UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA

DEPARTAMENTUL ŞCOLII DOCTORALE DE TEOLOGIE

DOMENIUL DE DOCTORAT: TEOLOGIE

PROIECT DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Sf. Ioan Botezătorul,

Profet al Vechiului Testament și Apostol al lui Hristos

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
Pr. prof. univ. dr. Emilian Cornițescu

STUDENT-DOCTORAND
Pr. Ionel Cașcaval

CONSTANŢA
2016

1
 Introducere
„Adevărat vă spun, dintre cei născuți din femeie, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Lc 7, 28)

Fiecare din cele patru Evanghelii canonice începe cu prezentarea slujirii publice a
Domnului Iisus Hristos și cu o descriere a Sf. Ioan Botezătorul ca Înaintemergător al
Mântuitorului. Dacă nu ar fi fost portretizat în Evanghelii, Sf. Ioan ar fi rămas probabil o figură
destul de ștearsă din istoria evreilor, menționat de Iosif Flavius în Antichitățile sale și probabil
subiectul unei note de subsol în vreo scriere academică. Dar, datorită menționării lui Ioan în
textele Evangheliilor, el a căpătat o importanță considerabilă.
Niciunul dintre autorii Sfintelor Evanghelii, care pomenesc despre viața și activitatea lui,
nu și-au propus să trateze exhaustiv acest subiect. Nici nu ar fi putut-o face, din cauza detaliilor
nenumărate ale temei, fiecare dintre ele, la rându-le, deschizând perspective de cercetare multiple
şi provocatoare. Chiar dacă în Scriptură a rămas în umbra Mântuitorului Iisus Hristos,
preocuparea noastră pentru viața și lucrarea Sf. Ioan conturează tema prezentei lucrări.
În urmă cu două milenii, aproape de Ierusalim se năștea una dintre cele mai marcante
personalități din istoria omenirii, al cărei nume are o semnificație extraordinară în creștinism:
Jochanan Ben Zaharia (Ioan, fiul lui Zaharia). Nașterea, viața și moartea sa sunt înconjurate de
mister. Noul Testament vorbește destul de puțin despre Sf. Ioan Botezătorul, lăsându-l într-o
oarecare obscuritate. Evangheliile lasă multe întrebări fără răspuns. Cine a fost cu adevărat acest
ascet, predicator sau erou popular? Cum a trăi? Ce misiune a avut de împlinit? Care au fost
motivele care au dus la decapitarea sa de către Irod? A fost el membru al frăției secrete a
esenienilor?
Carisma lui, capacitatea sa de a determina pe oamenii din timpul său la acțiune, precum și
stima și venerarea de care se bucura din partea contemporanilor lui nu pot fi rezumate de cele
câteva fraze pe care le găsim despre el în Noul Testament. Singur, trebuie să fi fost mult mai
mult ceea ce a determinat pe mulți bărbați din Palestina să parcurgă distanțe lungi spre a auzi
cuvântul său. Ce abilități au caracterizat pe predicator? Cine au fost mentorii lui? Care au fost
condițiile sale de viață? Și nu în ultimul rând: care a fost menirea lui?
Acestea au fost întrebările cu care am rămas, în urma unui pelerinaj în Țara Sfântă, în
zona Ierihonului, acolo unde se spune că este locul original al Botezului Domnului Iisus Hristos,
la doar câțiva kilometri de locul unde Iordanul se varsă în Marea Moartă. Am căutat să dau
răspuns acestor dileme până când, decis să fac o cercetare care să fie utilă și altora, am abordat
această temă pe care mi-am propus-o ca titlu al lucrării de doctorat. Intenția mea a fost aceea de a
ridica vălul, pentru a arăta adevăratul curs al vieții Botezătorului și pentru a sublinia impactul
misiunii sale.
Este unul dintre motivele pentru care am ales să cercetez subiectul de față, considerând că
rolul Sf. Ioan Botezătorul în istoria mântuirii nu e un subiect despre care să se vorbească doar la
timpul trecut. Convingerea vine din experiența Sfintei Liturghii, care este o realitate cu statut
permanent în Biserică, și unde, în partea ei pregătitoare, proscomidia, a doua miridă din
prescurea a treia se scoate întru cinstea și pomenirea „cinstitului, măritului Prooroc,
Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan”1. El continuă a fi, prin lucrarea dumnezeiască a
Duhului Sfânt, într-o stare de rugăciune permanentă și continuă pentru Biserica de pretutindeni.

1
Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, p. 120.
2
 La acel moment, nu știam aproape nimic despre esenieni. Despre viața și activitatea lui
Ioan Botezătorul știam la fel de mult ca oricare preot ortodox, slujitor într-o parohie și care
citește, cu ocazia sărbătorilor dedicate Sfântului Ioan, pericopele evanghelice care îl privesc în
mod direct. Plin de curiozitate, am început să cercetez, să mă informez. Am vrut să descopăr
dacă există o legătură între conținutul afirmațiilor Sf. Ioan Botezătorul și misiunea sa biblică și
istorică. M-am întrebat totodată dacă mesajele duhovnicești ale Înaintemergătorului armonizau
cu ideile fostei comunități a esenienilor de la Marea Moartă. În timpul cercetărilor mele despre
viața și activitatea Sf. Ioan Botezătorul, a trebuit curând să recunosc că o privire de ansamblu
poate fi atinsă doar prin colectarea și sortarea multor și mici piese de puzzle. Am descoperit mai
mult decât am sperat. Numai astfel mi-a fost cu putință să aduc lumină în elucidarea, parțială, a
misterului Sf. Ioan Botezătorul și să purced la redactarea unei teze de doctorat despre calitatea sa
de Prooroc și Apostol.
Un studiu exhaustiv al tuturor aspectelor legate de viața și misiunea Înaintemergătorului
Domnului este imposibil de realizat în limita unei lucrări de doctorat. Complexitatea de credințe
și direcții ale cercetărilor ultime face imposibilă încadrarea într-o cercetare sistematică a fiecărui
element în parte. Din aceste rațiuni metodologice, m-am oprit asupra a două din atributele
Sfântului Ioan, cea de Prooroc și cea de Apostol. De altfel, aceste două slujiri impun și structura
lucrării. După ce, în primul capitol, voi analiza aspectele ce țin de viața istorică și biblică a lui
Ioan Botezătorul, părțile următoare vor pune accent pe afirmarea celor două roluri, de prooroc și
de Apostol, ale lui Ioan Botezătorul.
Motivația alegerii temei propusă spre cercetare rezidă, în primul rând, în tendința de a
clarifica în spațiul teologic românesc receptarea corectă a persoanei Sf. Ioan. Obiectul cercetării
tezei de doctorat este identificarea și aprofundarea personalității Sf. Ioan Botezătorul, spre a
surprinde cele două aspecte esențiale ale slujirii sale, de prooroc și de apostol. De asemenea, îmi
propun să identific în izvoarele vremii pasaje care vorbesc despre Ioan Botezătorul şi să descriu
modul în care scriitorii din primul secol al erei creștine îl portretizează pe Ioan Botezătorul, cel a
cărui misiune a fost de a da mărturie despre Logosul divin întrupat (In 1, 6-8) pentru ca „toți să
creadă” prin mărturia lui (In 1, 8).
Trebuie să recunoaștem faptul că școala românească de teologie, în ceea ce privește
personalitatea Sf. Ioan Botezătorul, nu are un profil și o direcție de analiză pe baza unui program
de cercetare care să se impună în atenția internațională. În preocuparea cercetătorilor români în
studii biblice, subiectul a fost tratat insuficient sau superficial.
Cu excepția lucării PS Justin Hodea2, nu regăsim în cercetarea românească o lucrare
sistematică despre Sf. Ioan Botezătorul, care să fie propusă ca hermeneutica „ortodoxă” a
pericopelor evanghelice despre Sf. Ioan. Din acest considerent, lucrarea noastră va fi una de
actualitate, o lucrare de care era nevoie în domeniul teologiei biblice. Sunt conștient de limitele
cercetării pe care o întreprind, de aceea îmi voi asuma completările și precizărilor celor aplecați
spre studiul persoanei Botezătorului.
În al doilea rând, cercetarea mea vizează și mecanismul de raportare și evaluare, din
perspectiva teologiei creștin-ortodoxe, a achizițiilor bibliografice cele mai recente, despre
persoana Sf. Ioan, căutând să subliniez, în perspectiva unui dialog inter-confesional,
convergențele, corespondențele, dar și diferențele pe baza cărora se poate construi un posibil
dialog, în special cu cei din mediul protestant. Teologul ortodox nu trebuie să stea în izolare, ci
este mandatat să transmită cuvântul Evangheliei lui Hristos, să împărtășească valorile sale unice
2
Sf. Ioan Botezătorul. Mărturie evanghelică şi mesianims iudaic, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013.
3
și celuilalt care își etalează la rându-i propriile valori și convingeri. Credem că teologul ortodox,
printr-o cunoaștere corectă și completă a elementelor care conturează profilul biografic al Sf.
Ioan Botezătorul, va articula un răspuns matur, capabil să completeze ceea ce lipsește uneori
teologiei protestante, adesea prea criticiste: afirmarea unui Dumnezeu Personal care intră în
cadrul istoric într-un dialog personal și de comuniune cu omul și care a fost mărturisit și
prezentat lumii de Sf. Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul. Din aceste considerente teologice,
cercetarea de față nu trebuie privită cu reticență sau suspiciune, în sensul că ar risca să reducă
devoțiunea și pietatea credinciosului simplu față de Sf. Ioan. Dimpotrivă, ea ca pune în lumină
valoarea religiei creștine, ca singura care garantează mântuirea.
Pentru teologul ortodox, Noul Testament reprezintă cartea de căpătâi al acestui demers,
căci în Ortodoxie, gândirea teologică pune accentul mai ales pe inițiativa lui Dumnezeu în
restaurarea umanității din stricăciunea păcatului, dând creștinilor privilegiul comuniunii divine și
făcându-i capabili să trăiască o viață conformă cu transformarea existențială care s-a petrecut în
interiorul lor. Natura parenetică a lucrărilor sau studiilor teologilor ortodocși despre Sf. Ioan
Botezătorul produce așadar o doctrină praxeologică prin natura ei. Ea validează în mod clar
convingerea că lucrarea dumnezeiască a lui Hristos prin Duhul Sfânt este eficace în a ajuta ființa
umană să depășească limitele naturii sale și să tindă spre asemănarea divină, cunoscându-L astfel
pe Dumnezeu.
Teologul ortodox nu face o lectură științifică a Noului Testament. El citește Noul
Testament cu ochii pietății, fără a se gândi vreodată să-l citească științific, așa cum se face azi,
bunăoară, în cadrul școlilor teologice protestante. Studiul teologiei este o problemă de credință,
nu de știință. Protestanții, dimpotrivă, abordează teologia ca pe o știință, după exemplul
matematicii. Ei studiază cărțile sfinte cum se studiază botanica sau chimia. Odinioară, Sf. Ioan
Gură de Aur nu îndrăznea să se atingă nici măcar de vreo literă din textul sacru. Doar Îi cerea
iertare lui Dumnezeu că se apropie cu ochii deschiși de divinitate.
Exegeza pe care o face el textului sacru este departe de modul cum se face azi în școlile
de teologie protestantă, care Îl pun pe Dumnezeu sub microscop pentru a-I secționa, a-I decupa,
a-I decortica cuvintele. Aici, obiectul pietății mele e dezbrăcat, despuiat, pus pe masa de studiu
ca un corp pe masa de disecție. Sf. Ioan Gură de Aur, în schimb, n-ar fi avut niciodată curajul,
îndrăzneala să corecteze un singur cuvânt, nici măcar o greșeală de transcriere din Evanghelie,
deoarece Evanghelia este un fel de nouă întrupare a lui Hristos în litere. Este același cuvânt al lui
Hristos, abordat cu teamă și înfricoșare3.
Este necesar să analizăm de ce unii cercetători au ales să reconstruiască chipul istoric al
Sf. Ioan. Motivul principal invocat de aceștia este acela că credințele religioase afectează opiniile
oamenilor. Cei ce s-au aplecat, într-un mod critic, asupra persoanei Sf. Ioan Botezătorul, au fost
preocupați să găsească un fel de teren „neutru”, în care, cred ei, toată lumea, indiferent de
convingeri, să poată lua parte la discuție.
În această lucrare, nu îmi propun să creez o nevoie artificială de a crea un nou construct
al Sf. Ioan, cel care a viețuit pe pământ în urmă cu aproximativ 2000 de ani. De fapt, cred că
fiecare studiu despre Înaintemergătorul Domnului, ca figură istorică, ar trebui să aibă ca scop
oferirea unei perspective celor interesați de diferite aspecte ale slujirii lui. În calitate de teolog
creștin nu pot trata această temă făcând abstract de adevărurile de credință creștine, revelate
deplin în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și Om adevărat, venit într-o maximă
proximitate ontologică față de noi prin Întrupare și prezentat lumii de Sf. Ioan Botezătorul. Voi
3
Virgil Gheorghiu, Ispita libertății. Memorii II, Editura 100+1 Gramar, București, 2002, p. 270.
4
ține cont că interesul credincioșilor ortodocși este mai cu seamă de a-și spori evlavia față de Sf.
Ioan, fără a urmări vreun construct ipotetic.
Chiar dacă cercetătorii insistă asupra creării unor constructe ca parte a metodologiei lor,
nu este necesar să lăsăm acestui construct ultimul cuvânt. Pentru cercetătorii care creează un
construct și pentru cei pentru care constructul corespunde exact la ceea ce cred ei despre Ioan
care a trăit pe pământ, este evident că pot crea „harta” descoperirilor lor despre constructul „Ioan
Botezătorul”. Pentru cei care creează un construct și care cred că imaginea lui Ioan, dată de acel
construct, ar putea să difere de modul în care poporul dreptslăvitor și-l reprezintă pe Ioan, ei ar
trebui să fie în măsură să conștientizeze că cercetările lor nu vor produce schimbări majore în
planul credinței.
Deși cercetarea mea se concentrează pe persoana Sf. Ioan, în lumina în care îl așează
tradiția creștină, acest lucru nu înseamnă că voi evita interacțiunea cu cercetătorii care s-au
impus prin punctele lor de vedere asupra temei abordate, chiar dacă părerile lor problematizează
relatările evangheliștilor. Prin urmare, atunci când un cercetător a făcut o afirmație despre Sf.
Ioan, ca figură istorică, chiar și în cazul în care este vorba despre un construct ipotetic, cred că
este justificată aprofundarea și verificarea acelei afirmații despre Înaintemergătorul Domnului.

Izvoarele

Sursele istorice nu ne pot da persoana reală, ci doar o umbră a realității istorice. Cu

ajutorul acestor umbre, istoricii încearcă să descifreze evenimentele reale4. Despre persoana
Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului, avem indicii în izvoarele vremii, dintre care cele
mai importante sunt următoarele:

(1) Sinopticii
Evangheliile sinoptice sunt cel mai recomandat izvor pentru căutarea informațiilor cu
privire la Domnul Iisus Hristos și la Sf. Ioan Botezătorul. Aceste Evanghelii sunt mult mai mult
decât simplă istorie. Ele sunt, în esență, lucrări de teologie creștină timpurie, iar acest lucru nu
poate fi ignorat.
În această lucrare vom face constant apel la sinoptici. Cu toate acestea, îi vom utiliza cu
precauție, încercând să descoperim realitățile istorice din spatele particularităților lor literare și
teologice. Dacă primează rațiunile istorice, sinopticii nu pot să fie considerați drept singurele
izvoare ale lucrării noastre. În primul rând, trebuie luate în considerare relațiile dintre aceste
evanghelii. Marea majoritate a criticilor presupun o prioritate a Evangheliei lui Marcu, în sensul
că atât Matei, cât și Luca au făcut uz de Evanghelia lui Marcu în lucrarea lor. Este posibil ca
Matei și / sau Luca să fi folosit o versiune care a fost fie ceva mai comprimată, fie mai dezvoltată
decât prezenta Evanghelie după Marcu, dar, chiar și în acest caz, diferența dintre sursa lor și
versiunea canonică a Evangheliei după Marcu nu a fost mare, așa că este o presupunere suficient
de întemeiată că au folosit Evanghelia după Marcu.
Această teorie referitoare la sursele de inspiraţie a celor trei evanghelii sinoptice datează
din secolul XIX, când exegeţii protestanţi Christian Hermann Weiss şi Cristian Gottlob Wilke au
4
Gerd Theissen, In the shadow of the Galilean: The quest of the Historical Jesus in narrative form (translated from
German by John Bowden: Der Schatten des Galiläers. Historische Jesusforschung in erzählender Form), Fortress,
Minneapolis, 2007.
5
publicat în anul 1838 o teză cunoscută sub numele de teoria celor două izvoare. Ea susţine în
principiu că Marcu ar fi fost prima scriere evanghelică de la care s-au inspirat atât Matei cât şi
Luca. Cu alte cuvinte, Marcu ar fi fost primul izvor. Experţii în Noul Testament şi-au dat seama
că Evanghelia după Marcu a fost prima Evanghelie, scrisă probabil în anul 75 sau 70 d. Hr. şi că
Matei şi Luca au scris Evangheliile lor la numai 10 ani după Marcu, a cărui Evanghelie au
folosit-o, luând din ea multe detalii despre Iisus. Dar Matei şi Luca au în comun şi alte versete,
care nu apar în Marcu, iar acestea sunt luate dintr-o evanghelie care astăzi este pierdută,
documentul Q5. Acesta ar fi cel de-al doilea izvor. Astfel, Evanghelia după Marcu şi documentul
Q ar fi cele două izvoare de la care pornesc Evangheliile după Matei şi Luca6.
Sursa Q reprezintă o sursă ipotetică pentru Evangheliile după Matei şi după Luca7.
Documentul Q defineşte materialul comun găsit în Matei şi Luca, dar care nu se găseşte în
Marcu. Acest text străvechi conţine cuvinte ale lui Hristos și minuni ale Lui, însă nu aminteşte
deloc de moartea şi învierea sa8. Deoarece scrierile biblie sunt inspirate, autorii lor scriindu-le
sub inspirația Duhului Sfânt, nu este nicio problemă în acceptarea existenţei documentului Q şi a
inspiraţiei din el a evangheliştilor Matei şi Luca.
Evanghelia după Matei conține 16 pericope referitoare la persoana și lucrarea Sf. Ioan
Botezătorul: 3,1-6; 3,7-10; 3,11-12; 3,13-17; 4,12; 9,14-17; 11,2-6; 11,7-11; 11,12-13; 11,14-15;
11,16-19; 14,1-12; 16,13-16; 17,9-13; 21,23-27 și 21,28-32.
Putem constata unele accentele specific mateiene în expunerea dimensiunii profetice a lui
Ioan Botezătorul. Deși prezentarea nu diferă de cea oferită de Evanghelia după Marcu, în
Evanghelia după Matei se conturează un aspect deloc de neglijat: Sf. Ioan Botezătorul nu doar că
sensibilizează mulțimile prin propovăduirea sa, dar, în urma adeziunii lor la chemarea ioaneică,
membrii marginalizați ai societății au parte de Împărăția lui Dumnezeu. Matei insistă asupra
identității lui Ioan Botezătorul ca Ilie-redivivus.
Evanghelia după Matei reinterpretează rolul lui Ioan față de Iisus. Pe de o parte, Ioan este
prezentat ca fiind subordonat lui Iisus, pentru a fi subliniată unicitatea lui Iisus Hristos. Pe de altă
parte, Sf. Ioan și cu Domnul Iisus Hristos au un destin comun: se confruntă cu opoziția religioasă
și politică, ostilă lucrărilor lor, iar activitățile lor culminează cu moartea (moartea lui Ioan o
prefigurează pe cea a Mântuitorului).
Evanghelia după Marcu conține 9 pericope referitoare la persoana și lucrarea Sf. Ioan
Botezătorul: 1,2-6; 1,7-8; 1,9-11; 1,14; 2,18-22; 6,14-29; 8,27-30; 9,9-13 și 11,27-33. Toate

5
Cf. Burton L. Mack, The Book of Q: Christian Origins, Ed. „Harper”, San Francisco Library of Congress
Cataloging-in-Publication Data, New York, 1993, p. 2-11, litera Q este prescurtarea cuvântului german Quelle, care
înseamnă „sursă”. Acest document rămâne unul ipotetic deoarece nu s-a descoperit nici o copie intactă a lui, iar în
scrierile creştine timpurii nu s-a găsit nici o referinţă la el. Existenţa lui se deduce din analiza amănunţită a
Evangheliei după Matei şi a Evangheliei după Luca, textul documentului regăsindu-se în versetele comune celor
două evanghelii care nu se găsesc şi în Evanghelia după Marcu. Q diferă de Evangheliile canonice deoarece el nu
prezintă evenimentele cronologice din viaţa lui Iisus, ci mai degrabă este o colecţie de pilde. Nu prezintă naşterea lui
Iisus din Fecioara Maria, alegerea celor 12 apostoli, Pătimirea, moartea şi învierea Mântuitorului, etc. ci ne oferă
unele învăţături ale lui Hristos care sunt amintite de urmaşii lui la aproximativ 20 de ani după moartea Lui, deoarece
Quelle a fost scris probabil după anul 50 d. Hr. Limba textului pare să fie greaca veche, deoarece majoritatea
referinţelor din Vechiul Testament au fost luate din LXX (Septuaginta) şi nu din originalul text ebraic. De asemenea,
a fost scrisă într-un interval relativ scurt de timp, de 35 de ani, spre deosebire de Evangheliile canonice.
6
Vezi Mauro Orsatti, Introducere în Studiul Noului Testament, Ed. "Buna Vestire", Blaj, 2008, p. 185-186.
7
Maurice Casey, An Aramaic Approach to Q: Sources for the Gospels of Matthew and Luke, Cambridge,
Cambridge University, 2002.
8
Harry T. Fleddermann, Q: A Reconstruction and Commentary, Leuven, Peeters, 2005, mai ales p. 3-206.
6
referințele la Ioan Botezătorul sunt rezervate primelor 11 capitole ale acestei Evanghelii, în care
el apare doar sporadic. Ioan Botezătorul nu este un personaj constant în desfășurarea narațiunii,
nici nu constituie legătura dintre pericope. După paragrafele inițiale despre Ioan Botezătorul din
Marcu 1,2-11, urmate de o referință scurtă la postul ucenicilor lui Ioan în Mc 2, 18, despre Ioan
Botezătorul nu se mai relatează decât în Mc 6. Aici avem relatarea celor două respingeri:
respingerea lui Iisus în Nazaret și respingerea lui Ioan de către Irod Antipa, care duce la moartea
lui Ioan Botezătorul. Este remarcabil faptul că narațiunea din Mc 6 este introdusă de opinia că
Iisus ar putea fi Ioan redidivus (Mc 6, 14), care se apropie de modul în care Ioan este introdus în
discuția din Cezareea lui Filip (Mc 8, 27-28), unde la întrebarea Mântuitorului: „Cine zic
oamenii că sunt Eu?”, primul răspuns este: „Ioan Botezătorul”. În capitolul următor, Iisus
continuă, separându-Se de Ioan prin opinia că acesta este Ilie incognito (Mc 9,11-12), despre
care El afirmă că a venit să restaureze toate lucrurile. Totuși, în Mc 11, 27-33, în ultima referință
clară la Ioan, Iisus își leagă autoritatea Sa de Ioan Botezătorul și de botezul acestuia.
Astfel, în Evanghelia lui Marcu se observă următoarele: (1) Ioan Botezătorul e asociat
îndeaproape cu Iisus și Evanghelia (Mc 1); (2) Ioan Botezătorul se deosebește de Iisus Hristos în
practicile lui, fapt observat de cei care privesc din afară (Mc 2); (3) cei din afară încearcă să Îl
identifice pe Iisus cu Ioan, considerându-L a fi inclusiv Ioan revenit dintre cei morți (Mc 6, 8);
(4) Iisus se distinge de Ioan Botezătorul, dar îi atribuie lui Ioan un rol semnificativ în noua
activitate mântuitoare a lui Dumnezeu: Ioan este Ilie redivivus, cel care restaurează toate
lucrurile (Mc 9); (5) înaintea preoților, a scribilor și a bătrânilor din Ierusalim, Iisus afirmă în
mod public o anumită identificare între Ioan și El Însuși în ceea ce privește împuternicirea divină
(Mc 11).
Intenția lui Marcu atunci când menționează numele și faptele lui Ioan Botezătorul nu a
fost neapărat să arate că Ioan este martor al lui Iisus, ci mai degrabă să ofere un termen de
comparație prin care să indice cine nu era Iisus Hristos. Acest lucru se realizează, pe de o parte,
prin distincția dintre activitățile lui Iisus și cele ale lui Ioan Botezătorul, prin corectarea impresiei
false a celor din afară despre identitățile lor, iar pe de altă parte, prin mărturia lui Iisus, în două
momente cheie din Mc 9 și Mc 11, despre adevărata identitate a lui Ioan, o mărturie care o
echilibrează pe cea a lui Ioan Botezătorul despre Iisus din Mc 1. Aceasta sugerează că, pentru
Marcu, Ioan este începutul Evangheliei, nu doar pentru că a fost perceput ca Înainte-mergătorul
lui Iisus, asemenea lui Ilie, ci și pentru că Iisus Hristos a fost martorul lui Ioan Botezătorul 9.
La rândul ei, Evanghelia după Luca însumează 21 de pericope referitoare la persoana și
lucrarea Sf. Ioan Botezătorul: 1,5-25; 1,36; 1,39-45; 1,57-79; 1,80; 3,1-6; 3,7-9; 3,10-14; 3,15-
18; 3,19-20; 3,21-22; 7,18-23; 7,24-28; 7,29-30; 7,31-35; 9,7-9; 9,18-21; 11,1; 16,16 și 20,1-8.
Prezentarea lui Ioan Botezătorul în Evanghelia după Luca este cea mai extinsă relatare
dintre toate Evangheliile. Ea include majoritatea informațiilor găsite în celelalte Evanghelii
sinoptice, dar și prezentarea unor noi pericope, cum ar fi relatarea nașterii și copilăriei lui Ioan
Botezătorul. Spre deosebire de Evanghelia după Matei, care-l prezintă pe Ioan ca propovăduitor
al Împărăției, a cărui activitate se aseamănă și prevestește activitatea lui Iisus, Luca îl
portretizează pe Ioan ca pe un propovăduitor reformator a cărui activitate pregătește calea venirii
lui Iisus. Deși evanghelistul Luca îl înțelege pe Ioan Botezătorul ca făcând parte din epoca
mesianică, totuși el separă în mod atent activitatea lui Ioan Botezătorul de cea a lui Iisus.

9
+ Ioan Justin Hodea, Episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe Romane a Maramuresului si Sătmarului, Personalitatea
Sf. Ioan Botezătorul între mărturie și mesianism iudaic în descrierea Evangheliilor și a tradiției necreștine, lucrare
doctorat, 2011, Cluj-Napoca, Prof. coord. Stelian Tofană.
7
Interpretarea lui Ioan ca fiind Ilie-redivivus, nu este atât de accentuată ca în Evanghelia după
Matei, nici nu e prezentată în modul în care o accentuează Mc 9, 9-13, unde această identificare
este făcută implicit (prin contrast, în Mt 17, 9-13 această tradiție, Ilie-redivivus, e identificată
explicit). Cu toate acestea, în ambele pericope din 1, 16-17 și 7, 26-27, Luca îl identifică pe Sf.
Ioan Botezătorul cu rolul de Ilie-redivivus.
Cel de-al treilea evanghelist îl plasează pe Ioan Botezătorul într-o schemă mai largă a
istoriei mântuirii, ca o figură notabilă în înlănțuirea istorică a evenimentelor inițiate de
intervenția lui Dumnezeu in istoria lui Israel. De asemenea, evanghelistul Luca pune un accent
mai clar decât Marcu și Matei pe lucrarea lui Ioan Botezătorul care include „εὐαγγελίζω” (Lc
1,19; 3,18). În acest fel, evanghelistul Luca subliniază, mai mult decât ceilalți evangheliști,
continuitatea între Iisus și Ioan Botezătorul, accent văzut atât în materialul pe care il impărtășește
cu Matei și Marcu, cât și în materialul specific lui Luca din Evanghelia copilăriei.
Câțiva comentatori au susținut că unele pasaje din Evanghelia după Luca și Fapte dezvăluie o
atitudine apologetică contrară Botezătorului din partea lui Luca10. Semnele acestei agende
apologetice se presupun în următoarele locuri:
(1) eliminarea sintagmei οπίσω μου Luke (Mc 1, 7; Lc 3, 6);
(2) Negarea, de către Ioan, că Iisus este Mesia (Lc 3, 15-16; Fap 13, 24-25);
(3) Referirea lui Luca la insuficiența botezului lui Ioan (Fap 18, 24–19:7) și
(4) Omisiunea, de către Luca, a următoarelor episoade:
(a) Botezul lui Iisus de către Ioan (Mc 1, 9; Lc 3, 21);
(b) relatarea morții lui Ioan (Mc 6, 17-29; Lc 9, 9);
(c) aluzia lui Iisus cu privire la rolul lui Ioan de Ilie redivivus (Mc 9, 9-13); și
(d) cele două referiri la Ilie din timpul răstignirii (Mc 15, 35, 36), care apar după ce Iisus
identifică pe Ioan cu Ilie.
Se presupune că semnele acestei preocupări polemice au fost găsite în întrebarea lui Ioan
(7, 18-23): „Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?” și în observația lui Iisus despre
subordonarea lui Ioan celui mai mic din împărăția cerurilor (7, 28b).
În mod similar, v. 7, 23 este interpretat ca o judecată implicită a lui Ioan pentru că a fost
„scandalizat” de Iisus. În ce privește v. 28, se pretinde că în timp ce prima parte (7, 28a) redă un
logion original al lui Iisus care a supraviețuit peste veacuri, partea secundă (7, 28b) este un
adagiu ulterior al bisericii, jenată pe posibilitatea ca Iisus să pară a fi subordonat lui Ioan.
În lucrarea de față, vom reveni cu unele observații legate de interpretarea apologiei din 7, 18-23.
În primul rând, beatificarea finală nu este îndreptată spre Ioan, ci spre oameni în general. Dar
nici nu ar trebui să fie interpretată ca o condamnare a Botezătorului. În al doilea rând, deoarece
absența reacției lui Ioan cu privire la răspunsul lui Iisus este o confirmare implicită a identității
sale, Bultman se simte justificat să vadă în Botezător un martor al lui Hristos11.
Cu toate acestea, dintr-o perspectivă narativă, această mărturie a lui Ioan face parte dintr-
un model literar în care Luca alternează răspunsurile favorabile și cele nefavorabile lucrării lui
Iisus.

10
Wink, John the Baptist, p. 23-26; 82-86; Raymond E. Brown, An Introduction to the Gospel of John, New York,
Doubleday, 2003, p. 153-57.
11
Rudolf Bultmann, The History of the Synoptic Tradition, Blackwell, 1963, p. 23; Pentru critica acestei opinii, vezi
Werner Georg Kummel, Promise and Fulfillment: The Eschatological Message of Jesus, trans. Dorothea M. Barton;
3rd ed.; London, SCM, 1961, p. 110.
8
 Prin urmare, s-ar părea că aceste considerațiile literare l-au făcut pe Luca să decidă
includerea acestui pasaj despre Ioan și Iisus în această parte a Evangheliei. Utilizarea pasajului
de la Lc 7, 18-35 nu a fost determinată de o preocupare polemică, ci de dorința de a focusa
atenția pe identitatea lui Iisus și pe diferitele reacții provocate de slujirea sa.
În ceea ce privește intenția apologetică a v 7, 28b, trebuie remarcat faptul că dintr-un
punct de vedere structural, 7, 28b face parte dintr-un paralelism antitetic care echilibrează citatul
scripturistic din 7, 27. Acest echilibru delicat nu este rezultatul unui adaos editorial fortuit prin
care, ulterior, un redactor ulterior a încercat să ofere o observație restrictivă. Forma literară a
afirmației are aspectul unei compoziții deja uzitate. Dacă 7, 28b se presupune a fi o afirmație
apologetică, aceasta nu-și atinge pe deplin scopul, deoarece, în contextul prezent, versetul nu
reduce importanța lui Ioan. Versetul nu se referă neapărat la Ioan, care rămâne „mai mult decât
un prooroc”. Nu există cineva mai mare decât el. Referirea este la împărăția cerurilor, a cărei
ierarhie se poate oricând inversa. Cineva lipsit de importanță, ca un copil inocent, poate fi
considerat „mai mare” decât Ioan (care este încă parte a împărăției și, fără îndoială, cel mai mare
din ea); copilul nevinovat este o paradigmă excelentă. Aceasta este o hiperbolă, proiectată pentru
a nărui prejudecățile. Ea nu relativizează faptele lui Ioan, ci promovează smerenia. În pilda
copiilor din piață (7, 31-35), Ioan și Iisus sunt plasați pe picior de egalitate, fără nici o indicație
de subordonare a lui Ioan. Atât Ioan, cât și Iisus, sunt portretizați ca emisari ai lui Dumnezeu, ale
căror mesaje au fost respinse de către liderii religioși, dar acceptate de către fiii înțelepciunii.
Faptul că Luca nu adaugă nici o observație pentru a minimiza rolul Botezătorului în această parte
a pasajului indică faptul că el nu a fost deranjat să așeze slujirea lui Ioan și pe cea a lui Iisus pe
aceeași bază.
O serie de caracteristici literare din 7, 18-35 sugerează că încorporarea de către Luca a
acestei tradiții nu a fost ghidată de o intenție polemică. ci de considerații compoziționale
(hristologice).

(2) Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor, a doua lucrare a lui Luca, este o sursă mult mai puțin importantă
decât Sinopticii pentru a creiona chipul istoric al lui loan. Cu toate acestea, există o serie de texte
care sunt relevante pentru lucrarea noastră, mai precis câteva versete care vorbesc despre
lucrarea lui Ioan. Ca și în cazul sinopticilor, Faptele trebuie să fie utilizate cu precauție ca sursă
istorică12.

(3) Evanghelia după Ioan

Valoarea istorică a celei de a patra Evanghelii este mult mai dezbătută decât cea a
sinopticilor13. În timp ce unii îi atribuie o valoare relativă din punctul de vedere al istoric, alții o
văd ca o sursă utilă de informații, deși mai puțin importante în ansamblu decât Evangheliile
sinoptice.

12
Despre Faptele Apostolilor ca sursă istorică, vezi Darrell L. Bock, Acts, Grand Rapids, Baker, 2007, p. 8-12; C.
K. Barrett, „The Historicity of Acts”, în JTS 50 (1999), p. 515-534.
13
Paul N. Anderson, Felix Just & Tom Thatcher (eds.), John, Jesus, and History, vol. 1: Critical Appraisals of
Critical Views; vol. 2: Aspects of Historicity in the Fourth Gospel, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2007-
2009; Paul N. Anderson, The Fourth Gospel and the Quest for Jesus: Modern Foundations Reconsidered, London,
Clark, 2006. E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (London: Penguin, 1993), 69-70; Marianne M.
Thompson, „The Historical Jesus and the Johannine Christ”, în R. A. Culpepper & C. C. Black (eds.), Exploring the
Gospel of John: In Honor of D. Moody Smith, Louisville: Westminster Ioan Knox, 1996, p. 21-42, mai ales p. 22-25.
9
 Stilul Evangheliei lui Ioan este foarte diferit de cel al sinopticilor. Și conținutul diferă
semnificativ de ceea ce găsim la sinoptici, unde Iisus vorbește frecvent despre Împărăția lui
Dumnezeu și folosește adesea pilde. În afară de două ocurențe, în capitolul 3, referințele la
Împărăția lui Dumnezeu lipsesc din a patra Evanghelie14. Aici Iisus vorbește mult despre Sine
Însuși și despre rolul Său în planul lui Dumnezeu. Aceste diferențe pe care le-am menționat
constituie elemente care, în viziunea unor comentatori, contestă istoricitatea celei de-a patra
Evanghelii.
Totuși sunt, în aceeași măsură, și argumente care demontează această ipoteză. La fel ca la
sinoptici, faptul că această Evanghelie Îl prezintă pe Iisus ca o figură istorică, nefiind pur și
simplu un tratat teologic, trebuie să fie luat în serios, mai ales că autorul pretinde să furnizeze
mărturii, în calitate de martor ocular. Din ce în ce mai frecvent, cercetătorii se apleacă asupra
unor elemente din textul Evangheliei care sunt considerate a fi istorice. Detalii cum ar fi
localizarea fântânii lui Iacov (4, 12), închinarea samaritenilor la muntele Garizim (4, 20),
descrierea scăldătoarei Vitezda (5, 2), existența scăldătorii Siloamului (9, 7) și pridvorul lui
Solomon ca loc de adăpost în lunile reci de iarnă (10, 22-23) sunt cazuri concrete. Mai mult
decât atât, există fragmente care par să nu aibă nimic de a face cu simbolismul sau teologia. La 2,
12, de exemplu, stă scris: „După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii şi
ucenicii Săi, şi acolo n-a rămas decât puţine zile”. Apoi, la 11, 54 ni se spune că „a plecat de
acolo într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii
Săi”.
Orice motiv pentru a ilustra aceste detalii este nesimnificativ dacă evanghelistul nu ar fi
avut intenția de a consemna cu fidelitate faptele istorice, așa cum s-au petrecut.
În general, istoricitatea Evanghelia a patra nu este o chestiune prea limpede. Discursurile
lungi și dialogurile Domnului Iisus sunt părți ale acestei Evanghelii, care sunt dificil de tratat din
punct de vedere istoric. Pasajele cu informații și detalii accidentale, care ar putea fi luate în
considerare dintr-un punct de vedere istoric sunt de obicei găsite în bucățile narative ale textului.
În mod semnificativ, părțile din a patra Evanghelie care sunt cele mai importante pentru a evalua
relația lui Iisus cu Ioan Botezătorul sunt cele în care narațiunea este o caracteristică importantă,
în special pasaje din capitolele 1 și 3. Prin urmare, această Evanghelie va fi o sursă majoră de
informații pentru studiul noastră, o mare atenție fiind necesară evaluării textelor relevante. Acest
lucru înseamnă că, în cazul în care Evanghelia a patra afirmă ceva care este de acord cu ceea ce
ne spune o sursă sinoptica, acest acord are în mod clar implicații potențiale pentru afirmarea
istoricității Evangheliei după Ioan.

(4) Josephus/ Iosif Flavius

O altă sursă utilă pentru lucrarea noastră este cea a istoricului evreu Josephus/Iosif
Flaviu15, scrisă spre sfârșitul primului secol d.Hr. În lucrarea sa „Antichități iudaice”, Josephus
menționează atât pe Iisus, cât și pe Ioan Botezătorul16. Referirile sale la Sf. Ioan ne vor preocupa

14
E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus, London, Penguin, 1993, p. 69-70; Marianne M. Thompson, op. cit.
15
Josephus (37 – 97 d. Hr.) a fost fariseu și șef militar al evreilor în războiul împotriva Romei. El s-a predat
generalului roman Vespasian, în timpul asediului cetății Jotapa, în timp ce mulți dintre prietenii săi s-au sinucis ca să
nu se predea. Colaborarea sa cu romanii a făcut să fie urât de către conaționalii săi evrei. Josephus a scris
„Războaiele iudaice” (75-79) și „Antichități” (93).
16
Referințele la Ioan se găsesc în Ant. 18.116-119. Cele la Iisus se găsesc în Ant. 18.63-64. Vezi J. Carleton Paget,
„Some Observations on Josephus and Christianity”, în JTS 52 [2001], p. 539-624, mai ales p. 554-606; Raymond E.
10
într-un mod semnificativ în capitolele următoare. Josephus este o sursă foarte importantă de
informații pentru perioada iudaismului celui de-al doilea templu17, iar scrierile sale vor fi folosite
uneori în lucrarea noastră pentru a furniza informații de fond.
La fel ca în Evangheliile canonice, ceea ce afirmă Josephus nu poate fi luat ca simplă
istorie. El a avut prejudecăți și preocupări care au influențat consemnările lui18. Când a compus
lucrările, se afla la Roma, sau era în slujba romanilor, așa că uneori el este părtinitor față de
Roma. El a dezavuat intențiile acelor evrei pe care i-a văzut responsabili pentru războiul
dezastruos împotriva Romei, așa că are tendința de a omite anumite lucruri, cum ar fi așteptările
mesianice, pe care el le credea parțial responsabile pentru război. În ciuda deviațiilor sale,
Josephus poate fi considerat ca un istoric rezonabil, competent în descrierea a ceea s-a întâmplat
în realitate. Atunci când este vorba despre motivele și motivațiile pentru ceea ce s-a întâmplat,
atunci el poate insera un punct de vedere subiectiv și tendențios.

(5) Alte izvoare

Există câteva izvoare de importanță minoră, care vor fi utilizate în prezenta lucrare. Din
când în când vom folosi VT, alte cărți ale NT, manuscrise de la Marea Moartă, literatura
rabinică, literatura Mandeenilor, precum și diverși autori patristici și laici. Valoarea istorică a
diferitelor texte citate va fi notată atunci când va fi necesar.

Metodele și abordarea utilizate

În această lucrare vom examina două elemente centrale ale slujirii Sfântului Ioan
Botezătorul, definite de rolurile sale de profet și apostol. Această examinare este făcută în cadrul
contextului social, cultural și istoric al iudaismului celui de-al doilea Templu, pentru a determina
semnificația celor două elemente, în acest context. Această lucrare nu este un studio a tuturor
datelor despre Ioan Botezătorul, ci mai degrabă ea se focusează pe slujirea sa profetică și
kerigmatică. Am ales identitatea lui Ioan ca profet și apostol pentru că ele circumscriu cel mai
bine rolul public pe care l-a jucat în ochii auditoriului săi.
Concluzia tezei poate fi rezumată astfel: rolurile publice ale lui Ioan, de profet și apostol,
pot fi cel mai bine înțelese în contextul socio-istoric al iudaismului celui de-al doilea Templu. Ne
angajăm la o investigație inductivă despre Sf. Ioan, ca profet și apostol în context iudaic, mai
degrabă decât să formulăm argumente deductive, desemnate să stabilească anumite afirmații
despre Ioan. Lucrarea va produce unele concluzii privitoare la Înaintemergătorul lui Hristos, cu o
probabilitate istorică, sper, destul de mare.
Această lucrare este împărțită în trei părți. În prima parte examinăm tradițiile și izvoarele
care vorbesc despre Ioan Botezătorul, pentru a înțelege cum îl portretizează ele pe
Înaintemergătorul Domnului și a determina până la ce punct aceste izvoare pot fi folosite într-o
investigație istorică.

Brown, The Death of the Messiah: From Gethsemane to the Grave – A Commentary on the Passion Narratives in
the Four Gospels, 2 vols., New York, Doubleday, 1994, p. 1373-1376.
17
Perioada celui de-al doilea Templu poate fi fragmentată, potrivit istoricilor, în următoarele subdiviziuni: perioada
persană (539-323 în. Hr.), perioada elenistică (323-63 în. Hr.) și perioada romană (63 în. Hr.- 70 d. Hr).
18
Despre Josephus ca sursă istorică, vezi Z. Rodgers, ed., Making History: Josephus and Historical Method, Leiden,
Brill, 2007, mai ales p. 195-346; Carleton Paget, „Some Observations on Josephus and Christianity”, în JTS 52
[2001], p. 539-624; Steve Mason, Josephus and the New Testament, Peabody, MA, Hendrickson, 1992.
11
 În a doua și a treia parte, voi examina slujirea lui Ioan, definită de rolurile de profet,
respectiv de apostol. Abordarea în fiecare caz este o prezentare a analizei datelor relevante cu
privire la subiect. Va fi ilustrat contextual social, cultural și istoric. Vor fi examinate pericopele
relevante despre Ioan, pentru a determina exactitatea lor istorică.
Capitolul al doilea focusează pe Ioan ca și profet. Deoarece anunțul profetic al lui Ioan se
referă la o Persoană care va face și judecata, și restaurarea, vom analiza percepția lui Ioan cu
privire la judecata ce va veni și la restaurare. Vom considera rolul profetic al lui Ioan și din
comparația dintre el și alte figuri profetice.
În privința abordărilor metodologice adoptate în această lucrare, voi face uz de orice
material pe care îl am la dispoziție și care mi-ar putea permite să capăt o înțelegere mai adâncă
asupra diferitelor aspecte ale activității Sf. Ioan ca prooroc și Apostol. Voi folosit metoda
documentării, metoda cercetării bibliografice, metoda analizei textului sau a documentelor și
metoda comparativă.
Ceea ce trebuie remarcat în mod special sunt următoarele criterii de autenticitate, care pot
fi aplicate uneori textelor asupra cărora voi insista.
(1) Disimilaritatea cu creștinismul primar
Acest criteriu, al disimilarității cu creștinismul primar, valorifică izvoarele care nu se
sincronizează cu agenda Bisericii. Criteriul precizează că dacă o sursă creștină ne spune ceva cu
privire la Iisus (sau la Ioan, în cazul nostru), care ar fi în contradicție cu agenda Bisericii primare,
este puțin probabil ca aceasta să fi fost inventat de către biserică, ceea ce înseamnă că
probabilitatea de a fi autentică e ridicată19. Biserica ar fi fost cu siguranță jenată de unele din
aceste tradiții care sunt în contradicție cu afirmațiile ei oficiale20. Un exemplu de acest gen este
cronologia morții Sf. Ioan Botezătorul.
Joan E Taylor21, F F Bruce22, Christiane Saulnier23 și alți istorici nu au reușit încă să se
pună de accord cu situarea cronologică a morții lui Ioan. Vom prezenta, la momentul potrivit, un
rezumat al acestei dispute istoriografice. În cazul în care criteriul disimilarității nu se aplică într-
o situație dată, acest lucru nu este un argument împotriva autenticității vreunui aspect al vieții lui
Ioan.
(2) Atestarea multiplă
Criteriul atestării multiple este la fel de important. Cu cât o anumită tradiție se găsește în
mai multe surse, cu atât mai probabilatea de a fi autentică este mai mare. Acest criteriu trebuie să
fie utilizat cu precauție. Când o tradiție apare doar o singură dată, nu înseamnă că trebuie să
existe prezumția că nu este autentică. Pe de altă parte, doar pentru că o tradiție se găsește în mai
mult de o sursă nu înseamnă neapărat că va crește probabilitatea autenticității ei. Un exemplu de
atestare multiplă îl vom găsi, în cercetarea noastră, atunci când ne vom ocupa de ucenicii lui

19
Mai există un criteriu al dublei disimilarități – disimilaritate față de Biserica primară și față de iudaismul târziu al
celui de-al Doilea Templu. Despre vulnerabilitatea acestui criteriu, vezi Tom Holmén: „Doubts about Double
Dissimilarity: Restructuring the main criterion of Jesus-of-history research”, în B. D. Chilton & C. A. Evans (eds.),
Authenticating the Words of Jesus, Leiden, Brill, 1999, p. 47-80.
20
Holmén, ‘Doubts’, 75-76.
21
Joan E Taylor, The Immerser: John The Baptist Within Second Temple Judaism, Eerdmans, Grand Rapids, 1997,
p. 255-258.
22
F F Bruce, New Testament History, Garden City, Doubleday, 1972, p. 30-31.
23
Christiane Saulnier „Herode Antipas et Jean le Baptiste. Quelques remarques sur les confusions chronologiques
de Flavius Josephe”, în Revue Biblique 91 (1984), p. 362-376
12
Ioan. Faptul că aceștia sunt menționați în Evangheliile după Marcu și Ioan, reprezintă o puternică
dovadă că Sf. Ioan avea într-adevăr discipoli.
(3) Coerență
Criteriul coerenței poate ajuta și el la determinarea autenticității. Dacă lui Ioan i se
atribuie ceva care se potrivește cu ceea ce știm deja că e adevărat despre el, acest lucru poate fi
uneori un argument spre autenticitate24. Folosind criteriul coerenței, putem stabili, pe baza
relatărillor NT, conținutul proclamației lui Ioan, fără a ne propune să obținem ipsissima verba ale
Botezătorului. Suntem de acord că Ioan a rostit în repetate rânduri mesaje mult mai lungi decaât
cele sumarizate de evangheliști. A predicat probabil în aramaică, nu în greacă. Ceea ce este
consemnat în Evanghelii este mai degrabă o traducere sau un rezumat scurt care a fost redactat în
scopul de a servi intereselor evangheliștilor. Preocuparea noastră ar trebui să fie dacă ceea ce
atribuie NT lui Ioan reflectă sensul predicii lui Ioan (Mt. 3, 11-12 = Mc 1, 7-8 = Lc 3, 15-18 = In
1, 15, 26-27, 30 = Fap 13, 25; 19, 4).
Anunțarea de către Ioan a Celui așteptat este prezentată de toți cei patru evangheliști,
precum și de Faptele Apostolilor, dar nu e menționată de Josephus. Sinopticii prezintă cele mai
complete relatări.
Potrivit lui Matei, Ioan explică slujirea „Celui care vine după mine”, făcând o serie de
precizări contrastante despre persoana sa și cea a Celui Așteptat: 1) Cel așteptat va veni după
Ioan; 2) Cel așteptat este mai puternic decât Ioan; 3) Cel așteptat este mai merituos decât Ioan; 4)
Botezul lui Ioan a fost cu apă, dar botezul Celui așteptat va fi cu Duh Sfânt și cu foc. Slujirea
Celui Așteptat este descrisă folosind imaginarul treierării ariei, adunarea grăului în hambar și
arderea plevei. Descrierea lui Matei din vs. 11-12 urmează imediat după denunțarea, de către
Ioan, a liderilor religioși și propovăduirea pocăinței, în vs. 7-10. Aceste două pericope probabil
nu au fost adresate aceluiași grup de persoane, după cum sugerează diferența de voce dintre ele.
E posibil să fi fost spuse în același timp, dar către segmente diferite ale auditoriului lui Ioan. De
fapt, e și greu de admis că Ioan a fost singur cu cei care îi respingeau slujirea. Dacă elementele
acestor Dacă elementele acestor două pericope erau centrale în proclamația lui Ioan, atunci e
foarte posibil ca ele să se fi repetat, mai ales cea a anunțării venirii Celui Așteptat.
Relatarea lui Luca este similară celei a lui Matei, el prefațându-și pericopa cu explicația
din vs. 15 că descrierea de către Ioan a Celui așteptat era un refuz al unei identificări mesianice
pentru sine. Dar, suplimentar, în vs. 18, Luca afirmă că predica lui Ioan includea și alte elemente.
Această afirmație servește spre a introduce mustrarea aplicată lui Irod Antipa și arestarea lui
Ioan, în vs. 19-20. Terminologia lucanică este diferită de cea a lui Matei, dar apropiată de cea a
lui Marcu. Povestirea lui Luca nu conține primul contrast.
Relatarea lui Marcu conține aceeași serie de contrasturi între Ioan și Cel așteptat, pe care
le-am găsit la Matei, dar este mult mai lapidar. Și terminologia lui e diferită. Când vorbește
despre botezul Celui așteptat, Marcu menționează doar Duhul Sfânt, lipsind focul. Relatării sale
îi lipsește imaginea celui care curăță aria, spre a descrie slujirea Celui așteptat.
O comparație a textelor Mt 3, 11-12 = Lc 3, 16-17 cu Mc 1, 7-8 arată că variațiile minore
a formelor gramaticale sau a cuvintelor se datorează probabil fie versiunilor diferite ale tradiției
Q, folosite de evangheliși, fie alterărilor stilistice ale lui Matei sau Luca.
(4) Datele neimportante

24
Vezi Luke Timothy Johnson, The Real Jesus: The Misguided Quest for the Historical Jesus and the Truth of the
Traditional Gospels, San Francisco, HarperCollins, 1996, p. 130-131.
13
 În cele din urmă, există și criteriul dator lipsite de importanță. Am menționat mai sus,
când am vorbit despre criteriul disimilarității cu creștinismul primar, că sursele creștine includ
uneori tradiții autentice, care ar fi fost în contradicție cu agenda Bisericii primare. Uneori aceste
surse par să fi inclus tradiții autentice care erau irelevante pentru agenda Bisericii primare.
În In 1, 39, de exemplu, ni se spune „era la ceasul al zecelea” când Andrei și un discipol
anonim al lui Ioan L-au întâlnit pe Iisus. Este puțin probabil ca acest detaliu temporal să aibă
vreo semnificație în ceea ce privește teologia Evangheliei a patra. Însă el sprijină istoricitatea
transferului ucenicilor de la Ioan la Iisus.
Cele patru criteria menționate anterior nu sunt ghiduri de infailibilitate. Deși sunt multe
de spus despre aceste criterii, ele sunt doar o parte a metodologiei la care voi recurge în
cercetarea de față.

Relevanța temei în contextul cercetării actuale

Personalitatea Sf. Ioan Botezătorul a fost abordată deseori în cadrul cercetării academice
din Occident, fapt dovedit de numărul publicațiilor pe piața de specialitate, ceea ce confirmă
actualitatea și interesul crescând pentru acest subiect. Interesul credincioșilor, dar și al bibliștilor,
pentru persoana Sf. Ioan Botezătorul confirmă o căutare de sens și de spiritualitate într-o
societate în mare parte secularizată, unde diminuarea cunoștințelor de bază despre istoria
creștinismului vine pe fondul dezinteresului față de cateheza tradițională. În afară de lucrările de
înaltă calitate, specializate în primul rând, dar deseori dificile, cele mai multe cărți publicate pe
această temă – Sf. Ioan Botezătorul – sunt marcate de oarecare ambiguitate. Ele denaturează
adevăratul chip al celui ce a fost Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos, sub pretextul
încercării de a demistifica.
Lucrarea de față ține cont de ultimele tendințe ale cercetării biblice și istorice cu privire la
persoana Botezătorului. A analiza aceste tendințe, în acest capitol al lucrării, este și logică, și
metodologică25. În lucrarea Jesus and Judaism, Sanders face o remarcă de care vom ține și noi
cont. El plasează pe Iisus în contextul restaurării eshatologice iudaice, precizând că „linia de la
Ioan Botezătorul la Pavel și la alți apostoli este linia eshatologiei iudaice și ar fi o denaturare să
mutăm centrul investigației noastre dincolo de această linie”26. Dacă o oarecare relație cu Ioan
Botezătorul este punctul de pornire al slujirii Domnului Iisus Hristos, iar slujirea lui Iisus a
continuat direcția imprimată de Ioan, atunci relația dintre Iisus și Ioan merită mai multă atenție.
Cercetătorii s-au străduit să răspundă la întrebări precum: A fost Ioan apostol al lui Iisus sau Iisus
a fost ucenic al lui Ioan, iar în acest caz, ce implică aceasta? A participat Iisus la slujirea lui
Ioan? În ce măsură activitatea lui Iisus a fost continuarea celei a lui Ioan, o dezvoltare sau o
respingere, sau o combinație a acestora? Cum a influențat Ioan slujirea lui Iisus? Cum au
perceput poporul și autoritățile relația dintre Ioan și Iisus? Studiile recurg adeseori la o analiză
istorică a lui Ioan și investighează anumite elemente ale slujirii Botezătorului.
Deoarece Ioan a fost recunoscut ca sfânt, fiind de-a lungul secolelor un model pentru
monahismul creștin, viețile cu tentă pietistă ale Sf. Ioan au cunoscut diferite variante. La fel de
variate sunt și studiile istorico-critice focusate pe persoana lui. Amintim, din această ultimă
categorie, Carl H. Kraeling, John the Baptist (1951), Charles H.H. Scobie, John the Baptist
25
Bruce David Chilton, Craig Alan Evans, Studying the Historical Jesus: Evaluations of the State of Current
Research, Brill, Leiden, 1998.
26
Sanders, op. cit., p. 11.
14
(1964), Jürgen Becker, Johannes der Täufer und Jesus von Nazareth (1972), Josef Ernst,
Johannes der Täufer: Interpretation - Geschichte – Wirkungsgeschichte (1989).
Odată cu avansul criticismului istoric, pericopele din Evanghelii care îl prezintă pe Ioan
au fost supuse unei analize riguroase. Se remarcă studiul lui Walter Wink, John the Baptist in the
Gospel Tradition, care accentuează rolul kerigmatic al lui Ioan și raza largă de aprieciere de către
tradiția primară a Bisericii.
Studiile biblice au adus la iveală alte aspecte prețioase privind activitatea Botezătorului.
Amintim contribuția lui Paul W. Hollenbach27 sau cea a lui Richard A. Horsley, care examinează
pe profeții și mișcările profetice din primul secol al erei creștine din Palestina. El oferă o
tipologie socială a profeților (distinctă de alte forme sociale sau mișcări precum banditismul sau
mișcările mesianice). În plus, Horsley identifică două tipuri de profeți, ceea ce îl face să-l
încadreze pe Ioan Botezătorul ca un „profet oracular”, mai degrabă decât unul creând o
mișcare28.
Atunci cum ar putea cineva, interesat să afle adevărul despre Ioan Botezătorul, să
identifice cele mai bune surse de informare? El trebuie, desigur, să apeleze la toate datele de care
dispune: contextul politic, economic, social și cultural din Orientul Mijlociu, în primul secol al
erei creștine, să aibă acces la achizițiile exegezei istorico-critice și, desigur, să nu neglijeze
nenumăratele informații obținute în urma recentelor săpături arheologice desfășurate în Israel.
Dar, în același timp, trebuie să se oprească înaintea inexplicabilului, privind, cu ochii credinței,
taina înomenirii lui Dumnezeu, al cărui mărturisitor a fost și Sf. Ioan Botezătorul.
Atunci când abordează Persoana Fiului întrupat, teologii occidentali vorbesc despre un
Iisus al istoriei și un Hristos al credinței. Cu siguranță, nu ar trebui ca Iisus al istoriei să se opună
Hristosului credinței. Iisus al istoriei, ca și cei care își leagă oarecum destinul de viața Sa
pământească, precum Sf. Ioan Botezătorul, sunt supuși unei analize istorico-critice foarte
riguroase. Evangheliile sunt tratate ca documente istorice, cercetătorii se întreabă cu privire la
geneza și fiabilitatea acestora, apoi determină ipotezele cele mai plauzibile și mai coerente. Cu
riscul de a sacrifica misterul, pe altarul modei deconstrucției hipercritice, fără a face apel și la o
altă abordare, cea a credinței.
Chiar de la începutul secolului al XX-lea, s-a pus problema dacă nu cumva Iisus al
istoriei ar fi putut fi la un moment dat ucenic al lui Ioan Botezătorul. Subiectul a atras atenția
unui număr mare de cercetători. Deși unii autori și-au afirmat opiniile cu privire la acest subiect
și înainte de anul 1900, vom lua în considerare contribuțiile științifice începând cu acest an.
Până în prezent, o contribuție importantă la acest subiect a adus Knut Backhaus, cu a sa
carte despre ucenicii lui Ioan, intitulată Die “Jüngerkreise” des Täufers Johannes: Eine Studie
zu den religionsgeschichtlichen Ursprüngen des Christentums29. În afară de Backhaus, alți autori
care au abordat subiectul au fost Maurice Goguel, Au seuil de l’évangile: Jean-Baptiste30; Josef

27
Paul W. Hollenbach, „Social Aspects of John the Baptizer's Preaching Mission in the Context of Palestinian
Judaism”, în Aufstieg und Niedergang der Römischen Welt II.19.1 (1979), p. 256-275.
28
Richard A. Horsley, Bandits, Prophets, and Messiahs: Popular Movements at the Time of Jesus, Trinity Press,
1999.
29
Knut Backhaus, Die “Jüngerkreise” des Täufers Johannes: Eine Studie zu den religionsgeschichtlichen
Ursprüngen des Christentum, Verlag, Paderborn, Schöningh, 1991.
30
Maurice Goguel, Au seuil de l'évangile: Jean-Baptiste. La tradition sur Jean-Baptiste. Le baptême de Jésus.
Jésus et Jean-Baptiste Histoire de Jean-Baptiste, Paris, Payot 1928, mai ales p. 235-257.
15
Ernst, War Jesus ein Schüler Johannes’ des Täufers?’31, John Meier, A Marginal Jew:
Rethinking the Historical Jesus32 ( o secțiune din al doilea volum al acestei lucrări).
Dintre cercetătorii apuseni care au exprimat o opinie, mulți cred că Iisus a fost o vreme
ucenicul lui Ioan. Raportul dintre numărul acestora și cei care au o părere opusă este de aproape
patru la unu. În ultimele decenii nu a existat vreo tendință vizibilă nici spre o acceptare mai
largă, nici spre o respingere a tezei uceniciei lui Iisus.
Printre cei care susțin că Iisus a fost la un moment dat discipolul lui Ioan se numără
următorii: William B. Badke33, Jürgen Becker34, Craig L. Blomberg35, Bruce D. Chilton36, Oscar
Cullmann37, Daniel S. Dapaah38, W. D. Davies & Dale C. Allison Jr.39, William R. Farmer40, R.
T. France41, Maurice Goguel42, Kendrick Grobel43, Laurent Guyénot44, Paul Hoffmann45, Paul W.
Hollenbach46, Craig S. Keener47, Eta Linnemann48, J. Ramsey Michaels49, Francis J. Moloney50,
Ulrich B. Müller51, Jerome Murphy-O’Connor52, John A. T. Robinson53, Clare K. Rothschild54,
31
Josef Ernst, „War Jesus ein Schuler Johannes' des Taufers?”, în H. Frankemőlle & K. Kertelge (eds.),
Vom Urchristentum zu Jesus, Festschrift J. Gnilka, Freiburg, 1989, p.13-33.
32
John P. Meier, A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus: The Roots of the Problem and the Person, vol. 2,
Doubleday, 1991, p. 116-130, 191-197.
33
William B. Badke, „Was Jesus a Disciple of John?”, EvQ 62 (1990), p. 195-204.
34
Jürgen Becker, Johannes der Täufer und Jesus von Nazareth, Neukirchen-Vluyn, Neukirchener Verlag, 1972, p.
12-15, 105.
35
Craig L. Blomberg, Historical Reliability of the Gospels, Inter-Varsity Press, 1986, p. 80-81.
36
Chilton, Jesus’ Baptism and Jesus’ Healing: His Personal Practice of Spirituality, Harrisburg, PA: Trinity Press
International, 1998, p. 38-42. Cartea lui Chilton este foarte romanțată, iar argumentele sale în favoarea uceniciei sunt
relativ puține.
37
Oscar Cullmann, „The Significance of the Qumran Texts for Research into the Beginnings of Christianity”, în JBL
74 [1955], p. 213-226, aici p. 218-219; Die Christologie des Neuen Testaments, Tübingen, Mohr (Siebeck), 1957, p.
32.
38
Daniel S Dapaah, The Relationship between John the Baptist and Jesus of Nazareth: A Critical Study, Lanham,
MD: University Press of America, 2005, p. 93-96, 133.
39
W. D. Davies & Dale C. Allison Jr., Matthew, vol. 1, Edinburgh, Clark, 1988, p. 313.
40
William R. Farmer, „John the Baptist”, în Interpreter’s Dictionary of the Bible, 1962, vol. 2, p. 955-962, aici p.
959.
41
R. T. France, The Gospel of Mark, Grand Rapids, Eerdmans, 2002, p. 70-71.
42
Maurice Goguel, La Vie de Jésus, Paris, Payot, 1932, p. 264-279.
43
Kendrick Grobel, „‘He That Cometh After Me’”, în JBL 60 [1941], p. 397-401, aici 400-401.
44
Laurent Guyénot, Le roi sans prophète: L’enquête historique sur la relation entre Jésus et Jean-Baptiste, Paris,
Pierre d’Angle, 1996, p. 23.
rd
45
Paul Hoffmann, Studien zur Theologie der Logienquelle (3 edn.), Münster, Aschendorff, 1982, p. 223-224.
46
Hollenbach, „Conversion of Jesus: From Jesus the Baptizer to Jesus the Healer”, în Aufstieg und Niedergang der
Römischen Welt 2.25.1 (1982), p. 198–219, aici p. 203-207.
47
Craig S. Keener, The Gospel of John, vol. 1, Peabody, Hendrickson, 2003, p. 578.
48
Eta Linnemann, „Jesus und der Täufer”, în G. Ebeling, E. Jüngel & G. Schunack (eds.), Festschrift für Ernst
Fuchs, Tübingen, Mohr (Siebeck), 1973, p. 219-236, aici p. 227, 229-232, 235-236.
49
J. Ramsey Michaels, Servant and Son: Jesus in Parable and Gospel, Atlanta, John Knox, 1981, p. 19-22.
50
Francis J. Moloney, „The Fourth Gospel and the Jesus of History”, în NTS 46 [2000], p. 42-58, aici p. 48-50.
51
Ulrich B. Müller, Johannes der Täufer: Jüdischer Prophet und Wegbereiter Jesu, Leipzig, Evangelische
Verlaganstalt, 2002, p. 56.
52
Jerome Murphy-O’Connor, „John the Baptist and Jesus: History and Hypotheses”, în NTS 36 [1990], p. 359-374,
aici p. 362, 365-366, 371.
53
John A. T. Robinson, The Priority of John (ed. J. F. Coakley), London, SCM, 1985, p. 129-130, 170, 182-186;
„Elijah, Ioan and Jesus: An Essay in Detection”, în NTS 4 (1958), p. 263-281, aici p. 272.
54
Clare K. Rothschild, Baptist Traditions and Q, Tübingen, Mohr Siebeck, 2005, p. 52-56.
16
E. P. Sanders55, Jacques Schlosser56, Elisabeth Schüssler Fiorenza57, Ethelbert Stauffer58, John E.
Taylor59 și Robert Webb60. Această listă poate fi extinsă prin adăugarea unui număr de alți autori
care nu-și exprimă categoric opinia că Iisus a fost cândva ucenicul lui Ioan, dar care sugerează
ideea. Amintim aici pe Marcus J. Borg61, Raymond E. Brown62, Rudolf Bultmann63, David R.
Catchpole64, Walter Wink65 și alții.
Pe de altă parte, există cercetători care, cu diferite niveluri de convingere, cred că Iisus nu
a fost niciodată discipolul Sf. Ioan. Menționăm pe Knut Backhaus, Günther Bornkamm66, Morton
S. Enslin67, Josef Ernst68 și Joachim Gnilka69. Printre cei care dau impresia că împărtășesc acest
punct de vedere se numără: Ernst Haenchen70, Joachim Jeremias71, Robert M. Price72 și Max
73
Aplin .
Activitatea de profet a Sf. Ioan Botezătorul a fost relevată de Catherine M. Murphy74,
Ulrich B. Müller75, Robert Webb76, P. Bratiotis77 și alții.

55
E. P. Sanders, Jesus and Judaism, London, SCM, 1985, p. 91-92.
56
Jacques Schlosser, Le Règne de Dieu dans les Dits de Jésus, 2 vols., Paris, Gabalda, 1980, p. 1.166.
57
Elisabeth Schüssler Fiorenza, In Memory of Her: A Feminist Theological Reconstruction of Christian Origins,
London, SCM, 1983, p. 118.
58
Stauffer, Jesus and His Story, 59-60.
59
John E. Taylor, The Immerser: John the Baptist within Second Temple Judaism, Grand Rapids, Eerdmans, 1997,
p. 277-278.
60
Robert L. Webb, „John the Baptist and His Relationship to Jesus”, în B. D. Chilton & C. A. Evans (eds.), Studying
the Historical Jesus: Evaluations of the State of Current Research, Leiden, Brill, 1994, p. 179-229, mai ales p. 214-
223; „Jesus’ Baptism: Its Historicity and Implications”, BBR 10 [2000], p. 261-309, mai ales p. 301-305, 309 (deși
el își exprimă rezerva, la p. 308, în a-L descrie pe Iisus ca ucenic al lui Ioan). Acest studiu e disponibil și la adresa
http://www.biblicalstudies.org.uk/pdf/bbr/jesus_webb.pdf.
61
Marcus J. Borg, in M. J. Borg & N. T. Wright, The Meaning of Jesus: 2 Visions, San Francisco, Harper, 1999, p.
59.
62
Raymond E. Brown, „Jesus and Elisha”, în Perspective 12 [1971], p. 85-104, aici p. 88.
nd
63
Rudolf Bultmann, Jesus, 2 edn., Berlin, Deutsche Bibliothek, 1934, p. 24; „Die Bedeutung der neuerschlossenen
mandäischen und manichäischen Quellen für das Verständnis des Johannesevangeliums” (Importanța izvoarelor
mandeene și maniheiste nou descoperite pentru înțelegerea Evangheliei după Ioan), în Zeitschrift für die
Neutestamentliche Wissenschaft 24 [1925], p. 100-146, aici p. 143-144.
64
David R. Catchpole, „The Beginning of Q: A Proposal”, în NTS 38 [1992], p. 205-221, aici p. 209.
65
Walter Wink, John the Baptist in the Gospel Tradition, Cambridge, Cambridge University, 1968, p. 38, 55.
nd
66
Günther Bornkamm, Jesus of Nazareth, 2 impression, London, Hodder & Stoughton, 1963, p. 49.
67
Morton S. Enslin, „John and Jesus”, ZNW 66 [1975], p. 1-18.
68
Johannes der Täufer, 338-339; ‘Johannes der Täufer’ (1997), 162-167, 172-176.
69
Joachim Gnilka, Jesus von Nazaret: Botschaft und Geschichte, Freiburg, Herder, 1990, p. 84-85.
70
Ernst Haenchen, Der Weg Jesu: Eine Erklärung des Markus-Evangeliums und der kanonischen Parallelen,
Berlin, Töpelmann, 1966, p. 60-63.
71
Joachim Jeremias, The Proclamation of Jesus, vol. 1 din New Testament Theology, London, SCM, 1971, p. 43-49,
mai ales p. 47-49.
72
Robert M. Price, The Incredible Shrinking Son of Man: How Reliable Is the Gospel Tradition?, Amherst, NY,
Prometheus, 2003, p.101-130.
73
Max Aplin, Was Jesus Ever a Disciple of John the Baptist? A Historical Study, Teză de doctorat, Edinburgh,
2011, p. 45.
74
Catherine M. Murphy, John the Baptist: Prophet of Purity for a New Age, Interfaces, Collegeville, MN: Liturgical
Press, 2003
75
Ulrich B. Müller, Johannes der Täufer: Jüdischer Prophet und Wegbereiter Jesu, Leipzig, Evangelische
Verlaganstalt, 2002.
17
 Activitatea de Apostol a fost prezentată în special de André Rétif78. Cartea sa, Jean le
baptiste, missionnaire du Christ, cuprinde următoarele subcapitole: La préhistoire de Jean, La
solitude de Jean, Le cri de Jean, Le rayonnement de Jean, Jean et le Christ, Jean et la Croix du
Christ, încheindu-se cu La postérité de Jean.
Printre teologii români care s-au aplecat asupra unor aspecte ale activității Sf. Ioan
Botezătorul, un loc de cinste îl are Episcopul vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureșului și Sătmarului, Ioan Justin Hodea, autorul unei lucrări de doctorat, susținută în
2011 la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, alcătuită sub coordonarea Pr. Prof. Univ. Dr.
Stelian Tofană. Lucrarea este intitulată „Personalitatea Sf. Ioan Botezătorul între mărturie și
mesianism iudaic în descrierea Evangheliilor și a tradiției necreștine”. În 2013, lucrarea a văzut
lumina tiparului la Editura Mega din Cluj-Napoca, cu titlul Sf. Ioan Botezătorul. Mărturie
evanghelică şi mesianims iudaic. De o mai mică valoare documentară sunt și lucrările lui
Gheorghe I. Ghia79, Diac. Ioan Caraza80, Onufrie Pop81, Camelia Muha82 sau Simona Manuela
Tomescu83.
Alți teologi nu au intenționat să dedice o întreagă carte vreunei laturi a activității
Înaintemergătorului, dar au surprins aspecte interesante în studiile pe care le-au publicat.
Menționăm, în rândul lor, pe Pr. C. Dron84, Pr. dr. T. Negoiță85, Pr. Niculai Donos86, Pr. Atanasie
Negoiță87, Prof. Emanuel Copăcianu88, Pr. prof. Boris Răduleanu89, Pr. Ion Buga90, Pr. Ioan
Bude91, Diac. Ioan Caraza92, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană93. Recunoscându-le întru totul
76
Robert L. Webb, „John the Baptiser and Prophet: A Socio-Historical Study”, în Journal for the Study of the New
Testament, supplement series 62, Sheffield, Sheffield University, 1991.
77
P. Bratiotis, Ioannes o Baptistes os profetes [Ioan Botezătorul ca profet], Atena, 1921, recenzie de N. Neaga, în
R.T. XIX (1929), nr. 1, p. 33.
78
André Rétif, Jean le baptiste, missionnaire du Christ, Ed. Seuil, 1950.
79
Gheorghe I. Ghia, Sf. Ioan Botezătorul după Evangheliile canonice, Craiova, Ramuri, 1926.
80
Diac. Ioan Caraza, Sfântul Ioan Botezătorul – Înainte-Mergătorul Domnului. Botezul cu Duh Sfânt în Hristos,
Slobozia, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, 2000.
81
Onufrie Pop, Sfântul Ioan Botezatorul, cel mai mare dintre profeți, Timișoara, Mirton, 2004.
82
Camelia Muha, Sfântul Ioan Botezătorul, Iaşi, Editura Sf. Mina, 2007.
83
Simona Manuela Tomescu, A putut oare face parte Sfântul Ioan Botezătorul din comunitatea de la Qumran?,
Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2011.
84
Pr. C. Dron, „Capul lui Ioan Botezătorul”, în M.M. II (1926), nr. 9, p. 186-188.
85
Pr. dr. T. Negoiță, „Pusnicul de la Iordan. Sfantul Ioan Botezătorul”, în R.T. XXX (1940), nr. 1-2, p. 59-65,
disponibil online la
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/revistateologica/1941/BCUCLUJ_FP_279893_1941_031_001_0
02.pdf
86
Pr. Niculai Donos, „Sfântul Ioan Botezătorul”, în M.M.S. XXXI (1955), nr. 1-2, p. 1-10.
87
Pr. Atanasie Negoiță, „Sfântul Ioan Botezătorul a fost qumranit sau esenian?”, în S.T. XXVII (1975), nr. 5-6, p.
377-387
88
Prof. Emanuel Copăcianu, „Ioan, proorocul deșerturilor”, în M.B. XXV (1975), nr. 1-3, p. 20-37.
89
Pr. prof. Boris Răduleanu, „Sfântul Ioan Botezătorul”, în G.B. XXXV (1976), nr. 7-8, p. 725-742.
90
Pr. Ion Buga, „Sfântul Ioan Botezătorul, primul martor public al Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat”, în O. XLV
(1983), nr. 1, p. 73-82.
91
Pr. drd. Ioan Bude, „Moartea Sfântului Ioan Botezătorul după Sfintele Evanghelii și după istoricul Iosif Flaviu”, în
S.T. XXXVIII (1986), nr. 4, p. 66-78.
92
Diac. Ioan Caraza, „Sfântul Ioan Botezătorul - Înainte-Mergătorul Domnului nostru Iisus Hristos”, în S.T. XLIX
(1997), nr. 3-4, p. 71-152.
93
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, „Iisus – ≪Mielul lui Dumnezeu≫ în mărturia lui Ioan Botezătorul (In 1, 29) -
o perspectivă a hristologiei ioaneice”, în Studia Universitatis Babes-Bolyai. Theologia Ortodoxa 2 (2008), p. 107-
118.
18
încărcătura duhovnicească, opinăm despre unele dintre aceste studii că nu depășesc stadiul de
cateheze biografice.
Orientarea acestor din urmă studii despre Ioan Botezătorul, în contextul mai larg al
cercetărilor istorice recente despre istoria creștinismului în primul secol, indică faptul că este
timpul unei analize extensive, mai mature, despre Sf. Ioan Botezătorul, utilizând insight-urile și
accentele care s-au dezvoltat în cercetările efectuate în anii di urmă.

Scurt cadru al lucrării

Prezenta lucrare de doctorat este structurată în trei mari capitole. În încercarea de a
acoperi o gamă cât mai variată de aspecte din activitatea Înaintemergătorului Domnului, voi
aborda retoric următoarele probleme: 1. Cine a fost Ioan, fiul lui Zaharia? 2. Care sunt obiecțiile
în legătură cu fixarea unei cronologii exacte a evenimentelor din viața Sf. Ioan? 3. A avut
legături cu comunitatea esenienilor de la Qumran? Răspunsurile acestor problematizări fac
subiectul primului capitol al lucrării. Cuprinsul acestui capitol l-am conceput în felul următor:

Capitolul I: Sf. Ioan Botezătorul. Note biografice

1.1 Taina nașterii și copilăria Sf. Ioan
1.2 Viața și activitatea Sf. Ioan
1.3 Cronologia morții lui Ioan
1.4 Sf. Ioan Botezătorul a fost esenian? Comunitatea de la Qumran și manuscrisele de la Marea
Moartă

Capitolul al II-lea va trata calitatea de profet a Sf. Ioan. Propun, pentru acest capitol,
următoare înlănțuire a subcapitolelor:

2.1 Rolul profeților în istoria biblică

2.2 Epoca Sf. Ioan și sentimentul proximității timpurilor mesianice
2.3 Orientarea socio-politică a slujirii profetice a lui Ioan
2.3.1 Identitatea lui Ioan ca profet popular (Ilie redivivus)
2.3.2 Obiectivele lui Ioan și ale mișcării sale
2.3.3. Opozanții lui Ioan și ai mișcării sale
2.4 Ioan și botezul său în contextual iudaismului celui de al doilea Templu
2.4.1 Botezul lui Ioan
2.4.2. Proclamația profetică a lui Ioan
2.4.3 Rolul profetic al Sf. Ioan
2.5 Dimensiunea teologică a mesajului profetic al Sf. Ioan
2.5.1 Mărturisirea lui Ioan Botezătorul despre divinitatea şi veșnicia Logosului întrupat (Ioan
1,15)
2.5.1.1 „ἡ µαρτυρία τοῦ Ἰωάννου” despre Iisus Hristos (In 1,19-42; 1-43 – 2,11)
2.5.1.2 Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Hristos „via negativa” (In 1,19-28)
2.5.2 Iisus, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In 1,29-34)
2.5.2.1 Mielul apocaliptic
2.5.2.2 Mielul înțeles ca „Ebed Yahweh”
19
2.5.2.3 Înțelesul expresiei „Mielul lui Dumnezeu” ca Miel pascal
2.6 Efectul mărturiei lui Ioan Botezătorul despre Iisus Hristos (Ioan 1,35 – 2,11)
2.7 Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Botezul lui Iisus (In 3, 22 - 4, 3)
2.8 Percepția lui Ioan cu privire la Judecată și restaurare
2.8.1 Botezul cu Duh Sfânt și cu foc
2.8.2 Curățarea ariei
2.9 Concluzii

Capitolul al III-lea va trata calitatea de Apostol a Sf. Ioan. Propun, pentru acest capitol,
următoare înlănțuire a subcapitolelor:

3.1 Noțiunea de „apostol” în perioada nou-testamentară

3.2 Trăsăturile unui apostol al lui Hristos
3.3 Rolul catehetic și hristologic al Sf. Ioan
3.3.1 Predica Sf. Ioan (Mt 3, 1-12; Mc 1, 2-8; Lc 3, 1-18; In 1, 6-28)
3.3.2 Botezul lui Ioan de la Iordan și riturile tradiționale de purificare
3.3.3 Scopul afundării practicate de Sf. Ioan
3.3.4 Sf. Ioan – martor și mărturisitor al mesianității lui Iisus Hristos
3.4 Ucenicii lui Ioan
3.4.1 Ucenicia în vremea lui Ioan
3.4.2 Iudaismul în vremea lui Ioan
3.4.3 A avut Sf. Ioan ucenici ?
3.4.4 Trăsături ale ucenicilor lui Ioan
3.4.5 De ce Ioan nu a devenit ucenic al lui Iisus
3.4.6 Ucenicii din Efes ai lui Ioan Botezătorul (Fapte 19,1–7)
3.5 Ioan - cel mai mare om născut din femeie și cel mai mic din Împărăția lui Dumnezeu
3.6 Ioan și Împărăția lui Dumnezeu
3.7 Relația dintre Ioan și Iisus
Concluzii

Scopul lucrării este acela de a clarifica problematica pusă în discuţie în legătură cu

calitatea Sf. Ioan de prooroc și apostol, dintr-o perspectivă istorică şi critică deopotrivă,
interesându-ne în special istoria exegezei textelor evanghelice referitoare la Înaintemergătorul
Domnului, dar și a altor izvoare care dau mărturie despre el. Astfel, voi demonstra cu claritate că
Sf. Ioan a avut o existenţă reală în istoria mântuirii, acesta având calitatea de vestitor al voii
divine și de martor ocular al Domnului, motiv pentru care îi şi cinstim ca profet și apostol94.
Mă voi strădui ca lucrarea să răspundă adecvat şi bine argumentat largului evantai de
întrebări pe care-l ridică viața și activitatea Sf. Ioan Botezătorul nu numai pentru cititorul
neavizat, ci chiar şi pentru teologi. Va fi utilă unui cerc larg de cititori interesaţi de înţelegerea
cuvântului dumnezeiesc și un real câştig pentru literatura teologică românească de factură
academică. Va lămuri din punct de vedere exegetico-istoric o problemă importantă legată de un
personaj cheie din istoria mântuirii, care se bucură de o cinstire specială în rândul românilor. În

94
Prefața de Pr. Prof. Dr. V. Mihoc, în lucrarea pr. dr. Ion Sorin Bora „Cei Şaptezeci de ucenici (Luca 10,1-24):
istoria exegezei; tradiţii creştine“, Ed. Mitropoliei Olteniei, 2013, p. 13.
20
acest context, vom descoperi caracterul special al faptelor și rostirilor acestui profet și apostol, ca
emisar al harului dumnezeiesc şi Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos.

Bibliografie selectivă
Izvoare:

Ediții ale Sfintei Scripturi

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte

DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008.
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep.
Clujului, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
THE GREEK NEW TESTAMENT SBL EDITION, ed. Michael W. Holmes, Society of Biblical
Literature, 2010.
THE GREEK NEW TESTAMENT, Fourth Revised Edition with Dictionary, ed. Barbara Aland,
Kurt Aland, Johannes Karavidopoulos, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger in cooperation with
the Institute for New Testament Textual Research, Münster/Wesphalia, Deutsche
Bibelgesellschaft, Stuttgart, United Bible Societies, U.S.A., 1994.

Ediții patristice
JOSEPHUS, F., & NIESE, Benedictus, Flavii Iosephi Opera. Antiquitatum Iudaicarum,
Weidmannos, Berolini, 1885-1895, vol. 4
J.-P. MIGNE, Patrologiae Graeca, Paris, 1886-.
SF. CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, traducere, introducere şi note
D. Stăniloae, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000.
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentar la Evanghelia după Ioan, Colecția Ortodoxia
Românească, Pelerinul Român, Oradea, 2005.
ORIGEN, Commentaire sur saint Jean, introd., trad. şi note C. BLANC, 5 vol., Sources
Chrétiennes 120 bis, Paris, 1966.

Dicționare, concordanțe biblice

BRIA, Pr. Prof. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, EIBMBOR, București, 1994.
MIRCEA, Preot Dr. Ioan, DicŃionar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995.
în alte limbi
FREEDMAN, David Noel (ed.), The Anchor Bible Dictionary, vol. 1-6, Doubleday, New York,
1992.
KITTEL, Gerhard, FRIEDRICH, Gerhard (eds.), The Theological Dictionary of the New
Testament, Wm. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, MI, 1964.

21
GREEN, Joel B., MCGNIGHT, Scot (eds.), Dictionary of Jesus and the Gospels, IVP, Downers
Grove, Ill. / Leicester, 1992.
BAUER, W., Griechisch-deutsches Wörterbuch zu den Schriften des Neuen Testaments und der
frühchristlichen Literatur, Hrsg. von K. Aland u. B. Aland, Berlin-New York, 1988.
BLAß, F./DEBRUNNER, A., Grammatik des neutestamentlichen Griechisch, Bearb. von F.
Rehkopf, Göttingen, 1916.
LIDDELL, Henry George, SCOTT, Robert, A Greek-English Lexicon, revised and augmented
throughout by Sir Henry Stuart Jones, with a revised supplement, Clarendon Press, Oxford,
1996.
HAUBECK, Wilfrid & SIEBENTHAL, Heinrich von, Neuer sprachlicher Schlüssel zum
griechischen Neuen Testament, Matthäus – Offenbarung, Brunnen Verlag, Göttingen, 2007.
MENGE, H., Langenscheidts Taschenwörterbuch der griechischen und deutschen Sprache.
Erster Teil: Altgriechisch-Deutsch, Bearb. von K.-H. Schäfer u. B. Zimmermann, Berlin-
München-Wien-Zürich, 1988. 6. METZGER, Bruce M., A Textual Commentary on the Greek
New Testament, Second Edition, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1998
Ökumenisches Verzeichnis der biblischen Eigennamen nach den Loccumer Richtlinien, Hrsg.
von den katholischen Bischöfen Deutschlands, dem Rat der Evangelischen Kirche in
Deutschland und der Deutschen BibelgesellschaftEvangelisches Bibelwerk, neu Bearb. von J.
Lange, Stuttgart, 1981.
STRACK, H.L.I./BILLERBECK, P., Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und
Midrasch. IV,1: Exkurse zu einzelnen Stellen des Neuen Testaments. Abhandlungen zur
neutestamentlichen Theologie und Archäologie. 4. Exkurs: Das Passahmahl, München, 1956.
Theologische Realenzyklopädie (TRE), De Gruyter, Berlin/New York, vol. 1, 1977 şi vol. 35,
2003.
Theologische Realenzyklopädie. Abkürzungsverzeichnis, zusammengestellt von S.M.
Schwertner, Berlin-New York, 1994.
Abkürzungen Theologie und Religionswissenschaften nach RGG4 , Mohr Siebeck, Tübingen,
2007.
CARREZ Maurice / MOREL Francois, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. de
Gheorghe Badea, profesor de limbi clasice la Universitatea din Iaşi, SBIR, Bucureşti, 1999

Lucrări de specialitate, monografii

 în limba romană

TOFANĂ, Pr. Conf. Dr. Stelian, Introducere in Studiul Noului Testament. Volumul III:
Evangheliile după Luca si Ioan. Problema sinoptică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2001.
TOFANĂ, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Introducere in Studiul Noului Testament (vol. 2).
Evangheliile după Matei și Marcu. Documentul Quelle, Cluj-Napoca, 2002.

 traduse in limba romană

22
BROWN, Raymond E., FITZMYER, Joseph A., MURPHY, Roland E., Introducere si
comentariu la SFANTA SCRIPTURĂ, volumul I, Traducere si prelucrare pentru limba romană:
P. Dumitru Grosan, Galaxia Gutenberg, Targu Lăpus, 2005.

 în alte limbi

ATTRIDGE, Harold W., The Interpretation of Biblical History in the Antiquitates Judaicae of
Flavius JOSEPHUS, Scholars, Missoula, 1976.
AUNE, David E., The New Testament in its Literary Environment, Westminster, Philadelphia,
1987.
BADIA, L. F., The Qumran Baptism and John the Baptist’s Baptism, University Press of
America, Lanham, MD, 1980.
BARRETT, C. K., The Gospel According to St. John: An Introduction with Commentary and
Notes on the Greek Text, Westminster John Knox Press, Philadelphia, Penn., 1978.
BILDE, Per, Flavius JOSEPHUS Between Jerusalem and Rome, Sheffield Academic Press,
Sheffield, 1988.
BROWN, R., The Gospel According to John (I-XII): Introduction, Translation and Notes, The
Anchor Yale Bible, First Yale University Press, New Haven & London, 2008.
BROWN, Raymond Edward, An Introduction to the New Testament, Doubleday, New York,
1997.
BURY, J. B., The Ancient Greek Historians, Dover, New York, [1909] 1958.
CARSON, D. A., The Gospel According to John, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1991.
CHARLESWORTH, James H. (ed.), The Old Testament Pseudepigrapha. Vol. 1: Apocalyptic
Literature and Testaments, Doubleday, Garden City, 1983.
COHEN, Shaye J. D., JOSEPHUS in Galilee and Rome. His Vita and His Development as a
Historian, E. J. Brill, Leiden, 1979.
CULPEPPER, Alan R., The Johannine School, Sacra Pagina, Missoula, 1975.
DAVIES, W. D., ALLISON Jr D. C., The Gospel According to St. Matthew, vol. 1, ICC, Τ & Τ
Clark, Edinburgh, 1988.
DODD, C. H., The Interpretation of the Fourth Gospel, Cambridge University Press, Cambridge,
1953.
ERNST, von Joseph , Johannes der Taufer, W. de Gruyter, Berlin / New York, 1989.
FELDMAN, Louis H., JOSEPHUS and Modern Scholarship (1937-1980), W. de Gruyter, Berlin,
1984.
GUTHRIE, Donald, New Testament Introduction, IVP, Illinois, 1990.
HADAS-LEBEL, Mireille, Flavius JOSEPHUS: Eyewitness to Rome’s First-Century Conquest
of Judea, Maxwell Macmillan International, New York, 1993.
JEREMIAS, J., The Central Message of the New Testament, 1965.
JONES, Arnold H. M., The Herods of Judaea, Clarendon, Oxford, 1967.
KAZMIERSKI, Carl R., John the Baptist: Prophet and Evangelist, The Liturgical Press,
Collegeville, Minesota, 1996.
KEENER, C. S., The Gospel of John, Haendrickson, Peabody, Mass., 2003.
KOSTENBERGER, Andreas J., John, BECNT – Baker Exegetical Commentary on the New
Testament, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2004.
KRAELING, C. H., John the Baptist, Charles Scribner’s Sons, New York, 1951.

23
L’EPLATTENIER, Charles, l’Evangile de Jean, Labor Et Fides, 1993.
MASON, S., JOSEPHUS and the New Testament, Hendrickson Publishers, Peabody, Mass.,
1992.
MASON, Steve, Flavius JOSEPHUS on the Pharisees: A Composition-Critical Study, E. J. Brill,
Leiden, 1991.
MCKNIGHT, S., A Light Among the Gentiles, Fortress, Minneapolis, 1991.
MEEKS, Wayne A.,WILKEN, Robert L., Jews and Christians in Antioch in the First Four
Centuries of the Common Era, SBL Sources for Biblical Study 13, Scholars, Missoula, 1978.
MOLONEY, Francis J., The Gospel of John, Sacra Pagina, Collegeville, Minnesota, 1998.
MORRIS, L., The Gospel according to John, Revised Edition, NICNT – New International
Commentary on the New Testament, Eerdmans, Grand Rapids, 1995.
MURPHY, Catherine M., John the Baptist: Prophet of Purity for a New Age, The Liturgical
Press, Collegeville, Minesota, 2003.
NEUSNER, Jacob, From Politics to Piety: the Emergence of Pharisaic Judaism, Prentice-Hall,
Englewood Cliffs, N.J., 1973.
PEROWNE, Stewart, The Life and Times of Herod the Great, Hodder and Stoughton, London,
1956.
PINES, Shlomo, An Arabic Version of the Testimonium Flavianum and its Implications, Israel
Academy of Sciences and Humanities, Jerusalem, 1971.
RAJAK, Tessa, JOSEPHUS: The Historian and His Society, Duckworth, London,
1983.
RINGGREN, H., The Faith of Qumran, Fortress, Philadelphia, 1963.
SAFRAI, S. and STERN, M. (eds.), The Jewish People in the First Century, 2 vol., Compendia
Rerum Iudaicarum ad Novum Testamentum, Van Gorcum, Assen; Fortress, Philadelphia, 1987.
SALDARINI, Anthony J., Pharisees, Scribes and Sadducees in Palestinian Society, Michael
Glazier, Wilmington, 1988.
SCHURER, Emil, The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, rev. si ed. Geza
VERMES, Fergus MILLAR, Martin GOODMAN, Matthew BLACK; T. & T. Clark, Edinburgh,
1986–1987.
SCOBIE, Charles H. H., John the Baptist, SCM Press, London, 1964.
SIEVERS, Joseph, LEMBI, Gaia, (eds.), Joseph and Jewish History in Flavian Rome and
Beyond, Supplements to the Journal for the Study of Judaism 104, Brill, Leiden / Boston, 2005.
STERLING, Gregory E., Historiography and Self-Definition: Josephos, Luke – Acts and
Apologetic Historiography, Brill, Leiden / New York, 1992.
TAYLOR, J. E., The Immerser: John the Baptist Within Second Temple Judaism, Eerdmans,
Grand Rapids, 1997.
THACKERAY, H. St. John, JOSEPHUS: The Man and the Historian, Jewish Institute of
Religion, New York, 1929.
WEBB, Robert L., John the Baptizer and Prophet: A Socio-Historical Study, Sheffield Academic
Press, Sheffield, 1991.
WINK, W., John the Baptist in the Gospel Tradition, Cambridge University Press, Cambridge,
1968.
YAMASAKI, Gary, John the Baptist in Life and Death: Audience-Oriented Criticism of
Matthew's Narrative, JSNTSup 167, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1998.
ZEVINI, George, Commentaire spirituel de L’ Evangile de Jean, I, Mediaspaul, Paris, 1995

24
Studii si articole

 în limba romană

BUDE, pr. drd. Ioan, „Moartea Sfantului Ioan Botezătorul după Sfintele Evanghelii si după
istoricul Iosif Flaviu”, in S.T. XXXVIII (1986), nr. 4, pp. 66-78.
BUGA, pr. Ion, „Sfantul Ioan Botezătorul, primul martor public al Fiului lui Dumnezeu Cel
Intrupat”, in O. XLV (1983), nr. 1, pp. 73-82.
CARAZA, diac. Ioan, „Sfantul Ioan Botezătorul ― Inainte-Mergătorul Domnului nostru Iisus
Hristos”, in S.T. XLIX (1997), nr. 3-4, pp. 71-152.
COPĂCIANU, prof. Emanuel, „Ioan, proorocul deserturilor”, in M.B. XXV (1975), nr. 1-3, pp.
20-37.
DONOS, pr. Niculai, „Sfantul Ioan Botezătorul”, in M.M.S. XXXI (1955), nr. 1-2, pp. 1-10.
DRON, pr. C., „Capul lui Ioan Botezătorul”, in M.M. II (1926), nr. 9, pp. 186-188.
NEAGA, N. (recenzie), „P. Bratiotis ― Ioannes o Baptistes os profetes [Ioan Botezătorul ca
profet] (Atena, 1921)”, in R.T. XIX (1929), nr. 1, p. 33.
NEGOIłĂ, dr. T., „Pusnicul de la Iordan. Sfantul Ioan Botezătorul”, in R.T. XXX (1940), nr. 1-2,
pp. 59-65.
NEGOIłĂ, pr. Atanasie, „Sfantul Ioan Botezătorul a fost qumranit sau esenian?”, in S.T. XXVII
(1975), nr. 5-6, pp. 377-387.
RĂDULEANU, pr. prof. Boris, „Sfantul Ioan Botezătorul”, in G.B. XXXV (1976), nr. 7-8, pp.
725-742.
SIMEDREA, mitropolit Tit, „Sfantul Ioan Botezătorul in lumina descoperirilor de la Qumran”,
in S.T. X (1958), nr. 3-4, pp. 139-161.
TOFANĂ, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, „Hristologie, sacramentalitate si mariologie in Evanghelia
a IV-a cu specială privire la ≪episodul Cana≫ (Ioan 2,1-11)”, in Studia Universitatis Babes-
Bolyai. Theologia Ortodoxa 1-2 (1999), pp. 85-
104.
TOFANĂ, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, „Iisus – ≪Mielul lui Dumnezeu≫ in mărturia lui Ioan
Botezătorul (In 1,29) - o perspectivă a hristologiei ioaneice”, in Studia Universitatis Babes-
Bolyai. Theologia Ortodoxa 2 (2008), pp. 107-118.
TOFANĂ, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, „Sensurile jertfei Mielului Pascal”, in Studia Theologia
Orthodoxa 1 (1992), pp. 17-33.

 în alte limbi

AGOURIDIS, Savas, „The Theology of the Community of John the Baptist as a Factor in the
Development of the Fourth Gospel’s Christology”, in Deltio Biblikon Meleton 2 (1983), pp. 15-
23.
ALLISON, D. C., „Elijah Must Come First”, în JBL 103 (1984), pp. 256-258
ATTRIDGE, Harold W., „JOSEPHUS and his Works”, in STONE, Michael (ed.), Jewish
Writings of the Second-Temple Period, Compendia Rerum Iudaicarum ad Novum Testamentum
2.2, , Van Gorcum, Assen; Fortress, Philadelphia, 1984, pp. 185-232.

25
AXE, Anthony, „A Voice Crying in the Wilderness: the Biblical Hero in Opera with Specific
Reference to John the Baptist”, in Borders, Boundaries and the Bible (2002), pp. 307-333.
BARRETT, C. K., „The Lamb of God”, in NTS 1 (1954-1955), pp. 210-218.
BASTIAENSEN, Antoon A., „≪He must grow, I must diminish≫ (John 3:30): Augustine of
Hippo preaching on John the Baptist”, in F. Garcia Martinez and G.P. Luttikhuizen (eds.),
Jerusalem, Alexandria, Rome. Studies in Ancient Cultural Interaction in Honour of A. Hilhorst
(Supplements to JSJ), Leiden, 2003, pp. 13-26.
BAUCKHAM, Richard, „The Messianic Interpretation of Isa. 10:34 in the Dead See Scrolls, 2
Baruch and the Preaching of John the Baptist”, in Dead Sea Discoveries 2 (1995), 2, pp. 202-
216.
BROWN, Colin, „What was John the Baptist doing?”, in Bulletin for Biblical Research 7 (1997),
pp. 37-49.
BROWN, R. E., „John the Baptist in the Gospel of John”, in New Testament Essays, London,
1965, pp. 132-140.
BROWN, R., „Three Quotations from John the Baptist in the Gospel of John”, in CBQ 22
(1960), pp. 292-298.
CATCHPOLE, D., „John the Baptist, Jesus and the Parable of the Tares”, in SJT 31 (1978), pp.
557-570.
CORLEY, Jeremy, „The dishonoured prophet in John 4,44: John the Baptist foreshadowing
Jesus”, in VAN BELLE, G. (ed.), The death of Jesus in the Fourth Gospel, Bibliotheca
Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium 200, Peeters Publishers, Leuven, 2007, pp. 625-
634.
CROSSLEY, James G., „The Semitic background to repentance in the teaching of John the
Baptist and Jesus” , in Journal for the Study of the Historical Jesus 2 (2004), 2, pp. 138-157.
DATEMA, Cornelis, „A homily on John the Baptist attributed to Aetius, presbyter of
Constantinople”, in Analecta Bollandiana 104 (1986), 3 / 4, pp. 383-402.
DAVIES, Stevan L., „John the Baptist and Essene Kashruth”, in NTS 29 (1983), 4, pp. 569-571.
DELORME, Jean, „John the Baptist's head - the word perverted: a reading of a narrative (Mark
6:14-29)”, in Semeia (1998), 81, pp. 115-129.
DURAN, Nicole W., „Return of the Disembodied or How John the Baptist Lost His Head”, in
Gary A. PHILLIPS, Nicole Wilkinson DURAN (eds.), Reading Communities Reading Scripture:
Essays in Honor of Daniel Patte, Trinity Press International, Harrisburg, 2002, pp. 277-291.
FAIERSTEIN, Μ. M., „Why Do the Scribes Say That Elijah Must Come First?”, in JBL 100
(1981), pp. 75-86.
FITZMYER, J. A., „More About Elijah Coming First”, in JBL 104 (1985), pp. 295-296.
GUTING, Eberhard W., „The relevance of literary criticism for the text of the New Testament: a
study of Mark's traditions on John the Baptist”, in D. G. K.
TAYLOR (ed.), Studies in the Early Text of the Gospels and Acts, The papers of the first
Birmingham Colloquim on the Textual Criticism of New Testament, University of Birmingham,
Birmingham, 1999, pp. 142-167.
GUYENOT, Laurent, „A New Perspective on John the Baptist's Failure to Support Jesus”, in The
Downside Review 114 (1996), 395, pp. 129-152.
HAEMIG, Mary J., „The other John in John: Luther and Eck on John the Baptist (John 1:19-
28)”, in Word and World 21 (2001), 4, pp. 377-384.

26
HOLLENBACH, Paul W., „John the Baptist”, in David Noel FREEDMAN (ed.), The Anchor
Bible Dictionary, vol. 3, Doubleday, New York, 1992, pp. 887-899.
HOULDEN, J. L., „John the Baptist”, in R. J. COGGINS & J. L. HOULDEN (eds.), A
Dictionary of Biblical Interpretation, SCM Press / Trinity Press International, London, 1990, pp.
359-361.
HUI, Archie W., „John the Baptist and Spirit-baptism”, in EQ 71 (1999), 2, pp. 99- 115.
HUTCHISON, John C., „Was John the Baptist an Essene from Qumran?”, in Bibliotheca Sacra
159 (2002) 634, pp. 187-200.
JEREMIAS, J., art. „Ἡλ(ε)ίας”, in TDNT 2, pp. 928-941.
JOYNES, Christine E., „Question of identity: ≪Who do people say that I am?≫ Elijah, John the
Baptist and Jesus in Mark's Gospel”, in Christopher ROWLAND (ed.), Understanding, Studying
and Reading Liter: New Testament Essays in Honour of John Ashton, JSNTS 153, Sheffield
Academic Press, Sheffield, 1998, pp. 15-29.
JOYNES, Christine E., „The returned Elijah? John the Baptist's angelic identity in the Gospel of
Mark”, in SJT 58 (2005), 4, pp. 455-467.
KAZMIERSKI, Carl R., „The stones of Abraham: John the Baptist and the end of Torah (Matt
3,7-10 par. Luke 3,7-9)”, in Biblica 68 (1987), 1, pp. 22-40.
KELHOFFER, James A., „≪Locusts and wild honey≫ (Mk 1.6c and Mt. 3.4c): the status
quaestionis concerning the diet of John the Baptist” in Currents in Biblical Research, 2 (2003),
1, pp. 104-127.
KELHOFFER, James A., „Did John the Baptist eat like a former Essene? Locust-Eating in the
Ancient Near East and at Qumran”, in Dead Sea Discoveries 11 (2004), 3, pp. 293-314.
KILGALLEN, John J., „John the Baptist, the sinful woman, and the pharisee”, in JBL 104
(1985), 4, pp. 675-679.
KINMAN, Brent, „Luke’s Exoneration of John the Baptist”, in The Journal of Theological
Studies 44 (1993), 2, pp. 595-598.
KRENTZ, Edgar, „None Greater among Those Born from Women: John the Baptist in the
Gospel of Matthew”, in Currents in Theology and Mission 10 (1983), 6, pp. 333-338.
LAMBRECHT, Jan, „John the Baptist and Jesus in Mark 1.1-15. Markan redaction of Q?”, in
NTS 38 (1992), 3, pp. 357-384.
LEON-DUFOUR, X., „Trois Chiasmes Johanniques”, in NTS 7 (1960–61), pp. 249-255.
LUPIERI, Edmondo, „≪The law and the prophets were until John≫: John the Baptist between
Jewish halakhot and Christian history of salvation”, in Neotestamentica 35(2001), 1/2, pp. 49-56.
MACDONALD, James I., „What Did You Go Out to See? John the Baptist, the Scrolls and Late
Second Temple Judaism”, in Timothy H. LIM (ed.), The Dead Sea Scrolls in their Historical
Context, T&T Clarck, London / New York, 2000, pp. 53-64.
MACLEOD, David J., „The Witness of John the Baptist to the Word: John 1:6-9”, in Bibliotheca
Sacra 160 (2003), 639, pp. 305-320.
MARCUS, Joel, „John the Baptist and Jesus”, in Alan J. AVERY-PECK, Daniel
HARRINGTON, Jacob NEUSNER, When Judaism and Christianity began: Essays in Memory
of Anthony J. Saldarini, Supplements to the JSJ 85, Brill, Boston, 2004, pp. 179-197.
MASON, Steve, „Fire, Water, and Spirit: John the Baptist and the Tyranny of Canon,” in Studies
in Religion/Sciences Religieuses 21 (1992), 2, pp. 163-180.
MCCOWN, C. C., „The Scene of John's Ministry and Its Relation to the Purpose and Outcome
of His Mission”, in JBL 59 (1940), pp. 113-131.

27
MEIER, John P., „John the Baptist in JOSEPHUS: philology and exegesis”, in JBL 111 (1992),
2, pp. 225-237.
MERWE, Dirk G. van der, „The historical and theological significance of John the Baptist as he
is portrayed in John 1”, in Neotestamentica 33 (1999), 2, pp. 267-292.
MILLER, James E., „The Birth of John the Baptist and the Gospel to the Gentiles”, in Andrews
University Seminary Studies 31 (1993), 3, pp. 195-197.
MURPHY-O’CONNOR, Jerome, „John the Baptist and Jesus: history and hypotheses”, in NTS
36 (1990), 3, pp. 359-374.
MURPHY-O’CONNOR, Jerome: „Sites associated with John the Baptist”, in Revue Biblique
112 (2005), 2, pp. 253-266.
NEIRYNCK, Frans, „The First Synoptic Pericope: the Appearance of John the Baptist in Q?”, in
Ephemerides Theologicae Lovanienses 72 (1996), 1, pp. 41-74.
NIESE, Benedictus, „JOSEPHUS”, in Encyclopaedia of Religion and Etichs, vol. 7, 1924, pp.
569-579.
NIP, Renee, „The arm of St John the Baptist”, in Hagiographica 11 (2004), pp. 67-79.
NOORT, Edward: „Βεθαβαρα τὸ τοῦ άγίου 'Ιωάννου τοῦ Βαπτίσματος. Remarks about storied
places at the Jordan, John the Baptist and the Madaba Mosaic Map”, in F. Garcia MARTINEZ
and G. P. LUTTIKHUIZEN (eds.), Jerusalem, Alexandria, Rome. Studies in Ancient Cultural
Interaction in Honour of A. Hilhorst (Supplements to JSJ), Leiden, 2003, pp. 221-241.
NORTJE, S.J., „John the Baptist and the Resurrection Traditions in the Gospels”, in
Neotestamentica 23 (1989), 2, pp. 349-358.
PARKER, Pierson, Bethany beyond Jordan, in JBL 74 (1955), 4, pp. 256-261.
POTTERIEM, I. de la, „Ecco l’Angelo di Dio”, in BibQr 1 (1958), pp. 131-134.
PRYOR, John W., „John the Baptist and Jesus: Tradition and Text in John 3.25”, in JSNT
(1997), 66, pp. 15-26.
PUSEY, K., „Jewish Proselyte Baptism”, in ExpT 95 (1983-1984), pp. 141-145.
REICKE, B., „The Historical Setting of John's Baptism” in E. P. Sanders (ed.), Jesus, the
Gospels and the Church, Mercer University Press, Macon, GA, 1987, pp. 209-224.
RIESNER, R., „Bethany Beyond Jordan (Jn 1,28), Topography, Theology and History in the
Fourth Gospel”, in TynB 38 (1987), pp. 29-63.
SANDMEL, Samuel, „Herod (Family)”, in Interpreter’s Dictionary of the Bible, vol. 2, pp. 584-
594.
SANDY, D.B., „John the Baptist’s ≪Lamb of God≫ Affirmation in Its Canonical and
Apocalyptic Milieu”, in JETS 34 (1991), 4, pp. 447-460.
SCHWARTZ, Daniel R., „On Quirinus, John the Baptist, the Benedictus, Melchizedek, Qumran
and Ephesus”, in Revue de Qumran 13 (1988), 1 / 4, pp. 635-646.
SCHWARTZ, Joshua J., „John the Baptist, the Wilderness and the Samaritan Mission”, in
Gershon Galil and Moshe Weinfeld (eds.), Studies in Historical Geography and Biblical
Historiography, Supplements to Vetus Testamentum 81, Brill, Leiden / Boston, 2000, pp. 104-
117.
TAYLOR, Joan E., „A graffito depicting John the Baptist in Nazareth?”, in PalestineExploration
Quarterly 119 (1987), 2, pp. 142-148.
TAYLOR, Joan E., „John the Baptist and the Essenes”, in JJS 47 (1996), 2, pp. 256- 285.
TAYLOR, Τ. M., „The Beginnings of Jewish Proselyte Baptism”, in NTS 2 (1955- 1956), pp.
193-198.

28
WEBB, Robert L., „JOSEPHUS on John the Baptist: Jewish Antiquities 18.116-119”, in Forum
2 (1999), 1, pp. 141-168.
WEBB, Robert L., „The activity of John the Baptist's expected figure at the threshing floor
(Matthew 3.12 = Luke 3.17)”, in JSNT (1991), 43, pp. 103-111.
WRIGHT, Benjamin G. „A previously unnoticed Greek variant of Matt 16:14: ≪Some say John
the Baptist≫”, in JBL 105 (1986), 4, pp. 694-697.
WITHERINGTON, B., „John the Baptist”, in Joel B. GREEN, Scot MCGNIGHT (eds.),
Dictionary of Jesus and the Gospels, IVP, Downers Grove, Ill. / Leicester, 1992, pp. 383-391

29
 Aretas IV
King of Arabia

Phasaelis Herod Antipas

Simon Boethus Antipater Cypros

Alexander I Alexandra
(High Priest) the Idumaean (Nabatean)

Aristobulus III
d. 35 BCE

Pheroras
Cleopatra Mariamne I Malthace Herod
Doris Mariamne II Salome I Phasael
of Jerusalem d. 29 BCE (Samaritan) the Great

30
 Joseph

Alexander II
d. 7 BCE

Berenice Aristobulus IV
(daughter ofSalome I) d. 7 BCE

Olympias

Herod II Herodias Herod Antipas Mariamne III Herod Archelaus Glaphyra

Joseph ben

31
 Joseph

Philip the
Aristobulus of
Tetrarch Salome
Chalcis
d. 34 CE

Antipater
II
d. 4 BCE

32