culoare brun-deschisă cu
nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui, puţin solubil în apa dar
perfect solubil în eter şi alcool. Punctul său de topire este de 60-70°C. La
146
Apicultură
temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului

ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală
sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate
medicamentoase. Propolisul brut, aşa cum se recoltează în stup prin răzuire,
conţine în medie 30% ceară, restul fiind format din răşini, balsamuri, uleiuri
esenţiale, şi destule impurităţi rămase de la albine, pentru că ele folosesc
propolisul pentru a îmbălsăma imediat ceea ce nu pot să evacueze.
Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se
extrag două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din
acelaşi stup: ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă şi
ceara B (circa 6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două
ceruri se pot separa pe baza solubilităţii lor diferite, în alcool fierbinte
concentrat şi respectiv diluat. O astfel de compoziţie indică o mare
complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esenţiale etc. se găsesc zeci de
substanţe cărora le vor trebui testate proprietăţile biologice.
Colectarea propolisului de la albine
Producţii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se în acest scop
unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare
care conţin o plasă de material textil (propolisul se recoltează prin refrigerare
şi sfărmarea bucăţilor de propolis de pe plasă, propolisul devenind casant la
rece) sau pur şi simplu o bucată de linoleum, aproape cât dimensiunile părţii
de sus a stupului, polenul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta
apicolă.
În scopul măririi producţiei de polen, se pot lua următoarele măsuri:
1. cu ocazia fiecărei intervenţii care se face în cuibul familiilor de
albine în special în perioada de primăvară şi toamnă, se vor curăţa cu
atenţie, prin răzuire,toate părţile şi elementele din stup ce prezintă depuneri
de propolis;
2. se vor distanţa ramele între ele, precum şi scândurelele de podişor
câte 2-4 mm, formându-se spaţii care, după umplerea lor de către albine cu
propolis, vor fi curăţate reţinându-se propolisul rezultat;
3. se înlocuieşte podişorul cu o plasă din material plastic care după
propolizare se va ridica în vederea recoltării, depozita la rece, apoi, cu o
daltă, detaşa propolisul;
4. se poate folosi cu rezultate bune şi colectorul de propolis format
dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic şi pânză
colectoare care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului; sita şi
pânza colectoare rămân în tot cursul anului în familia de albine. Grătarul
lamelat se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului şi se ridică
toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine. În
timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată pe
majoritatea suprafeţei cu propolis, se desface prin desprindere pânza
colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în
poziţia iniţială. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o
dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură
scăzută (congelator).
În acest mod, anual, pot fi recoltate cantităţi însemnate de propolis, cu
un grad mai mare de impurităţi (la răzuirea părţilor componente ale stupului)
sau aproape liber de diferite impurităţi, aproape pur, prin folosirea
colectoarelor.
Analiza- Nu există o metodă standard care să permită identificarea
propolisului aşa cum se identifică lăptişorul de matcă, dar s-a demonstrat că
147
Apicultură
analiza polinică a propolisului este posibilă şi că ea permite trasarea originii

geografice a unei probe de câteva grame. Aceasta nu are nimic surprinzător
pentru că se ştie că propolisul cuprinde polen în cantitate apreciabilă şi că el
constituie un excelent mijloc de conservare.
Preparare şi conservare- Propolisul brut obţinut prin răzuire nu cere
nici o preparare specială, dar se pot tria fragmentele şi îndepărta deşeurile
mari. Conservarea nu pune, nici o problemă deosebită. Propolisul se
ambalează în pungi de plastic etanşe, pentru a se păstra astfel principiile active
ale propolisului, aşezate în lădiţe de lemn căptuşite cu hârtie. Pe fiecare lădiţă,
care conţine propolis, se lipeşte o etichetă ce cuprinde numele şi adresa
producătorului, caracterizarea propolisului după sursa de provenienţa, perioada
de recoltare şi greutatea brută şi netă. Propolisul fiind solubil în alcool etilic la
rece, se pot uşor prepara soluţii filtrabile. Ceara se elimină prin acţiunea
frigului, căci ea este foarte puţin solubilă în alcool la temperatură scăzută.
Datorită proprietăţilor sale bactericide, tămăduitoare, propolisul a fost
utilizat din cele mai vechi timpuri în medicina populară la vindecarea rănilor.
De câţiva ani, sub influenţa cercetărilor făcute asupra constituanţilor
propolisului de izolare şi identificare a fracţiilor active, s-a constatat apariţia,
mai ales în ţările din est, a unor preparate de tipul unguent, pastă, aerosol etc.,
utilizate pentru diferite afecţiuni mai ales cutanate sau ale căilor respiratorii.
Pentru fabricarea medicamentelor propolisul se predă fabricilor sau farmaciilor
interesate. Propolisul ce se achiziţionează este de două feluri - propolis
obişnuit provenit de la diferite plante sau propolis poligam şi propolis uniplant
sau monofit, recoltat de la o singura plantă. Propolisul trebuie să se prezinte ca
o masă solidă, de culoare brun-cafenie, mai închisă sau deschisă, cenuşiu-
verzui, să fie de culoare omogenă sau cu aspect marmorat pe secţiuni,
consistenţa lui să fie vâscoasă, lipicioasă, frământat în mână să lase urme, să
aibă un miros plăcut, caracteristic de răşină iar referitor la puritate, să prezinte
urme abia vizibile cu ochiul liber de impurităţi fine. Totodată, la predare,
trebuie să conţină între 50-55 materii răşinoase şi balsamuri, ceară cca. 30%,
uleiuri eterice cca. 14% şi polen cca.5%.
Cercetarea propolisului duce, de la o zi la alta, la aplicaţii medicale
importante. Dar pentru moment suntem încă obligaţi să recunoaştem că
propolisul este un produs cu compoziţie variabilă şi că nu vom face progrese
decisive decât continuând cercetările biochimice care au ca obiect cunoaşterea
mai îndeaproape a agenţilor cărora li se datorează certele proprietăţi biologice
constatate.
Veninul. Veninul de albine este o substanţa complexă, un produs

de secreţie al albinei lucrătoare şi al mătcii, un amestec al secreţiei
glandelor de venin care concură la formarea aparatului vulnerant.
Este stocat în punga de venin şi eliminat la exterior în momentul
înţepării, servind împreună cu acul la apărare şi eliminarea duşmanilor
(mătcilor concurente, a albinelor hoaţe, a animalelor şi insectelor care
vreau să prădeze stupul, etc.). Înţepăturile albinelor reprezintă un act reflex
Venin de albine de autoapărare şi se materializează prin folosirea organului specializat
pentru funcţia de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin,
partea motoare şi glandele secretoare de venin.
Cantitatea pe care o poate elimina la o înţepătură o albină cu glanda
de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa
0,1 mg substanţă uscata. Cantitatea de venin este determinată de vârsta
albinelor, de hrană şi de sezon. Cantitatea maximă de venin se obţine de la
148
Apicultură
albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare

degenerează treptat. Odată folosită rezerva de venin, aceasta nu se mai
reface. Biologia secreţiei de venin are particularităţile ei, cantitatea de
venin variind de la o rasă la alta, de la o populaţie la alta şi chiar de la un
individ la altul, atingând o cantitate maximă secretată de circa 0,3 mg.
Veninul de albine are o structură complexă, în el fiind prezente atât
substanţe de natură organică cât şi anorganică, substanţe ce-i conferă
proprietăţi particulare, specifice.
Proprietăţile fizice ale veninului de albine- Veninul de albine se
caracterizează prin următoarele proprietăţi fizice: este un lichid dens,
transparent (incolor), cu miros particular, înţepător, gust amărui-acid,
astringent, arzător şi cu însuşiri de a cristaliza într-un interval scurt de timp.
Proprietăţile organoleptice şi fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat:

Caracteristici Condiţii de admisibilitate
Aspect masă pulverulenta omogenă
Culoare alb-mat, uşor cenuşiu
Consistenţa pulbere afânată
Miros iritant, caracteristic
Gust amar, înţepător
Puritate fără impurităţi
Solubilitate solubil în apă, insolubil în sulfat
de amoniu şi alcool
Aciditate (pH) 4,5-5,5,
Conţinut în apă 6-7%
Conţinut în 93-94%
substanţa uscata
Proteine total 65-75%
Cenuşa 3,5-4,0%
Greutate specifică 1,131
Este compus din proteine, săruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri

eterice şi alte substanţe volatile. Mai mult de jumătate din veninul brut este
format din proteină activă, care la rândul ei cuprinde mai multe fracţiuni:
melitina, fosfolipază şi hialuronidaza.
Greutatea specifică a veninului este de 1,131, iar reacţia lui este
acidă, având un pH de 4,5-5,5. Precipită în mediu alcalin. Veninul de albine
având o compoziţie complexă, principalul său component este format din
substanţe proteice în procent de până la 75% din veninul uscat.
Dintre substanţele minerale, veninul conţine calciu, magneziu,
mangan, fosfor, sulf şi cupru.
Albina înţepând În contact cu aerul la temperatura camerei se eliberează
venin componenţii săi volatili şi cristalizează în cristale de culoare alb-cenuşie cu
miros caracteristic şi gust astringent. Este solubil în apă şi insolubil în
sulfat de amoniu şi mai greu solubil în alcool de 60°C. Este solubil în
soluţii acide şi precipită parţial în cele alcaline, precipitatul dizolvându-se
la un pH acid.
Veninul de albine este termo-rezistent. Astfel, la temperaturi joase,
sub 0°C îşi păstrează valabilitatea terapeutică vreme îndelungată, iar la
temperatura camerei în stare cristalizată se poate păstra mai mulţi ani fără
a-şi pierde proprietăţile curative. Este rezistent la acizi şi baze. Sub
influenţa unor bacterii şi fermenţi alimentari, veninul de albine îşi pierde
149
Apicultură
eficienţa. Deoarece în contact cu mucoasele produce iritaţie, se va evita pe

timpul manipulării ducerea mâinii la nas şi ochi.
Compoziţia chimică a veninului de albine
Veninul de albine conţine 46,36% carbon, 7,56% hidrogen şi
13,30% azot şi este compus din proteine, enzime, hormoni, săruri minerale,
uleiuri eterice şi alte substanţe volatile. Principalul component al veninului
de albine îl reprezintă substanţele proteice în a căror structură există trei
fracţii. Cea mai importantă fracţie proteică este melitina, aceasta fiind
considerată şi componenta cea mai activă a veninului. Dintre substanţele
minerale, în cenuşă s-au găsit calciu 0,26%, magneziu 0,49%, fosfor
0,42%, aceasta din urmă sub formă de componenţi organici ai acidului
fosforic. Sulful se găseşte numai sub formă de derivaţi organici.
Natura complexă a veninului trebuie pusă pe seama marii diversităţi
de insecte şi vertebrate prădătoare care pot ataca familia de albine.
La om reacţiile la picătura de venin sunt de trei feluri: locale, sistemice şi
anafilactice. În primul caz de reacţie, umflătura locală se extinde în timp de
câteva ore, iar locul înţepat poate fi roşu, cald şi sensibil 2-3 zile. O reacţie
sistemică se petrece în câteva minute după înţepătură şi poate provoca o
erupţie generală, tulburări respiratorii, greaţă, vomismente, dureri
abdominale şi sincope.
În reacţia anafilactică, simptomele se manifestă în câteva secunde
după înţepare şi comportă dificultăţi respiratorii, confuzii mentale,
vomismente, un şoc de tensiune sanguină care poate conduce la pierderea
cunoştinţei şi la moartea prin colaps respirator şi circulator. În general se
poate crea o oarecare rezistenţă la înţepăturile albinelor dar totuşi, reacţiile
la acestea pot deveni pe neaşteptate, dintr-o cauză sau alta, foarte intense.
Cei care sunt foarte sensibili pot muri dintr-o singură înţepătură de albină,
dar un om a înregistrat 2243 de înţepături şi a supravieţuit.
Lăptişorul de matcă- în acelaşi timp lapte şi salivă, asigură larvei o

creştere rapidă, iar individului care a fost hrănit cu ea, o longevitate ce nu
se poate compara cu cea a indivizilor care nu primiseră lăptişor de matcă.
Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor
hipofaringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele
3 zile, a larvelor de matcă pe toată perioada până la căpăcirea botcilor, cât
şi a mătcilor. Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbuie, cu
gust acrişor.
Proprietăţile organoleptice ale lăptişorului de matcă
Caracteristici Condiţii de admisibilitate
Aspect masă vâscoasă, omogena cu granulaţii fine
Culoare gălbui sau alb-gălbui
Consistenţa uşor vâscos
Miros caracteristic, uşor aromat
Gust slab acid (acrişor), foarte uşor astringent
Impurităţi nu se admite prezenţa de larve, ceara, spori de mucegai sau alte
impurităţi vizibile cu ochiul liber sau la microscop. Se admit urme
de polen
Lăptişorul de matcă proaspăt conţine următoarele vitamine: tiamina,

riboflavină, biotină, acid folie, acid pantotenic şi cantităţi mici de vitamină
C. Totodată lăptişorul de matcă conţine acizii 9 şi 10 hidroxidecenoici,
produşi de glandele hipofaringiene ale albinelor, precum şi două fracţiuni
cu proprietăţi similare ale acetilcolinei. De asemenea, au fost identificaţi 18
150
Apicultură
diferiţi aminoacizi, combinaţi şi liberi din care amintim: acidul aspartic,

glutamic, alanina, arginina, glutamina, glicina, lizina, metionina, prolina,
valina, tiamina. tirozina etc.
Proprietăţile fizico-chimice ale lăptişorului de matcă
Caracteristici Condiţii
de admisibilitate
pH 3,5- 4,5
Apa 58,0-67,0
Substanţa uscata* 33,0-42,0
Proteine - total* 13,0-18,0
Glucide (zahăr invertit)* 7,5-12,5
Lipide* 3,0- 6,0
Cenuşa* 0,8- 1,5
Substanţe nedeterminate* 8,7- 4,0
Indice diastazic - minimum 23,8
*UM = %
S-a constatat, de asemenea, că lăptişorul de matcă are în compoziţia sa

unele substanţe de tip hormonal, precum şi o substanţă antibiotică,
bactericidă.
Compoziţia- Lăptişorul de matcă este foarte bogat în apă (aproape
de 79%). Jumătate din substanţa uscată constă din proteine. Lipidele
reprezintă în jur de 18% din greutatea uscată, cenuşa 2,5%. Fracţiunea
glucidică a lăptişorului de matcă este importantă (20-25% din greutatea
uscată), dar fără vreo valoare deosebită. Conţinutul în vitamine din grupa B
este foarte ridicat. Lăptişorul de matcă este o sursă excepţional de bogată
de acid pantotenic: 0,5 mg/g de greutate uscată. Fracţiunea proteică a
lăptişorului de matcă cuprinde majoritatea aminoacizilor, fie liberi fie
combinaţi în proteine.
Prepararea şi conservarea- cere o foarte mare curăţenie din partea
producătorului. Botcile sunt golite de conţinut cu o spatulă de sticlă sau cu
un mic aspirator. Se scoate mai întâi, cu multă grijă, larva. Lăptişorul se
ambalează în borcane de sticla de culoare închisă, cu dop rodat, ce se
umplu astfel încât să nu rămână în interior un spaţiu gol. Pe borcan se
aplica o etichetă pe care se indică: - numele unităţii producătoare; - data
recoltării; - greutate brută; - greutatea netă; - numele apicultorului ce a
recoltat lăptişorul; - teritoriul (baza meliferă); - comuna, judeţul unde a fost
recoltat; - ţara;. Borcanele cu lăptişor de matcă se păstrează la întuneric la o
temperatură de 0-4°C.
Lăptişorul de matcă pur este un produs biologic care conţine multă
apă, enzime, micro-organisme (cu toată precauţia care se ia în momentul
recoltării) care se alterează la temperatura obişnuită. Amestecul de lăptişor
de matcă 1% în miere constituie probabil un mijloc de conservare
satisfăcător cu condiţia de a păstra recipientul în frigider pe timpul
perioadei de folosire.
Analiza lăptişorului- Identificarea lăptişorului de matcă într-un
produs ca mierea este posibilă datorită cromatografiei, iar punerea în
evidenţă şi dozarea acidului hidroxi-10 decenoic-2, substanţă specifică
lăptişorului de matcă, permite cunoaşterea cu o aproximaţie destul de
convenabilă a cantităţii de lăptişor de matcă încorporat.
Întrebuinţarea lăptişorului de matcă- Datorită compoziţiei sale
chimice, a proprietăţilor sale, precum şi a conţinutului bogat în vitamine şi
aminoacizi, lăptişorul de matcă este folosit în medicină (apiterapie), atât în
stare pura, sub formă liofilizată, precum şi în cosmetică medicală, în cadrul
151
Apicultură
unei game variate de produse energizante, apiterapice şi cosmetice.

Lăptişorul de matcă este consumat în general, în amestec cu miere.
Există şi preparate de lăptişor de matcă liofilizat, adică deshidratat în vid la
temperatură foarte scăzută. Dozele zilnice preconizate de medici adepţi ai
lăptişorului de matcă sunt de ordinul a 0,1 g. Pentru astfel de doze nu sunt
contraindicaţii.

Enumeraţi documentele proprii eliberate de expeditorul internaţional?
1. Intră sau nu ceara în compoziţia propolisului?
2. Ce este lăptişorul de matcă?

În loc de rezumat
Prezentaţi într-o pagină importanţa terapeutică a produselor stupului.
Răspuns 14.1
Care este compoziţia mierii?
*Mierea este un amestec din diferite zaharuri, cărora albinele le-au adăugat
şi alte componente importante.
Compoziţia procentuală a mierii de albine (Grout şi Ruttner, 1966)
Apă 17,20 Zaharuri superioare 1,50
Fructoză 38,19 Acizi 0,57
Glucoză 31,28 Proteine 0,26
Zahăr de trestie 1,31 Oxizi 0,17
Zaharuri multiple 7,31 Componente secundare 2,21
Dintre acizi, cei mai importanţi sunt aminoacizii, acidul citric,
152
Apicultură
acidul malic, acidul formicetc. Printre minerale enumerăm potasiul, sodiul,

calciu, magneziu, cloriţii, sulfaţii, fosfaţii etc. Componentele secundare
sunt mai ales aromatice, anumite inhibine, vitamine, hormoni şi enzimele
fermenţilor.
Răspuns 14.2
1. Intră sau nu ceara în compoziţia propolisului?
*Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag
două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din acelaşi stup:
ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă şi ceara B (circa
6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două ceruri se pot
separa pe baza solubilităţii lor diferite, în alcool fierbinte concentrat şi
respectiv diluat. O astfel de compoziţie indică o mare complexitate. Numai
printre flavone, uleiuri esenţiale etc. se găsesc zeci de substanţe cărora le vor
trebui testate proprietăţile biologice.
2. Ce este lăptişorul de matcă?
*Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor hipofaringiene
ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele 3 zile, a
larvelor de matcă pe toată perioada până la căpăcirea botcilor, cât şi a
mătcilor.

1986;
153
Apicultură
Bibliografie
APICULTURĂ
BIBLIOGRAFIE
1. Bura M., Cresterea intensiva a albinelor, Ed. Helicon, Timisoara, 1997
2. Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness, Timişoara, 2005
3. Capisizu-Delabîrca, I., Una Din căile de rentabilizare a stupinei- producerea mierii în secţiuni,
Apicultura în România nr. 8, 1989
4. Cârnu I., Plante melifere, Ed. „CERES”, Bucureşti, 1974
5. Cârnu I., Flora melifera, Ed. „CERES”, Bucureşti, 1980
6. Cârnu, L, Roman, Gh., Din viaţa albinelor, Editura Ceres, Bucureşti, 1986
7. Lazar St., Apicultura, Univ.Agronomica, Iasi, 1995
9. Loveaux J., Albinele si cresterea lor, Ed. Apimondia, Bucureşti, 1988
10. Marin M., Viata si sanatatea albinelor, Rev. Romania apicola 3, pg.3, Bucureşti, 1994
11. Marghitas L., Albinele si produsele lor, Ed. „CERES”, Bucureşti, 2005
12. Marza E., Sisteme de stuparit, Rev. Romania apicola 12, pg.5, Bucureşti, 1996
13. Ograda I., Bolile si daunatorii albinelor, Redactia Revistelor Apicole, Bucuresti, 1977
14. Pop, D., Producerea fagurilor cu miere în rame speciale, Apicultura în România nr. 5, 1988
15. Snodgrass R.E., Anatomy of the honeybee, Cornell Univ. Press, 1956
16. Winston L.M., La biologie de l' abeille, Frison-Roche, Paris, 1993
*** Propolis, Ed. Apimondia, Bucureşti, 1990
*** Colectia Revistei Romania apicola, Bucureşti1990-2000.
154
Transporturi internaţionale

Apicultura Csi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apicultura Csi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

1 IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR 10

2 BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE 17

3 NUTRIŢIA ŞI ALIMENTAŢIA ALBINELOR 27

5 CREŞTEREA ŞI ÎNGRIJIREA FAMILIILOR DE ALBINE.

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 61

7 INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE PRIMAVARĂ 74

8 INTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE ÎN PERIOADA DE

9 INTREŢINEREA ALBINELOR ÎN PERIOADA CULESULUI 93

10 ÎNTREŢINEREA FAMILIILOR DE ALBINE PENTRU

11 BOLILE ŞI DĂUNĂTORII ALBINELOR 113

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 12 124

POLENIZAREA PLANTELOR AGRICOLE CU AJUTORUL 134

Numele meu este Daniela Jitariu şi sunt conferenţiar universitar,

Unitate de învăţare Nr. 1

IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1……………………………………………………… 11

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 prezentarea importanţei apiculturii în viaţa omului în decursul timpului;

1.1 Scurt istoric al creşterii albinelor

Date despre apariţia albinelor pe planeta noastră nu există, dar

Stupi descoperiţi în ruinele oraşului Rehov, Stup, Egiptul antic

La egipteni, sumerieni, babilonieni, asirieni şi chinezi, creşterea

În Evul mediu, apicultura nu înregistrează practic nici un progres.

Naturalistul olandez Schwamerdan (1637-1680) studiază cu ajutorul

(1750-1831) Lorenzo Lorraine Langstroth

Invenţii importante se fac şi în privinţa inventarului apicol. Iohanes Mehring

Charles Dadant Ian Mehring (1816-1878) Karl von Frisch (1817-1902)

Condiţiile deosebit de favorabile de climă, sol şi bază meliferă ale

Numeroşi autori4 apreciază faptul că istoria românilor se întrepătrunde,

Publicaţii Dovezile istorice referitoare la apicultură sunt, începând cu epoca

În perioada feudală documente atestă omniprezenţa albinei în

Treptat, preocupările pentru dezvoltarea apiculturii s-au diminuat,

În general, în Ţările Române, în secolul al XIX- lea, creşterea albinelor

Situaţia apiculturii s-a înrăutăţit şi mai mult imediat după primul şi al

Evoluţia apiculturii în ţara noastră poate fi ilustrată şi prin intermediul

cele mai noi metode teoretice şi practice"; în acelaşi an, I. E. Munteanu

România deţinea, în anul 1989, un efectiv de 1.418.000 familii de

Un moment important în evoluţia apiculturii româneşti îl constituie

În anul 1971 se înfiinţează Centrul de Studii, Proiectări şi Învăţământ

În perioada anterioară anului 1989, profesionişti erau consideraţi

apicultor" angajat temporar în sezonul activ.

În ultimul deceniu al secolului XX, urmare a reorganizării vieţii

Evoluţia efectivelor de albine şi a producţiei de miere în România

Anii Familii de albine Producţia de miere Producţia medie

Dacă în anul 1989 efectivele de albine înregistrau un număr de

Evoluţia patrimoniului apicol al României a înregistrat, în perioada

1990-2003, trei etape5 (5Chirilă Aurelia, Patruică, Silvia, Tehnologii apicole

Scăderea efectivelor familii de albine s-a datorat, în special, următoarelor

• lichidarea sectorului cooperatist;

Un rol însemnat în dezvoltarea apiculturii l-a avut, şi în perioada de

Perioada actuală poate fi caracterizată printr-o dezvoltare fără precedent

• organizarea unor acţiuni corelate privind prevenirea şi combaterea bolilor la

În Programul de Dezvoltare a Agriculturii s-au prevăzut, pentru

Apicultura, ramură a zootehniei cu vechi şi bogate tradiţii în România,

Apicultura românească, în care proprietatea privată este predominantă,

Deşi România are un potenţial apicol substanţial, sectorul este

Perioada de tranziţie în domeniul apiculturii a avut următorul specific:

creşterea producţiei de miere pe familia de albine şi reducerea costurilor pe

În condiţiile trecerii de la economia centralizată la economia de piaţă,

Tipuri de exploataţie apicolă

Tipul stupinei Mică Mijlocie Mare