REVENIREA LA CONCEPȚIA ADVENTISTĂ DESPRE

VIAȚA ȘI MISIUNEA

BISERICII LOCALE

Russell C. Burrill
 CUVÂNT ÎNAINTE

Revenirea la concepția adventistă despre viața și misiunea bisericii locale este una dintre
cele mai mari provocări adresate de către Dr. Russell C. Burrill Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea. Ea se înscrie în același cadru istoric și teologic specific și volumelor anterioare, precum –
Revoluționarea bisericii secolului 21 (1997) și, cât și unui volum în curs de apariție, –
Reaprinderea unei pasiuni pierdute: recrearea mișcării de plantare de biserici (1999).
Dr. Burrill descoperă în Noul Testament o biserică a cărei existență a fost condiționată de
mandatul ei misionar. Ținta acestei strategii misionare era plantarea de biserici. Clerul era format
din predicatori itineranți. Ei plantau adunări non-dependente de pastori, care creșteau și se
multiplicau sub conducerea laicilor. Rezultatul a fost răspândirea rapidă a creștinismului în toată
lumea cunoscută atunci.
Una dintre cele mai valoroase contribuții ale autorului în Refacerea concepției adventiste
este revizuirea atentă a unui capitol aproape uitat, referitor la strategia de creștere a Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea. Urmând îndeaproape modelul apostolic, până în primele decade ale
secolului 20, pastorii adventiști lucrau în principal ca evangheliști itineranți și plantatori de biserici
și nu aveau în grija lor bisericile locale. Fiecare adunare purta singură grija membrilor ei, iar
„întâlnirile sociale" aveau un rol semnificativ. În timpul acelei perioade, Biserica Adventistă a
cunoscut cea mai rapidă rată de creștere.
Cartea se încheie cu o chemare adresata Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea de a reface
rădăcinile sale biblice și istorice, centrate pe misiune. Ceea ce nu înseamnă a face un efort inutil
de a da ceasul înapoi. Cu sensibilitate și realism, Dr. Burrill sugerează o strategie care să îi
implice și pe cei care poate că nu înțeleg complet subiectul în discuție.
Dr. Burrill este unul dintre liderii adventiști ai gândirii și practicii pe tema creșterii bisericii
și a plantării de biserici. Cu scopul de a reveni la concepția adventistă, el ne cheamă să privim din
nou la misiunea bisericii, așa cum o vedeau fondatorii ei.

Berrien Springs, Michigan Werner Vyhmeister, Dean

Noiembrie, 1998 SDA Theological Seminary

Andrews University

2
 - INTRODUCERE–

Cu aproape două mii de ani în urmă, un grup de unsprezece ucenici

șovăitori s-a întâlnit cu Isus pe un munte, cu puțin înainte de înălțarea Sa la cer.
Acolo Isus le-a lăsat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Marea Trimitere
(Mat. 28:16-20). Dând ascultare acestei trimiteri, timp de o sută de ani acei primi
ucenici au făcut noi ucenici în fiecare națiune pe care ei o cunoșteau atunci.
Astăzi, mulți dintre cei care pretind că sunt urmași ai lui Isus, oferă o
atenție neînsemnată mandatului acestei Mari Trimiteri. Bisericile trăiesc fără să se
preocupe în mod real de aceasta lucrare. De multe ori, ele par să existe doar
pentru perpetuarea de sine. În cele mai bune cazuri se manifestă încercări
sporadice de a face noi ucenici.
În același mod, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea s-a ridicat la mijlocul
secolului nouăsprezece cu un mandat misionar clar, pentru a proclama solia ei
unică către cele mai îndepărtate colțuri ale planetei Pamânt. Cu un zel de
nestăvilit, ei au străbătut globul pământesc și au plantat adventismul în lumea
largă, în decursul a patruzeci de ani de la data organizării lor. Biserica Adventistă
și-a continuat creșterea explozivă în tot secolul douăzeci, ajungând la o rată de
creștere de 7 procente pe an în medie, ceea ce a făcut ca astăzi să existe zece
milioane de membri. Când însă analizăm creșterea Bisericii Adventiste,
descoperim imediat că aceasta este inegală. În lumea a treia creșterea este
explozivă, cu o rată de 10 până la 15 procente pe an, în timp ce în America de
Nord, în Europa și Australia (națiunile occidentului), creșterea este de doar 2
procente pe an.
Statisticile de la începutul Bisericii Adventiste din America de Nord
reflectau dedicarea profundă a membrilor, în timp ce astăzi, în America de Nord,

3
statisticile sunt în mare măsură umflate. Din totalul membrilor, mai puțin de
jumătate participă în mod regulat la biserică. În contrast, bisericile din lumea a
treia se pot lăuda cu o participare mai mare decât numărul de membri, în multe
zone.
Biserica Adventistă din America de Nord a devenit foarte dependentă de
pastor, pe când cele mai multe biserici din lumea a treia nu au pastori stabili. De
fapt, cei mai mulți pastori de aici au în grijă de la treizeci până la patruzeci de
biserici. Necesitatea a făcut ca aceste biserici să se afle sub autoritatea și
conducerea laicilor, în contrast cu modelul dependenței de pastor al Americii de
Nord și al altor națiuni vestice.
Scopul acestei disertații este acela de a examina fundamentele biblice pe
care Biserica Adventistă și-a construit eclesiologia. Vom acorda o atenție specială
misiunii biblice încredințate bisericii, rolului clerului în realizarea acestei misiuni, și
rolului laicilor atât în lucrarea misionară, cât și în asistarea celorlalți membri. Pe
lângă acestea, vom analiza adventismul timpuriu, pentru a descoperi care era
eclesiologia Bisericii Adventiste de început și relația acesteia cu înțelegerea
lucrării misionare, a rolului pastoral și a asistării membrilor.
Pornind de la principiile descoperite în Biblie și în istorie, disertația va
încerca să propună un model pentru bisericile adventiste din secolul douăzeci și
unu. Acest model va avea rădăcini biblice și istorice. El preconizează o biserică
orientată spre misiune, aflată sub autoritate laică și independentă de cler în ceea
ce privește asistarea membrilor.
În prezent, adventismul nord-american își reexaminează cu seriozitate
funcția evanghelistică, încercând să devină din nou o biserică orientată spre
misiune. La întâlnirile de la sfârșitul anului 1996, Diviziunea America de Nord a
oferit aproape trei zile pentru a discuta și analiza modalitățile prin care Biserica
din America de Nord ar putea deveni o mișcare de plantare de biserici. Structura
prezentă a bisericii face acest lucru dificil de realizat. Modalitatea actuală de
distribuire a fondurilor favorizează menținerea status-quo-ului bisericilor. În ciuda
obstacolelor aparent insurmontabile, a fost exprimată consacrarea bisericii pentru

4
a deveni din nou o mișcare a plantării de biserici.
În contextul disponibilizării de fonduri pentru plantarea de biserici,
redefinirea rolului clerului a fost de asemenea un punct care a cucerit atenția.
Redefinirea acestui rol face din clerici mai degrabă instructori / îndrumători,
decât purtători de grijă. Acesta rol seamănă mai degrabă cel al clericilor din
lumea a treia, decât cu cel specific modelului instituțional, existent în cele mai
multe comunități occidentale. În timp ce în prezent sunt puțini aceia care ar
concepe ca un pastor să aibă 30-40 de biserici, mulți acceptă ideea că bisericile
vor fi mai puțin dependente de pastori și mai mult centrate pe laici.
Având în vedere dependența accentuată a adventismului de Scriptură, ca
singura regulă de credință și practică, precum și dedicarea profundă pentru
misiune, modelul sugerat în această disertație, deși cere mult, este realizabil.
Credința sinceră a autorului este că adventismul din America de Nord poate
deveni din nou centrat pe misiune, non-dependent pastoral, cu o exercitare a
autorității laice în biserica locală. Speranța autorului este că aceasta disertație să
fie de ajutor pentru ca biserica să își confirme încă o data centrarea pe misiune,
ca o organizație a plantării de biserici. Nevoia de a câștiga milioanele de oameni
ale Americii care nu mai frecventează nici o biserică, ar trebui să propulseze
biserica din nou spre îndeplinirea mandatului Marii Trimiteri dat de Dumnezeu.
Pe scurt, scopul acestei disertații este acela de a defini clar misiunea
Biserici Adventiste de Ziua a Șaptea, atât din punct de vedere biblic, cât și istoric,
și de a analiza eclesiologia pe baza căreia această misiune a fost realizată în
cadrul mișcării adventiste de început. Modelul dezvoltat din aceste rădăcini
biblice și istorice va ajuta Biserica Adventistă din America de Nord a secolului
următor să devină o biserică preocupată cu adevărat de cei pierduți, integrându-i
într-o părtășie adventistă plină de dragoste, pentru ca în cele din urmă, să îi vadă
mântuiți în împărăția lui Dumnezeu. Modelul dezvoltat aici prevede existența
unor biserici adventiste în toata America de Nord, care să fie non-dependente de
pastori, făcând ucenici în orice grup posibil.

5
 - PARTEA ÎNTÂI –

MISIUNEA BISERICII ADVENTISTE

DE ZIUA A ŞAPTEA
 - CAPITOLUL 1 –

MAREA TRIMITERE, CA FUNDAMENT AL MISIUNII

„Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, în muntele unde le

spusese Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.
Isus s-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: ‘Toată puterea Mi-a fost dată în
cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-
am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin.”
Mat. 28:16-20

Aşa şi-a încheiat Isus umblarea pe pământ, conform relatării lui Matei. În
acest mandat încredinţat ucenicilor, Isus trasează scenariul pentru tot ce
urmează să se întâmple în biserica nou-născută pe care El o întemeiase prin
acţiunile Sale.

ÎNTÂIETATEA MARII TRIMITERI

Marea Trimitere stă ca o „Magna Carta” a bisericii creştine. Este raţiunea

existenţei sale. Este numită „Marea trimitere” pentru a arăta măreţia acestei
misiunii. Ea este atotcuprinzătoare. Frederick Bruner observă cei cinci „tot”
conţinuţi de această trimitere: „Toată [pasa] puterea”, „toate [panta] neamurile”,
„în numele [a tot Dumnezeul]”, „tot [panta] ce v-am poruncit”, „cu voi în toate
[pasas] zilele”.1
Această scenă de pe munte aminteşte de o alta asemănătoare,
desfăşurată cu cincisprezece secole mai devreme, când Iehova i-a adunat într-o

1
Frederick Dale Bruner, Matthew, vol. 2, The Churchbook, Matthew 13-28 (Dallas:Word, 1990), 1904.

2
naţiune pe sclavii de-abia eliberaţi, la Muntele Sinai. Acolo a fost locul unde
Dumnezeu a vorbit şi l-a mandatat pe Israel să fie poporul Său şi să audă legea
Sa. Isus îl mandatează acum pe noul Israel. Isus Cel Înviat nu a venit la ei
pentru a le dovedi că a înviat din morţi, ci mai degrabă pentru a le arăta că
starea lui de „înviat din morţi” Îi dă autoritatea de a face această trimitere. 2
Această imagine nouă a unui Isus cu autoritate îi face pe ucenici să se
plece în adoraţie faţă de El. Cu toate acestea, în mod surprinzător, printre aceşti
ucenici au fost unii care s-au îndoit.3 Nu oricine era pregătit să se închine
înaintea Lui. Nu doar Toma s-a îndoit de învierea Domnului său; printre cei
unsprezece au existat şi alţii care s-au îndoit în ziua înălţării. Atunci când Isus
apare în faţa acestui grup de ucenici, care îl adoră şi se îndoiesc în acelaşi timp,
El nu îi ignoră pe cei care se îndoiesc, ci li se adresează şi lor. El vine la ei în
starea în care sunt, de adorare şi îndoială. Ceea ce dovedeşte că Isus îi acceptă
pe oameni aşa cum sunt, chiar şi când au îndoieli şi situaţii nerezolvate. Isus nu
pretinde că cel care primeşte Marea Trimitere trebuie să aibă o credinţă matură.
Toţi I se pot închina şi toţi pot fi ucenici, pentru a face alţi ucenici. 4 Isus vine
pentru a da Marea Trimitere nu doar ucenicilor care cred, ci şi ucenicilor care se
îndoiesc.
Văzându-L pe Domnul înviat, ucenicii ascultă literă cu literă de cuvintele
Sale aproape incredibile: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ”
(Mat. 28:18). Acum Isus nu se adresează ucenicilor la fel ca înainte, când a
întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Mat 16:13) El declară acum
că are autoritate absolută în cer şi pe pământ. Autoritatea Lui nu este parţială;
autoritatea Sa este totală. Isus pretinde acum că este şeful executiv al
universului.5 Este declaraţia pe care Isus a făcut-o cu cea mai mare autoritate, în
decursul întregii Sale lucrări pe pământ.

2
Mat. 28:18.
3
Mat. 28:17.
4
Bruner, 1094.
5
Ibid.

3
 Dumnezeu S-a descoperit mai întâi pe Muntele Sinai în puterea tunetului,
pentru a accentua puterea şi autoritatea Sa. Isus readuce în atenţie această
scenă, prin mandatarea bisericii Sale din Noul Testament. Nu Isus, ci Isus Cel
învestit cu autoritate, este Cel care rosteşte Marea Trimitere. Această
manifestare puternică a autorităţii lui Isus este suficientă pentru a da forţă
trimiterii. Ea nu poate fi tratată cu uşurinţă. Nu este doar o poruncă printre
multele porunci date de Isus, ci este într-un anume sens porunca lui Isus, pentru
că ea cuprinde toate celelalte porunci ale Sale. A fi credincios în acest aspect
înseamnă a fi credincios faţă de tot ceea ce a poruncit Isus. A nu asculta de
această trimitere, înseamnă a nu respecta autoritatea lui Isus, şeful executiv al
universului. Nu îndrăznim să fim indiferenţi faţă de misiunea dată de Isus, Cel
care deţine autoritatea deplină, completă şi ultimă.
După ce S-a declarat pe Sine ca fiind unicul posesor al autorităţii ultime,
Isus prezintă apoi trimiterea divină din versul 19. Porunca pare incredibilă. Cum
ar putea un grup mic de unsprezece oameni apăsaţi de sărăcie, pe jumătate
încrezători, pe jumătate cuprinşi de îndoială, să realizeze vreodată un proiect aşa
de mare – acela de a face ucenici în toate neamurile? Singurul mod prin care ar
fi putut face acest lucru era prin puterea lui Isus, care are autoritate asupra
tuturor lucrurilor.
Declararea autorităţii divine din versetul optsprezece justifică
îndrăzneala internaţionalismului din versetul nouăsprezece. „Puterea pe
care o are Isus asupra lumii (v. 18) reprezintă fundamentul apelului Său
pentru misiune în toată lumea, [v. 19]” (K1., 232; cf. Sand, 798). Isus
este plenipotenţiarul întregului univers, iar ucenicii merg să
propovăduiască acest lucru.6

De aceea, rădăcinile lucrării misionare sunt profund implantate în natura

profund divină a lui Isus Hristos, ca Domn absolut, atât al cerului cât şi al
pământului. Raţiunea misiunii dată de Hristos de a merge la toate neamurile

4
poate fi înţeleasă numai în cadrul imaginii unui Domn înviat, care a biruit
moartea. Valorare acestei trimiteri stă în certitudinea faptului că acelaşi Isus le va
oferi puterea şi mijloacele pentru realizarea ei. De aceea, El declară la finalul
trimiterii că va fi cu ei până la sfârşitul veacului (v. 20). Faptul de a fi cu ei este
pentru binele neamurilor care trebuie câştigate. Nu este o însoţire
necondiţionată, ci condiţionată de faptul de a merge pentru a face ucenici.7
Ucenicii nu erau trimişi să meargă pur şi simplu la neamuri; ei mergeau
„pentru că” Hristos deţinea întreaga autoritate asupra neamurilor. Ei nu trebuia
să plece în această misiune fără însoţirea Celui Care are toată autoritatea.
Inerentă Marii Trimiteri este făgăduinţa Duhului Sfânt, care urma să se manifeste
deplin la Cincizecime.
Ceilalţi scriitori ai evangheliilor sinoptice pun un accent mai mare pe
însoţirea ucenicilor de către Duhului Sfânt, atunci când ei merg să împlinească
misiunea dată de Hristos. Chiar dacă relatarea lui Marcu nu deţine o autenticitate
deplină, ea merge în paralel cu interpretarea lui Matei, care accentuează şi mai
puternic ideea prezenţei Duhului. Marcu nu prezintă declaraţia lui Isus că I-a fost
dată toată autoritatea, dar prezintă faptul că ucenicii lui Isus au de îndeplinit o
misiune plină de autoritate, autentificată de semnele care îi însoţesc în această
misiune. Tot Marcu Îl prezintă pe Isus împreună cu ucenicii, trimiţându-i să
realizeze misiunea prin puterea autorităţii Sale, şi nu în puterea umană.
Relatarea lui Luca conţine şi ea promisiunea puterii Duhului, pentru a-i
însoţi pe ucenici atunci când merg la oameni. Fiecare dintre evangheliile sinoptice
conţine această idee legată de Marea Trimitere: puterea Duhului Sfânt, pentru a
face posibilă împlinirea misiunii dată de Domnul Cel Înviat. De fapt, puterea
Duhului era aşa de necesară pentru îndeplinirea misiunii, încât Isus a poruncit
ucenicilor să aştepte până ce vor primi această putere, înainte de a merge la
neamuri prin autoritatea Sa.8

6
Ibid., 1096.
7
Ibid., 1106.
8
Marc. 16:14-20; Luca 24:44-50; Luca 24:49.

5
 PRODUSUL MARII TRIMITERI

Mandatul dat de Isus este mult diferit de mandatul ce fusese dat lui Israel.
Poporul Israel trebuia să formeze o comunitate socială plină de grijă faţă de
membrii ei, reflectându-L astfel pe adevăratul Dumnezeu. Ei au fost aşezaţi la
întretăierea civilizaţiilor, astfel încât neamurile puteau veni la ei să înveţe despre
adevăratul Dumnezeu. În contrast cu situaţia în care neamurile veneau la Israel,
Hristos trimite pe noul Israel să meargă la toate neamurile:
„Accentul în Vechiul Testament nu cade pe ieşirea lui Israel în lume
pentru misiune, ci pe venirea neamurilor la Ierusalim. Impresionate de
faptul că Israel are un Dumnezeu unic şi plin de slavă, prezent în mijlocul
poporului Său, ele veneau să aducă omagiu unui Dumnezeu străin lor, nu
constrânse de cei ce i-ar fi cucerit, ci convinse de legământul pe care
Dumnezeu l-a făcut cu Israel şi pe care îl extinde către lumea toată.”9

Unii dintre cei care au scris pe tema creşterii bisericii au sugerat că

accentul ar trebui să cadă pe a face ucenici şi nu pe a merge la neamuri. Ei au
considerat că biserica s-a concentrat prea mult pe trimitere, uitând facerea de
ucenici. Ceea ce pare a fi adevărat, dar trebuie să existe armonie cu textul biblic,
care pare să accentueze mai mult trimiterea, decât facerea de ucenici. 10 Acest
lucru nu diminuează scopul de a face ucenici, dar el se realizează mai degrabă
prin procesul ieşirii în lume, decât aşteptând ca lumea să vină în biserică, aşa
cum se întâmpla în paradigma Vechiului Testament.
Tendinţa bisericii a fost şi este aceea de a se mulţumi cu ceea ce a
realizat, renunţând să mai meargă în lume. Isus nu ar fi putut să enunţe un

9
Eddie Gibbs, I believe in Church Growth (Eu cred în creşterea bisericii), (London: Hodder & Stoughton,
1992), 33.

6
imperativ mai puternic decât acela care apare în Marea Trimitere. El cere ca
ucenicii Săi să meargă:
Pentru că imperativul verbului (poreuthentes) este folosit în alte trei
locuri în Evanghelie, pentru a mandata poporul să meargă (2:8; 11:4;
28:7), îndemnul de a merge este porunca de a fi dinamici, şi nu doar un
fapt auxiliar. (Astfel, termenul poreuthentes nu trebuie tradus prin “când
veţi merge”; el este o parte a poruncii misionare şi înseamnă “mergeţi!”)
Pentru că Isus este Domn, ucenicii ar trebui să ia decizii curajoase, să iasă
pentru a câştiga oameni şi să caute moduri de a intra în contact cu
oamenii.11

Aceasta nu este o poruncă pe care ucenicii lui Isus să o poată ignora. Ei

nu sunt rugaţi să meargă la toate neamurile; lor li se porunceşte să meargă, şi
aceasta este o urgenţă. Alte pasaje indică faptul că ei trebuia să aştepte puterea,
dar această aşteptare trebuia să dureze doar zece zile. După aceea, a avut loc
Cincizecimea, Duhul Sfânt s-a coborât, iar puterea pentru îndeplinirea misiunii a
fost dată bisericii. Nu mai era nici un motiv pentru aşteptare. Puterea care
coborâse la Cincizecime era acum pe deplin la dispoziţia ucenicilor. De aceea,
urgenţa Marii Trimiteri constrângea acum biserica să se implice în misiunea dată
de Hristos.
Care este această misiune? Conform trimiterii, ea este facerea de ucenici,
botezarea lor şi învăţarea lor cu privire la tot ce a poruncit Isus. Misiunea
descrisă în această trimitere se centrează în jurul acestor trei lucrări: ucenicie,
botez, şi învăţare. Misiunea nu este complet îndeplinită atâta timp cât toate
aceste trei lucrări nu sunt realizate. Doar atunci când biserica urmează acest
mandat în trei puncte, ea poate pretinde că împlineşte misiunea evangheliei.
Astfel, dacă biserica botează oameni fără să-i facă ucenici, sau fără să-i înveţe,

10
Robert E. Logan, Beyond Church Growth: Action Plans for Developing a Dynamic Church (În spatele
creşterii bisericii: planuri de acţiune pentru o dezvoltare dinamică a bisericii) (Grand Rapids: Revell,
1994), 96.
11
Bruner, 1096.

7
ea este neascultătoare faţă de Hristos. Dacă o biserică face ucenici, dar nu îi
botează, este la fel de neascultătoare. Dacă o biserică îi învaţă pe oameni
poruncile lui Hristos, dar nu face din ei ucenici şi nu îi botează, ea tot nu Îl
urmează pe Hristos. Chiar dacă o biserică face din oameni ucenici şi îi botează,
dar nu continuă să îi înveţe poruncile lui Hristos, ea este neascultătoare faţă de
Hristos. Ţinta acestei porunci este cuprinzătoare. Ea impune crearea unei biserici
reproducătoare, având ucenici puternici, şi nu creştini pe jumătate convertiţi.
Se pare că porunca Domnului nostru a fost greşit înţeleasă, şi ea încă este
cel mai adesea greşit înţeleasă în creştinismul modern. Biserica a eşuat în mod
lamentabil să împlinească Marea Trimitere, nu pentru că ea nu a predicat şi nu a
botezat pe oameni cu credincioşie, ci pentru că ea nu a văzut necesitatea
absolută de a realiza toate cele trei acţiuni.
Originea bisericii este legată de această trimitere făcută de Hristos; sursa
puterii pentru împlinirea mandatului se află la Cincizecime. Cincizecimea în ea
însăşi, separată de Marea Trimitere, duce de multe ori la o folosire egoistă a
Duhului, iar Duhul nu mai este căutat pentru puterea necesară ca biserica să
îndeplinească misiunea dată de Isus. Deşi nu încearcă să diminueze importanţa
Marii Trimiteri, Ray Anderson consideră că Cincizecimea este mai importantă în
cadrul teologiei misiunii, faţă de Marea Trimitere:
Cincizecimea este sursa teologiei misiunii bisericii, la fel cum
teologia misiunii este sursa teologiei bisericii. Ceea ce înseamnă că o
teologie a bisericii apare în urma misiunii, acea misiune venită de la
Dumnezeu, începută prin Israel şi împlinită în Hristos. Aceasta înseamnă
că misiunea are o prioritate teologică în determinarea naturii bisericii şi a
relaţiei acesteia cu misiunea lui Dumnezeu faţă de întreaga lume.
Boer argumentează persuasiv că Cincizecimea, şi nu Marea
Trimitere, a fost un element conştient al gândirii misionare a bisericii de la
început. Acest argument este în contrast cu cele mai multe concepţii

8
 moderne asupra misiunii, care încearcă să lege imperativul misionar al
bisericii mai mult de Marea Trimitere, decât de Cincizecime. 12

În timp ce accentul pus de Anderson pe Cincizecime este lăudabill, credem

că este greşit să considerăm Marea Trimitere subordonată Cincizecimii, şi că
Cincizecimea este o urmare a Marii Trimiteri. Fundamentul bisericii este în mod
clar Marea Trimitere, după cum a fost arătat în acest capitol. Cu toate acestea,
Cincizecimea reprezintă împuternicirea bisericii cu scopul de a realiza Marea
Trimitere. Biserica este întemeiată de Hristos (Marea Trimitere), nu de Duhul
Sfânt (Cincizecimea). Lucrarea Duhului Sfânt este să mărturisească despre Isus
Hristos, şi de aceea Duhul vine să întărească ceea ce Hristos a declarat. A plasa
Cincizecimea deasupra Marii Trimiteri înseamnă a plasa Duhul Sfânt deasupra lui
Hristos.
Dacă Anderson ar fi corect atunci când plasează Cincizecimea deasupra
Marii Trimiteri, ca aflându-se la originea bisericii, atunci Duhul Sfânt ar fi cel care
ar asigura autenticitatea deciziei sau a învăţăturii, şi nu Hristos sau Cuvântul,
pentru că mărturia Duhului ar fi superioară celei date de Cuvânt. Nu aceasta este
intenţia lui Anderson, dar ea vine ca o urmare firească a unei asemenea gândiri.
Continuitatea apostolică a bisericii trebuie înţeleasă în trăirea unei
vieţi caracterizate de puterea transformatoare şi de prezenţa lui Hristos, şi
nu de conformarea la formele bisericii primului secol…
Aceia care caută să reproducă creştinismul primului secol la nivelul
strategiei, închinării şi stilului bisericii secolului nostru, devin de fapt
nonapostolici şi, în cele din urmă, irelevanţi faţă de misiunea apostolică a
bisericii de azi. Aşa cum sugerează Pannenberg, ceea ce în primul secol
avea un caracter apostolic, astăzi poate fi o piedică în calea misiunii
apostolice a bisericii.13

12
Ray. S. Anderson, Ministry On the Fireline: A Practical Theology for an Empowered Church (Lucraera
din linia întâi: teologie practică pentru o biserică puternică) (Downers Grove, III.: InterVarsity Press,
1993) 101-102; 31.
13
Ibid., 128.

9
 Se pare că Anderson a inversat ordinea biblică. Originea bisericii se află în
Marea Trimitere; Cincizecimea dă putere bisericii pentru a realiza această
misiune. În acest sens, autorul este de acord cu Anderson:
Biserica există ca un popor misionar al lui Dumnezeu – aceasta este
natura ei. Misiunea bisericii este să manifeste în mod continuu în viaţa şi
lucrarea ei natura mesianică şi întrupată a Fiului lui Dumnezeu, prin
locuirea Duhului Sfânt. Natura bisericii este dată de misiunea pe care
Dumnezeu doreşte să o realizeze în lume. Natura bisericii, precum şi
misiunea şi lucrarea ei, îşi au sursa în viaţa Dumnezeului trinitar – Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt.14

Până aici am descoperit că la originea Bisericii Creştine se află în primul

rând Marea Trimitere. Această trimitere se înrădăcinează în autoritatea lui Hristos
Cel Înviat, care porunceşte urmaşilor Lui să facă ucenici, să îi boteze şi să
continue să înveţe ucenicii din toate neamurile. Pentru a realiza acest obiectiv, El
a promis să fie cu ei în această aventura misionară şi a împlinit această
promisiune prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime. Astfel, Cincizecimea vine
în urma Marii Trimiteri şi are rolul de a ajuta biserica să îndeplinească mandatul
primit. Marea Trimitere este prima, Cincizecimea este a doua.
În sensul acesta, Biserica Adventistă nu poate fi niciodată Penticostală.
Duhul Sfânt a fost dat pentru îndeplinirea Marii Trimiteri. Duhul Sfânt nu are un
scop în Sine: El slujeşte lui Hristos Cel Înviat, ajutând ca trupul Lui să
împlinească Marea Trimitere. Duhul Sfânt nu ar putea niciodată să ia locul lui
Hristos sau al Cuvântului. El poate doar să aducă mărturie pentru El.
Nu a fost scopul acestei discuţii să diminueze rolul Duhului Sfânt; ci doar
să arate adevăratul rolul al Duhului Sfânt. Unul dintre pericolele care confruntă
adventismul de astăzi este încercarea de a considera că Duhul Sfânt este Cel

14
Ibid., 114.

10
care autentifică decizia cu privire la ce este corect în misiune şi în practică.
Pericolul este că şi un duh fals ar putea să lucreze astfel. Adventismul trebuie să
verifice acţiunea Duhului Sfânt prin Cuvântul veşnic. Doar dacă teologia şi
practica se supun testului serios al Cuvântului revelat, adventismul este sigur.
Dacă Duhul este verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu, El poate da putere bisericii
de astăzi să împlinească cu adevărat misiunea dată de Hristos, aşa cum apare ea
în Marea Trimitere.
De aceea, adevărata biserică a lui Isus din zilele noastre trebuie să fie o
biserică a Marii Trimiteri. Această biserică trebuie să ia în serios Marea Trimitere.
Dacă la originea bisericii se află Marea Trimitere, atunci viaţa şi practica sa
trebuie să aibă ca scop împlinirea acestei misiuni, ca raţiune a existenţei sale.
Acesta este motivul pentru care biserica lui Isus de astăzi trebuie să devină cu
adevărat poporul misionar al lui Dumnezeu, care să acţioneze spre binele tuturor
neamurilor.

O DEFINIŢIE BIBLICĂ A “UCENICULUI”

Din moment ce mandatul Marii Trimiteri reprezintă raţiunea existenţei

bisericii, iar această trimitere conţine porunca de a face ucenici, este esenţial să
înţelegem clar, dintr-o perspectivă biblică, ce este un ucenic. Există multe definiţii
în literatura pe tema creşterii bisericii, dar se pare că ele au în vedere mai mult o
raţiune misiologică, decât o viziune strict biblică.15 Şi totuşi, un subiect atât de

15
Donald McGravan în Understanding Church Growth (Să înţelegem creşterea bisericii), ed. a 3-a,
ed. şi rev. de C. Peter Wagner (Grand Rapids: Eerdmans, 1990), 123, defineşte facerea de
ucenici ca pe aducerea oamenilor la credinţa în Hristos. Aceasta trebuie să fie urmată de
“perfecţionare”, pe care el o defineşte ca fiind aducerea oamenilor la maturitatea credinţei.
Această definiţie îl conduce în cele din urmă la înţelegerea pe care el o are asupra “mişcării
maselor”, prin care grupuri întregi de oameni pot fi aduse la credinţa în Hristos, fără o instruire
completă. Ei ar putea fi “perfecţionaţi” mai târziu. Intenţia sa de a creşte numărul celor care vin
la Hristos este de lăudat, dar definiţia sa nebiblică dată “ucenicului” devalorizează Evanghelia.
Mulţi dintre criticii săi au exploatat această definiţie. Deşi nici ei nu au reuşit să ajungă la o
definiţie biblică a “ucenicului”. Pentru o discuţie asupra definirii ucenicului de către McGavran din
perspectiva criticilor săi, vezi articolele lui John H. Yoder, Allen H. Howe, şi Robert L. Ramseyer,
toate putând fi găsite în The Challenge of Church Growth (Provocarea pentru creşterea bisericii)

11
important pentru împlinirea mandatului Marii Trimiteri, cum este facerea de
ucenici, cere ca să fie înţeles aşa cum Isus l-a definit. Este definiţia pe care Isus
ar fi putut-o avea în minte atunci când a poruncit urmaşilor Săi să meargă şi să
facă ucenici. Cum poate fi înţeleasă evanghelizarea, atunci când produsul pe care
ea intenţionează să îl realizeze nu este clar definit? Conform Marii Trimiteri, acest
produs este ucenicul.
Cuvântul “ucenic” este traducerea grecescului mathetes. La origine,
cuvântul se folosea în Grecia când un student stătea pe lângă un profesor, în
scopul obţinerii de cunoştinţe practice şi teoretice. În Noul Testament el este
folosit pentru a indica ataşamentul total al cuiva prin ucenicie. 16
Pentru că învăţarea nu este numai un proces intelectual prin care
cineva capătă cunoştinţe despre Hristos. Ea implică acceptarea lui Hristos
Însuşi, renunţarea la viaţa de dinainte şi începutul unei vieţi noi de
ucenicie în El.17

Astfel, a fi ucenic înseamnă a fi într-o relaţie cu Cel căruia îi eşti ucenic. În

această relaţie, ucenicul trebuie să înveţe mereu tot mai mult despre acea
persoană şi în acelaşi timp să trăiască în dependenţă de acea persoană. Cuvântul
nu sugerează o convertire rapidă a persoanei, ci un proces lent, prin care cineva
este făcut ucenic.
Cuvântul trimite la imaginea unor studenţi care stau în jurul
profesorului, şi nu la cea a unor spăşiţi, care îngenunchează în jurul unui
altar – un proces educaţional, mai mult decât o criză evanghelistică, o
şcoală, mai mult decât o redeşteptare. Caracterul prozaic al cuvântului
este redus şi prin urmare sensul lui este “a lucra cu oamenii o perioadă de
timp în cadrul unui proces educativ prin care să fie prezentat Isus”. Numai
Cosmocratul poate face lucruri aşa de mari cum este convertirea,
câştigarea sufletelor, aducerea pocăinţei, sau conducerea unei persoane

16
New International Dictionary of New Testament Theology (1975), 484, 486.
17
Ibid

12
 către decizie – toată autoritatea este numai a Lui. Dar ucenicii pot, trebuie
şi vor face acel lucru mic care este “ucenicizarea” altora – ceea ce
înseamnă că vor petrece timp cu oamenii – având încrederea că mai
curând sau mai târziu Cosmocratul va produce în aceşti oameni decizia
pentru botez (sau, în culturile creştine, decizia pentru mărturisire de
credinţă) şi astfel să îl urmeze pe Isus.18

Explicaţia pe care o dă Bruner cuvântului “ucenic” conţine o mare greutate

evanghelistică. Dacă, aşa cum sugerează Bruner, a veni la Hristos este un act al
lui Dumnezeu, atunci fiinţele umane nu pot aduce oameni la credinţa în Hristos.
Tot ceea ce putem face este să creăm un mediu educativ care să îi facă pe
oameni conştienţi de existenţa lui Hristos şi a Cuvântului Său. În acest mediu de
ucenicie, ei pot fi aduşi la credinţa în Hristos. Însă ei trebuie să ia această decizie
ca urmare a unei educaţii solide referitoare la viaţa şi învăţăturile lui Hristos şi nu
ca rezultat al unei înţelegeri de moment a ceea ce înseamnă să fii creştin.
Bruner elaborează mai departe concepţia despre ce înseamnă să fii ucenic,
făcând distincţie între perioada de conducere la botez şi cea care urmează după
botez, ceea ce aminteşte de „perfecţionarea” despre care vorbeşte McGravan. Cu
toate acestea, Bruner dă o mai mare importanţă începutului uceniciei, decât
McGavran:
“Faceţi ucenici!” (matheteusate) la aoristul imperativ este un verb
cu sens larg, care cuprinde toate responsabilităţile misionare. Astfel, cele
două coordonate temporale, gerunziile “botezând” şi “învăţând” (observaţi
similaritatea: baptizontes şi didaskontes) indică cu precizie cele două
scopuri practice ale uceniciei – botezul, ca scop al evanghelizării şi
învăţarea, ca mijloc al educaţiei… Ucenicia îşi atinge primul scop „prin
actul botezului făcut o dată pentru totdeauna şi [ucenicia este continuată]
printr-o învăţare continuă.”… Astfel, Marea Trimitere spune creştinilor care

18
Bruner, 1096-1097.

13
 este înţelesul iniţierii (botezul), cât şi cel al continuării (învăţătura lui
Isus).19

Conform acestei concepţii, ucenicizarea este atât o lucrare de început, cât

şi o lucrare continuă în viaţa persoanei care este făcută ucenic. Ceea ce ne
preocupă acum este: Care este începutul uceniciei, ce trebuie făcut înainte ca o
persoană să fie botezată? Conform Marii Trimiteri, oamenii sunt făcuţi ucenici,
apoi sunt botezaţi, iar apoi sunt învăţaţi mai departe. Există puţine
neconcordanţe între creştini referitoare la faptul că oamenii au nevoie să înveţe
continuu după botez. Aria neînţelegerilor ţine de ceea ce trebuie învăţaţi înainte
de botez. Cu acest gând în minte, dorim să urmărim declaraţiile lui Isus
referitoare la ce înseamnă să devii un ucenic.
Primul pasaj care descrie ce înseamnă să fii ucenic al lui Isus este găsit în
Matei 10:24-25:
Ucenicul [mathetai] nu este mai pe sus de învăţătorul său, nici
robul mai pe sus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul
lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe stăpânul casei l-au numit
Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui?

Cel care devine ucenic al lui Isus trebuie să se aştepte să fie tratat aşa
cum a fost tratat Isus – neînţeles şi persecutat. Atunci când oamenii de-abia au
venit la credinţa în Hristos, le este greu să îndure situaţiile care îi pun la încercare
pentru credinţa lor. Dacă, aşa cum sugerează textul, cel care este ucenic este
capabil să reziste acestor atacuri, atunci el trebuie să fi ajuns la o maturitate a
credinţei în Hristos, înainte de a deveni ucenic. De aceea, o parte a procesului
evanghelistic prin care se face un ucenic are scopul de a ajuta acea persoană să
dezvolte o credinţă matură, suficientă pentru a rezista persecuţiei sau ridiculizării.

19
Ibid., 1102.

14
 Un al doilea pasaj important care prezintă concepţia lui Isus asupra
faptului de a deveni ucenic, îl găsim în Luca 14:26, 27, 33:
Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe
nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa
sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine
după Mine, nu poate fi ucenicul Meu… Tot aşa, oricine dintre voi, care nu
se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.”

Acest pasaj ne spune că mari mulţimi îl urmau pe Isus (v. 25). Dacă Isus
ar fi crezut în convertirea oamenilor în masă, atunci această declaraţie ar fi fost
foarte nepotrivită, descurajantă, pentru aceste mase de oameni. Se plăteşte un
preţ pentru a-L urma pe Hristos. Isus nu doreşte urmaşi cu jumătate de inimă; El
doreşte indivizi complet dedicaţi. Aceia care decid să fie urmaşii Lui trebuie să fie
dispuşi să renunţe la tot, incluzând cămin, familie, rude, sănătate şi poziţie,
pentru a-l urma pe El.
Conform conceptului lui McGavran referitor la mişcarea maselor, Isus ar fi
primit toate mulţimile, fără să se îngrijoreze de problema consacrării lor – El
putea face aceasta mai târziu.20 Dar nu aşa a făcut Isus. Chiar atunci când
tânărul bogat a venit la Hristos, Isus l-a descurajat, cerându-i o consacrare totală
înainte de a-i acorda statutul de ucenic. Teologia lui McGravan l-ar fi acceptat pe
tânărul bogat aşa cum era, l-ar fi făcut ucenic, şi apoi ar fi sperat ca dedicarea să
vină mai târziu. Acesta însă nu a fost modelul lui Isus. Pentru Isus condiţia
premergătoare uceniciei era predarea deplină şi dispoziţia de a renunţa la totul
pentru El.
Pentru a deveni ucenic, declară Isus, trebuie să fii dispus să porţi “crucea
Sa”. Reţineţi că nu este “crucea ta”, ci “crucea Lui”. Condamnatul îşi purta
adesea propria cruce până la locul crucificării. Pentru că cei mai mulţi
condamnaţii erau sclavi sau criminali periculoşi, cel crucificat era urât şi repudiat

20
Vezi nota 15.

15
de societate. Astfel, a purta crucea însemna a face exact ce a făcut Isus atunci
când şi-a purtat crucea – a îndura fără să te plângi sau să regreţi dispreţul
prietenilor şi a rudelor şi a suporta respingerea cu răbdare şi umilinţă. Pentru ca
cineva să fie ucenic, trebuie să fie dispus să poarte “crucea Lui”. Atunci ucenicul
va avea o părtăşie deplină cu suferinţele lui Hristos. Niciodată nu a fost oferită
vreunei persoane o onoare mai mare.
Religia pe care o oferă Hristos atunci când îi invită pe oameni să fie
ucenicii Săi nu este una uşoară, a indulgenţei de sine, ci una a purtării crucii.
Ceea ce nu înseamnă că un creştin trebuie să treacă prin viaţă posac şi lipsit de
bucurie, ci înseamnă că acela care a devenit ucenicul Său găseşte bucurie în
nenorocirile şi necazurile venite ca urmare a credinţei în Hristos, văzând în
acestea un privilegiu de a suferi pentru Hristos. Hristos nu promite o viaţă uşoară
şi plină de plăceri în această lume, dar El promite pace în suflet şi bucurie. Pentru
a ajunge aici, ucenicul lui Hristos poartă „crucea Lui” cu bucurie. Orlando Costas
sugerează ideea că viaţa aceasta de suferinţă este preţul chemării de a deveni
ucenic:
Toate aceste imagini, inspirate chiar din cuvintele lui Isus, şi care
au dezvoltat o tradiţie în biserica timpurie, reprezintă o mărturie în
favoarea mesajului crucii, ca o afirmare a vieţii trăite în suferinţă până la
moarte.21

Al treilea pasaj referitor la ce înseamnă să fii ucenic al lui Isus, îl găsim în

Ioan 8:31-32:
Evreilor care au crezut în El, Isus le-a spus: „Dacă rămâneţi în
cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi
adevărul vă va face slobozi”

21
Orlando Costas, Liberating News: A Theology of Contextual Evangelization (Veşti de eliberare: o
teologie a evanghelizării contextuale) (Grand Rapids: Eerdmans, 1989), 97-98.

16
 În acest pasaj Isus vorbeşte unor oameni care deja credeau în El. Din
nou, dacă Isus ar fi acceptat definiţia lui McGavran asupra uceniciei ca „venirea
la Hristos”, atunci aceşti oameni ar fi fost consideraţi deja ucenici. Dar Isus
declară că nu este suficient ca pur şi simplu să crezi în El. A fi ucenic înseamnă
să continui în învăţăturile Lui. Aceasta înseamnă, aşa cum şi Bruner a sugerat
mai târziu, că a fi ucenic presupune un proces mai lung, decât doar actul de a
veni la Hristos.22
Rezultatul continuării în învăţăturile lui Hristos va fi, aşa cum a promis
Isus, cunoaşterea adevărului. Ioan prezintă mai târziu declaraţia lui Isus că El
este adevărul (Ioan 14:6). Cel care trebuie să fie ucenic al lui Isus va fi atunci o
persoană care Îl cunoaşte cu adevărat pe Isus ca pe adevărul ultim în viaţă.
Pentru ca evanghelizarea să aibă acest rezultat, neofitul trebuie învăţat mai întâi
adevărurile de bază despre Isus, înaintea celor referitoare la ucenicie. Versiunea
Amplified Version a Bibliei (Versiunea Amplificată) sugerează că ucenicul este cel
care rămâne credincios învăţăturilor lui Isus şi trăieşte în acord cu ele.23 Ucenicul
este atunci cel care ascultă de ceea ce spune Isus, un păzitor al poruncii.
Evident, el păzeşte poruncile lui Isus ca urmare a dragostei pentru EL şi nu ca pe
o cerinţă exterioară, sau ca pe o datorie. Ceea ce dovedeşte încă o dată un
ataşament puternic faţă de Isus, ca fundament al uceniciei, şi ascultare faţă de
învăţăturile Lui, ca un rod vizibil al acestui ataşament. Dacă aceste rezultate
exterioare lipsesc, înseamnă că ucenicia nu s-a produs.
Ucenic este cel care aude chemarea lui Isus şi se alătură Lui. În
contextul lui ebraic, înseamnă mult mai mult decât în greaca secularizată.
În greacă are sensul de student, elev sau începător. În Noul Testament
sensul lui vizează o supunere totală. Aceasta se reflectă în importanţa pe
care o are învăţarea în procesul formării de ucenici.24

22
Bruner, 1097.
23
Ioan 8:31-32, The Amplified Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1965)
24
Gibbs, 135.

17
 Pasajul următor referitor la ucenicie este unul foarte scurt, pe care îl
găsim în Ioan 13:34:
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu,
aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Dragostea trebuie să fie testul absolut, infailibil, al uceniciei. Se poate

spune că o persoană este ucenic atunci când ea iubeşte aşa cum a iubit Hristos,
necondiţionat. Aceasta nu înseamnă că a atins perfecţiunea dragostei, ci că
dragostea agape a lui Isus ar trebui văzută, cel puţin la nivel embrionar, în viaţa
celui care este ucenic. Isus ne prezintă din nou testul uceniciei. Dacă Marea
Trimitere ne porunceşte să facem ucenici, atunci a face nişte aşa-zişi creştini, dar
care nu au dragostea vie a lui Hristos în inimile lor, înseamnă a reprezenta greşit
evanghelia lui Hristos.
Succesul fantastic al bisericii timpurii s-a datorat nu atât unei metodologii
corecte, cât mărturiei consistente, prin exemplificarea în vieţile lor a semnelor
distincte ale uceniciei pe care Isus le-a desemnat pentru ei. Este o tragedie
atunci când masele sunt transformate în membri ai bisericilor, fără să existe
aceste semne clare ale uceniciei. Aceasta distruge mărturisirea naturală a bisericii
şi slăbeşte puterea creştinismului. Instrucţiunea dată de Isus bisericii de a face
ucenici, pare să fie destinată prevenirii dezvoltării unei biserici care să
compromită mărturisirea. Isus este preocupat de câştigarea maselor, dar El
doreşte ca ele să fie câştigate la „ceva real”, nu la un creştinism artificial.
Pasajul final în care Isus se referă la facerea de ucenici este în Ioan 15:8:
Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi
voi veţi fi astfel ucenicii Mei.
Legătura cu Hristos aduce roade. Rodul este rezultatul inevitabil al unei
astfel de uniri; dacă rodul nu există, nu putem şti dacă ucenicia este reală.
Aici este un alt test lăsat de Isus prin care se poate evalua dacă o
persoană a devenit sau nu un ucenic. Persoana trebuie să aducă roadă. Ce este
roada? Unii ar putea sugera că este vorba despre roada Duhului, amintită de

18
Pavel în Galateni. În acest caz, Isus îi vorbeşte în primul rând lui Pavel. În
contextul acestui pasaj, Isus se referă la Sine ca fiind viţa, iar urmaşii lui sunt
mlădiţele. Rolul mlădiţelor este de a aduce roadă, prin legătura lor vie cu viţa.
Altfel, ele sunt tăiate, fiind non-productive.
Întregul context al acestui pasaj reflectă o anumită concepţie asupra
misiunii. Creştinul care nu are capacitatea de a se reproduce prin crearea de alţi
ucenici nu este un ucenic adevărat. De aceea, este imposibil să fii urmaş al lui
Isus şi să nu Îl prezinţi altora. Ucenicii nu trebuie doar să Îl prezinte pe El, ei
trebuie de asemenea să facă alţi ucenici, altfel ei nu se pot considera pe ei înşişi
ucenici. Aceasta nu se rezumă la o convertire întâmplătoare, o dată în viaţă.
Ucenicia cu Hristos invită oamenii la o viaţă în care ei să facă în mod constant alţi
ucenici. Isus doreşte ca noi să producem multă roadă.
De aceea, inerentă chemării de a fi ucenic al Său este chemarea de a fi un
creştin aducător de roadă şi, prin extensie, de a fi o biserică aducătoare de
roadă, reproductivă, perpetuatoare de sine. În acest sens, Isus declară că
ucenicia creştină nu poate exista până ce o persoană nu se implică în facerea de
ucenici, şi că o biserică creştină nu poate exista dacă ea nu face ucenici.
Fiecare creştin ar trebui să crească până la maturitatea uceniciei şi
apoi să se reproducă prin alţi ucenici. Fiecare ucenic ar trebui să fie un
părinte spiritual pentru alţi ucenici aflaţi în creştere, apoi bunic, apoi
străbunic.25
Fiecare ucenic adevărat se naşte în împărăţia lui Dumnezeu ca un
misionar.26
În acest sens, convertirea este schimbarea acelora care nu au fost
„un popor”, astfel ca ei să devină poporul lucrător al lui Dumnezeu, trupul
activ, implicat, slujitor, al lui Hristos... De fapt, o convertire deplină,
completă în sens biblic, este un proces în trei etape: (1) convertirea la

25
Kent R. Hunter, Foundations for Church Growth: Biblical Basis for the Local Church (Fundamente ale
creşterii bisericii: bazele bibilice ale bisericii locale) (Corunna, Ind.: Church Growth Center, 1994), 85.
26
Ellen G. White, Hristos, lumina lumii, 195.

19
 Dumnezeu în Isus Hristos; (2) convertirea la biserică, trupul lui Hristos, şi
(3) convertirea la lucrarea faţă de cei pentru care a murit Hristos.27

Aceasta ar sugera că în metodologia evanghelistică şi a pregătirii pentru

primirea ca membru în biserică, noul ucenic ar trebui să primească suficientă
informaţie şi să aibă o experienţă destul de avansată, astfel încât procesul de
reproducere de ucenici să poată începe. Acest proces trebuie să înceapă încă de
la chemarea de a deveni ucenici. Nimeni nu ar trebui să fie chemat la ucenicie,
fără să i se prezinte şi chemarea de a face ucenici. Înainte de convertire trebuie
parcurs un proces şi nu estre suficient un răspuns rapid la o chemare de a-l
accepta pe Hristos şi de a fi botezat.
O analiză a pasajelor referitoare la ucenicie a evidenţiat următoarele cu
privire la concepţia lui Isus despre ce înseamnă să devii ucenic:
1. Un ucenic este acela care este dispus să îndure persecuţia şi
ridiculizarea pentru numele lui Hristos.
2. Un ucenic este acela care trăieşte într-o totală supunere faţă de Domnia
lui Hristos, fiind dispus să renunţe la tot – proprietate, familie, prieteni etc. –
pentru cauza lui Hristos.
3. Un ucenic este acela care înţelege şi trăieşte după învăţăturile de bază
ale lui Isus.
4. Un ucenic este acela care iubeşte necondiţionat cu dragostea agape a
lui Isus, primită tot de la El.
5. Un ucenic este acela care aduce roadă făcând alţi ucenici pentru Isus.
Dacă cele cinci puncte de mai sus reprezintă ceea ce vrea să spună Isus
prin „ucenic”, atunci metodologia evanghelistică ce ar trebui folosită şi biserica ce
ar trebui înfiinţată ca urmare a îndemnului de a face ucenici, ar rezulta din
această definiţie în cinci puncte. A deveni ucenic înseamnă mai mult decât „a
veni la Hristos”. Înseamnă a realiza o dezvoltare solidă a credinţei în cei care

27
Charles Van Engen, God’s Missionary People: Rethinking the Purpose of the Local Church (Poporul
misionar al lui Dumnezeu: revizuirea scopului bisericii locale)

20
sunt făcuţi ucenici. O asemenea dezvoltare a credinţei nu are loc peste noapte.
Ea cere un proces în timp, sugerat de folosirea termenului „ucenic” pentru a
descrie ceea ce Isus dorea să realizeze biserica Sa.
Mandatul dat de Stăpânul bisericii creştine este descris cu claritate în
Matei 28:19. Acest mandat are în vedere un proces al dezvoltării credinţei prin
care oamenii ajung la un nivel la care dovedesc cu claritate semnele uceniciei
enumerate mai sus. Orice biserică implicată în evanghelizare, dar care nu
pregăteşte ucenici, foloseşte o metodologie slabă şi va deveni non-productivă.
Oamenii nu pot fi câştigaţi în masă, dar trebuie aduşi individual în ucenicie.
Numai o asemenea abordare răspunde chemării Stăpânului din Marea Trimitere.
O asemenea instruire individualizată poate fi realizată numai dacă fiecare ucenic
este văzut ca unul care va face la rândul lui alţi ucenici. Dacă trebuie să ne
bazăm pe clerici pentru această instruire, ea nu va avea loc niciodată. De aceea,
în Noul Testament, toţi creştinii sunt ucenici care fac alţi ucenici.
Chemarea la convertire este o invitaţie la ucenicie... fie că este
vorba despre chemarea lui Isus de a-L urma, sau de ceremonia apostolică
a participării prin credinţă la comunitatea mesianică... Ea gravitează în
jurul Împărăţiei. În consecinţă, ea presupune o comunitate care este
angajată într-o pregătire activă de ucenici.28

Even McGavran remarcă faptul că adventiştii, care practică un proces de

pregătire mai solidă înainte de botez, îi păstrează pe cei nou convertiţi cu mai
mult succes decât acele grupuri care predică doar invitaţia de a veni la Hristos:
Dar dacă Kessler şi Money au dreptate, iar în Peru mulţi sunt primiţi
ca adventişti după ce au fost învăţaţi doar ceea ce se consideră a fi
esenţial pentru mântuire, de ce nu s-ar putea ca orice creştin, urmând
acest program, să fie învăţat doar ce se consideră a fi esenţial pentru
mântuire.29

28
Miguez Bonino, Notes on Conversion (Observaţii despre convertire)
29
Mc Gravan, 132.

21
 Pregătirea de uncenici înseamnă însă mult mai mult decât îndoctrinarea
într-o anumită biserică sau denominaţiune; ucenicia ţine în primul de consacrarea
faţă de Domnia lui Hristos.30 Doar cei consacraţi pot fi botezaţi pentru a intra în
părtăşia bisericii.
În conformitate cu trimiterea făcută de Hristos, oamenii sunt făcuţi mai
întâi ucenici, apoi ei sunt botezaţi în trupul lui Hristos, pe care Noul Testament îl
defineşte în mod clar ca fiind biserica lui Isus.31 În acest sens, este imposibil să
fii botezat fără a deveni membru al unei biserici. Condiţia necesară pentru a
deveni membru este pregătirea ca ucenic, aşa cum a definit-o Isus, care
reprezintă o bază teologică pentru botezul credinciosului.
A nu trece la actul botezului până ce semnele uceniciei nu sunt vizibile,
este contrar celor mai multe modele ale creşterii de astăzi. Se pare că este mai
bună o creştere realizată prin pregătirea de ucenici, decât o creştere „ieftină”,
obţinută prin alte metode. Biserica trebuie să-şi aducă aminte că mandatul Marii
Trimiteri este facerea de ucenici, şi nu de membri în biserici. Totuşi, cei care sunt
făcuţi ucenici trebuie să fie imediat botezaţi în biserică, dacă biserica este
credincioasă Marii Trimiteri.
Botezul trebuie văzut ca fiind mai mult decât un simbol al iertării de
păcate. Există multe dovezi în Noul Testament că botezul poartă şi simbolul
ordinării pentru lucrare a tuturor credincioşilor. Am discutat despre aceasta în
cartea Revoluţia în biserică.32 Capitolul 7 arată că în Noul Testament există multe
dovezi referitoare la faptul că botezul reprezintă iniţierea fiecărui credincios în
lucrare. Pentru a fi în armonie cu teologia Noului Testament asupra misiunii,
biserica din zilele noastre trebuie să cuprindă această ordinare în cadrul preoţiei
tuturor credincioşilor, ca parte a iniţierii în creştinism. Dacă botezul simbolizează,
la fel ca botezul lui Isus, intrarea în creştinism, atunci oamenii trebuie să fie
pregătiţi chiar înainte de botez pentru a intra în lucrarea lui Hristos. Aceasta

30
Gibbs, 136.
31
1 Cor 12:1.
32
Russell Burrill, Revolution in the Church, 79-88.

22
înlătură posibilitatea unui botez rapid, imediat după cunoaşterea lui Hristos ca
Mântuitor. Cel care este botezat trebuie pregătit să intre în lucrarea lui Hristos,
aşa cum fac credincioşii care deja se află în biserica Lui.
Atunci când adunările misionare se văd pe ele însele ca
reprezentând sigurul popor al lui Dumnezeu, s-ar putea să fie nevoie ca
ele să schimbe definiţia pe care o dau ordinării. Atunci când ucenicii lui
Isus sunt confirmaţi ca membri ai trupului lui Hristos, ei trebuie să vadă în
această confirmare un mandat pentru lucrarea pe care trebuie să o facă în
biserică şi în lume. Ordinarea devine punerea de-o parte a celor care vor
pregăti, motiva şi mobiliza membrii pentru lucrare şi misiune. Atunci
ordinarea, într-un anume sens, îi va pune de o parte pe cei care îi vor
ajuta pe membri să răspundă chemării de a fi poporul misionar al lui
Dumnezeu.33

Mai mult, potrivit Marii Trimiteri, după convertirea credinciosului, biserica

trebuie să continue cu acesta procesul de învăţare. Acest element final tinde să
fie neglijat de către biserici, pentru că de multe ori oamenii sunt uitaţi după ce
au fost botezaţi. În loc să se întâmple astfel, neofiţii trebuie plasaţi într-un mediu
în care să li se prezinte mai departe învăţăturile lui Isus şi să crească în relaţia lor
cu Hristos Cel Înviat.
În Evanghelia lui Matei, Isus apare ca fiind Cel care îi caută mai
întâi pe păzitorii poruncilor. Acest accent îi fereşte pe creştini de a-L
înţelege pe Isus altfel decât în termeni morali (Davies); ceea ce înlătură
pericolul extazului, al concepţiilor, ideilor sau orice altceva ar părea că
este mai important decât cel mai bun lucru – ascultarea de Isus, care
garantează autenticitatea uceniciei.34

33
VanEngen, 156.
34
Bruner, 1103.

23
 Astfel, testul acid al celor care sunt ucenicizaţi şi botezaţi ţine de continua
lor ascultare de învăţăturile lui Isus. Vieţi schimbate vor fi văzute la cei care au
intrat în ucenicie prin botez. Ei vor fi diferiţi.

SUMAR

În acest capitol, am arătat cu claritate că preocuparea centrală a bisericii

timpurii a fost împlinirea Marii Trimiteri. Cincizecimea a făcut posibilă prezenţa lui
Hristos în biserica abia născută, aşa cum s-a manifestat în puterea Duhului,
pentru a realiza această misiune, însă biserica este întemeiată pe Marea
Trimitere. Ţinta acestei trimiteri este facerea de ucenici. Orice alt produs final
este inacceptabil pentru Isus. El a poruncit bisericii să producă ucenici, şi aceasta
este ceea ce bisericile ascultătoare ar trebui să facă.
Mai departe, am văzut care este definiţia pe care o dă Isus “ucenicului”.
Această definiţie, dată de Isus ca persoană istorică, se centrează pe ataşamentul
faţă de persoana lui Isus, faţă de care individul a dovedit supunere absolută,
făcându-L astfel Domnul vieţii sale. Făcând acest legământ, ucenicul este botezat
pentru o viaţă de instruire şi învăţare continuă despre Isus. Aceasta este
înţelegerea biblică a mandatului încredinţat de Isus bisericii Sale. El a chemat-o
la existenţă pentru scopul de a face ucenici, de a-i boteza şi de a le prezenta
continuu învăţăturile Lui. Numai dacă biserica se întoarce la această viziune
biblică asupra uceniciei, ea poate împlini în mod corect şi fidel cerinţa Marii
Trimiteri. Numai aşa ea poate deveni o biserică reproducătoare.

24
 - CAPITOLUL 2 –

BISERICA TIMPURIE ŞI
CONCEPŢIA DESPRE MISIUNE

Perioada Noului Testament începe cu apelul Marii Trimiteri adresat

ucenicilor lui Isus. Doritori să răspundă acestei chemări, ei s-au grăbit să urmeze
instrucţiunile Stăpânului. Următoarele zece zile le-au petrecut într-o aşteptare
înfocată după revărsarea promisă a Duhului Sfânt, care să le dea putere pentru
misiunea lor: aceea de a face ucenici în toate neamurile. Aşteptarea lor nu avea
să fie urmată de dezamăgire. Zece zile mai târziu, a avut loc marele eveniment al
Cincizecimii, iar biserica a început procesul de ducere la îndeplinire a Marii
Trimiteri.

CINCIZECIMEA ŞI CONCEPŢIA DESPRE MISIUNE

Isus i-a îndemnat pe ucenici să aştepte puterea Duhului Sfânt. Unii

sugerează că şi astăzi biserica trebuie să aştepte acea putere înainte de a merge
în lucrare misionară. Ca urmare, multe biserici îşi petrec tot timpul aşteptând,
fără să meargă la neamuri. Aşteptarea despre care vorbea Isus trebuia să se
încheie la un moment, iar acest îndemn fusese adresat ucenicilor. Ei şi-au primit
răsplătirea aşteptării la Cincizecime. Nu mai este nevoie de o altă aşteptare. Noi
trăim acum în dispensaţiunea Duhului Sfânt. Duhul a fost deja revărsat. Acea
revărsare a fost făcută pentru toţi credincioşii. Atunci când cineva devine ucenic
în Hristos, el poate avea puterea Duhului Sfânt pentru a mărturisi altora.
S-ar putea ca uneori să fie nevoie ca biserica să aştepte venirea Duhului,
dar aceasta numai pentru că noi ne-am îndepărtat de El. Ar putea fi nevoie de
timp pentru a deveni din nou pregătiţi pentru a primi Duhul, pentru a lucra cu
puterea Lui. Dar aceasta nu se întâmplă pentru că Dumnezeu nu doreşte să ne
dea Duhul care să ne ajute în lucrare, ci pentru că noi nu suntem dispuşi să
permitem Duhului Sfânt să ne folosească.
Urmarea revărsării Duhului Sfânt peste biserica din camera de sus a fost
proclamarea imediată a soliei lui Isus, cu scopul de a face ucenici. Rezultatul
vizibil a fost materializat în cele trei mii de oameni botezaţi chiar în aceeaşi zi. 1

Fără îndoială, acesta a fost rezultatul lucrării pe care Isus o făcuse printre ei, pe
perioada celor trei ani şi jumătate. Acum, sub influenţa Duhului Sfânt, aceste
seminţe au dat roade.
Cincizecimea a avut ca rezultat şi revărsarea darurilor Duhului, mai ales al
darului vorbirii în limbi. Acest dar a ajutat biserica timpurie să înceapă procesul
facerii de ucenici în rândul diverselor neamuri prezente în Ierusalim în perioada
aceea. Darurile Duhului pot fi înţelese corect numai dacă înţelegem rolul
evenimentului Cincizecimii, iar Cincizecimea o înţelegem corect numai dacă
plecăm de la înţelegerea Marii Trimiteri. De aceea, darurile Duhului, şi mai ales
darul vorbirii în limbi, au fost date pentru a împlini Marea Trimitere şi pentru a
face ucenici. A folosi darurile Duhului Sfânt pentru orice alt scop, înseamnă a le
folosi greşit. O astfel de folosire greşită a dus în cazul corintenilor la un reproş
din partea apostolului Pavel.2
Isus arătase că procesul facerii de ucenici trebuie să înceapă în Ierusalim
şi apoi să continue în toate neamurile. În primii câţiva ani, ucenicii au urmat
acest model. Apoi a apărut pericolul ca tânăra biserică să tindă pur şi simplu să
se transforme într-o altă sectă iudaică, fără să mai ducă solia la toate neamurile.
Prigoana care a venit asupra bisericii din Ierusalim a avut ca urmare
un mare avânt al lucrării Evangheliei. Vestirea Cuvântului în locul acesta
fusese însoţită de succes şi era primejdia ca ucenicii să rămână aici prea
mult timp, neglijând însărcinarea dată lor de către Mântuitorul, de a merge
în toată lumea. Uitând că puterea de a rezista răului este mai bine
dobândită printr-o lucrare energică, ei au început să gândească că nu au o

1
Fapte 2:41
2
1 Cor. 12-14

2
 lucrare mai importantă de făcut decât aceea de a ocroti biserica din
Ierusalim de atacurile vrăjmaşului. În loc să-i formeze pe noii convertiţi
spre a duce Evanghelia la cei care nu o auziseră încă, ei erau în primejdia
de a lua o atitudine care ar fi făcut ca toţi să se mulţumească cu ceea ce
fusese realizat până atunci. Pentru a-i împrăştia pe reprezentanţii Săi în
lung şi-n lat, în locuri unde ei puteau lucra pentru alţii, Dumnezeu a
îngăduit ca asupra lor să vină prigoana. Alungaţi din Ierusalim, ucenicii
„mergeau din loc în loc şi predicau Cuvântul.”3

ORGANIZAREA BISERICII DIN NOUL TESTAMENT,

CA O REFLECTARE A MANDATULUI EI MISIONAR

Persecuţia din Ierusalim a dus la o răspândire rapidă a creştinismului

printre neamuri. Lucrarea deosebită pe care a făcut-o Pavel a contribuit la
internaţionalizarea creştinismului. Înainte de a analiza lucrarea lui Pavel printre
neamuri, să remarcăm o idee general acceptată, în legătură cu biserica Noului
Testament. Se pare că ea a existat cu un scop: acela de a împlini Marea
Trimitere. Nimic nu o putea abate de la marele ei obiectiv:
Fiecare creştin găsea la fratele său bunăvoinţă şi dragoste de
natură divină. Toţi erau una în interes. Un singur ţel îi mâna pe toţi. Toate
inimile băteau în armonie. Singura ambiţie a credincioşilor era să se
asemene cu Hristos în caracter şi să lucreze pentru lărgirea împărăţiei
Sale.4

Această unitate de scopuri pentru binele misiunii dovedeşte că biserica

Noului Testament înţelegea clar că raţiunea existenţei sale era facerea de ucenici
în toate popoarele. Aspectul principal al lucrării misionare era compasiunea
profundă manifestată în această biserică timpurie. De fapt, biserica timpurie nu

3
Elen G. White, Faptele apostolilor, 105.
4
Ellen G. White, Christ’s Object Lesson, 120-121.

3
poate fi concepută separat de această conştiinţă a misiunii sale. Aceasta
influenţa tot ceea ce ei făceau, pentru că biserica exista doar pentru a împlini
Marea Trimitere făcută de Isus, Domnul ei: aceea de a face ucenici în toate
neamurile.
Ne întrebăm cum poate pretinde o biserică din zilele noastre că este o
biserică a lui Isus Hristos, deşi nu face ucenici, când Isus a declarat că tocmai
aceasta trebuie să facă. Atunci când biserica pierde raţiunea existenţei sale, ea
poate deveni un club social, dar ea nu este biserica lui Isus Hristos. Doar o
biserică implicată energic în procesul pregătirii de ucenici poate pretinde că este
o biserică după modelul dorit de Isus.
Oricine îl cunoaşte pe Isus ca Domn şi Mântuitor doreşte cu ardoare
să îl facă cunoscut şi altora şi se bucură atunci când numărul celor ce fac
la fel creşte. Atunci când această dorinţă şi această bucurie lipsesc, trebuie
să ne întrebăm dacă nu este ceva greşit chiar în centrul vieţii bisericii.5

Probabil că ceva este greşit, pentru că cele mai multe biserici din zilele
noastre şi-au pierdut caracterul misionar al bisericii timpurii. Greşeala ţine de
lipsa unei mentalităţi misionare. Încercările pastorilor de a-i implica pe oameni în
lucrarea bisericii sunt întâmpinate de respingere şi apatie. De aceea, mulţi
apelează la „tacticile vinovăţiei”, dar cu toate acestea oamenii rămân în moţăiala
lor laodiceeană. Este nevoie în primul rând de dezvoltarea unei mentalităţi
misionare; altfel, biserica va rămâne pentru totdeauna înţepenită în neimplicare.
Dacă biserica de astăzi doreşte să fie credincioasă însărcinării date de Însuşi
Stăpânul ei, ea trebuie să îşi concentreze atenţia pe lucrarea misionară. Astăzi
biserica trebuie să se implice din nou în procesul pregătirii de ucenici. Aceasta
înseamnă că biserica trebuie să reevalueze totul din punctul de vedere al misiunii
date de Hristos:

5
James E. Lesslie Newbigin, The Open Secret: Sketches for a Missionary Theology (Secretul destrămat:
schiţe pentru o teologie a misiunii), 82.

4
 Dacă activitatea din interiorul bisericii este lipsită de intenţia de a
avea efect în lumea de dinafară, nu este lucrare misionară.
Ceea ce însă noi uităm prea adesea, este că nu are nici un sens ca
proclamarea Evangheliei să se facă de către ucenicii lui Hristos, tot către
ucenicii Lui, între laturile bisericii locale. Proclamarea este kerigmatică
doar atunci când ea se adresează intenţionat celor care nu L-au primit încă
pe Isus ca Domn.
Biserica nu poate forma în sens deplin trupul lui Hristos, poporul lui
Dumnezeu, până ce nu iese să lucreze în lume.6

Biserica Noului Testament, care era centrată pe lucrarea misionară, a fost

organizată pentru scopul realizării misiunii, în timp ce biserica de azi adesea pare
că este organizată pentru scopul conservării sfinţilor. Ca rezultat, cele mai multe
biserici cheltuiesc timpul, energia, talentele şi banii, doar în încercarea de a
supravieţui. Dar nu aşa doreşte Dumnezeu să fie biserica. Dumnezeu aşteaptă ca
biserica să se extindă continuu, să iasă în afara zidurilor, în lumea care are
nevoie disperată de solia salvatoare a uceniciei în Hristos.
„Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” (Evr.
13:12-13) Aceasta este un îndemn clar. Nu trebuie să desfăşurăm
activitatea evanghelistică înăuntru, ci în afara zidurilor confortabile şi
sigure ale bisericilor noastre. Trebuie să ieşim la întretăieri de drumuri,
printre cei proscrişi, printre cei nesfinţiţi, proclamându-L pe Hristos cu
sudoare, sânge şi lacrimi.7

Mentalitatea de ghetou domină biserica de astăzi. Rezultatul este că ea

„se joacă de-a biserica”, în timp ce Roma arde. Creştinii trăiesc în mediul închis al
bisericii. Toţi prietenii lor se află în mediul „sigur” al bisericii. Centrul activităţilor
şi programelor lor extra-curriculare se află în clădirea bisericii. „Ucenicul” modern

6
VanEngen, 70, 94, 126.
7
Costas, 81.

5
a realizat un divorţ între lucrarea sa în lume şi lucrarea sa pentru Hristos. De
aceea, majoritatea creştinilor nu exercită nici o funcţie misionară în lume, în
timpul săptămânii.
Existând acest divorţ între lucrarea pentru lume şi lucrarea pentru biserică,
creştinul are o influenţă mică asupra lumii de afară. Iar cei din afară consideră că
biserica este ruptă de lumea prezentă, o relicvă a unor zile de mult trecute.
Aceasta este urmarea firească a neglijării misiunii încredinţate bisericii de către
Hristos. Bisericile, care ar trebui să fie centrate pe lucrarea misionară, sunt
centrate pe ele însele, creşterea lor fiind astfel mică.
Atunci când creşterea nu se produce, greşeala nu ţine de ceea ce
face Dumnezeu. Ci de ceea ce nu fac oamenii. Atunci când biserica, un
organism viu, nu este sănătoasă şi nu creşte, explicaţia este că oamenii nu
au reuşit să împlinească voia Stăpânului. Ei au uitat să împlinească dorinţa
Stăpânului… Din fericire, există posibilitatea pocăinţei. Creşterea bisericii
are loc atunci când poporul lui Dumnezeu trece de la a nu face, la a face
ceea ce aşteaptă Dumnezeu.8

Nevoia bisericii astăzi este să se întoarcă la concepţia despre misiune care

a călăuzit biserica timpurie, aceea de a face ucenici, misiune care se centrează
pe împlinirea mandatului Marii Trimiteri. În acest sens, McGravan are dreptate.
Biserica de azi nu trebuie să dezvolte o teologie a „căutării”, ci o teologie care să
aibă în centru facerea de ucenici. Sarcina bisericii nu este doar să proclame
vestea cea bună, ci să îi aducă pe cei pierduţi la Hristos; ea trebuie să facă din ei
ucenici, în cel mai adevărat sens biblic.9
Biserica timpurie nu doar că i-a căutat pe cei pierduţi, ea i-a şi găsit.
Biserica a crescut rapid pentru că şi-a cunoscut principala ei responsabilitate,
aceea de a îi căuta pe cei pierduţi şi de a-i face ucenici. „Scopul principal şi de

8
Kent Hunter, 48.
9
McGravan, 6, 30.

6
neînlocuit al misiunii este creşterea bisericii.”10 Această mentalitate bazată pe
misiune a dominat viaţa bisericii Noului Testament. Tot ceea cei ei făceau era
centrat pe lucrarea misionară. Astfel că structura organizaţională a bisericii era
destinată să faciliteze misiunea ei printre neamuri. Lucrarea misionară nu era
doar un program al instituţiei bisericii; întreaga biserică era organizată şi acţiona
pentru a împlini mandatul ei misionar: a face ucenici printre neamuri.11

FOLOSIREA DIFERENŢELOR CULTURALE

ÎN AVANTAJUL LUCRĂRII MISIONARE

Pregătirea de ucenici, ca ţintă pusă înainte de Stăpân, trebuia realizată

printre toate neamurile. Dacă urma să existe ucenici în toate neamurile,
creştinismul nu trebuia să fie limitat în cadrul iudaismului, ci transformat într-o
biserică internaţională. În cadrul experienţei creştinismului timpuriu, această
internaţionalizare a bisericii a avut loc foarte repede. Încă din timpul vieţii
apostolilor, creştinismul încetase să mai fie o sectă creştină şi devenise o biserică
internaţională, care depăşise graniţele culturale.
Această internaţionalizare a bisericii nu ar fi putut avea loc, dacă
creştinismul nu ar fi devenit relevant din punct de vedere cultural faţă de
specificul fiecărei naţiuni. Dacă biserica ar fi insistat ca practicile creştinismului să
se conformeze obiceiurilor iudaismului, mandatul încredinţat de Hristos, de a face
ucenici din toate neamurile, ar fi fost greu de realizat.
Prima referire la diferenţele culturale apare în Fapte 6, la scurt timp după
Cincizecime, când creştinii evrei care vorbeau greceşte s-au plâns că cei care
vorbeau aramaica le-au nedreptăţit pe văduvele lor în împărţirea ajutoarelor
zilnice.12 Este interesant că nu cei din comunitatea aramaică s-au plâns, ci cei
din cea grecească. De ce? Comunitatea aramaică era formată din primii creştini;

10
Ibid., 22.
11
Vom examina structura organizaţiei Noului Testament în capitolele 4 şi 5.
12
Fapte 6:1-4.

7
comunitatea grecească reprezenta un grup mai nou. Chiar dacă ambele erau de
origine iudaică, existau anumite diferenţe culturale care ar fi trebuit avute în
vedere.
Cea mai izbitoare dovadă a faptului că biserica timpurie trebuia să fie
relevantă în faţa grupurilor cărora li se adresa, o întâlnim în Conciliul de la
Ierusalim (Fapte 15). Expansiunea rapidă a creştinismului în afara rădăcinilor
iudaice, mai ales prin intermediul apostolului Pavel şi a lucrării sale printre
neamuri, a avut ca rezultat înfiinţarea multor biserici creştine printre popoarele
fără legătură cu iudaismul. Trebuia ca obiceiurile ebraice să fie impuse
credincioşilor veniţi dintre neamuri? Cu alte cuvinte, era necesar ca neamurile să
vină mai întâi la iudaism, pentru a putea deveni creştini?
Pentru a răspunde acestei întrebări, biserica a trebuit să definească ce
este în esenţă creştinismul, precum şi ce ţinea de cultură în manifestarea
creştinismului. Unul dintre cele mai grele lucruri pentru biserică era să separe
aspectele culturale de cele ce ţineau de esenţa creştinismului. Fapte 15
descoperă că biserica a reuşit să facă acest lucru. Ca rezultat, numărul ucenicilor
a crescut în toată lumea romană, iar creştinismul a încetat să mai fie o simplă
sectă, pentru că numărul convertiţilor dintre neamuri l-a depăşit foarte repede pe
cel al convertiţilor dintre evrei.
Tot la fel şi adventismul a cunoscut o internaţionalizare a bisericii. Avându-
şi originea în Noua Anglie, conservatoare din punct de vedere cultural, era dificil
pentru biserică să conceapă o altă exprimare culturală decât cea proprie. Totuşi
adventismul s-a internaţionalizat, iar biserica din America a pierdut în cele din
urmă controlul în unele părţi ale lumii. Atunci când adventismul s-a integrat în
cultura locală şi a fost preluat de o conducere locală, biserica a crescut mult mai
rapid decât dacă ar fi fost sub un control american. A avut loc acelaşi fenomen
ca şi în biserica de la început. Aşa se facă că astăzi există unsprezece adventişti
neamericani la un adventist de tip american!
Pe măsură ce adventismul s-a adaptat diferitelor culturi, au apărut diverse
exprimări culturale ale sale în toată lumea. Stilul de închinare este diferit în cele

8
mai multe biserici neamericane. Ceea ce este derutant pentru cei mai mulţi dintre
adventiştii americani, care văd în aceasta o apostazie de la credinţă. Problema cu
care ei se confruntă este foarte asemănătoare cu cea cunoscută de creştinismul
timpuriu. Ei trebuie să înveţe să separe aspectele care ţin de cultură de esenţa
credinţei lor, pentru că altfel efectul va fi împiedicarea creşterii bisericii, care este
a lui Dumnezeu.
Numai atunci când biserica Noului Testament a îngăduit exprimarea în
creştinism a unor culturi diferite, ea a devenit o biserică internaţională, cu ucenici
în toate neamurile. Aceste exprimări culturale diverse sunt necesare pentru
împlinirea Marii Trimiteri. Însă pentru a face creştinismul relevant din punct de
vedere cultural, biserica nu trebuie să accepte şi să urmeze modelul unei culturi
decăzute. Dar pentru că toate culturile, inclusiv cea americană anglo-saxonă sunt
căzute, uneori este dificil ca biserica să stabilească ce este acceptabil cultural şi
ce nu. Tendinţa pentru cei mai mulţi creştini este să stabilească acceptabilul aşa
cum este definit de cultura dominantă. Dar din punct de vedere biblic, singurul
care poate stabili ce este corect este Cuvântul lui Dumnezeu. Cultura poate fi
doar acceptată sau respinsă, în funcţie de conformarea ei la Biblie.
Pentru a câştiga diferitele culturi, este necesar ca biserica să-şi îmbrace
mesajul într-un veşmânt cultural care să poată fi acceptat de populaţia ţintă.
S-ar putea să fie nevoie să schimbăm formele şi tehnicile de
prezentare a lui Hristos, astfel încât ele să se potrivească timpului nostru;
dar Biblia spune că lucrarea misionară creştină a început la un moment în
istorie, a continuat de-a lungul istoriei şi ea îşi găseşte împlinirea doar
atunci când istoria însăşi ajunge la un sfârşit.13

Mulţi dintre scriitorii moderni pe tema creşterii bisericii au remarcat că este

necesară o adaptarea culturală a prezentării Evangheliei pentru grupul pe care

13
Alan R. Tippet, Church Growth and the Word of God (Creşterea bisericii şi Cuvântul lui Dumnezeu) (Gr.
Rapids: Ederman, 1970), 73.

9
biserica încearcă să îl câştige. Cea mai mare parte a acestei strategii a fost
construită pornind de la exemplul apostolului Pavel:
Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor,
ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu iudeii, m-am făcut ca un iudeu, ca să
câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost
sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sun sub
Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege
(măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui
Hristos), ca să câştig pe cei fără lege.
Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut
tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.
Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.
Este evident că strategia lui Pavel era aceea de a face Evanghelia
semnificativă din punct de vedere cultural pentru fiecare grup pe care încerca să
îl câştige. Pavel nu făcea compromisuri în legătură cu credinţele de bază ale
creştinismului, cu scopul de a-i câştiga pe oameni, dar el avea o înţelegerea clară
a acelor aspecte neutre din punct de vedere cultural, şi astfel îşi adapta
prezentările la concepţiile specifice culturii lor.
Pentru a face mesajul puternic, Pavel a observat că forma (nu
conţinutul!) trebuia schimbată pentru a da rezultate bune. El şi-a dat
seama că trebuie să facă schimbări mergând de la un grup la altul, astfel
ca Evanghelia să fie înţeleasă de cei ce-l ascultau.
Atingerea acestui scop justifică folosirea oricărei strategii, atâta
timp cât ea nu este păcătoasă. Pavel era flexibil în modul de a comunica,
cu scopul de a obţine rezultatele dorite. Creştinii din toate timpurile
trebuie să facă acelaşi lucru, pentru că natura şi caracteristicile limbajului
cer acest lucru.14

14
Kent Hunter, 121.

10
 Ar fi mult mai uşor pentru biserica de astăzi dacă ar avea o înţelegere
profetică despre aplicarea practică acceptabilă a creştinismului în context
cultural. Biserica însă opune rezistenţă în acest aspect, dar în acelaşi timp este
continuu solicitată să se plieze astfel încât să poată fi relevantă pentru acele
culturi pe care încearcă să le penetreze. Aceasta este partea dificilă. Tema de a
nu compromite credinţa prin aculturaţie, face ca biserica să devină irelevantă din
punct de vedere cultural. De aceea, biserica trebuie să facă eforturi considerabile
în ambele sensuri: să devină relevantă din punct de vedere cultural şi să nu
compromită credinţa.
Atunci când este vorba despre conţinutul Evangheliei, acesta nu
trebuie schimbat. Însă, atunci când receptorul mesajului se schimbă,
mediul trebuie schimbat şi el. Altfel, Evanghelia îşi pierde în faţa
auditoriului relevanţa şi potenţialul.15
Aceasta este dilema adventismului nord-american. Al McClure,
preşedintele Bisericii Adventiste Nord-Americane, a prezentat recent marea
nevoie a adventismului din America de Nord de a deveni relevant din punct de
vedere cultural, fără a compromite evanghelia:
Nu ne aflăm aici pentru a discuta cum să adaptăm teologia noastră
la o cultură bolnavă. Nu discutăm despre cum am putea face concesii faţă
de învăţăturile clare ale Scripturii, spre a deveni cumva mai atractivi şi mai
puţin diferiţi…
Dacă însă teologia noastră nu face compromisuri din punct de
vedere biblic, metodologia trebuie să ţină seama de cultură…
Dacă ne pasă de această generaţie pierdută, ruptă de biserică,
destinată condamnării, la fel cum lui Isus i-a păsat de generaţia din zilele
Lui, atunci este imperativ să dorim să realizăm noi burdufuri pentru apa
vieţii. Altfel nu ne putem apăra de criticismul care face din tradiţiile
noastre un lucru mai important decât misiunea încredinţată de Hristos…

15
Ibid., 123.

11
 Dar trebuie să dorim cu putere câştigarea acelora care vorbesc alt
limbaj – etnic sau cultural – chiar dacă aceasta presupune plantarea unui
model nou şi diferit de biserică…
Să nu ne aşteptăm ca cei rupţi de biserică să vină la noi în termenii
impuşi de noi şi să se ajusteze la cultura noastră atât de neobişnuită. O
biserică matură trebuie să fie dispusă să pună pe planul doi preferinţele ei
culturale şi individuale, spre a-i câştiga pe cei pierduţi.16
Nu este uşor să fii relevant din punct de vedere cultural şi, în acelaşi timp,
să nu compromiţi Evanghelia, dar fiecare biserică pe care Dumnezeu a condus-o
de-a lungul istoriei a trebuit să rezolve această problemă. De fapt, atunci când o
biserică încetează să devină relevantă din punct de vedere cultural, Dumnezeu
încetează să mai folosească acea biserică aşa cum a făcut-o până atunci.
„Fenomenul unei aculturaţii acute se pare că este caracteristica bisericilor care
nu cresc.”17
Zunkel are dreptate atunci când susţine că biserica nu ar trebui să meargă
aşa de departe cu fenomenul aculturaţiei, până acolo încât să-şi compromită
teologia, dar dacă nu reuşeşte să dea relevanţă culturală teologiei sale, ea
compromite misiunea evangheliei. Soluţia, după cum McClure a arătat aşa de
clar, stă în a menţine cu putere convingerile biblice, dar în acelaşi timp a fi
relevanţi din punct de vedere cultural pentru grupul pe care biserica doreşte să îl
câştige.
Având în vedere multitudinea de subculturi existente în fiecare
cultură, Cuvântul trebuie răspândit în limbajul şi formele culturale ale
fiecărei subculturi, dacă se urmăreşte cu adevărat ca El să devină trup. 18

Un lucru la care biserica trebuie să fie atentă atunci când doreşte să

capete relevanţă culturală în lumea de astăzi, este tendinţa de adaptare la

16
Alfred McClure, Planting and Harvesting (Semănatul şi secerişul), 17-18.
17
C. Wayne Zunkel, Church Growth Under Fire (Creşterea bisericii sub foc continuu), 94.
18
George G. Hunter III, To Spread the Power: Church Growth in the Wesleyan Spirit (Răspândirea
(extinderea) puterii: creşterea bisericii în spirit wesleyan), 170

12
cultură doar pentru că merge. Motivul pentru care trebuie să fim relevanţi din
punct de vedere cultural trebuie să pornească de la conştientizarea mandatului
cultural al bisericii de la începuturile ei şi de la Marea Trimitere. Împlinirea
mandatului Marii Trimiteri „faţă de neamuri” face necesară existenţa unei biserici
internaţionale, care să penetreze culturile pe care caută să le câştige. Biserica nu
trebuie să se adapteze culturii doar pentru a fi relevantă în societatea de azi. Ea
trebuie să se adapteze pentru a realiza cât mai bine misiunea dată de Hristos.
Fenomenul aculturaţiei se realizează în mare parte separat de mandatul misionar.
Adaptarea culturală are sens doar în contextul misiunii lăsate de Hristos, aşa cum
apare ea în Marea Trimitere.
Marea Trimitere şi centrarea pe misiune a bisericii timpurii fac necesară
astăzi existenţa unei biserici relevante cultural. Pentru a deveni relevantă din
punct de vedere cultural, biserica de astăzi trebuie să-şi elaboreze teologia pe
baza concepţiei enunţate de apostolul Pavel în 1 Corinteni, cap. 9.

PLANTAREA DE BISERICI CA ŢINTĂ A STRATEGIEI MISIONARE

Din moment ce mandatul Marii Trimiteri vizează facerea de ucenici în toate

neamurile, nu este surprinzător că biserica timpurie a elaborat în mod intenţionat
o strategie de a planta biserici reprezentative cultural în fiecare grup de oameni
întâlnit. Biserica timpurie s-a transformat rapid într-o mişcare de plantare de
biserici, pentru că aşa şi-au imaginat ei că dorea Isus să fie, atunci când le-a dat
Marea Trimitere. Fără existenţa unei mişcări de plantare de biserici, această
misiune nu s-ar fi realizat. Tot la fel, adventismul de astăzi trebuie să devină o
mişcare de plantare de biserici, sau altfel va înceta să fie o biserică a Marii
Trimiteri.
Strategia plantării de biserici din Noul Testament poate fi înţeleasă cel mai
bine urmărind strategia plantării de biserici în lumea mediteraneană, elaborată
de apostolul Pavel atunci când era în Antiohia. David Hesselgrave concepe o

13
strategie în zece puncte a plantării de biserici, în urma studierii metodei folosite
de Pavel:
1. Biserica trimitea misionari pentru a planta alte biserici. Fapte 13:1-4;
15:39, 40.
2. Plantatorii de biserici luau legătura cu cei pe care doreau să-i câştige.
Fapte 13:14-16; 14:1.
3. Plantatorul căuta apoi să comunice evanghelia celor receptivi. Fapte
13:16-41.
4. Ei făceau mai mult decât doar să prezinte evanghelia; cei ce o auziseră
erau convertiţi la Hristos. Fapte 13:48; 16:14-15.
5. Noii credincioşi formau adunări. Fapte 13:43.
6. Noii credincioşi erau întăriţi în credinţă. Fapte 14:21, 22; 15:41.
7. Erau numiţi şi consacraţi lideri în noile biserici. Fapte 14:23.
8. Conducerea era deplin încredinţată noilor lideri, iar plantatorii de biserici
plecau. Fapte 14:23; 16:40.
9. Pavel continua să menţină relaţia cu bisericile pe care le întemeiase. Fapte
15:36; 18:23.
10. Noile biserici erau integrate în relaţiile cu celelalte biserici surori şi
trimiteau reprezentanţi la diferitele concilii bisericeşti. Fapte 14:26, 27;
15:1-4.19
Aceasta pare să fi fost strategia precisă a bisericii Noului Testament. Întreaga
organizaţie susţinea acţiunea de plantare de biserici, pentru că se considera că
astfel se împlinea Marea Trimitere. Plantarea de biserici nu era doar una dintre
multele strategii ale bisericii Noului Testament; ea era strategia, dată fiind
importanţa ei în cadrul misiunii lăsate de Hristos. În concepţia Noului Testament,
o biserică centrată pe misiune era o biserică implicată în mişcarea de plantare de
biserici.

19
David Hesselgrave, Planting Churches Cross Culturally (Plantarea de biserici intercultural), 58.

14
 Mandatul dat adventiştilor de ziua a şaptea este foarte asemănător cu
mandatul bisericii primare. La fel cum în biserica primară plantarea de biserici se
afla în centrul strategiei acesteia, la fel sunt şi adventiştii de ziua a şaptea sfătuiţi
de către Ellen White, să facă din plantarea de biserici centrul de greutate al
strategiei lor misionare.20
Asupra tuturor acela care cred, Dumnezeu a pus sarcina ridicării de
biserici.
Trebuie înfiinţate noi biserici, organizate noi adunări. În acest timp, ar
trebui să existe reprezentanţi ai adevărului prezent în fiecare oraş şi în părţile
îndepărtate ale pământului.
Evanghelia trebuie proclamată în toate ţările şi oraşele... Trebuie
organizate biserici şi desfăşurate planuri pentru lucrarea ce trebuie înfăptuită
de membrii bisericilor nou organizate.
Locuri după locuri trebuie vizitate; biserică după biserică trebuie să fie
înălţate.
Înfiinţarea de biserici, ridicare de case de adunare şi clădiri pentru şcoli, s-
au înmulţit din oraş în oraş şi zecimea a crescut, pentru ca lucrarea să fie
dusă mai departe. Au fost plantate biserici nu doar într-un singur loc, ci în
multe locuri, iar Domnul a lucrat pentru a-Şi înmulţi forţele.
Nu lăsaţi ca lucrarea de ridicare de memoriale pentru Dumnezeu în multe
locuri să devină dificilă şi îngreunată prin reţinerea mijloacelor necesare.
În fiecare oraş în care adevărul a fost proclamat, trebuie ridicate biserici.
În unele oraşe mari, trebuie să existe biserici în diferitele zone ale oraşelor. 21

O privire rapidă asupra acestor citate dezvăluie imediat că Biserica

Adventistă de Ziua a Şaptea a fost destinată să există ca o mişcare a plantării de

20
Se consideră că Ellen White, aflată printre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, a avut
inspiraţie profetică. Deşi nu se consideră că scrierile ei au aceeaşi autoritate ca Scriptura, adventiştii au
privit scrierile ei ca venind din partea lui Dumnezeu. De aici importanţa care li se dă în elaborarea strategiei
misionare de bază.
21
E. G. White, Evanghelizare, 19.

15
biserici. Conform Noului Testament şi celor declarate de Ellen White, Dumnezeu
doreşte ca plantarea de biserici să fie ţinta bisericii Sale, atunci când ea caută să
împlinească mandatul evangheliei. De aceea, ţinta evanghelizării, atât în Noul
Testament cât şi în adventismul de la început, a fost facerea de ucenici în fiecare
loc, în timp ce clerul rămânea relativ liber pentru a continua plantarea de noi
biserici.
UN MODEL DE BISERICĂ NON-DEPENDENTĂ

Biserica de la început nu numai că a dezvoltat o plantare de biserici

relevantă din punct de vedere cultural, dar ea a dezvoltat şi o strategie de
creştere în jurul conceptului de facere de ucenici şi nu de convertiţi dependenţi
de cler. Ţinta bisericii timpurii era facerea de ucenici, astfel încât aceştia să
formeze o biserică indigenă şi să poată duce mai departe evanghelia, fără ajutor
din afară. Strategia lor viza în mod deliberat reproducerea indigenă.
Aceasta a fost ideea din spatele strategiei lui Pavel de plantare de biserici,
precum şi din spatele creşterii înregistrate de biserica Noului Testament.
Strategia lui Pavel era să planteze o biserică nouă în fiecare nou grup cultural. El
era dispus să stea cu o biserică atâta cât era necesar să se asigure că au fost
făcuţi ucenici, că au fost pregătiţi lideri şi că noii ucenici se ocupă deja de
pregătirea altor ucenici. Apoi mergea mai departe pentru a ridica o nouă biserică.
El nu lăsa ca noile biserici să fie dependente de el sau de alţi apostoli. O dată ce
oamenii primeau evanghelia, li se dădea autoritate deplină pentru a continua
ducerea evangheliei în teritoriul lor şi mai departe. Acesta era modul prin care
biserica timpurie creştea cu putere.
Dacă bisericile primului secol ar fi încercat să planteze biserici la fel cum
facem noi astăzi, angajând un pastor pentru fiecare adunare nouă, ar fi dat
naştere unor biserici slabe, formate din creştini imaturi, care nu erau adevăraţi
ucenici. Dar nu trebuia să se întâmple aşa. Isus le ceruse ca lucrarea lor să fie
aceea a facerii de ucenici. Aceşti ucenici nu ar fi fost nişte convertiţi căldicei, ci
ucenici în adevăratul sens al definiţiei, aşa cum îi dorea Isus. Pentru a fi ucenic, o

16
persoană trebuia să fie autonomă şi independentă de alţi creştini, în ceea ce
priveşte viaţa sa spirituală. Creştinii Noului Testament şi-au menţinut
spiritualitatea lucrând continuu pentru alţi ucenici. Numai aşa putea fi menţinută
credinţa vie. Aşa cum a observat şi Allen Roland:
Atunci când bisericile primesc prea mult ajutor, ele devin slabe,
lipsite de viaţă şi neputincioase...
Nimic nu ne face mai slabi ca obiceiul de a depinde de alţii pentru
lucrurile pe care trebuie să ni le asigurăm singuri. 22

Biserica Noului Testament, şi mai ales Pavel, au înţeles bine această

îngrijorare exprimată mai sus, că dependenţa generează creştini slabi. Cu toate
acestea, cele mai multe biserici de azi lucrează după modelul dependenţei. Mulţi
administratori se opun plantării de biserici, pur şi simplu pentru că biserica nu are
bani pentru angajarea unui alt pastor pentru noua adunare.23 Biserica Noului
Testament nu se confrunta cu această problemă, pentru că în bisericile locale nu
existau pastori. Adunările erau conduşi de lideri veniţi din alte adunări, pe care îi
pregăteau, dar aceştia nu erau echivalentul pastorilor moderni. Ei erau laici.
Biserica locală opera independent de pastori stabili, plătiţi. Dacă biserica Noului
Testament ar fi susţinut pastori plătiţi pentru bisericile locale, creşterea ei ar fi
devenit nulă.24
În contrast, noi înăbuşim creşterea prin plantarea de biserici, angajând
pentru ele pastori ne-indigeni. Făcând astfel, recunoaştem că nu realizăm
lucrarea cerută de Marea Trimitere; noi nu am reuşit să facem ucenici din aceşti
noi credincioşi. Prin urmare, avem nevoie de doici. Dacă am îndeplini însă
lucrarea pe care Isus ne-a dat-o prin Marea Trimitere – facerea de ucenici – orice
nouă biserică ar trebui să existe prin propriile resurse.

22
Roland Allen, Expansiunea spontană a bisericii,35.
23
În Biserica Adventistă, salariile pastorilor sunt plătite de conferinţă, şi nu de bisericile locale.
24
Această concepţie asupra rolului clerului va fi abordată pe larg în capitolul 4.

17
 Atunci când cineva face o lucrare spontană, iar noi trimitem un om
plătit ca să o facă în locul lui, noi îl împiedicăm şi îi împiedicăm pe alţii să îi
urmeze exemplul.
Dacă dorim să realizăm o creştere naturală, trebuie să înfiinţăm
biserici autohtone libere de controlul nostru.
Lucrătorii ar trebui să fie în grija bisericilor, nu bisericile în grija
lucrătorilor.25

Apostolul Pavel şi cei care i-au urmat exemplul dedicau un timp

considerabil unei biserici pentru a face ucenici şi a pregăti lideri din zona
respecctivă. El nu îi trimitea pe aceştia departe, pentru a fi pregătiţi; el îi
pregătea în mediul în care trăiau. Apostolul Pavel a aplicat metoda lui Hristos de
pregătire-la-locul-de-muncă:
El a pregătit un număr mic de oameni care au intrat într-o relaţie
personală cu El; noi pregătim mulţi care trec prin şcolile noastre cu scopul
de a lua nişte examene şi de a fi angajaţi. Hristos şi-a pregătit liderii în
mijlocul poporului în care trăiau aceştia, astfel încât intimitatea relaţiilor lor
cu aceştia să nu fie afectată şi ei să se poată mişca printre aceştia, fiind
de-ai lor; noi pregătim astăzi liderii într-o seră, iar relaţia lor directă cu
membrii este aşa de afectată, încât ei nu vor mai fi niciodată după aceea
văzuţi ca unii de-ai lor, şi nici nu vor mai gândi ca ei.26

Unii lideri de biserici sunt îngrijoraţi de astfel de planuri. Ne temem că

dacă pierdem controlul pastoral asupra bisericilor, erezia se va strecura înăuntru.
Dar nici bisericile dependente de pastori nu sunt imune la erezii. Tot mai apar
apostazii. De fapt, ereziile pătrund mult mai bine în acele biserici care nu sunt
implicate în realizarea mandatului misionar al lui Hristos. Desigur, trebuie să ne

25
Allen, 38, 5, 150.
26
Ibid.,21.

18
aducem aminte că Hristos este Capul bisericii. Aceasta este biserica Lui. Nu
putem avea noi încredere în El?
Cele mai multe erezii din biserica timpurie nu au fost aduse prin
lucrarea unor învăţători necunoscuţi; ele au apărut în acele biserici
înfiinţate de mai mult timp, în care creştinii nu erau implicaţi serios în
convertirea păgânilor din jurul lor.27

Astfel, pornind de la o anumită teologie a misiunii, biserica Noului

Testament a plantat biserici care nu erau dependente de pastori. Această
teologie se baza pe Marea Trimitere. În ea era cuprins mandatul facerii de
ucenici. „Ucenicii”, aşa cum era înţeles termenul din cuvintele lui Hristos, erau
acei credincioşi care, la rândul lor, dădeau naştere altor ucenici, şi care nu
necesitau o îngrijire şi supraveghere constantă. Cu alte cuvinte, misiunea de a
ridica biserici care nu erau dependente de pastor, izvora din modul în care ei
înţelegeau Marea Trimitere, prin care li se cerea să facă ucenici autentici.
O altă caracteristică specifică Marii Trimiteri este strategia bisericii timpurii
de a planta biserici printre toate grupurile de oameni. Marea Trimitere nu doar
mandata facerea de ucenici, dar cerea ca să se facă ucenici în toate neamurile.
Numai cu o strategie solidă de plantare de biserici se putea realiza acest lucru.
Faptul că Pavel a dus Evanghelia lumii romane şi a făcut ucenici aici, a fost o
urmare a teologiei Marii Trimiteri:
Astfel, programul creştin al plantării de biserici îl găsim în
promisiunile şi declaraţiile lui Dumnezeu. Atunci când înţelegem legătura
dintre Marea Trimitere şi promisiunile pe care Dumnezeu le face prin ea,
avem atât certitudinea, cât şi căile prin care acestea să se realizeze cu
toată puterea.28

27
Ibid., 48.
28
Tippett, 77.

19
 Isus a poruncit să facem ucenici din toate etniile. Acest termen are o
cuprindere mai mare decât „naţiunile”. Brown defineşte termenul etnos astfel:
Etnos, termen derivat din etos, care înseamnă obicei, cutumă, face
trimitere la un grup care este legat prin obiceiuri, un clan; mai departe,
mulţime, asociaţie, popor. Cuvântul a căpătat sensul comun de naţiune. 29

De aceea, Marea Trimitere ne porunceşte să facem ucenici în fiecare

subgrup de pe planeta Pământ, mai ales printre naţiunile cunoscute. O biserică
aflată într-o naţiune sau într-un oraş nu se va putea adresa tuturor oamenilor.
Dacă este credincioasă Marii Trimiteri, biserica va planta continuu noi biserici în
rândul diverselor categorii de oameni, până ce Isus va veni.
„Denominaţiunile cresc în cea mai mare măsură pe baza lucrării făcute de
adunările mai noi.”30 Bisericile vechi slăbesc şi mor. Bisericile noi sunt proaspete
şi vii. De aceea, orice denominaţiune care ia în serios Marea Trimitere, va lua în
serios şi mişcarea de plantare de biserici. „Mai presus de toate acestea este
faptul că nu vom împlini niciodată Marea Trimitere, dacă nu există o multiplicare
a bisericilor.”31
De fapt, plantarea de biserici noi este obiectivul întregii strategii misionare.
Ar trebui ca scopul fiecărei adunări să fie acela de a planta o biserică nouă.
Numai atunci când în biserică va fi restabilită prioritatea de plantare de biserici, şi
prin urmare vor fi plantate biserici în cadrul unor noi grupuri de oameni, vom
putea vedea acea creştere fantastică pe care o preconizează Marea Trimitere.
Să luăm ca exemplu mărul. Noi considerăm că fructul copacului este
mărul, dar el reprezintă doar o parte dintr-un tot. Mărul trebuie văzut ca
fiind învelişul seminţelor de măr, care în cele din urmă vor da naştere
rodului final – mai mulţi meri. Trupul lui Hristos este ca mărul din acest

29
Dictionary of New Testament Theology, 790.
30
Zunkel, 85.
31
Logan, 194.

20
 exemplu – el produce ucenici care în final dau naştere mai multor
adunări.32

Toate resursele bisericii timpurii au fost investite în misiunea bisericii:

facerea de ucenici, prin intermediul plantării de noi biserici în rândul unor noi
grupe de oameni. Fiecare credincios din biserica primară făcea alţi ucenici.
Pregătirea de ucenici nu era doar în sarcina clerului; ea era o activitate realizată
de laici.
Allen a criticat lucrarea misionară contemporană ca fiind mult
diferită de modelul din Vechiul Testament, mai ales de cel din experienţa
apostolului Pavel. Allen considera că biserica primară s-a răspândit în mod
natural şi spontan, mai mult prin implicarea laicilor, decât doar a
specialiştilor. În contrast cu contemporanii lui Allen, apostolul Pavel evita
stabilirea unor relaţii de dependenţă între el şi biserica nou creată.33
Numai o mişcare de implicare a laicilor va duce la folosirea adecvată
a resurselor umane ale Bisericii, necesare pentru a răspunde cerinţelor şi
oportunităţilor din lumea de azi.34

Teologia bisericii primare susţinea ideea că fiecare creştin trebuie să se

implice în lucrarea misionară. Această idee reieşea din Marea Trimitere. Fiecare
ucenic trebuia să facă alţi ucenici. În loc să formeze o biserică dependentă de
cler, creştinii Noului Testament, dând ascultare Marii Trimiteri, au format o
biserică dominată de laici. Clerul plătit era implicat în extinderea bisericii spre
zone noi, dar responsabilitatea extinderii bisericii în zona în care ea se afla
aparţinea laicilor.
În primii 200 de ani, activităţile bisericii se desfăşurau în casele oamenilor.
Până la sfârşitul secolului al doilea nu au fost construite clădiri speciale pentru
biserici.
32
Ibid., 193.
33
Wilbert R. Shenk, Creşterea bisericii: Un simpozion, 8.
34
Gibbs, 209.

21
 Biserica din casele oamenilor a făcut posibil ca biserica Noului Testament
să se extindă într-un ritm fenomenal, cu un minimum de resurse umane.35

SUMAR
În acest capitol am analizat câteva strategii ale bisericii primare din Noul
Testament, aşa cum au rezultat ele ca urmare a modului de a înţelege Marea
Trimitere. Acele strategii conţineau următoarele aspecte:
1. Prioritatea lucrării misionare a bisericii.
2. O organizaţie concepută cu scopul împlinirii misiunii.
3. Un mesaj adaptat, destinat să implementeze creştinismul în fiecare
grup cultural.
4. Centrarea pe plantarea de noi biserici şi o organizaţie care să susţină
această prioritate.
5. Un model al bisericii locale non-dependente, fără pastor, pentru că toţi
creştinii erau ucenici.
6. O biserică în care creşterea se realiza în principal prin intermediul
mişcării laice.
Misiunea bisericii primare era clară. Marea Trimitere a dat direcţia
principală a misiunii în această biserică de început. Strategiile ei s-au dezvoltat
pornind de la Marea Trimitere. Rezultatul a fost răspândirea rapidă a
creştinismului în toată lumea. Biserica din zilele noastre rămâne credincioasă
Domnului ei, doar dacă se întoarce la rădăcinile Noului Testament. Dacă
adventiştii susţin că sunt poporul lui Dumnezeu, păzitori ai poruncilor, cum pot ei
să nu asculte de Marea Trimitere? Adventiştii trebuie să devină din nou o mişcare
a plantării de biserici.
De aceea, biserica trebuie să răspunde Marii Trimiteri nu din
interes. Fără îndoială, ea trebuie să facă astfel pur şi simplu pentru că aşa
a poruncit Dumnezeu.36

35
Ibid., 160.
36
Logan, 192.

22
 - CAPITOLUL 3 -
BAZELE MISIUNII ADVENTISTE

Capitolele anterioare au prezentat teologia biblică a misiunii, fundamentată pe Marea

Trimitere, făcută cu autoritate de către Isus. Această misiune, întărită de Duhul Sfânt, dată
cu ocazia Cincizecimii, a împuternicit biserica primului secol să planteze mesajul dat de
Domnul după înviere, în tot Imperiul roman, în decursul unei singure generaţii. Ea se centra
pe facerea de ucenici din rândul tuturor grupurilor de oameni. Pentru a realiza acest scop,
biserica s-a adaptat continuu la diferitele culturi cu care s-a confruntat, fără să-şi modifice
mesajul de bază. Datorită accentului pus pe facerea de ucenici, ea a urmărit mai ales
plantarea de biserici locale, care nu aveau pastori oficiali. În schimb, bisericile erau conduse
de laici, care îi pregăteau pe ucenici. Aceste biserici creşteau oriunde se aflau.
Adventismul susţine că este o mişcare biblică, pretinzând că Biblia este singura regulă
de credinţă şi practică. Dacă este aşa, atunci adventismul trebuie să aibă o teologie a
misiunii şi să practice ceea ce este în deplină armonie cu modelul Noului Testament. Dacă
adventismul nu se centrează pe împlinirea Marii Trimiteri, pretenţia de a fi o biserică după
modelul Noului Testament nu poate fi credibilă.
Adventismul de început a fost complet motivat de dorinţa de a împlini Marea
Trimitere. Strategia evanghelistică dezvoltată de acei primi adventişti, identică cu cea din
biserica Noului Testament, aproape că s-a pierdut în adventismul de azi din America de Nord.
Preocuparea noastră nu este să refacem forma adventismului de la început sau a
creştinismului din era Noului Testament, însă ceea ce urmărim ESTE refacerea spiritului
caracteristic atât adventismului de început, cât şi creştinismului timpuriu.

PARUSIA CA BAZĂ A ACTIVITĂŢII MISIONARE ADVENTISTE

Activitatea misionară adventistă a fost hrănită de versetul din Matei 24:14 la fel de
mult ca şi de Marea Trimitere. Biserica nu a ignorat Marea Trimitere, dar raţiunea de a
îndeplini Marea Trimitere, ca şi motivaţia ei, a plecat de la textul din Matei 24:14.
„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”

1
 În centrul activităţii misionare adventiste a stat predicarea soliei lui Hristos către toate
neamurile, pentru a grăbi venirea Domnului nostru. Parusia a fost scânteia care a aprins
activitatea misionară adventistă pentru mai mult de o sută cincizeci de ani. Uneori, motivaţia
acelei misiuni a fost mai mult terminarea lucrării lui Hristos pentru ca El să poată veni şi nu
mântuirea sufletelor. Ultimul aspect nu a fost neglijat, dar pur şi simplu nu a stat pe primul
loc, nu a reprezentat motivaţia de bază în minţile celor mai mulţi oameni. De aceea, textul
din Matei 24:14 trebuie să fie contrabalansat cu Matei 28:16-20.
Însă preocuparea lui Isus era legată mai mult de mântuirea celor pierduţi, decât de
încheierea lucrării misionare, astfel încât El să poată veni din nou. Numai atunci când oamenii
vor înţelege cum se frânge inima lui Dumnezeu pentru cei pierduţi, vor înţelege şi pasiunea
lui Isus pentru umanitatea pierdută. Această pasiune poate fi înţeleasă numai privind la
întrupare şi la Calvar. Inima plină de ardoare, de căutare, a lui Dumnezeu, poate fi înţeleasă
privind la ce s-a întâmplat în Betleem şi pe Golgota. Revenirea lui Hristos, deşi este speranţa
bisericii, nu trebuie să eclipseze niciodată Marea Trimitere şi pasiunea lui Dumnezeu pentru
a-i câştiga pe cei pierduţi.
Cu toate acestea, speranţa parusiei, când este corect încadrată, poate fi o scânteie
teribilă pentru a ajuta biserica să se concentreze pe responsabilitatea misiunii sale. Dacă, aşa
cum cred adventiştii, venirea lui Hristos este aproape, atunci este foarte important ca să
facem cât mai repede ucenici în toată lumea, din moment ce încheierea timpului de probă
este atât de aproape. Isus vine! Aceia care nu au fost făcuţi ucenici vor fi pierduţi! Acest
gând nu poate fi acceptat de Isus şi nici de mine, mai ales dacă cei pierduţi sunt oameni pe
care îi cunosc. De aceea, atât eu ca individ, cât şi biserica ca grup, trebuie să ne implicăm în
facerea de ucenici la acest sfârşit al timpului.
Activitatea misionară de tip adventist poate fi corect înţeleasă numai în contextul
parusiei. Adventiştii cred că biserica lor a fost chemată la existenţă de Dumnezeu, pentru a
proclama în lumea întreagă un mesaj special, unic. Acest mesaj nu este doar „vestea bună” a
mântuirii prin Hristos, dar şi „vestea bună” că Mântuitorul nostru trebuie să vină curând.
Mesajul adventismului a fost dat de Dumnezeu pentru a pregăti un popor pentru revenirea
Împăratului. Mesajul adventismului este unul de pregătire, care se potriveşte bine cu definiţia
dată de Isus ucenicului. Definiţia dată mai înainte prezintă felul în care adventismul înţelege

2
să fii pregătit pentru revenirea lui Hristos. A fi pregătit înseamnă nu doar a-L primi pe Isus ca
Mântuitor, dar şi a intra într-un proces de ucenicie, prin care Isus să devină pe deplin Domn
al vieţii tale. De aceea, lucrarea Bisericii Adventiste de a pregăti oamenii pentru revenirea lui
Hristos este identică cu cea a primilor creştini, care plecau pentru a face ucenici. Sarcina
aceasta este mai urgentă, datorită apropierii parusiei.
Orlando Costas remarcă legătura dintre evanghelizare şi pregătirea pentru parusia:
„Ţinta evanghelizării nu este doar aceea de a realiza creşterea bisericii şi nici de
a ajuta indivizii să primească mântuirea. Scopul atotcuprinzător al evanghelizării este
acela de a face cunoscută împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum s-a manifestat ea prin
întruparea lui Hristos şi s-a realizat prin Duhul Sfânt. Făcând astfel, evanghelizarea
pregăteşte drumul descoperirii împărăţiei slavei.”1

Al doilea text pe baza căruia putem înţelege sensul parusiei şi a misiologiei adventiste
este Apocalipsa 14:6-12. Acest pasaj prezintă întreita solie îngerească, menItă să-i
pregătească pe oameni pentru revenirea lui Hristos. De aceea, el reprezintă punctul central
al soliei adventiste, astfel încât imaginea celor trei îngeri a devenit emblema adventismului.
Activitatea misionară adventistă nu poate fi înţeleasă separat de mesajele celor trei îngeri:

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie
veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei
seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‚Temeţi-vă de Dumnezeu
şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce-a făcut cerul şi
pământul, marea şi izvoarele apelor!’
Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ‚A căzut, a căzut Babilonul, cetatea
cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!
Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ‚Dacă se închină cineva
fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul
mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc
şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie

1
Costas, 82.
3
 în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi
icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei.!
Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui
Isus.” (Apoc. 14:6-12)

Acest pasaj va fi analizat în detaliu mai târziu în acest capitol. Acum dorim să analizăm
acest text ca o extensie a lui Matei 24:14 şi a lui Matei 28:16-20.
Dacă adventiştii se bazează exclusiv pe Matei 24:14, vor ajunge să înţeleagă
activitatea misionară în primul rând ca o activitate de proclamare. Astfel, atâta timp cât
evanghelia este proclamată, nu contează dacă este acceptată sau respinsă, misiunea este
împlinită. Dar Matei 24:14 nu poate fi izolat de Marea Trimitere din Matei 28:19, aceea de a
face ucenici. Frumuseţea pasajului din Apocalipsa 14 este că el îmbină toate elementele
celor două texte din Matei într-un tot unitar. Aici apare predicarea evangheliei veşnice.
Această proclamare se face în toată lumea. Nu este vorba doar de proclamare; există şi
rezultate. Predicarea acestui mesaj produce îndelungă răbdare în sfinţii care păzesc poruncile
lui Dumnezeu. Ca şi Marea Trimitere din Matei, scopul soliilor celor trei îngeri este pregătirea
unui popor care să ţină poruncile lui Dumnezeu. Evident, solia este legată de facerea de
ucenici.
Pe lângă scopul de a face ucenici, pasajul conţine şi ideea urgenţei existentă şi în
Matei 24:14. Această solie deosebită a evangheliei veşnice trebuie să fie vestită din
perspectiva iminenţei parusiei. Avertizările ei apocaliptice au menirea de a prezenta urgenţa
scopului de a pregăti un popor care să ţină poruncile lui Dumnezeu şi să rămână credincios
lui Isus.
Adventismul trebuie să vadă în acest pasaj din Apoc 14:6-12 punctul de plecare al
înţelegerii misiunii sale. Dar acest pasaj nu poate fi înţeles în afara Marii Trimiteri. Capitolul
14 din Apocalipsa trebuie înţeles ca o continuare a comentariului lui Ioan asupra Marii
Trimiteri, aşa cum trebuie ea împlinită în ultimele zile ale istoriei omenirii. Obiectivul soliei
celor trei îngeri este identic cu cel al Marii Trimiteri. Acest obiectiv este facerea de ucenici
care ţin poruncile lui Dumnezeu şi rămân credincioşi lui Isus.

4
 UN MOD DE A ÎNŢELEGE APOCALIPSA 14:6-12, CA BAZĂ PENTRU CONCEPŢIA
DESPRE UCENICIE DIN BISERICA ADVENTISTĂ

Activitatea misionară adventistă îşi are rădăcinile şi bazele în speranţa celei de-a doua
veniri a lui Isus Hristos. Fundamentul activităţii misionare a fost şi trebuie să continue să fie
predicarea soliei celor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu scopul de a pregăti un popor pentru
venirea Domnului. Acest mod de înţelegere imprimă urgenţa şi orientarea activităţii misionare
a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.
Biserica nu ar trebui să cunoască doar care este sensul misiunii ei; ea ar trebui să
cunoască şi ce ar trebui să urmărească să realizeze, ca rezultat al proclamării întreitei solii
îngereşti. Acest produs final este inerent tocmai soliilor celor trei îngeri. Apocalipsa 14:12
declară că aceste solii dau naştere unui popor care ţine poruncile lui Dumnezeu şi rămâne
credincios credinţei în Isus.
Adventiştii au văzut de asemenea o legătură între predicarea acestei solii şi cei
144 000, menţionaţi în cele cinci versete anterioare din Apocalipsa 14:
„Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El
stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi
Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din ceruri un glas ca un vuiet de ape mari, ca
vuietul unui tunet puternic; şi glasul, pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu
alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie,
înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe
cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de
pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde
merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintîi rod pentru Dumnezeu şi
pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului
de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5)
În concepţia adventistă, cei o sută patruzeci şi patru de mii nu reprezintă un număr
literal, ci unul simbolic. Ei reprezintă pe poporul care este pregătit să-L întâmpine pe Isus la
a doua Sa venire. Ei reprezintă noul Israel spiritual. Acest grup nu este exclusivist;
dimpotrivă, el este destinat să fie un grup inclusivist, format de oameni din toate naţiunile

5
pământului, care sunt gata să întâmpine revenirea Împăratului lor. Adventiştii consideră că
predicarea celor trei solii îngereşti are menirea de a forma poporul descris în aceste versete.
Astfel, ţinta misiunii adventiste nu este doar proclamarea mesajului, ci şi formarea
acestui popor, pentru care numărul 144 000 simbolizează desăvârşirea. Observaţi
caracteristicile acestui popor care este pregătit pentru parusia, aşa cum le enumeră Ioan în
pasajul anterior:
1. Ei au Numele Tatălui scris pe frunţile lor (v. 1). Acest popor trăieşte într-o
consacrare totală faţă de Dumnezeu; astfel, Tatăl Îşi poate pune Numele pe frunţile lor, ceea
ce semnifică faptul că ei Îi aparţin cu totul.
2. Ei au fost răscumpăraţi (v.3). Ei Îi aparţin lui Dumnezeu pentru că au fost
cumpăraţi cu sângele de pe Calvar. Numai păcătoşii cumpăraţi cu sângele lui Hristos pot fi
pregătiţi pentru a-L primi pe Isus.
3. Ei au o credinţă curată. În contrast cu cei care beau din vinul Babilonului şi care se
dedau la adulterele lui, aceşti oameni nu se lasă înşelaţi de Marele Babilon. Ei nu au băut din
vinul lui, şi nici nu au preacurvit cu el. În ciuda apostaziilor grele din ultimele zile, apostaziile
despre care Scripturile spun că ar putea să-i înşele chiar şi pe cei aleşi, aceşti oameni au
ţinut credinţa curată a lui Isus.2
4. Ei Îl urmează pe Isus pretutindeni. În contrast cu cei care se închină fiarei şi
chipului ei, Apocalipsa vorbeşte despre un popor care Îl urmează pe Isus. Ei Îl urmează în
întregime. Nu doar că se lasă învăţaţi, dar ei împlinesc tot ce a poruncit Isus.
5. Ei se prezintă fără greşeală în faţa tronului lui Dumnezeu, fără vină în ochii Lui. Ei
nu se prezintă cu propria îndreptăţire, ci ei sunt sfinţi pentru că au fost mântuiţi, aşa cum
observăm mai sus. Ei au fost acoperiţi cu neprihănirea lui Hristos, de aceea judecata i-a găsit
pregătiţi să Îl întâmpine pe Isus şi să intre în împărăţia cerurilor.
Aceste cinci caracteristici ale acelora care răspund soliilor celor trei îngeri amintesc de
caracteristicile adevăraţilor ucenici, aşa cum le-a enumerat Isus în evanghelii.3 Aceştia sunt
oameni care trăiesc într-o consacrare deplină faţă de Domnul Hristos, într-o ascultare totală.
Tot ceea ce se spune în Marea Trimitere, aici este detaliat. Apocalipsa 14:1-12 nu doar că
specifică ce fel de oameni vor reprezenta obiectul lucrării misionare a bisericii în ultimele zile,

2
Mat. 24:24.
3
Acestea sunt caracteristicile discutate în capitolul 1.
6
ci şi mesajul care va fi predicat pentru a produce un popor de oameni care vor trăi ca ucenici
complet dedicaţi lui Isus Hristos.
Costul uceniciei de la sfârşitul timpului nu este diferit de cel din orice altă perioadă a
istoriei umane. Dumnezeu aşteaptă ca ucenicii Lui să producă la rându-le ucenici adevăraţi,
veritabili, complet dedicaţi, indiferent de epoca istorică. Cu atât mai mult la sfârşitul timpului,
când Dumnezeu aduce la împlinire misiunea lui Hristos, prin a doua Sa venire.
Dacă ţinta activităţii misionare adventiste este să pregătească poporul descris în
Apocalipsa 14:1-5, atunci strategia evanghelistică trebuie să urmeze modelul din Apocalipsa
14:6-12. Adventiştii trebuie să predice acest mesaj unic în contextul lui eschaton. Mandatul
evanghelistic, care îşi are originea în Marea Trimitere şi care este dezvoltat în Apocalipsa 14,
trebuie să reprezinte linia călăuzitoare a activităţii misionare adventiste. De aceea, adventiştii
nu trebuie să se mulţumească niciodată doar să-i aducă pe oameni la o credinţă începătoare
în Hristos, fără să fie atraşi într-o ucenicie completă. Activitatea misionară adventistă poate fi
înţeleasă doar pe fundalul capitolului 14 din Apocalipsa şi al mandatului din Marea Trimitere,
acela de a face ucenici.
În ultimii ani, au fost manifestate sugestii de a separa momentul venirii la Hristos de
perioada de ucenicie care urmează. Botezul ar urma astfel momentului venirii la Hristos şi ar
fi separat de pregătirea pentru a fi membru al bisericii. După ce oamenii sunt pregătiţi în
cunoaşterea soliei adventismului, dacă doresc, pot să devină şi membri. 4
Dar separarea botezului de calitatea de a fi membru al bisericii este atât străină, cât şi
contrară Noului Testament, care leagă botezul de ritul iniţierii în calitatea de membru al
bisericii.5 Ea este de asemenea străină şi contrară faţă de instrucţiunea dată de Isus în Matei
28:19, unde El a poruncit urmaşilor Săi să meargă şi să facă ucenici. El spusese mai înainte
că aceasta înseamnă mai mult decât a-i face pe oameni să-L accepte pe Hristos. Isus a
precizat că această „ucenicizare” trebuie făcută înainte de botez şi nu după. Odată ce o
persoană a devenit ucenic, acea persoană trebuie să înveţe mereu – să primească instruirea
despre cum se trăieşte ca ucenic – astfel ca noul ucenic să producă alţi ucenici.

4
Această idee a plecat de la influenţa exercitată de McGravan privind separarea „ucenicia” şi „creşterea în credinţă”,
discutate în capitolul 1.
5
1Cor. 12:13.
7
 Tendinţa de a separa venirea la Hristos de pregătirea ca ucenic i-a făcut pe adventişti
să piardă atenţia faţă de Apocalipsa 14:1-12, care este solia principală a adventismului. Dacă
obiectivul este doar de a aduce oamenii la o credinţă embrionară în Hristos, atunci
metodologia noastră evanghelistică nu trebuie să pună accentul pe parousia şi pe pregătirea
pentru eschaton. Biserica poate pur şi simplu să conducă oamenii la credinţa în Hristos fără
să existe o consacrare deplină şi fără să cunoască speranţa că în cele din urmă vor fi
implicaţi într-o ucenicie deplină. Această situaţie ar duce la o violare directă a Marii Trimiteri,
care impune pregătirea ca ucenic înainte de botez. Intrarea în biserică a unor ucenici slabi va
fi rezultatul final al unei strategii evanghelistice care accentuează numai acceptarea lui
Hristos ca Mântuitor şi nu consacrarea faţă de El ca Domn. Aceşti creştini slabi vor dilua în
cele din urmă mărturia vie a bisericii.
Adventismul trebuie să se întoarcă la rădăcinile sale wesleyene. Wesley şi Withfield au
predicat în aceeaşi perioadă. Amândoi ai fost evanghelişti de succes, dar mulţi dintre
convertiţii lui Withfield nu au rămas, însă cei convertiţi de Wesley s-au dezvoltat. Diferenţa a
pornit de la metodologiile lor evanghelistice. Withfield i-a condus pe ascultători doar până la
acceptarea lui Hristos, în timp ce Wesley s-a centrat pe implicarea convertiţilor în grupe de
întâlnire, unde puteau fi făcuţi ucenici.
Rareori (dacă nu niciodată) el îi invita pe oameni să îl accepte pe Hristos şi să
devină creştini pe loc… Cel mai des, el îi invita pe oameni să se alăture unui grup –
uneori unui grup nou, care urma să se întâlnească chiar în după amiaza aceleiaşi zile. 6
Pentru că Wesley s-a concentrat pe facerea de ucenici, metoda sa se afla într-o
armonie mai bună cu Marea Trimitere decât cea a lui Withfield. Concepţia adventistă despre
activitatea misionară se apropie mai mult de concepţia lui Wesley, decât de ce a lui Withfield.
Acesta este motivul care explică creşterea remarcabilă a adventismului, până la aproape zece
milioane de membri. De-a lungul anilor, adventiştii au accentuat ideea că ucenicia înseamnă
mai mult decât simpla acceptare a lui Hristos, ca o condiţie pentru a fi primit ca membru. De
aceea, adventiştii au reuşit mai bine decât multe alte biserici să păstreze secerişul pe care
Dumnezeu l-a dat. Astăzi însă, adventiştii întâmpină mai multe dificultăţi în menţinerea celor
convertiţi. Cu cât este mai mic accentul pus pe facerea de ucenici, cu atât este mai mare

6
George G. Hunter III, To Spread the Power, 56-57.
8
numărul celor care nu rămân în biserică. Adventismul a început să meargă mai mult pe
drumul lui Withfield, decât pe cel al lui Wesley.
„Fratele meu WeslEy acţiona înţelept. Sufletele care au fost trezite prin lucrarea
lui au fost adunate în grupe, conservând astfel rodul lucrării lui. Eu am neglijat acest
lucru, iar poporul meu are casele construite pe nisip.” 7
De aceea este imperativ ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea să se reîntoarcă la un
model al creşterii bisericii bazat pe facerea de ucenici, dacă doreşte cu adevărat să
împlinească misiunea care i s-a dat în Apocalipsa 14:1-12 şi în Matei 28:16-20.
Am analizat concepţia adventistă cu privire la Apocalipsa 14:1-5, ca o descriere a
produsului final al procesului de ucenicie şi Apocalipsa 14:6-12, ca solia care trebuie să
producă aceşti ucenici de la sfârşitul timpului. Acum dorim să analizăm Apocalipsa 15:6-12,
în încercarea de a descoperi cum pot da naştere învăţăturile proclamate în soliile celor trei
îngeri poporului de ucenici din Apocalipsa 14:1-5.
Primul înger îşi începe solia prin proclamarea evangheliei veşnice. 8 Limbajul folosit aici
ne aduce aminte de cel din Marea Trimitere. Aceasta înseamnă că soliile celor trei îngeri sunt
o dezvoltare a acelei trimiteri, aşa cum ar trebui să fie ea împlinită în ultimele zile. Solia
începe cu anunţarea evangheliei veşnice – aceeaşi evanghelie care a fost proclamată de la
începutul timpurilor. Evanghelia nu se schimbă. Solia arată că la sfârşitul timpului, chiar
înainte de eschaton, aceeaşi evanghelie care a fost predicată la începutul creştinismului va
trebui să fie proclamată cu putere.
Evanghelia este „vestea bună” că Isus Hristos îi iartă pe oameni de păcate, în virtutea
morţii Sale pe dealul Golgotei. Este o veste nespus de bună. Oamenii nu pot face nimic
pentru iertarea păcatelor lor; numai sacrificiul lui Hristos poate face asta. Păcătoşii sunt
făcuţi neprihăniţi nu prin faptele pe care le îndeplinesc, ci numai în virtutea sângelui vărsat
de Hristos.
Adventiştii nu trebuie să predice o nouă evanghelie. Dacă ei doresc să împlinească
Apocalipsa 14:6-12, atunci ei trebuie să predice evanghelia veşnică a mântuirii doar prin har.
Ea poate fi făcută în contextul apropiatei reveniri a lui Hristos, dar nimic nu poate fi adăugat
vreodată la ideea mântuirii: numai credinţa în Hristos. Ucenicia trebuie realizată nu ca o

7
Ibid., 126.
8
Apoc. 14:6.
9
condiţie a mântuirii, ci ca un rod al ei. Însă nimeni nu poate fi îndrumat spre ucenicie, fără
să-L fi acceptat mai întâi pe Isus Hristos ca Mântuitor.
Primul pas în pregătirea oamenilor pentru revenirea lui Hristos este îndrumarea lor
către picioarele crucii şi către o acceptare deplină a lui Isus, Cel Care îi îmbracă cu hainele
fără pată ale neprihănirii Sale şi îi mântuieşte din păcat. Ei primesc această neprihănirea nu
pe baza meritelor omeneşti, ci numai prin harul lui Dumnezeu.
După ce oamenii au fost aduşi într-o relaţie mântuitoare cu Isus, ei trebuie să fie
pregătiţi ca ucenici. Aceasta presupune refacerea chipului lui Dumnezeu în aceia care au
acceptat darul neprihănirii lui Hristos. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu din punct
de vedere fizic, mintal şi spiritual.9 Dar acest chip a fost deformat de păcat. Ei au păcătuit
chiar înainte de a fi luat din fructul interzis:
„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era
de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi
bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.” (Gen. 3:6)
Păcatul a existat în mintea Evei înainte de trecerea la actul exterior. Mâncarea din
fruct a fost rezultatul firesc al naturii ei deja căzute. Astfel fiinţa umană, care fusese creată
după chipul lui Dumnezeu, s-a îndepărtat de acest chip: la nivel fizic, Eva a văzut că pomul
era bun de mâncat; la nivel spiritual, ea a văzut că pomul era plăcut de privit (ochii
reprezintă simbolul naturii spirituale – vezi Apoc. 3:18); şi la nivel mintal, ea a văzut că
pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. Căderea primilor noştri părinţi a fost totală;
fizic, mintal şi spiritual ei s-au îndepărtat de chipul divin. De acum înainte, ispitele au avut de
ce să se agaţe în inima oamenilor şi picioarele lor s-au îndreptat spre rău, fără să-şi dea
seama.
Planul mântuirii vizează restaurarea completă a fiinţelor umane, după chipul lui
Dumnezeu, prin lucrarea de mântuire făcută de Hristos pe Calvar. Isus a intrat în istoria
omenirii ca exemplul de om perfect. În pustia ispitirii, Isus a mers pe acelaşi teren pe care
primii noştri părinţi au căzut şi a obţinut victoria deplină şi definitivă asupra inamicului. Isus a
obţinut victoria în domeniul fizic atunci când a rezistat primei ispite, de a transforma pietrele
în pâine. El a câştigat victoria chiar acolo unde primii noştri părinţi au pierdut. La a doua

9
Gen. 1:26.
10
ispitire, Isus a câştigat victoria în domeniul mental, rezistând în faţa ispitei mândriei,
refuzând să se arunce de pe streaşina acoperişului Templului. În cea de-a treia ispitire, Isus
a câştigat victoria în domeniul spiritual, refuzând să se plece într-o închinare falsă. Victoria
obţinută de Isus a fost completă în toate aspectele: fizic, mintal şi spiritual. Tot ceea ce
pierduseră Adam şi Eva a fost complet restaurat în Hristos. Acelora care acceptă evanghelia
veşnică, El le oferă victoria Sa. El are dreptul de a ne-o oferi, datorită Calvarului.
Este scopul evangheliei veşnice să implanteze victoria lui Hristos în vieţile acelora care
Îl acceptă ca Mântuitor. Acesta este primul pas în procesul de ucenicie, pe care îl fac cei care
au fost refăcuţi printr-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. După ce L-au acceptat pe Isus,
noii convertiţi trebuie să fie îndreptaţi către victoria prin care Isus doreşte să restaureze în ei
chipul Său divin. Isus nu doreşte doar să ne mântuiască în păcatele noastre, El are în vedere
o victorie deplină asupra păcatului prin puterea Sa biruitoare. Apocalipsa 14:7 sugerează că
această restaurare se realizează ca urmare a proclamării evangheliei veşnice din versetul 6:
„El zicea cu glas tare: ‚Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit
ceasul judecăţii Lui. Şi închinaţi-vă Celui Ce-a făcut cerul şi pământul, marea şi
izvoarele apelor.’” (Apoc. 14:7)
Cele trei injoncţiuni din acest verset – „temeţi-vă de Dumnezeu”, „daţi-I slavă” şi
„închinaţi-vă” – prezintă o solie de restaurare, predicată în contextul evangheliei veşnice, în
vederea pregătirii pentru parousia. Îndemnul la frica de Dumnezeu din acest pasaj
reaminteşte de definiţia dată de Solomon, cel mai înţelept om, că „frica de Domnul este
începutul înţelepciunii” (Prov. 1:7). Chemarea la frica de Dumnezeu vizează restaurarea în
plan mintal a celor mântuiţi, după chipul lui Dumnezeu. Este o chemare adresată celor
mântuiţi de a fi ucenici cu minţi curate, cu gândirea îndreptată spre acele lucruri adevărate,
nobile, drepte, curate, vrednice de iubire şi de admiraţie.10 La sfârşitul unei epoci în care
minţile oamenilor sunt poluate, chemarea la ucenicie presupune ca cei care au răspuns
evangheliei să-şi cureţe minţile, prin îndreptarea către acele adevăruri nobile legate de
Domnul lor. În pregătirea oamenilor pentru venirea Domnului, standardul creştin referitor la
sfinţenia minţii nu poate fi neglijat.

10
Fil. 4:8.
11
 A doua injoncţiune din Apocalipsa 14:7 îi cheamă pe oameni să-I dea slavă lui
Dumnezeu. În timp ce există multe moduri în care creştinii Îl pot slăvi pe Dumnezeu,
apostolul Pavel menţionează unul care nu poate fi neglijat:
„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe
care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?
Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în
duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Cor. 6:19-20)
Chemarea de a-I da slavă lui Dumnezeu este identificată clar cu restaurarea fizică a
naturii umane, cu înţelegerea faptului că trupul este templul Duhului Sfânt. Observaţi din nou
că ideea trupului ca templu divin apare în contextul unei persoane mântuite, cumpărată cu
preţul Calvarului. Hristos locuieşte permanent în trupurile răscumpărate de El. Aceşti oameni
mântuiţi îşi respectă trupurile, ele fiind o locuinţă pentru Dumnezeu. Ei îşi arată respectul
prin abţinerea de la imoralitate sexuală şi prin grija pe care o arată faţă de trup ca templu.
Acesta este cadrul în care adventismul şi-a dezvoltat filozofia despre sănătate, care susţine
îngrijirea trupului ca templu, prin abţinerea de la ceea ce este dăunător şi folosirea cu
moderaţie a ceea ce este bun. Ea este văzută ca făcând parte din restaurarea fizică după
chipul lui Dumnezeu. Încă o dată, acest fapt nu trebuie prezentat ca un mijloc de mântuire,
din moment ce Scriptura arată clar că grija faţă de trup ca templul trebuie manifestată doar
de cei mântuiţi.
A treia injoncţiune din Apocalipsa 14 este „închinaţi-vă”. Evident, această chemare
este legată de refacerea din punct de vedere spiritual după chipul lui Dumnezeu. Cei mântuiţi
prin evanghelia veşnică nu sunt chemaţi doar la închinare, ci la închinarea faţă de „Cel Care a
făcut cerurile şi pământul”. Este chemarea oamenilor de a se întoarce la relaţia cu Creatorul
lor. Aceasta pare a fi un citat direct din a patra poruncă a Decalogului:
„Pentru că în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce
este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat DOMNUL ziua de
odihnă şi a sfinţit-o.” (Exod 20:11)
Solia adventistă a păzirii Sabatului este văzută aici ca o parte a soliilor celor trei îngeri.
Cei Mântuiţi sunt refăcuţi după chipul lui Dumnezeu prin sfinţirea Sabatului original al zilei a
şaptea a creaţiei Sale. Ţinerea Sabatului, ca şi alte aspecte ale restaurării, nu trebuie văzută

12
ca un mijloc de mântuire, ci ca o activitate prin care cei mântuiţi caută să fie ucenici
consacraţi lui Isus.
Sabatul nu a fost dat rasei umane ca simbol al odihnei umanităţii, ci ca simbol al
odihnei lui Dumnezeu (Gen. 2:1-2). Oamenii mântuiţi sunt invitaţi să intre în odihna lui
Dumnezeu, prin sfinţirea Sabatului zilei a şaptea al lui Dumnezeu. Scopul acestei odihne este
ţine de faptul că el a fost dat primilor oameni din Edenul fără păcat. Potrivit relatării din
Geneza despre creaţiune, Adam şi Eva au fost creaţi în ce-a de-a şaptea zi a săptămânii
creaţiunii. Prima lor zi de pe planeta Pământ a fost Sabat. Ei nu aveau nevoie să se
odihnească, pentru că încă nu munciseră. Însă ei au fost invitaţi să sărbătorească odihna lui
Dumnezeu, un timp în care ei puteau face mai bine cunoştinţă cu Făcătorul lor.
Creştinii care se pregătesc pentru revenirea Domnului doresc să intre în odihna lui
Dumnezeu. De aceea ei încetează odihna fizică în ziua a şaptea, cu scopul de a petrece acel
timp în dezvoltarea unei relaţii cu Creatorul lor. Sabatul priveşte aspectul relaţiilor mai mult
decât orice altceva. Istoria a ajuns la punctul în care este absolut necesar, dacă oamenii
doresc să parcurgă procesul de ucenicie, să ia timpul necesar pentru dezvoltarea relaţiei cu
Dumnezeu. Sabatul asigură acest răgaz, oferind douăzeci şi patru de ore în fiecare
săptămână, timp în care indivizii sunt liberi de preocupări lumeşti şi mulţi petrec timp de
calitate în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Sabatul se află în centrul procesului de restaurare, datorită marii nevoi de a dezvolta o
relaţie profundă cu Dumnezeu. Din moment ce Sabatul este timpul repartizat pentru
construirea relaţiei, creştinii născuţi din nou de la sfârşitul timpului vor tânji după odihna
Sabatului, ca parte a procesului de ucenicie, pentru că ei au descoperit că secretul restaurării
se află în timpul petrecut cu Dumnezeu. Decât să petreacă doar o oră pe săptămână cu
Dumnezeu, Dumnezeu declară prin intermediul Sabatului că oamenii au nevoie de douăzeci
şi patru de ore în fiecare săptămână pentru a dezvolta o relaţie profundă cu El, aşa de
necesară în timpul tumultuos al ultimelor zile.
Primul înger declară că evanghelia veşnică îi mântuieşte pe oameni prin Hristos şi
începe lucrarea de restaurare. Este chemarea la o restaurare întreită după chipul lui
Dumnezeu, prin curăţarea minţii, prin păstrarea sănătăţii trupului şi eliberarea de imoralitate

13
sexuală şi prin dedicarea unui timp pentru dezvoltarea unei relaţii profunde cu Hristos, prin
păzirea Sabatului.
Trebuie menţionat un aspect important din Apocalipsa 14:7: motivul chemării la o
ucenicie restauratoare, care este „a venit ceasul judecăţii Lui”. Judecata despre care se
vorbeşte aici deja a început. Concepţia adventistă despre judecata pre-adventă este că ea a
început în 1844, pornind de la profeţia din Daniel 8:14, referitoare la cele 2300 de zile.
Interesant, declaraţia îngerului că judecata a început, ea fiind o parte a evangheliei veşnice.
Cu alte cuvinte, judecata din Apocalipsa nu este separată de evanghelie; ea este de fapt,
evanghelia. Este „vestea bună” că Dumnezeu este îndreptăţit în faţa acuzărilor lui Satana.
Solia judecăţii trebuie prezentată acelora veniţi de curând la credinţa în Hristos.
Această „veste bună” îi ajută să înţeleagă lucrarea lui Hristos din Sanctuarul ceresc, unde
Isus prezintă numele celor mântuiţi înaintea îngerilor din ceruri, chiar înainte de revenirea Sa
pe pământ. Această prezentare din timpul judecăţii nu este făcută pentru a afla cine este
mântuit şi cine este pierdut. Dumnezeu ştie deja cine. Scopul acestei judecăţi este acela de
a-i justifica pe cei drepţi faţă de acuzaţiile aduse de Satan în faţa fiinţelor necăzute ale
universului (Iov 1:6; Apoc. 12:12). Acest lucru nu ar trebui să producă teamă celor mântuiţi,
ci bucurie. Ei se bucură pentru că au asigurarea că Hristos, Mijlocitorul lor, i-a îndreptăţit în
faţa tronului ceresc. Concepţia adventistă cu privire la această judecată prea-adventă ar
trebui să ofere celor nou veniţi la Hristos siguranţa victoriei finale în El.
A doua solie îngerească avertizează oamenii împotriva Babilonului şi a preacurviilor
făcute aici, adică a falsificării evangheliei. Babilonul este în cele din urmă un simbol pentru
toţi cei care pun meritele umane şi faptele în locul evangheliei harului. Babilonul îi
simbolizează de asemenea şi pe cei care fac evanghelia ieftină, respingând orice disciplină
cerută de solia primului înger. Tragedia este că cea mai mare parte a lumii a fost captivată
de vinul Babilonului. De aceea, Dumnezeu face o invitaţie poporului celor mântuiţi de a ieşi
din Babilon (Apoc. 18:1-4). De aceea, chemarea din Apocalipsa 18:4 este o extindere a
chemării din Apocalipsa 14:7 – o chemare la o ucenicie reală, în schimbul părăsirii falsei
ucenicii.
Al treilea înger prezintă o avertizare chiar mai puternică împotriva fiarei, a numărului
ei şi a semnului ei. Aceia care răspund la solia primului înger au Numele Tatălui scris pe

14
frunţile lor. Apocalipsa 7:3 declară că ei au semnul lui Dumnezeu pe frunte. În ambele locuri
este vorba despre faptul că ei Îi aparţin lui Dumnezeu printr-o ucenicie totală. Prin contrast,
al treilea înger avertizează împotriva falsei ucenicii, centrată în jurul fiarei şi al semnului ei. A
avea semnul fiarei înseamnă a trăi ca ucenic al ei, la fel cum a avea semnul lui Dumnezeu
însemnă a trăi ca ucenic al Mielului.
Rezultatul proclamării acestor trei solii deosebite în contextul timpului sfârşitului este
pregătirea unui popor de oameni care sunt cu adevărat ucenici ai lui Isus. Ei Îl urmează
oriunde El merge; ei ţin poruncile lui Dumnezeu şi rămân credincioşi lui Isus (Apoc. 14:4,
12). Ei sunt ucenici în adevăratul sens al cuvântului, pentru că ei fac ceea ce Isus a anticipat
în Marea Trimitere; ai au învăţat şi fac tot ceea ce Isus a poruncit. Ei nu ţin poruncile într-un
mod legalist, ci pe baza unei relaţii continue de încredere, hrănită zilnic prin studiul Bibliei,
prin rugăciune şi săptămânal prin ziua Sabatului.
Concepţia adventistă despre adevărul biblic, centrată pe solia celor trei îngeri
din Apocalipsa 14, vizează pregătirea oamenilor pentru o ucenicie reală. Transmiterea soliei
advente a evangheliei harului, urmată de o ucenicie care reface oamenii după imaginea lui
Dumnezeu prin curăţirea minţii, printr-o vieţuire sănătoasă şi prin ţinerea Sabatului, toate cu
scopul construirii unei relaţii cu Hristos, conduc către o ucenicie deplină. Solia judecăţii pre-
advente este menită să ofere siguranţa victoriei depline a lui Hristos şi a urmaşilor Săi, prin
ultima lucrare a Sa din Sanctuarul ceresc. Această solie trebuie prezentată în contextul
apocaliptic al timpului sfârşitului, cu scopul de a pregăti un popor pentru revenirea lui
Hristos. Avertizările negative împotriva Babilonului şi împotriva fiarei trebuie înţelese ca un
ajutor dat oamenilor să iasă dintr-o ucenicie falsă şi să intre într-una autentică. Toate
acestea trebuie să se realizeze în rândul tuturor naţiunilor, în contextul lui eschaton. Aceasta
este misiunea adventismului.

15
 - PARTEA A DOUA –

ROLUL CLERULUI ŞI ASISTENŢA MEMBRILOR

ÎN PERIOADA NOULUI TESTAMENT

1
 - CAPITOLUL 4 -
UN MOD DE A ÎNŢELEGE TERMENII BIBLICI REFERITORI LA
FUNCŢIILE CLERICE

Partea 1 a stabilit că misiunea Bisericii Adventiste este împlinirea Marii

Trimiteri, în contextul lui eschaton. Raţiunea existenţei bisericii este misiunea.
Biserica primară, originatoarea acestei conştiinţe a misiunii, a fost astfel organizată
încât să ducă la îndeplinire Marea Trimitere. Clerul şi laicii au lucrat împreună
pentru îndeplinirea misiunii date de Hristos. Clerul a fost organizat astfel încât
activitatea misionară a bisericii să se dezvolte. Tot la fel, laicii şi-au îndeplinit
slujbele astfel încât această misiune să fie realizată.
Au trecut aproape două milenii de când Isus a dat Marea Trimitere. Aproape
jumătate din populaţia lumii nu a auzit încă de Hristos, iar cei mai mulţi dintre
oamenii care trăiesc în “lumea creştină” nu merg la biserică. Provocarea misionară
care a stat în faţa creştinismului primului secol este încă imensă şi la sfârşitul
secolului douăzeci. Având aceste provocări în faţă, ne-am fi aşteptat ca organizaţia
bisericii să facă tot posibilul pentru finalizarea acestei misiuni. Cu toate acestea, se
pare că în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, ca şi în majoritatea
denominaţiunilor creştine de azi, lipseşte conştiinţa Marii Trimiteri.
În loc de a fi o organizaţie misionară, biserica pare a fi mai mult o instituţie
de baby-sitting. Ea pare mult mai preocupată de îngrijirea sfinţilor decât de
câştigarea oamenilor la Hristos. Hrănirea membrilor a înlocuit misiunea, ca primă
funcţie a bisericii. Şi, în ciuda atenţiei date hrănirii, biserica are o sănătate
spirituală şubredă. Prin contrast, biserica timpurie, preocupată de câştigarea
oamenilor, dovedea o puternică sănătate spirituală.
Când examinăm biserica de azi, este evident că cea mai mare parte a
timpului, a talentelor şi a bogăţiilor este cheltuită pentru conservarea sfinţilor, care
cunosc evanghelia, şi nu pentru câştigarea celor care nu cunosc evanghelia lui
Hristos. În cele mai multe biserici adventiste de azi aproape 95 de procente din
bugetul local sunt cheltuite pentru întreţinerea bisericii locale, sau pentru educarea

2
copiilor membrilor în şcoli adventiste. Rar poate fi găsită o biserică în care mai
mult de 5 procente din buget să fie plasate în activităţi de câştigare a oamenilor. 1
Membrii bisericii care dedică un timp semnificativ bisericii petrec cea mai
mare parte din acest timp în activităţi care nu au legătură cu lucrarea misionară. Ei
fac multe lucruri bune şi multe servicii necesare comunităţii, dar acestea au foarte
puţin de a face cu îndeplinirea misiunii date de Hristos. Cele mai multe dintre
aceste activităţi urmăresc îmbogăţirea celor care deja Îl cunosc pe Hristos.
Chiar conducerea bisericii şi-a asumat un rol care este străin de cel specific
bisericii primare. Pastorii petrec cea mai mare parte a timpului lor cu hrănirea
membrilor bisericii, care au fost daţi în grija lor. În cele mai multe adunări pastorul
a devenit îngrijitorul şef al bisericii. Funcţia de membru al bisericii a devenit aceea
de a fi observator, care urmăreşte performanţele pastorului în fiecare Sabat
dimineaţa, iar apoi plăteşte pentru serviciul primit. Adunările cer conferinţelor să le
trimită mai mulţi pastori, pe baza faptului că ele plătesc suficientă zecime acestora,
încât să poată avea un pastor cu normă întreagă. Conferinţele chiar au acţionat
după formula conform căreia, dacă biserica se ridică la un anumit nivel cu zecimile,
ea poate primi un pastor cu normă întreagă.
Rezultatul tuturor acestor lucruri este o structură bisericească construită nu
pentru misiune, ci în primul rând pentru menţinerea organizaţiei şi protejarea stării
de fapt. Misiunea devine tot mai dificil de realizat pe măsură ce acest mod de a
opera devine tot mai bine fixat în structura bisericii. Este necesară o restructurare
radicală a bisericii locale. Rolul pastorului ca principal purtător de grijă al bisericii
trebuie preluat de adunările locale, care trebuie să-şi asume din nou rolul prevăzut
în Noul Testament, de principale purtătoare de grijă ale membrilor lor.
Cele mai multe dintre instruirile pastorale, prin pregătirile organizate de
conferinţa locală, au mers pe ideea că mai ales pastorul este cel care poartă de
grijă bisericii. Mulţi pastori nici nu-şi pot imagina că pot îndeplini alt rol. Ca

1
Aceste declaraţii se bazează pe observaţii generale ale autorului, din pastoraţie şi pe
cercetări făcute în biserici adventiste din nordul Americii.

3
rezultat, foarte mulţi se simt ameninţaţi de noua paradigmă, întrebându-se ce rol
vor avea dacă membrii le vor lua „jobul” de primi îngrijitori ai bisericii locale. Mulţi
chiar au întrebat dacă va mai fi nevoie de ei.
Însă rolul pastoral este esenţial în cadrul paradigmei misiunii. Există un rol
bine definit pe care trebuie să-l aibă clerul, dar acesta nu este acela de a fi
purtător de grijă ai bisericii locale. În schimb, pastorii trebuie să înveţe să
funcţioneze după modelul lucrării ca plantatori de biserici / instructori / antrenori.
Ei vor trebui să abandoneze lucrarea după modelul păstorului şi să îşi asume
lucrarea după modelul fermierului.2
Pentru că noua paradigmă sugerată aici este aşa de diferită de modul
obişnuit de funcţionare a clerului, este important să analizăm bazele biblice ale
funcţiilor clerului. Acest capitol va analiza diferitele cuvinte folosite atât în Vechiul
cât şi în Noul Testament care fac referire la cler, în încercarea de a descoperi o
bază biblică solidă pentru funcţia clerului în biserică. Analizând aceste cuvinte vom
înţelege cum era organizată biserica Noului Testament şi vom vedea că perioada
Noului Testament nu a creat o organizaţie bisericească aşa de dezvoltată cum sunt
cele mai multe sisteme bisericeşti de astăzi. De fapt, biserica nu era organizată în
pe baza poziţiei sau a puterii, ci în funcţie de darurile fiecărui membru în parte. 3
Credinţa în preoţia tuturor credincioşilor a creat în biserica primară o structură
organizaţională bazată pe darurile fiecărui membru, fără să existe un sistem
ierarhizat.
PREOTUL

Dintre toate cuvintele biblice din Noul Testament folosite cu referire la cler,
nici unul nu are o valoare mai mare ca cel de „preot”. Este cuvântul cel mai mult
folosit în lumea precreştină cu referire la cler, atât în Israel cât şi în restul lumii.
Funcţia acestor clerici era aceea de a realiza o lucrare în dreptul acelora care, nu o
2
În lucrarea după modelul păstorului pastorul are rolul principal în îngrijirea bisericii. În lucrarea după
modelul fermierului pastorul are rolul de instructor, el pregătind membrii pentru a fi capabili să se îngrijească
unii de alţii, în timp ce pastorul doar îi supraveghează.
3
Carl A. Volz, Pastoral Life and Practice in the Early Church (Viaţa şi practica pastorală în biserica
primară) (Minneapolis: Augsburg Fortress, 1990), 14.

4
puteau realiza singuri. Astfel, preoţii erau cei care prezentau jertfa.4 Numai ei
aveau dreptul să intre în Sanctuar. Şi numai marele preot putea intra în Sfânta
Sfintelor, doar o dată pe an, în Ziua ispăşirii.5
Dacă scriitorii Noului Testament ar fi dorit să folosească un cuvânt care să-i
diferenţieze pe clerici de ceilalţi oameni, ei ar fi putut folosi cuvântul „preot”, care
era de obicei folosit în Vechiul Testament şi în toată literatura veche. Totuşi, lucru
greu de înţeles, scriitorii Noului Testament au evitat folosirea acestui termen în
dreptul clerului din Noul Testament.
„Deoarece cuvântul preot (iereus) nu este folosit în Noul Testament
pentru nici o slujbă din Biserica lui Hristos, înseamnă că el nu are nici o
semnificaţie. Acest lucru nu este întâmplător.”6

Dar aici nu putem spune în acest caz că tăcerea este un argument. Scriitorii
Noului Testament au folosit vechiul termen „preot”, dar cu un sens nou, referitor la
preoţia tuturor credincioşilor.7 Aceste texte arată clar că Hristos, prin meritele
jertfei Sale mântuitoare de pe cruce, a creat o întreagă împărăţie de preoţi. Preoţii
nu mai sunt acum clerici, ca în Vechiul Testament, iar termenul este folosit în Noul
Testament cu referire la tot poporul lui Dumnezeu, atât clerici, cât şi laici. Această
concepţie, că întregul popor al lui Dumnezeu este format din preoţi a apărut într-o
formă embrionară încă din Vechiul Testament.8
Se pare că scopul original al lui Dumnezeu a fost să facă din Israel o
împărăţie de preoţi, dar rebeliunea de la Sinai a dus în cele din urmă la aplicarea
celui de-al doilea plan al Său, prin care numai copiii lui Levi puteau fi numiţi preoţi
ai naţiunii. În Noul Testament, Hristos doreşte din nou să întemeieze o biserică în
care preoţii să nu fie o clasă privilegiată şi în care toţi oamenii să aibă acces direct
la Dumnezeu. Apostolul Petru întăreşte ideea accesului tuturor credincioşilor la

4
Lev. 1:1-7.
5
Evr. 9:6-7; Lev. 16:5-29.
6
E. Mellor, Priesthood in the Light of the New Testament (Preoţia în lumina Noului Testament) (London:
Hodder and Stoughton, 1876), 12.
7
Apoc. 1:5, 6; 5:9-19.
8
Exod 19:5-6.

5
preoţie, declarând că toţi creştinii sunt zidiţi ca „o preoţie sfântă”, şi ca o „preoţie
împărătească”.9
Aceste pasaje arată clar că scriitorii Noului Testament nu au ataşat
cuvântului „preot” semnificaţia din Vechiul Testament. În schimb, ei au plasat
asupra acestui cuvânt sensul pe care l-a avut în vedere Dumnezeu la început
pentru Israel. Astfel, în Noul Testament toţi oamenii lui Dumnezeu sunt preoţi şi
nu mai există o clasă specială a clerului care are acces la Dumnezeu, de care nu se
bucură credincioşii „obişnuiţi”. Pentru că scopul acestui capitol este să analizeze
termenii folosiţi în Noul Testament pentru cler, nu vom analiza termenul „preot”,
care în Noul Testament este un nume laic. Evident, în Noul Testament nu mai
există preoţi clerici şi cuvântul nu mai poare fi folosit pentru a reda o funcţie a
clerului din Biserica creştină:
Dar în creştinism preoţia aparţine tuturor credincioşilor, existând un
sacerdotalism popular, iar slujba instituită de Hristos este aceea de pastor.
Ceea ce nu există în nici un alt sistem religios.10

Mai mult, dacă biserica Noului Testament ar fi încercat să înfiinţeze o

preoţie, logic ar fi fost ca în aceste slujbe să fie puşi acei preoţi iudei convertiţi la
noua credinţă. Deşi Noul Testament arată clar că în biserica timpurie au intrat
astfel de preoţi, nu există absolut nici o indicaţie că ei au continuat rolul preoţesc
după ce au devenit creştini.11 În schimb, statutul lor era acelaşi cu al tuturor
creştinilor; ei au devenit parte a preoţiei tuturor credincioşilor:
În iudaism, ca şi în păgânism, există preoţi. În Noul Testament,
preoţia aparţine numai lui Isus Hristos. Este adevărat că întreaga biserică

9
1 Pet. 2:5; 1 Pet. 2:9.
10
William Lefroy, The Christian Ministry: Its Origin, Constitution, Nature and Work (Lucrarea pastorală în
creştinism: originea, conţinutul, natura şi desfăşurarea ei) (London: Hodder and Stoughton, 1890), 40, 41.
11
Fapte 6:7; Eduard Schweizer, Church Order in the New Testament (Ordinele bisericeşti în Noul
Testament), trans. Frank Clarke (Naperville, III.: Alec R. Allenson, Inc., 1961), 47.

6
 face parte din ea şi nu doar un individ sau grup, care ar fi astfel diferiţi de
ceilalţi membri ai bisericii, care nu pot fi preoţi.12

Totuşi, apostolul Pavel susţine că şi în biserica Noului Testament există o

slujbă preoţească, legată de prezentarea jertfei. În Romani 12:1 Pavel îi sfătuieşte
pe romani să aducă trupurile lor ca o jertfă vie, iar în restul capitolului vorbeşte
despre darurile spirituale. În scrierile lui Pavel există un accent pus pe lucrarea de
slujire ca preot. Pavel consideră primirea evangheliei de către neamuri ca o jertfă
pentru Dumnezeu. Dar slujba lui preoţească în această privinţă nu diferă de cea pe
care el i-a sfătuit pe toţi creştinii să o facă.13 Astfel, lucrarea preoţească este
legată de misiunea evanghelistică încredinţată primei biserici. Funcţia clerului în
termenii preoţeşti nu era aceea de a face ceva pentru credincioşi, ci de a-i aduce la
Hristos pe ne-creştini, şi de a-i prezenta ca o jertfă pentru Dumnezeu. Asemenea
acţiuni nu reprezentau exclusiv o slujbă a clerului, ci a tuturor creştinilor.
Pavel a folosit imaginile legate de preoţi şi de jertfe pentru a descrie
fiecare slujbă creştină adusă lui Dumnezeu. Toţi credincioşii acţionează ca
preoţi, până acolo încât sunt răspunzători cu prezentarea lor ca jertfe vii
înaintea lui Dumnezeu. Ei aduc această jertfă ca răspuns la mulţimea
îndurărilor lui Dumnezeu făcute cunoscute lor prin evanghelie (Rom.
12:1).14

APOSTOLI

Termenul cel mai comun pentru conducătorii bisericii în biserica de la

început era cel de „apostol”. Este folosit mai mult decât orice alt termen pentru a-i
numi pe cei care exercită autoritate asupra celorlalţi credincioşi din Noul
Testament. Şi alte cuvinte pot desemna funcţii ale clerului, dar cel de „apostol”

12
Schweizer, 173.
13
Rom. 15:16; 12:1; Colin G. Kruse, New Testament Models for Ministry: Jesus and Paul (Modele ale slujirii
în Noul Testament: Isus şi Pavel) (Nashville: Thomas Nelson, 1983), 127, 129, 141, 143.
14
Kruse, 189.

7
este preferat în mod evident. Totuşi, misiunea apostolilor era identică cu misiunea
tuturor credincioşilor: împărtăşirea veştii bune a lui Isus către o lume pierdută. A fi
apostol nu înseamnă a face o lucrare fundamental diferită de lucrarea celorlalţi
credincioşi.15
Folosirea acestui termen poate genera multe păreri şi discuţii contradictorii.
Unii cred că termenul poate folosit doar cu referire la cei doisprezece ucenici
numiţi de Isus. Alţii consideră că termenul poate fi folosit şi în dreptul altora, nu
doar a celor doisprezece de la început. Alţii sunt de părere că termenul şi funcţiile
lui au încetat odată cu era Noului Testament, în timp ce alţii apreciază că el poate
fi folosit în continuare, atâta timp cât durează lucrarea bisericii:
Numeroasele încercări făcute pentru a îndepărta întunericul care
acoperă începutul apostolatului creştin nu au reuşit să aducă o lumină clară.
Credem că, în căutarea unei soluţii, nu s-a luat suficient în
considerare înţelesul verbului apostello.16

Să încercăm să analizăm pe scurt acest cuvânt, ca bază pentru înţelegerea

rolului clerului în era Noului Testament. Înţelesul de bază al lui apostoloj este
“cel trimis într-o misiune”.17 Folosirea acestui termen pentru a denumi liderii pe
care Hristos i-a ales pentru a forma, organiza şi conduce tânăra biserică dovedeşte
că El înfiinţase această nouă organizaţie pentru un scop misionar. Marea Trimitere
începe cu cuvântul “mergeţi”; liderii grupului care urma să împlinească această
trimitere sunt numiţi “cei trimişi”. Funcţia misionară este inerentă numelui pe care
Hristos l-a dat liderilor din Noul Testament.
Dacă Isus ar fi vrut să transmită ideea continuării funcţiilor din Vechiul
Testament noilor credincioşi, El ar fi putut alege cuvântul “preot”. Însă Isus l-a ales
pe cel de “apostol”, pentru că liderii Noului Testament trebuiau să existe pentru un

15
Volz, 15.
16
D. Muller, „apostol”, în New International Dictionary of New Testament Theology (1975), (Noul dicţionar
internaţional al teologiei Noului Testament), 134.
17
James Strong, The Exhaustive Concordance of the Bible: A Greek Dictionary of the New Testament, s.v.
“apostles”.

8
scop misionar. Ei erau trimişi în lume pentru a împărtăşi veştile bune ale lui
Hristos. Inerentă acestui termen cleric este puternica nuanţă misionară. John Knox
a reamarcat că apostolii erau în primul rând evanghelişti itineranţi. 18 Unii
specialişti au considerat că la originea termenului “apostol” se află cuvântul ebraic
salîah. El însemna cel care era trimis de o persoană cu autoritate, pentru a
reprezenta acea persoană înaintea acelora la care era trimis. Acesta era un termen
juridic, dar care putea fi folosit şi în sens religios. Este posibil ca biserica din Noul
Testament să fi împrumutat ideea apostolatului de la acest concept. Aşa cum
lucrarea lui Hristos era o extindere a lucrării Tatălui, tot la fel lucrarea acelora pe
care El îi trimitea era o extindere a lucrării Lui. Chiar şi Marea Trimitere este posibil
să fi fost dată după modelul în care un evreu ar fi trimis un salîh:
Este bine să ne reamintim că împuternicirea dată de Isus celor
doisprezece pentru misiunea din Galilea conţine o reprezentare dublă; ei
erau trimişi ca soli ai lui Isus dar, în acelaşi timp, ca reprezentanţi ai lui
Dumnezeu, care Îl trimisese pe Isus. Isus putea astfel să le spună: “Cel care
vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine,
primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Mat. 10:40).19

În acest sens, se poate spune că Hristos a dat autoritate apostolilor Săi.

Pentru că ei a fost însărcinaţi să Îl reprezinte, ei au făcut aceasta cu aceeaşi
autoritate pe care El o avea şi care de fapt venea de la Tatăl. 20 Aceasta nu era o
autoritate nelimitată, ci o autoritate delegată. Ei puteau avea această autoritate
numai dacă Îl urmau pe Isus. Totuşi, în secolele care au urmat, această autoritate
a devenit nelimitată şi a devenit fundamentul separării clerului de laici, oferind în
cele din urmă baza puterii pe care clerul o exercita asupra laicilor. Chiar doctrina
succesiunii apostolice poate fi văzută ca o distorsionare a acestui concept.

18
John Knox, “The Ministry in the Primitive Church”, in The Ministry in Historical Perspectives, ed. H.
Richar Niebuhr and Daniel D. Williams, (New York: Harper & Brothers, 1956), 7.
19
Kruse, 29, 32, 86.
20
Ibid., 98.

9
 Pe măsură ce Biserica Noului Testament s-a dezvoltat şi a crescut numeric,
a crescut şi numărul apostolilor. Unii au sugerat că termenul “apostol” a încetat să
mai fie folosit odată cu moartea celor doisprezece. Însă apostoli au fost numiţi şi
alţii, în afara celor doisprezece. Mai mult, termenul “apostol” desemna unul din
darurile spirituale pe care Duhul Sfânt le-a implantat în biserica creştină:
“Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe
alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de
slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea
credinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii
plinătăţii lui Hristos.” (Efes. 4:11-13)

Dacă darul de apostol a fost limitat la perioada Noului Testament, la fel ar fi

trebuit să fie şi cel de profet, evanghelist, pastor şi învăţător. Textul de mai sus
declară cu tărie că toate darurile spirituale vor exista până când biserica va ajunge
la maturitate şi unitate deplină.
Concepţia care susţine limitarea darului apostolilor la primul secol se
bazează probabil pe o neînţelegere a funcţiei clerului în biserica timpurie. Probabil
tot de aici pleacă şi înţelegerea greşită a funcţiei clerului în biserica din zilele
noastre. Odată ce este eliminată funcţia misionară a bisericii ca primă raţiune a
existenţei sale, atunci nici funcţia de apostol nu mai este necesară. Dacă slujirea
creştină este în primul rând destinată “sfinţilor”, atunci de ce mai trebuie să existe
apostolii, în calitate de “cei trimişi”? Dacă însă funcţia de conducere este legată în
primul rând de lucrarea misionară, atunci existenţa “apostolilor” devine o
necesitate.
Inerentă mandatului de a fi lider, aşa cum este dat de Însuşi Hristos, este
funcţia misionară. Cei chemaţi să fie clerici sunt chemaţi să fie misionari. Aceia
care slujeau ca apostoli în biserica de început nu trebuia să se ocupe în primul

10
rând de credincioşi. Credincioşi au încercat să dea această slujbă apostolilor de
atunci, dar ei au respins-o imediat, ca nefiind potrivită pentru ei.21
Ei au luat hotărârea de a se retrage din slujba care în mod oficial era
a lor şi de a încredinţa altora această slujire de care ei doreau să fie
eliberaţi.22
Cei doisprezece aveau un rol deosebit de important în viaţa bisericii primare.
Ei stabileau doctrina, judecau şi erau obiectul tuturor atacurilor împotriva
bisericii.23 Toate acestea arată că în biserica timpurie clerul îndeplinea funcţii
diferite de cele ale preoţiei Vechiului Testament:
Nimic nu este mai clar ca faptul că… apostolii lui Isus Hristos…
ocupau o poziţie de guvernare, de autoritate, de supraveghere, de risc.
Cu toate acestea, cartea Faptele Apostolilor arată care erau
diferenţele între apostoli şi ceilalţi credincioşi, înainte şi după Înviere;
acestea nu numai că nu au fost şterse după Cincizecime, ci au fost
accentuate şi acceptate de bisericile care au fost plantate prin acţiuni
independente şi în locuri aflate la distanţe mari unele de altele.24

Astfel, este evident că apostolii aveau o funcţie de conducere, supraveghind

lucrarea misionară a bisericii. Toate bisericile creştine recunoşteau autoritatea şi
supremaţia lor. Ei erau cunoscuţi ca “apostolii care erau la Ierusalim” (Fapte 8:14).
Aceste cuvinte ne dau de înţeles că probabil, pe lângă cei doisprezece apostoli din
Ierusalim, mai existau şi alţi apostoli.
Deci în biserica timpurie existau două grupuri de apostoli. Primii doisprezece
deţineau conducerea administrativă asupra întregii biserici. Pe lângă aceştia, mai
erau şi alţii numiţi apostoli, dar ei nu făceau parte din cei doisprezece şi nu păreau
să deţină autoritate universală ca aceştia. S-ar părea că diferenţa dintre cele două

21
Fapte 6:1-4.
22
Leffroy, 54.
23
Fapte 2:42; 4:36-37; 5:18, 29, 40.
24
Lefroy, 50, 56.

11
tipuri de apostoli ţinea nu de autoritate, ci de guvernare. Cei doisprezece erau puşi
peste întreaga biserică, iar ceilalţi aveau autoritate asupra unei arii mai limitate.
Pavel avertizează împotriva “falşilor apostoli”, iar Ioan laudă în cartea
Apocalipsei biserica, pentru că i-a judecat pe cei care pretindeau că sunt apostoli şi
au fost găsiţi mincinoşi.25 Dacă numărul apostolilor a fost limitat la doisprezece, nu
ar fi trebuit să fie dată avertizarea împotriva falşilor apostoli sau să fie judecate
declaraţiile falşilor apostoli, din moment ce oricine ştia că existau numai
doisprezece apostoli, cunoscuţi de toţi. Existenţa mai multor apostoli pe lângă cei
doisprezece ar fi singura explicaţie pentru avertizarea împotriva falşilor apostoli. De
asemenea, o astfel de avertizare nu ar fi fost necesară, dacă numai în biserica
primară ar fi trebuit să existe apostoli.
Noul Testament recunoaşte şi numeşte pe mulţi alţii cu numele de apostol;
Pavel, care era un lider printre ei, chiar se numeşte pe sine apostol. 26 Evident, au
fost unii care au pus la îndoială calitatea de apostol a lui Pavel, ceea ce l-a condus
să declare în mod hotărât că el este apostol. Dar niciodată Pavel nu a pretins că
este unul din cei doisprezece. Deşi nu era unul dintre ei, el nu le era inferior: “Dar
voi trebuia să mă lăudaţi; căci, măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost
mai prejos decât aceşti apostoli aşa de minunaţi.” (2 Cor. 12:.1) Acest text
fascinant susţine teoria celor două tipuri de apostoli. Expresia “aşa de minunaţi”
este evident o referire la cei doisprezece. Aceia care nu erau “aşa de minunaţi”
făceau parte din al doilea grup de apostoli, a căror autoritate şi jurisdicţie se pare
că era limitată. Şi alţii aveau numele de apostoli în Noul Testament, precum
Barnabas, Andronicus şi Iunia.27
Una dintre cele mai importante referiri la apostoli este cea din Galateni
1 :19, unde Iacov, fratele Domnului, este numit apostol. Pasajul pare să sugereze
că Iacov era unul dintre cei doisprezece din Ierusalim. Dar Iacov, fratele Domnului,
nu era unul din cei doisprezece. Deci la numărul celor doisprezece s-au adăugat şi

25
2 Cor. 11:13; Apoc. 2:2.
26
Rom. 1:1, 11:13, 1 Cor 1:1, 9:1-2, 2 Cor 12:11; 2 Tim. 1:1; Col. 1:1; 1 Tim. 2:7.
27
Fapte 14:14; Rom. 16:7.

12
alţii, ceea ce ar putea sugera că nu există nimic sacru sau limitat de numărul
doisprezece.
În una din cărţile ne-canonice, Didache, (A.D. 90-110), sunt menţionaţi şi
alţi apostoli care activau în biserică. Pentru că Didache a fost scrisă după moartea
celor mai mulţi dintre cei doisprezece, se înţelege că funcţia de apostol a continuat
în biserica primară până la sfârşitul primului secol. Aceşti apostoli nu mai locuiau în
Ierusalim, dar mergeau din biserică în biserică, ceea ce dovedeşte prezenţa
continuă a clerului itinerant la sfârşitul primului secol.28
De asemenea, după dovezile Noului Testament, se pare că apostolii erau
plătiţi. Pavel apără în mod ferm dreptul apostolilor de a fi plătiţi pentru lucrarea
lor, mergând până la o comparaţie cu preoţii Vechiului Testament. 29 Acest pasaj
susţine cu tărie ideea unui cler plătit, care exista deja în primul secol. Faptul că
apostolii erau plătiţi pentru lucrarea lor poate fi o dovadă că ei erau văzuţi ca
persoane clerice în biserica timpurie.
În urma acestor discuţii, putem trage următoarele concluzii în legătură cu
apostolii din perioada Noului Testament:
1. Cei doisprezece apostoli erau deosebiţi şi unici, având o poziţie de
autoritate, cu jurisdicţie universală în biserica timpurie.
2. Apostolatul nu a fost limitat la cei doisprezece; în biserică activau şi alţi
apostoli, dar ei nu aveau jurisdicţie universală.
3. Apostolii erau clericii primei biserici. Ei primeau o plată pentru lucrarea lor,
deşi Pavel şi-a refuzat plata de multe ori.
4. Descrierea slujbei apostolilor include păstrarea doctrinei curate, cuvântul de
decizie în controverse doctrinare şi proclamarea lui Hristos. Rolul lor de
conducere includea şi coordonarea extinderii lucrării misionare în biserica
timpurie.
5. Apostolii nu erau principalii purtători de grijă ai bisericii timpurii.

28
Schweizer, 143.
29
1 Cor. 9:1-6.

13
 6. Apostolii, împreună cu pastorii, evangheliştii şi învăţătorii, erau cei care îi
pregăteau pe credincioşi pentru lucrare.30
Dacă am folosi terminologia modernă pentru rolul apostolic în biserica
adventistă de azi, apostolii de azi ar fi conducerea Conferinţei Generale, care
activează la fel ca primii doisprezece apostoli. Cei care ar mai putea îndeplini rolul
pe care îl aveau apostolii în biserica de început ar fi aceia care activează ca
preşedinţi ai conferinţelor locale etc. Jurisdicţia lor nu este aşa de cuprinzătoare ca
cea a conducerii Conferinţei Generale, dar ei au totuşi roluri asemănătoare cu cele
pe care le-au avut Pavel, Barnabas, Iunia şi alţii din biserica primară.
Până aici am văzut cum apostolii erau predecesorii clerului de azi, care
slujeşte în roluri de conducere a supravegherii. Există dovezi că, în biserica
primară, pe lângă apostoli, existau şi alte slujbe asemănătoare cu cele ale
pastorilor din bisericile zilelor noastre? Continuând cercetarea noastră cu privire la
termenii folosiţi în Noul Testament, trebuie să aflăm dacă clerul avea vreun rol în
biserica locală şi, dacă da, care era acesta.

PREZBITER / EPISCOP

Termenii biblici pentru „prezbiter” şi „episcop” sunt strâns legaţi şi cei mai mulţi
comentatori nu fac distincţie între ei. Ambele cuvinte greceşti pqesbuteqor şi
episjopor se traduc prin „prezbiter”. Aceşti termeni existau chiar înainte de sosirea
evreilor în Palestina şi fuseseră folosiţi în dreptul celor şaptezeci de bătrâni numiţi
de Moise, la îndemnul lui Ietro.31 Pe tot parcursul Noului Testament, acest cuvânt
este folosit în primul rând cu sensul de „supraveghetor”, pentru a-i numi pe aceia
care aveau în grijă comunităţile locale ale israeliţilor. Aceştia nu erau preoţi şi deci
nici clerici, slujba lor având mai mult un caracter secular, deşi era greu de făcut o
separare între cele două. În fiecare cetate locuită de Israel fuseseră numiţi
prezbiteri. Cu timpul, ei au devenit judecători ai disputelor dintre israeliţi. În cele

30
Efes. 4:11-13.
31
L. Coenen, „Bishop”, în Dictionary of New Testament Theology, 194.

14
din urmă, slujba a devenit oficială şi puternic influentă, până acolo încât prezbiterii
îi alegeau pe conducătorii lui Israel. După încheierea captivităţii s-a revenit la
vechea formă a funcţiei, prezbiterii fiind din nou supraveghetori. 32
În perioada inter-testamentară, a apărut o nouă situaţie în sfatul bătrânilor. În
timpul acestei perioade, termenul „prezbiter” era folosit mai mult pentru membrii
laici ai sfatului bătrânilor, nu şi pentru cei din grupul preoţesc. 33 Acesta a fost
contextul în care biserica timpurie a început să folosească termenul „prezbiter”. Pe
lângă originea creştină, apare şi folosirea dublă a cuvântului, cu referire atât la
prezbiterii laici, cât şi la cei de profesie. Probabil că primii creştini au folosit
cuvântul, în practica curentă, cu referire atât la prezbiterii clerici cât şi la cei laici,
ceea ce înseamnă că existau atât prezbiteri plătiţi, cât şi neplătiţi. Pentru cititorul
modern, aceste situaţii ar putea crea confuzii.
După anul 70 d. Hr., termenul „prezbiter” a fost limitat în societatea ebraică la
teologi şi la preşedinţii sinagogilor, oferindu-se o mai mare conotaţie clericală.34
Aceasta s-a întâmplat însă după dezvoltarea creştinismului, dar până la sfârşitul
primului secol creştinii erau deja influenţaţi de această tendinţă. Oricare ar fi fost
rolul prezbiterilor în Israel, este sigur că nu ei purtau de grija credincioşilor. Ei
aveau un rol de conducere în comunitatea locală. Biserica Noului Testament
numea prezbiteri pentru noile biserici creştine, în contextul istoric al Vechiului
Testament. Însăşi prin faptul că i-a ales pe cei şaptezeci de apostoli, Isus urmărea
o înlocuire a Sanhedrinului, ca grup de guvernare al bisericii.
Noul Testament foloseşte două cuvinte aproape sinonime pentru prezbiteri.
Primul cuvânt este pqesbuteqor (folosit de şaizeci şi cinci de ori), iar cel de-al doilea
cuvânt este episjopor. Primul cuvânt este folosit cu referire la liderii primelor
bisericilor locale. Pavel îndemna bisericile să numească prezbiteri în fiecare biserică
nouă. Din moment ce ei erau aleşi dintre noii convertiţi, înseamnă că aceşti

32
Num. 11:16; Coenen, „Bishop”, în Dictionary of New Testament Theology, 195; 2 Regi 6:32; Exod 12:21;
17:6; 19:7; Num. 11:25; Exod 24:1, 9; Deut 19:12; Judec. 11:7-11; 1 Cron. 11:3; 2 Regi 10:5; 19:2; 23:1;
Ezra 5:5; 6:7-8, 14.
33
Coenen, „Bishop”, în Dictionary of the New Testament Theology, 196.
34
Ibid.

15
prezbiteri erau mai degrabă laici, decât clerici. În fiecare biserică trebuia să existe
mai mult decât un singur prezbiter, ceea ce dă mai multă credibilitate faptului că ei
aparţineau laicilor.35 Ce biserică şi-ar fi permis să plătească mai mulţi prezbiteri,
mai ales că primele biserici se adunau probabil în case, şi aveau mai puţin de
treizeci de membri? Petru a definit clar care era slujba acestor prezbiteri:
Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt prezbiter ca şi ei, un
martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită:
Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de
bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu
lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la
împărţeală, ci făcându-vă pildă turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel
mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei.” (1 Pet. 5:1-4)

Prezbiterii laici locali aveau responsabilitatea de a urmări dacă biserica era

bine păstorită, deşi nu se spune că prezbiterii ar fi fost singurii care păstoreau.
Responsabilitatea lor se pare că era să supravegheze lucrarea, şi nu să fie
principalii îngrijitori ai turmei. Acest pasaj arată că ei ocupau acele poziţii în mod
voluntar şi nu „pentru un câştig mârşav”. Deci ei nu erau plătiţi. Chiar şi în acest
caz, turma nu era lăsată în grija unei singure persoane, ci în grija tuturor
prezbiterilor. Petru spune clar că păstorirea care le-a fost încredinţată a pus turma
lui Dumnezeu „sub paza lor”. Chiar dacă cineva doreşte să folosească acest text ca
argument pentru slujba pastorilor de azi, el nu susţine că slujba lor este aceea de
primi îngrijitori ai bisericii.
Sensul termenului „prezbiter” devine chiar şi mai confuz când observăm că
este folosit şi cu referire la apostoli.36 Dacă Petru şi Ioan erau atât pqesbuteqor cât
şi aportokor, atunci este posibil ca termenul să fi avut diverse înţelesuri în Noul
Testament. Este ceea ce declară Pavel atunci când îi scrie lui Timotei:

35
Fapte 14:23; Tit 1:5; Fapte 20:17.
36
1 Pet. 5:1; 2 Ioan 1:1, 3; 3 Ioan 1:1.

16
 Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste,
mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau
altora. Căci Scriptura zice: ‚Să nu legi gura boului când treieră bucate’; şi:
‚vrednic este lucrătorul de plata lui.’ Împotriva unui prezbiter să nu primeşti
învinuire decât din gura a doi sau trei martori. (1 Tim. 5:17-19)

Aceşti prezbiteri aveau în mod evident un rol de conducere şi nu de a purta

de grijă adunării locale. În opoziţie cu prezbiterii cărora le vorbeşte Petru, aceştia
sunt plătiţi. Şi aceştia predicau şi învăţau pe alţii. Ceea ce ar putea să însemne că
prezbiterii despre care se vorbeşte aici sunt clerici plătiţi, în timp ce prezbiterii
despre care vorbeşte Petru sunt prezbiteri laici locali, neplătiţi.
Aceşti prezbiteri aveau funcţia de a predica şi de a învăţa pe alţii. Nu este
clar dacă ei făceau aceasta în adunările locale, sau dacă predicau şi învăţau pe alţii
cu scopul de a înfiinţa noi adunări, ca şi Pavel. Faptul că bisericile mici se adunau
în casele oamenilor, dovedeşte că lucrare de predicare şi învăţare era făcută în
primul rând de predicatorii itineranţi ai bisericii timpurii, care erau în primul rând
plantatori de biserici. Probabil că rolul acestor prezbiteri se asemăna cel mai mult
cu rolul pastorilor de azi, comparativ cu celelalte roluri întâlnire în Noul Testament,
dar chiar şi aşa, nici aceştia nu erau în primul rând purtători de grijă ai adunărilor
locale.
Existenţa cuvântului pqesbuteqor conduce la concluzia că în biserica primară
existau probabil două grupuri de prezbiteri. Primii erau prezbiterii plătiţi, care
predicau şi învăţau pe alţii, înfiinţau noi adunări şi poate erau angajaţi pentru o
anumită zonă geografică, deşi sunt puţine dovezi pentru ultimul aspect. Este uşor
să credem că aceştia erau corespondenţii din perioada Noului Testament ai
pastorilor moderni, dar dovezile nu sunt destul de clare în acest sens. În al doilea
rând, în fiecare biserică locală exista un grup de prezbiteri care aveau un rol
asemănător cu cel al prezbiterilor locali din Biserica Adventistă modernă. Aceştia
nu erau plătiţi pentru lucrarea lor, dar principala lor slujbă se pare că era
supravegherea îngrijirii turmei care li se încredinţase.

17
 Nu este uşor să stabilim precis care era slujba prezbiterilor. Conform
lui 1 Timotei 5:17, ei erau cârmuitori, sau singurii cărora le era încredinţată
slujba predicării şi învăţării altora.37

Pentru că în Noul Testament nu este clar, dovezile fiind insuficiente, nu este

potrivit să tragem concluzia că rolul clerului era acela de a purta de grijă bisericilor.
Este nesigur faptul că în primul secol clerul era pus să conducă peste biserici.
Pentru că biserica adventistă modernă foloseşte termenul „elder” atât pentru
funcţii clerice, cât şi pentru funcţii laice locale, nu trebuie să ne surprindă faptul că
biserica Noului Testament făcea la fel. Ceea ce nu înseamnă că termenul din textul
original se suprapune perfect cu corespondentul său modern, dar este posibil să
existe două funcţii în biserică, cu acelaşi nume. Dacă acest lucru se întâmplă
astăzi, el s-a putut întâmpla şi în primul secol.
Alt cuvânt din Noul Testament pentru prezbiter este episjopor, tradus prin
episcop. Sensul grecesc original se referea la o persoană care supraveghea pe
oameni. Mai târziu a fost folosit în dreptul acelora care erau trimişi să cucerească
state şi să conducă afacerile statului; în cele din urmă, funcţia a început să fie
folosită în domeniul financiar. În comunitatea din Qumram termenul era folosit cu
un sens religios, pentru a-l numi pe supraveghetorul comunităţii.38 Acesta este
sensul în care Noul Testament pare să fi împrumutat cuvântul pentru a-l folosi cu
referire la supraveghetori. Cel chemat pentru a fi episcop trebuie să supravegheze
grupul. În acest sens, episcopul este „păzitorul” turmei: „Căci eraţi ca nişte oi
rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre” (1 Pet
2:25).
În acest citat cuvintele „păstor” şi „episcop” sunt combinate, referindu-se la
Isus ca la primul păzitor sau episcop al sufletelor noastre. Toţi cei care slujesc în
slujba de episcop slujesc sub Cel care este Capul episcopilor. Ei sunt păzitori ai

37
Schweizer, 85-86.
38
Coenen, „Bishop”, în Dictionary of New Testament Theology, 189, 190; Herman Cremer, Biblico-
Theological Lexicon of New Testament Greek, tradus din germană de William Urwick, s.v., „elder”; Lefroy,
34.

18
turmei, nu îngrijitori ai ei.39 Slujba lor era să protejeze biserica de erori şi de lupii
care căutau să o distrugă. În cele din urmă slujba de cârmuitor, aşa cum este
înţeleasă biblic, are mai mult sensul protejării bisericii de forţele exterioare care ar
distruge-o, decât sensul îngrijirii turmei.
Cuvântul „episcop” apare rar în Noul Testament, uneori interşanjabil cu
„prezbiter”. Pavel îl îndeamnă pe Tit să numească prezbiteri (pqesbuteqor) în
fiecare biserică. Apoi el prezintă caracteristicile acelora care pot fi numiţi prezbiteri,
dar îi numeşte episjopor.40 Se pare că „episjopor” este folosit mai ales atunci când
sunt date caracteristicile celor chemaţi în slujbă. Ceea ce înseamnă că biserica
locală la vremea aceea avea deja un rol al prezbiterului bine definit, din moment
ce sunt date caracteristicile lui.
În lista caracteristicilor acestei funcţii, putem identifica unele responsabilităţi
ale celor chemaţi la această slujbă. Cele mai multe dintre acestea privesc
capacitatea de a conduce şi credincioşia faţă de evanghelie. Aceste cerinţe sunt
legate mai ales de rolul de supraveghetor, prin care prezbiterul ar proteja biserica
de erezii. Doar una din responsabilităţile menţionate este legată de purtarea de
grijă şi aceasta este ospitalitatea. Dar ospitalitatea ar trebui întâlnită la toţi liderii,
astfel că nici lista acestor însuşiri nu justifică ideea că slujba de prezbiter este de a
purta de grijă membrilor. Mai mult, nu ştim dacă aceste însuşiri se aplică
prezbiterului bisericii locale sau prezbiterului care face parte din clerici, sau
ambilor.
Analiza pe care am făcut-o asupra ambelor sensuri ale termenului
„prezbiter” nu oferă nici un argument că slujba de prezbiter era în primul rând
aceea de a purta de grijă bisericii. În schimb, prezbiterul avea responsabilitatea
supravegherii sau protejării comunităţii locale. Perioada inter-testamentală
dovedeşte că acest nume are mai mult o conotaţie laică decât clerică.
Dovezile din Noul Testament arată că slujba de prezbiter a câştigat repede o
semnificaţie majoră în biserica timpurie. Am descoperit de asemenea că probabil

39
Fapte 20:28.
40
Tit 1:5-9.

19
cuvântul a fost folosit în două feluri: cu referire la prezbiterii clerici care erau
plătiţi, şi la prezbiterii laici locali, care nu erau plătiţi. Probabil că Timotei şi Tit au
fost plătiţi ca prezbiteri clerici exercitând mai multă autoritate asupra adunării
decât prezbiterii locali, dar care evident şi călătorind mai mult. Ei nu erau stabili,
aşa cum sunt pastorii moderni. În epistola lui Petru, ca şi în epistolele pastorale ale
lui Pavel din ultima perioadă a vieţii sale, rolul prezbiterului devenise mai bine
definit, dar chiar şi atunci aceşti prezbiterii erau itineranţi, şi nu pastori locali.
De fapt, se pare că prezbiterilor le erau alocate anumite circuite. Dar
titlul onorific legat de împărăţie şi de preoţie este dat nu unor indivizi, ci
Bisericii ca întreg, a cărei preoţie nu avea slujba de a împăca, ci de a aduce
laudă şi de a predica. Deci şi în acest sens nu există distincţie între clerici şi
laici.41
Cu toate acestea, nu există nici un indiciu că slujba de prezbiter local sau de
prezbiter cleric includea responsabilitatea de a fi principal purtător de grijă al
bisericii locale. Dacă aceşti prezbiteri erau corespondenţii pastorilor moderni,
atunci pastorii de azi au o slujbă diferită de cea a prezbiterilor biblici, a căror slujbă
era aceea de a fi supraveghetori şi nu principali purtători de grijă. De fapt,
principala sarcină a prezbiterilor plătiţi era să predice şi să înveţe pe ceilalţi. Ar fi
uşor să credem că învăţarea altora şi predicarea erau direcţionate în primul rând
către sfinţi, pentru că aşa se face astăzi. Însă în contextul cultural şi misionar al
primei biserici, predicarea şi învăţarea era probabil direcţionată mai mult către cei
ce nu erau membri ai bisericii, decât către cei care erau. Nu există nici o relatare în
Noul Testament despre un cleric plătit să predice unei adunări în mod regulat.
În timp ce aceşti prezbiteri clerici aveau în grijă supravegherea adunării, ei
puteau fi în acelaşi timp implicaţi în înfiinţarea de noi adunări şi în extinderea
bisericii în teritorii noi. Mulţi, asemenea lui Timotei şi Tit, puteau rămâne în urma
lui Pavel, continuând lucrarea începută de el, de evanghelizare şi iniţiere a plantării
unei biserici. Ei îi ajutau pe noii convertiţi să se întărească şi îi organizau într-o

41
Schweizer, 111-112.

20
biserică locală. În contextul bisericii timpurii, aceşti prezbiteri clerici aveau mai
mult o funcţie misionară decât una de hrănire a membrilor.
Volz sugerează că cei care hrăneau noua adunare erau profeţii, deşi el nu
oferă nici o dovadă biblică pentru această afirmaţie. Din cele prezentate aici s-ar
părea că acest lucru era realizat de către prezbiterii care predicau şi îi învăţau, cum
erau Timotei şi Tit. Chiar dacă i-am considera profeţi, ei sunt cei pe care Pavel i-a
îndemnat să hrănească noile adunări . Dar trebuie să ne amintim că ei urmăreau
ca oamenii să nu depindă de alţii pentru propria hrană, ci să ajungă să se
hrănească singuri. Chiar Volz observă că în perioada Noului Testament profeţii
erau itineranţi şi nu rămâneau permanent într-o adunare pentru a o hrăni.42
DIACON / SLUJBAŞ

Din moment ce cuvântul diakonoj se traduce atât prin diacon cât şi prin
slujbaş, el este inclus printre termenii clerici, chiar dacă cei mai mulţi văd în el un
termen laic. Totuşi, „slujbaş” este folosit uneori astăzi ca un termen cleric, chiar
dacă este traducerea aceluiaşi cuvânt. Diakonoj înseamnă cel care „oferă ajutor
celorlalţi”. În greaca veche el era folosit cu referire la cei care serveau la mese;
este un termen care exprimă ideea unor acţiuni îndreptate cu dragoste către fraţi
sau vecini. În biserica primară el se referea la aceia care erau ajutoare pe lângă
episcopi sau prezbiteri. Grija faţă de biserici o aveau diaconii, ca ajutoare ale
prezbiterilor.43 Schweizer observă că în Noul Testament cuvântul este folosit cu o
conotaţie seculară pură:
Astfel, în tot Noul Testament, în mod constant, este folosit un cuvânt
care este în totalitate nebiblic şi nereligios şi niciodată nu este asociat cu o
poziţie sau cu un rang deosebit.44

42
Volz, 15.
43
K. Hess, „Serve”, în Dictionary of New Testament Theology, 545, 547; Cremer, 178.
44
Schweizer, 174.

21
 Acesta este primul termen luat în discuţie care face o referire directă la
purtarea de grijă. Dacă trebuia să se aleagă un cuvânt pentru a arăta faptul că
principalii purtători de grijă ai bisericii erau clericii, acesta este cuvântul care
probabil a fost folosit. Astfel că acesta este un termen semnificativ în cadrul
studiului nostru. Surprinzător, doar două pasaje traduc cuvântul prin „diacon”
pentru a desemna o funcţie specifică în biserica timpurie.45
Aceste două texte arată că slujba de diacon era bine definită în biserica
timpurie. Sunt date cerinţele ei şi este legată de poziţia de cârmuitor, care era
recunoscută în biserică. Termenul diakonoj este folosit numai pentru o funcţie
bisericească locală; este un termen cu un caracter pur local şi nu are nici o
caracteristică specifică rolului clerului. Nu există nici o dovadă că diaconii ar fi fost
plătiţi sau că jurisdicţia lor mergea mai presus de adunarea locală. Se pare că ei
erau numiţi în această poziţie de către adunarea locală. Probabil că ei ocupau un
rol major în biserica locală, dar acesta era de natură laică.
Diakonoj este tradus în cinci locuri şi prin „slujitor”. Două din acestea se
referă la slujitori în sens literal; celelalte trei descriu atitudinea pe care ucenicii ar
trebui să o aibă faţă de stăpân.46 Cu alte cuvinte, toţi cei care slujesc în lucrarea lui
Hristos ar trebui să aibă atitudinea unui diakonoj.

Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru (Mat. 23:11).
Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă
vrea cineva să fie cel dintâi trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi
slujitorul tuturor!”
Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi
şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti (Ioan 12:26).

Toţi cei care Îl urmează pe Hristos sunt chemaţi să fie diakonoj. Lucrarea

nu poate fi făcută doar de clerici, ci ea trebuie să fie îndeplinită de toţi oamenii lui

45
Fil. 1:1; 1 Tim. 3:8-13.
46
Mat. 22:13; Ioan 2:5.

22
Dumnezeu, inclusiv de clerici. Astfel, toţi clericii sunt slujitori, dar nu toţi slujitorii
sunt clerici. Toţi cei care îi aparţin lui Hristos sunt chemaţi la o viaţă de slujire a
celorlalţi. Conceptul conducerii prin slujire şi nu cel al stăpânirii arbitrare ar trebui
să îi caracterizeze pe toţi cei care Îl urmează pe Hristos.
Există încă alte cinci pasaje care traduc termenul diakonoj prin „slujitor”.47
Primul se referă chiar la Hristos, care nu este un slujitor al păcatului. Al doilea se
referă la autorităţile civile care au rolul de a sluji oamenilor, iar ultimele trei se
referă la clerici, care slujesc ca orice creştini şi nu cu un rol clerical specific. Aceste
texte arată cum clericii slujesc nu pentru că sunt clerici ci, în primul rând şi mai
presus de toate, pentru că şi ei sunt chemaţi de Isus la mântuire, prin harul lui
Dumnezeu. Sensul termenului diakonoj în Noul Testament arată că toţi creştinii
erau chemaţi la o lucrare de slujire, pentru că erau creştini. Nu există nici un
indiciu că acesta era un termen cleric. Singura funcţie la care se face referire prin
acest termen este o funcţie laică. În timp ce ei erau chemaţi, în calitate de creştini,
la slujire, nici în cazul diaconilor nu există vreun indiciu că aveau responsabilitatea
de a fi principali purtători de grijă ai bisericii locale. Aceasta era responsabilitatea
întregii adunări.
Nici chiar poziţia de diacon nu asigura un statut special în rândul clericilor.
Pentru primii creştini, slujirea era o responsabilitate a fiecăruia şi purtarea de grijă
nu ţinea de o funcţie a puterii şi prestigiului:
Alegerea acestui cuvânt, redă evident ideea unei activităţi umile,
dovedeşte că Biserica dorea să specifice astfel atitudinea de a fi în slujba lui
Dumnezeu şi a semenilor, şi nu o poziţie de conducere, cu drepturi şi puteri
speciale.48

Alte două cuvinte din Noul Testament sunt traduse prin „slujitor”: uphrethj

şi leitourgoj. Primul este folosit doar o singură dată în Noul Testament. 49 Sensul

47
Gal. 2:17; Rom. 13:4; Efes. 3:7; 6:21; Col. 1:23, 25.
48
Schweizer, 177.
49
Fapte 26:16.

23
lui original înseamnă „vâslaş”. De aici a ajuns la sensul de „slujitor”, „ajutor”,
„însoţitor”.50 În singurul loc în care este folosit în Noul Testament, Pavel descrie cu
ajutorul lui experienţa convertirii sale, când Dumnezeu l-a chemat pentru a fi
slujitor şi martor. Aceasta este o urmare a convertirii, nu a primirii ca laic. Pentru
că Dumnezeu l-a chemat să slujească şi să dea mărturie iar chemarea de a da
mărturie este pentru toţi creştinii, deci chemarea adresată lui Pavel la slujire este
identică cu cea adresată tuturor creştinilor. În concluzie, acest pasaj nu vorbeşte
despre slujirea într-o funcţie clericală din biserica Noului Testament.
Sensul original al lui leitourgoj era acela de „a face o lucrare publică pe
propria cheltuială”. El a devenit un concept politic, aproape juridic. 51 Septuaginta a
adoptat cuvântul din greaca clasică şi l-a folosit cu referire la preoţi, a căror datorie
era să îndeplinească slujba sacerdotală sau de la templu.52 Cuvântul este folosit de
cinci ori în Noul Testament, ca substantiv. Nu există nici un indiciu că s-ar referi
exclusiv la cler. În toate cazurile el se poate referi la ambele funcţii, sau, dacă se
referă la clerici, nu exisă vreo diferenţă faţă de laici. Dacă ar fi existat un cuvânt
pe care biserica timpurie l-ar fi putut transforma uşor într-un cuvânt clerical cultic,
acesta ar fi fost leitourgoj, date fiind originile sale cultice. Însă în biserica

primară el nu a fost folosit cu acest sens.

Leitourgoj este folosit pentru a descrie lucrarea lui Hristos din Sanctuarul
ceresc. Urmaşii Lui trebuie să devină la fel ca El. Astfel, dacă Isus este leitourgoj
nostru în ceruri, ucenicii Lui pot fi leitourgoj în această lume. Chiar şi despre
îngeri se vorbeşte ca despre leitourgoj. Pavel declară că Dumnezeu l-a chemat
pentru a fi slujitor (leitourgoj) între neamuri. Având în vedere doar acest pasaj,
s-ar putea crede că anumiţi indivizi au fost chemaţi la slujba sfântă a preoţiei, la fel
ca vechii leitourgoj. Dar, câteva versete mai departe, Pavel foloseşte acelaşi
cuvânt pentru a arăta că neamurile ar trebui să slujească acum ca leitourgoj.

50
Hess, „Serve”, în Dictionary of New Testament Theology, 546, 547.
51
Ibid., 551.
52
Cremer, 762-763.

24
Singurul alt pasaj în care este folosit cuvântul se referă la Epafrodit ca la slujitorul
sau tovarăşul lui Pavel.53
În urma acestora analize, putem trage concluzia că uphrhthj şi

leitourgoj sunt folosite într-un mod asemănător cu diakonoj. În toate aceste

cazuri, cuvintele nu redau o anumită funcţie, cu excepţia diaconului, care era o
slujbă în biserică. Ele descriu activitatea tuturor membrelor trupului. Toţi creştinii,
fie clerici sau laici, trebuie să fie slujbaşi.
Toate aceste cuvinte sunt folosite şi ca verbe. Dar nu există nici o situaţie în
Noul Testament în care forma verbală să fie folosită pentru a descrie lucrarea
exclusivă a clericilor, ca slujbaşi ai bisericii. Clericii trebuia să slujească nu pentru
că erau clerici, ci mai întâi de toate pentru că erau creştini, iar slujirea era atributul
tuturor creştinilor. De asemenea, slujirea era unul din darurile spirituale ale lui
Pavel.54 Interesant, acest dar nu este enumerat printre darurile pe care le aveau
cei din Efes (în Efeseni 4:11), însă apare enumerat printre darurile avute de
romani, dar despre care oricine ştie că îl au toţi creştinii. Petru declară: „Ca nişte
buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora
după darul pe care l-a primit.” (1 Pet. 4:10) Creştinii trebuie să slujească unii
altora, folosindu-şi darurile spirituale. Din moment ce Pavel declară că toţi creştinii
au primit un dar, automat înseamnă că toţi creştinii sunt astfel slujbaşi.
Sensul dat de Noul Testament cuvântului „slujbaş” este total diferit de acela
din Vechiul Testament. Aici termenul este folosit cu referire la cei care slujeau în
serviciul preoţesc din tabernacol.55 Chiar forma verbală este folosită extensiv în
Vechiul Testament cu referire la lucrarea preoţească. Vechiul Testament foloseşte
termenul aproape exclusiv pentru clerici.
Aceasta face chiar mai semnificativă folosirea termenului în Noul Testament.
În biserica de început nu mai făcea clerul toată lucrarea, ci această lucrare
aparţinea acum întregului popor al lui Dumnezeu. Din moment ce toţi oamenii lui

53
Evr. 8:2; Evr. 1:7; Rom. 15:16; Rom. 15:27; Fil. 2:25.
54
Rom. 12:7.
55
Num. 18:2; Exod 28:3-4; Ioel 1:13; Ezra 7:24; 8:17; Isa 61:6; Ezec. 44:11; 45:4; Ioel 2:17.

25
Dumnezeu sunt preoţi în contextul Noului Testament, urmează în mod logic că ei
toţi sunt slujbaşi. Cuvintele clericale „preot” şi „slujbaş” din Vechiul Testament au
devenit cuvinte laice în Noul Testament. A vorbi despre clerici ca despre „slujbaşi”
este acelaşi lucru cu a a-i numi pe clerici „preoţi”. Ambii sunt anatema în Noul
Testament datorită preoţiei tuturor credincioşilor.
Având în vedere numărul mare de termeni disponibili, faptul că au
fost aleşi anumiţi termeni este semnificativ. Analiza teologică a tuturor
mărturiilor Noului Testament a scos în evidenţă un lucru decisiv: preoţia
oficială, care are rolul de a împăca şi media între Dumnezeu şi credincioşi,
este întâlnită în iudaism şi în păgânism; dar de la Isus Hristos numai Unul
are această slujbă - şi Acela este Însuşi Isus. Ea aparţine întregii biserici, şi
nu unui singur membru al ei, diferit de toţi ceilalţi. De aici există, fără
excepţie, preoţia universală, fără să mai existe laici. 56

PASTOR / PĂSTOR
Ultimul cuvânt pe care îl vom analiza este cel de poimhn, tradus prin
„pastor” sau „păstor”. În limba populară, el se referă în sens literar la păstorul unei
turme de oi, dar în Grecia antică era folosit şi cu sensul de lider, conducător,
comandant şi chiar ca o variantă pentru legislator.57
Pentru că „pastor” este titlul dat celor mai mulţi oameni care sunt puşi
astăzi peste biserici şi pentru că analogia cu păstorii care au grijă de oi este
folosită pentru a justifica faptul că rolul pastoral este în principal acela de oferi
asistenţă membrilor, trebuie să analizăm cu atenţie acest termen. În greaca veche
termenul era mai aproape de cel de „lider” decât de „purtător de grijă”, deşi putea
avea şi ultimul sens.
În Vechiul Testament, termenul poimhn sau derivatele sale apar în dreptul
unor conducători, precum Moise.58 Ieremia foloseşte cuvântul cu referire la

56
Schweizer, 176.
57
E. Beyreuther, „Shepherd”, în Dictionary of New Testament Theology, 564.
58
Cremer citează Isa 63:11; Ier. 3:15; şi Zah. 5:8 ca dovezi în acest sens.

26
generali militari.59 Conform lui Blunt, doar scriitorii post-exilici au folosit termenul
cu referire la cei aflaţi în slujbe sfinte.60 Dar şi Ieremia l-a folosit în acest sens. De
fapt, toate cuvintele traduse prin „păstor” se află în cartea lui Ieremia şi se referă
la cei aflaţi în slujbe sfinte. Ieremia chiar îi critică pe aceia pe care el îi declară
păstori falşi, care au îndrumat pe Israel la închinarea la Baal 61. De aici se înţelege
că păstorii erau identificaţi cu preoţii, bătrânii sau chiar cu conducătorii lui Israel.
Evident, aceştia erau oameni cărora le era încredinţată cârmuirea lui Israel. Însă ei
conduseseră pe poporul Israel pe o cale greşită, iar Dumnezeu, prin Ieremia, îi
chema acum să dea socoteală. Aceste pasaje din Vechiul Testament nu se referă
deci la supravegherea fiecărei persoane în parte, ca parte a slujbei de pastor, ci
supravegherea întregii adunări de către conducătorii ei.
Funcţia de conducere a păstorului / pastorului este mai bine redată în
pasajele în care termenul este tradus prin „păstor” decât în cele în care se traduce
prin „pastor”. Cele mai multe dintre acestea sunt mesianice.62 Mesia urma să fie
adevăratul Păstor al lui Israel, singurul care-l putea hrăni cu adevărat. Noul
Testament plasează responsabilitatea de a hrăni turma doar asupra clericilor, sau
ea este pusă pe umerii tuturor creştinilor?
Este foarte semnificativ faptul că în toate pasajele din Noul Testament
referitoare la Hristos este ales cuvântul „păstor”63, la fel cum cele mai multe pasaje
din Vechiul Testament folosesc aceeaşi traducere, cu sens mesianic. Hristos este
cu adevărat Singurul care poate să păstorească biserica. Nici o altă persoană nu va
putea vreodată să ofere singură îngrijirea pe care Isus o oferă oilor sale.
Poimhn este folosit doar într-un singur alt loc în tot Noul Testament. Aici
este singura dată când nu este folosit în dreptul Persoanei divinităţii. Trebuie să
fim atenţi să nu construim o doctrină despre asistenţa pastorală pe baza acestui
singur text din Scriptură:

59
Ier. 6:3.
60
Dictionary of Doctrinal and Historical Theology, s.v. „poimen”, 550.
61
Ier. 2:8; 3:15; 10:21; 12:10; 22:22; 23:1, 2.
62
Ezec. 34:23; Ps. 80:1; Isa. 40:10-11.
63
Ioan 10:11, 12, 14, 16; Evrei 13:20; 2 Pet. 2:25; 1 Pet. 1:5.

27
 Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe
alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de
slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea
credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la
înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (Efes. 4:11-13).

Se referă acest text la o poziţie existentă în biserica locală, sau este vorba în
general despre funcţii îndeplinite de oameni aflaţi în multe alte poziţii? Evidenţa
textuală pare să indice că termenul „pastor” nu apare separat în acest text, ci este
legat de cel de „învăţător”. Astfel, cel care aici are darul păstoririi, are şi darul
învăţării. Construcţia din limba greacă sugerează că Pavel vorbeşte de două faze
ale slujbei sale.64 Alţi comentatori identifică în acest pasaj o funcţie stabilă
existentă în biserica embrionară a primului secol.65
Mulţi comentatori sugerează că termenul „pastor” din Efes. 4:11 redă o
funcţie stabilă în biserică, la fel ca cea a pastorilor de azi. Însă autorul acestei cărţi
nu este de acord cu aceşti comentatori distinşi, pentru că ei nu oferă nici o dovadă
că pastorul / învăţătorul era un lider în biserica locală. Dacă pastorul / învăţătorul
este totuna cu pastorul stabil, atunci la fel trebuie să fie şi cu apostolii, profeţii şi
evangheliştii, din moment ce nu există absolut nici o dovadă în text care să facă
distincţia între pastor / învăţător, pe baza celorlalte trei poziţii anterioare. Problema
acestor comentatori este că ei încearcă să identifice în textul vechi viziunea
modernă asupra pastorului. Aceasta nu este doar o exegeză greşită, dar ea
perpetuează un rol nebiblic al pastorului. Aşa cum a remarcat Schweizer, nu exista
cu adevărat nici o diferenţă între rolul pastorului şi cel al episcopului. 66
În acest capitol a fost prezentată dovada clară că rolul apostolului nu se
desfăşura doar într-o singură biserică. Nici rolul de profet. Nu ştim cum era rolul

64
Seventh-Day Adventist Commentary, (Washington: Review and Herald, 1980), 6:1023.
65
Dictionary of Doctrinal and Historical Theology, s. v. „poimen”, 550-551; Rev. T. K. Abott, International
Critical Commentary on the Eoistles to the Ephesians and to the Colossians (Edinburgh: T. and T. Clark,
1897), 118; H. D. M. Spence and Joseph Exell, ed., The Pulpit Commentary, (Grand Rapids: Eerdmans,
1977), 20:164; and Lefroy, 112.
66
Schweizer, 200.

28
evanghelistului, pentru că acesta este singurul text care îl menţionează. Pentru că
cele două roluri menţionate nu sunt roluri locale, este mai sigur să credem că rolul
de pastor / învăţător era similar ca importanţă cu cel de apostol. Dacă textul ar
prezenta o diferenţă între cele două funcţii, sau dacă ele ar mai fi menţionate şi în
altă parte a Noului Testament, am putea să fim mai uşor de acord cu aceşti
comentatori, dar nu este aşa. Şi alţi comentatori susţin această idee.67 Putem trage
astfel concluzia că nu cunoaştem cu certitudine care erau pastorii / învăţătorii
despre care se vorbeşte în acest pasaj.
Pasajul oferă însă o descriere a responsabilităţilor acelora care slujeau în
aceste funcţii. De fapt, aceasta este singura descriere a cerinţelor slujbelor
clericale din Noul Testament. Această descriere este dată „pentru desăvârşirea
sfinţilor, în vederea lucrării de slujire” (Efes. 4:12). Dacă pastorul / învăţătorul era
stabil sau nu în biserică nu este aşa de important ca a şti care erau
responsabilităţile acestei slujbe. Rolul principal nu era acela de a oferi asistenţă, ca
în cazul pastorului modern. Scriptura este clară că atunci când clerul se implică în
lucrarea din biserici, rolul lor este acela de a pregăti sfinţii pentru lucrare. Funcţia
de instruire / pregătire este principala responsabilitate a acelora angajaţi pentru a
fi clerici.
Pornind de la aceste observaţii, putem spune că rolul pastorilor în biserica
primară, precum şi cel al profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor, nu era în primul
rând acela de a-i asista pe oameni, ci acela de a pregăti alţi oameni, astfel încât
întreaga biserică să fie implicată în lucrare. Din Scriptură reiese că grija pentru
biserică o aveau că toţi membrii ei, nu numai pastorul. Pastorul oferea şi el îngrijire
pentru că făcea parte din poporul lui Dumnezeu, dar nu pentru aceasta erau
angajaţi pastorii. Ei erau angajaţi pentru a instrui şi a pregăti sfinţii pentru lucrare.
Numai aşa putea fi biserica cu adevărat zidită.

67
E. Beyreuther, „Shepherd”, în Dictionary of New Testament Theology, 568.

29
 CONCLUZII DESPRE ROLUL CLERICILOR
CA PRINCIPALI PURTĂTORI DE GRIJĂ AI BISERICILOR

După ce am analizat toţi termenii din Noul Testament referitori la clerici,

putem trage cu siguranţă următoarele concluzii:
1. Trei termeni – „diacon”, „slujbaş” şi „preot” – nu se referă la clerici, ci ori la
anumite slujbe laice din bisericile locale, ori la preoţia tuturor credincioşilor,
deci se pot referi la toţi cei care sunt creştini.
2. Este neclar dacă termenul „pastor” se referă la o poziţie specifică în biserica
locală, sau desemnează o funcţie de conducere generală.
3. Numai trei cuvinte se referă în mod specific la cler: apojtoloj, presbuteroj
şi episkopoj. Dintre acestea, ultimele două se referă la prezbiteri. În
biserica primară existau prezbiteri şi episcopi; primii erau slujbaşi laici în
bisericile locale, iar ceilalţi erau clerici care predicau şi învăţau pe alţii.
Termenul „apostol” este folosit numai pentru clerici.
Din moment ce biserica primară era organizată pentru îndeplinirea unei funcţii
misionare şi nu pentru funcţia de a hrăni, înseamnă că în biserica primară clericii
slujeau în calitate de misionari, chiar dacă îndeplineau şi lucrarea de a
supraveghea bisericile. Funcţia misionară era motivul principal al existenţei bisericii
şi era responsabilitatea sacră a clerului să se asigure că biserica îşi menţine
orientarea misionară.
Evidenţa textuală dovedeşte că apostolii erau supraveghetori ai bisericii, cu
o jurisdicţie universală. Pe lângă cei doisprezece slujeau probabil şi alţi apostoli, în
cadrul unor jurisdicţii mai localizate; funcţia lor era administrativă şi evanghelistică.
După aceşti apostoli urmau şi alţi clerici, care apar ca prezbiteri care predicau şi
învăţau pe alţii, care ţineau legătura cu bisericile primare, în timp ce ei predicau şi
ridicau noi biserici. Ei nu erau prezbiteri stabili, care locuiau într-un loc.
În urma studiului nostru asupra cuvintelor referitoare la clerici din Noul
Testament, concluzia evidentă este că în biserica Noului Testament slujba clerului
era bine definită, dar mult diferită de slujba clerului de azi, mai ales a celui din

30
cultura vestică. Clerul din Noul Testament se ocupa cu evanghelizarea şi cu
administrarea, dar nu purta răspunderea principală pentru vreo anumită adunare.
Această lucrare era desemnată liderilor laici.
Cu excepţia celor doisprezece apostoli, nu pot fi identificate în Noul
Testament anumite funcţii ale autorităţii şi puterii. Se pare că în bisericile locale ale
primei jumătăţi ale secolului întâi nu exista un sistem ierarhic al conducerii
clericale. Nu existau nici funcţii „laice”, ci numai funcţia de „preot”, în care slujeau
toţi membrii care aparţineau unei comunităţii.68
Biserica Noului Testament nu avea o lucrare, era o lucrare. Toţi membrii
comunităţii participau la o singură lucrare, a întregii biserici. Ea era organizată mai
degrabă în jurul darurilor membrilor, decât pe baza structurilor ierarhizate ale
autorităţii şi puterii.
Noul Testament nu avea o formă exclusivă a terminologiei pentru
lucrare. Unele biserici aveau episcopi şi diaconi, iar altele nu aveau. Unele
aveau prezbiteri, în timp ce alţi slujbaşi se numeau profeţi, învăţători,
pastori şi evanghelişti (Efes. 4:11-12). Pavel şi Barbaba, la care se face
referire ca la nişte apostoli, sunt însărcinaţi de profeţii şi învăţătorii din
Antiohia (Fapte 13:1). Se pare că termenii „episcop” şi „prezbiter” erau
identici (Tit 1:5-7), iar acestor conducători li se adaugă făcătorii de minuni,
vindecătorii, ajutătorii, administratorii şi vorbitorii în limbi (1 Cor. 12:28).
Toţi termenii incluşi aici care descriu slujbe ale conducerii includ ideea slujirii
(diakonia). Toţi sunt „slujitori ai noului legământ” (2 Cor. 3:6), sau „slujitori
ai lui Hristos” (2 Cor. 11:23), sau „slujitori ai bisericii” (Col. 1:25). Epistolele
sunt adresate uneori „bisericii lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:2), sau „sfinţilor”
(Efes. 1:2), ceea ce înseamnă că nu era un singur lider. Literatura Noului
Testament dovedeşte că biserica primară nu era încă înalt organizată sau
stratificată în diferite funcţii de clerici şi laici. În loc de funcţii, se vorbeşte
despre persoane care aveau darul de a sluji, la care Pavel se referă ca la

68
Schweizer, 191.

31
 „felurite slujbe” (1 Cor. 12:5). Toate aceste daruri ale slujirii erau văzute ca
fiind date de Duhul, care „dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor.
12:11).69

Pentru că resursele ei nu erau plasate în activităţi de oferire a hranei,

biserica timpurie a putut să-şi dedice continuu timpul, talentul şi bogăţiile pentru a
planta biserici noi şi pentru a-i aduce la Hristos pe cei pierduţi. Este limpede că
biserica de astăzi şi-a pus toate resursele în hrănirea adunărilor locale şi astfel nu
mai există bani sau personal disponibil pentru a înfiinţa noi adunări şi nici
comunităţi eficiente din punct de vedere evanghelistic. Poate că o reîntoarcere la
modelul de lucrare al clerului Noului Testament ar ajuta astăzi biserica să recapete
sensul misiunii date de Dumnezeu, acela de a evangheliza lumea pentru Isus
Hristos.
Noul Testament dovedeşte cu prisosinţă că niciodată nu a fost angajată o
singură persoană pentru a purta de grijă unei biserici locale. Asistenţa pastorală nu
a fost niciodată desemnată pentru a fi funcţia principală a clerului. Toate dovezile
Noului Testament susţin că asistarea membrilor este responsabilitatea întregului
popor al lui Dumnezeu. Clerul va participa la asistarea membrilor, pentru că face
parte din comunitatea de credincioşi, dar nu pentru că este cler. Acest concept va
fi mult mai bine dezvoltat în capitolul următor.

69
Volz, 13-14.

32
 - CAPITOLUL 5 -
O ÎNŢELEGERE A PĂSTORIRII
ÎN PERIOADA NOULUI TESTAMENT

În contrast cu înflăcărarea bisericilor din Noul Testament, cele mai multe

biserici adventiste de azi din America de Nord par moarte. Există foarte multe
plângeri în legătură cu pastorii care nu-şi vizitează membrii. Bisericile au devenit
supra dependente de pastori, care se îngrijesc în exclusivitate de membrii
bisericilor. Bisericile Noului Testament nu erau însă dependente de cler pentru
susţinere spirituală. Acest capitol va analiza modalitatea în care se realiza
îngrijirea membrilor şi comuniunea creştină în perioada Noului Testament, mai
ales în lumina faptului că cele mai multe, dacă nu toate bisericile adventiste nu
aveau pastori care să le îngrijească.
Teza acestui capitol susţine că o comuniune biblică este mai bine susţinută
în cadrul grupului mic. În acelaşi timp, este recunoscut faptul că grupa mică nu
reprezintă un panaceu pentru toate afecţiunile bisericii. Grupele mici nu vor salva
o biserică aflată pe moarte şi nici nu vor întineri una aflată în declin; numai Duhul
Sfânt poate face asta. Dar grupul mic ar putea fi un vehicul important pentru
revărsarea Duhului Sfânt. Numai prezenţa lui Isus poate transforma oamenii şi
ea se manifestă prin prezenţa Duhului Sfânt, care susţine creşterea indivizilor şi a
misiunii bisericii, prin intermediul grupurilor mici.
Individualismul american tinde să susţină ideea că poţi să-L slujeşti pe
Dumnezeu fără să faci parte din vreo comunitate de credincioşi. Există o
cercetare care arată că optzeci la sută dintre americani cred că pot fi buni
creştini şi fără să facă parte dintr-o biserică.1 O asemenea gândire, după cum
vom vedea mai târziu, este absolut străină de gândirea creştinilor primului secol.
Este posibil ca nevoia disperată a celor mai mulţi creştini americani azi să
fie implicarea într-o comuniune de credincioşi? Teza acestui capitol este că nu

1
Gareth W. Icenogle, cursul „Lucrarea bisericii prin grupele mici”, Fuller Theological Seminary, Nov. 6-
17, 1995.
poţi fi un creştin după modelul Noului Testament fără a fi implicat în cadrul unei
comuniuni. Creştinii izolaţi nu sunt cu adevărat creştini, chiar dacă numele lor se
află în registrele bisericilor noastre. Comunităţile pline de grijă, în care membrii
se interesează cu adevărat unii de alţii, reprezintă baza pe care se poate
desfăşura o lucrare misionară reală în bisericile adventiste, la sfârşitul secolului
douăzeci.
Bisericile adventiste moderne au devenit atât de dependente de pastor,
încât în cele mai multe biserici fără pastor nu se realizează nici o lucrare
misionară. Ca rezultatul adventiştii au un cler epuizat, frustrat, iar în fiecare an
mulţi pastori excelenţi părăsesc rândurile. Nevoia pastorilor de la începutul
secolului douăzeci nu va fi aceea de a fi cât mai bine pregătiţi, în cât mai multe
domenii. Nu este nevoie să adăugăm la frustrările lor; trebuie să le îndepărtăm
frustrările şi să-i eliberăm, pentru a face lucrarea la Dumnezeu i-a chemat. Carl
George a surprins bine nevoia bisericilor adventiste:
Acolo unde o biserică mare este centrată pe pastor, vom întâlni un
cler foarte obosit. O biserică organizată simplu, condusă de laici, în care
clerul nu este complet extenuat pentru că face prea multe lucruri nu va
înceta să crească, pentru că ea este capabilă să aibă grijă de oameni,
atunci când Dumnezeu îi cheamă la o viaţă nouă, prin ea.2

Reprezintă grupele mici soluţia? Nu, dar ele ar putea fi unul din mijloacele
ce pot fi folosite pentru a revoluţiona biserica. Primul obiectiv este acela de a
crea o comuniune în care cei câştigaţi la Hristos pot fi cel mai bine îngrijiţi. Una
dintre cele mai bune metodă este, consideră autorul, iniţierea grupelor mici. În
acest capitol vor urmări cum se poate stabili o astfel de comuniune, analizând pe
scurt situaţia din Vechiul Testament şi mai profund situaţia comunităţilor din Noul
Testament.

2
Carl. F. George, The Coming Church Revolution (Revoluţia în biserica viitorului),(Grand Rapds: Revell,
1995), 35.

2
 COMUNIUNEA ÎN VECHIUL TESTAMENT

Deşi grupele mici structurate par a fi un fenomen modern, originea

grupului ca mijloc prin care lucrează Dumnezeu ţine de esenţa Sa, aşa cum apare
ea în primele revelaţii ale Divinităţii în Scripturi. Dumnezeu există dinaintea
umanităţii, iar unitatea lui este exprimată în trinitate. Dumnezeul biblic nu ne
este niciodată prezentat ca o persoană unică, ci ca o pluralitate care fiinţează în
unul. De aceea unii autori se referă la Trinitate ca la un grup mic. 3 Astfel, esenţa
lui Dumnezeu este comuniunea. Dumnezeu nu poate fi înţeles în afara existenţei
Sale în comuniune. Dumnezeu nu există de unul singur, şi nici poporul Său nu
poate exista astfel.
Prima activitate a acestui Dumnezeu al comuniunii pe planeta Pământ a
fost creaţia, în mod deosebit creaţia fiinţei umane după chipul Său, în ziua a
şasea.4 Fiinţa umană este creată după imaginea unui Dumnezeu triun. De aceea
omenirea este chemată să trăiască în colectivităţi, la fel cum Dumnezeul Trinitar
trăieşte într-o perfectă comuniune. „Această imagine nu este una a singurătăţii.”5
Fiinţele umane nu au fost create să trăiască singure; ele au fost create să
trăiască în comuniune unele cu altele şi cu Dumnezeu. 6 Esenţa păcatului este
încercarea de a trăi separat de comunitate, în izolare de ceilalţi. Fiinţele umane
nu sunt complete despărţite de părtăşia cu ceilalţi.
Adventiştii susţin adesea că Dumnezeu doreşte să redea umanităţii chipul
Său.7 Dacă aşa este, atunci în centrul adventismului ar trebui să existe dorinţa de
a reface comunităţile destrămate în comunităţi care să reflecte chipul divin. De
aceea, Biserica Adventistă ar trebui să se afle în fruntea oricărei mişcări care
doreşte să redea comunităţilor destrămate chipul lui Dumnezeu. Cu toate

3
Gareth Icenogle, Biblical Foundations for Small Group Ministry: An International Approach
(Fundamentele biblice ale lucrării grupului mic: o abordare internaţională), 14.
4
Gen. 1:26, 27.
5
Julie Gorman, Community that is Christian: A Handbook on Small Groups, Comunitatea creştină: un
manual al grupurilor mici, (Wheaton, III: Victor Books, 1993), 29-30.
6
Gen, 2:18.
7
Vezi cap. 3.

3
acestea, în adventism se manifestă un puternic spirit de independenţă. Este
posibil ca adventismul, născut în America, să accepte, fără să-şi dea seama,
grosolanul individualism american, ca evanghelie? Oare adventiştii, care vorbesc
atât de mult despre creaţiune, nu mai reuşesc să vadă scopul iniţial al lui
Dumnezeu atunci când i-a creat pe primii noştri părinţi, acela de a trăi în
comuniune unii cu alţii, şi împreună cu Dumnezeu? De ce în biserică sunt unii
care se luptă între ei pentru atingerea succesului personal şi nu pentru cel al
întregii comunităţi? Julie Gorman remarcă:
Independenţa personală şi suficienţa de sine, ca elemente ale
definiţiei pe care noi o dăm astăzi succesului sunt total străine de
Dumnezeu, care fiinţează într-o comuniune a interdependenţei.8

Dacă dorim să reflectăm în biserica noastră imaginea lui Dumnezeu, este

imperativ să dezvoltăm în biserică respectul pentru comuniune şi o dorinţă de a
trăi unii în slujba altora, aşa cum comunitatea noastră este în slujba lui
Dumnezeu. Trebuie să renunţăm la răsplata realizărilor personale şi să punem
accent pe realizările în grup. Dumnezeu intenţionează ca noi să trăim în
interdependenţă unii cu alţii şi nu în competiţie. Acest concept al
interdependenţei în comuniune îşi are rădăcinile în Dumnezeul Trinitar şi în
creaţiunea pe care El a realizat-o după imaginea Sa. Dumnezeu nu a creat
societăţi formate dintr-o persoană, ci bazate pe comuniuni. Dumnezeul care
trăieşte în grup a creat un grup.9
Urmarea practică a faptului că Îl înţelegem pe Dumnezeu ca pe un Creator
al comuniunii este că ne vedem nevoia de a trăi în comuniune cu ceilalţi creştini.
Acesta este sensul în care este imposibil să fii creştin şi să trăieşti izolat. A nu
face astfel înseamnă a fi separaţi de chipul lui Dumnezeu şi de scopul Lui pentru
umanitate.10

8
Gorman, 28.
9
Icenogle, Biserica în misiune prin grupurile mici.i
10
Gorman, 107.

4
 Când soarele cobora în prima zi de vineri seara, Dumnezeu a anunţat
începutul Sabatului Său – ziua a şaptea. Atunci a pus Dumnezeu deoparte
Sabatul ca ziua a şaptea de odihnă sfântă, un timp pe care oamenii să-l petreacă
împreună cu El şi unii cu alţii. Adventiştii au vorbit mult timp despre faptul că
această zi este „a şaptea” şi pe bună dreptate, dar să sperăm că, atunci când
vorbim despre importanţa acestei zile, nu uităm scopul ei.
În programul agitat al vieţii moderne, am avut tendinţa de a accentua
importanţa odihnei din Sabat, ca o întrerupere din alergătura vieţii moderne. Ca
rezultat, noi am vorbit mai mult despre „odihna” Sabatului. Nu aceasta a fost
însă funcţia originală a Sabatului şi nici astăzi nu ar trebui să fie acesta cel mai
important aspect. Adam şi Eva nu aveau nevoie de odihnă. Ei nici măcar nu
munciseră înainte. Prima lor zi pe planetă a fost zi de Sabat.
Oferind Sabatul ca un dar pentru oameni, Dumnezeu a făcut referire la el
ca la „Sabatul Meu”. Sabatul nu este destinat să sărbătorească odihna umană. El
sărbătoreşte odihna lui Dumnezeu. Oamenii sunt invitaţi să intre în odihna lui
Dumnezeu prin încetarea lucrării lor, la fel cum a făcut Dumnezeu în ziua a
şaptea.11 De ce cere Dumnezeu fiinţelor umane să intre în Sabatul odihnei Sale?
Pentru ca ei să-şi petreacă timpul în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii.
Adam şi Eva aveau nevoie să Îl cunoască pe Dumnezeul care îi crease. De aceea
Dumnezeu i-a invitat să-şi petreacă douăzeci şi patru de ore în comuniune cu El.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al relaţiilor. El este un Dumnezeu al
comuniunii. Este imperativ pentru adventişti, care dau importanţă Sabatului, să
vorbească despre funcţia Sabatului ca timp în care oamenii intră în relaţie cu
Dumnezeu şi unii cu alţii. De aceea solia Sabatului este foarte necesară în lumea
aceasta. Nu doar ritmul agitat al societăţii face necesară o zi de odihnă, dar şi
nevoie de o zi specială pentru comuniune. Dumnezeu doreşte ca în Sabat omul
să se retragă din toate mediile nefaste în care se află în cursul săptămânii,
pentru a participa în cadrul unei comuniuni, reînnoită continuu prin relaţia cu

11
Evr. 4:10

5
Dumnezeu. De multe ori, tragedia este aceea că în biserici nu există comuniuni
reale în zilele de Sabat. Adeseori oamenii „ţin” ziua a şaptea, dar sunt total rupţi
de construirea unei relaţii cu Dumnezeu şi cu ceilalţi creştini. Astfel, a ţine
Sabatul de unul singur înseamnă, în realitate, a nu ţine Sabatul deloc, pentru că
scopul Sabatului este dezvoltarea unei relaţii cu Dumnezeu în cadrul comuniunii
cu ceilalţi creştini.
Aşa cum sugera Karl Barth, prin cea de-a şasea zi a creaţiei a luat
naştere comuniunea, iar în a şaptea zi Dumnezeu a făcut ca ea să devină
o comuniune de Sabat. Scopul creaţiei, şi în acelaşi timp începutul a tot ce
urma să vină, este împlinit prin libertatea din Sabat, odihna Sabatului şi
bucuria Sabatului, la care omenirea a fost chemată să participe. 12

Dumnezeul relaţiilor a creat oamenii nu doar pentru a trăi în comuniune

unii cu alţii, ci şi pentru a trăi în comuniune cu Dumnezeu. Pentru aceasta, El a
ales un timp special, pus deoparte încă din Eden, pentru ca fiinţele umane să se
retragă din mediile de lucru nefaste şi distructive şi să intre în bucuria odihnei din
Sabat, luându-şi timp pentru dezvoltarea relaţiei verticale cu Dumnezeu şi a
relaţiei orizontale cu ceilalţi oameni. Numai aşa poate fi refăcut chipul divin.
Adventiştii, mai mult decât ceilalţi creştini, ar trebui să predice şi să demonstreze
rezultatele comuniunii din cea de-a şaptea zi.
Asemenea comuniuni nu se realizează doar prin prezenţa în cadrul unui
grup mare în Sabat dimineaţa, ascultând cum un predicator vorbeşte din Cuvânt
şi privind în ceafa celor din faţa noastră. Aceasta este antiteza unei reale
comuniuni. O asemenea viziune asupra comuniunii dintre oameni şi Dumnezeu în
Sabat dovedeşte nevoia de a descoperi un nou mod de organizare a vieţii
bisericii, unul foarte diferit de modelul non-participativ actual. Ar putea fi nevoie
de un model cu totul nou de închinare în Sabat dimineaţa. 13 Sabatul ar putea fi
folosit cu scopul de a dezvolta relaţia cu Dumnezeu, în cadrul comuniunii unii cu

12
Icenogle, Biblical Foundations, (Fundamente biblice), 98.
13
Subiectul va fi analizat în cap. 10.

6
alţii. Toate activităţile trebuie analizate în lumina acestui aspect. Apostolul Ioan a
menţionat succint acest lucru, ca fiind scopul principal pentru care se adună
biserica: pentru părtăşia cu Dumnezeu şi unii cu alţii.14 Cuvântul nu se predică
pentru a conserva acordul intelectual faţă de anumite dogme, ci pentru a reface
comuniunea (părtăşia), atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Aceasta este esenţa
relatării creaţiunii şi esenţa misiunii lăsate de Hristos, conform celor spuse de
Ioan. Nu poate exista nici biserică, atâta timp cât nu a fost creată înainte
comuniunea.
După ce am văzut care este idealul comuniunii prezent în creaţiune, vom
vedea mai departe cum a încercat Dumnezeu să realizeze o comuniune în cadrul
poporului Israel, prin sfaturile date lui Moise de socrul său, Ietro. Poporul Israel
tocmai fusese scos din Egipt şi adus la Sinai, când Ietro a vizitat tabăra şi a
readus-o pe Sefora la Moise.15 Imediat Ietro a observat o dificultate majoră în
stilul lui Moise de conducere. Moise revenise la stilul de conducere piramidal,
după modelul celui cu care crescuse în Egipt.16 Ca rezultat, el era extenuat şi nu
avea timp pentru familie; iar oamenii nu aveau comuniune unii cu alţii şi cu
Dumnezeu. Moise îşi pierdea tot timpul cu rezolvarea conflictelor dintre oameni.
El acţiona la fel ca mulţi dintre pastorii de azi, care îşi petrec tot timpul
asistându-i pe oameni, purtându-le de grijă, creând astfel o biserică total
dependentă de pastor. Moise crease o biserică de tip modern.
Sugestia lui Ietro era foarte simplă, dar ea era în antiteză cu teoria
conducerii grupurilor, care se învaţă în zilele noastre şi se învăţa şi atunci. Ietro a
spus că Moise ar trebui să dea din puterea sa colaboratorilor săi. El trebuia să
facă astfel încât nimeni să nu aibă în grijă mai mult de zece persoane sau zece
familii. Ceea ce a dus la o reducere a puterii până la nivelul pe care îl numim
astăzi „grupul mic”.

14
1 Ioan 1:1-3
15
Exod 18:1-19.
16
Stilul de conducere piramidal implică o persoană în vârf. Toţi cei aflaţi sub vârf, îl susţin pe acesta. Prin
urmare, toate deciziile merg de la vârf în jos. Fiecare din cei aflaţi dedesubt încearcă să ajungă la acest
nivel, astfel încât ei caută mereu să îl îndepărteze pe cel din vârf. Ca urmare, toate deciziile sunt luate de la
vârf în jos. Puterea este concentrată în vârful piramidei.

7
 Urmarea a fost aceea că Moise a început să aibă timp pentru problemele
majore. El a fost despovărat, iar oamenii au început să se implice în rezolvarea
propriilor probleme. Modelul lui Ietro este un model foarte bun pentru biserica de
azi. Pastorul nu va mai fi primul care oferă asistenţă în biserică şi îi va lăsa pe
membri să-şi poarte de grijă unii altora. Acest sistem dă rezultate mai bune,
decât acela în care doar pastorul lucrează, oricât de priceput ar fi el.
Scopul grupelor mici este să descentralizeze puterea, să descentralizeze
preoţia. Aceasta este baza pe care bisericile trebuie să-şi analizeze structura
grupelor mici. Trebuie ele să reţină toată puterea, sau să o descentralizeze?
Grupele mici autentice, în care se dezvoltă o comuniune, mai degrabă renunţă la
o parte din puterea lor, decât să o centralizeze în pastor sau în altă persoană
care să controleze puterea. Liderii care renunţă o la parte din preoţia lor, vor
avea mai mult timp pentru familiile lor. Stresul şi lipsa timpului l-au făcut pe
Moise să accepte acest nou sistem de conducere. Poate că stresul accentuat şi
prelungit îi va face pe pastorii de azi să gândească un mod nou de organizare a
bisericii, şi să ia în considerare posibilitatea unui alt mod de a lucra, unul prin
care să ofere altora din preoţia lor. Atunci când pastorii vor face astfel, vor da
posibilitatea ca şi ceilalţi să se implice în lucrare, şi nu vor mai fi dependenţi de
el, ca şef al tuturor activităţilor din adunare.
Un sistem în care puterea este distribuită cere o structură de suport
pentru liderii săi. Ietro a construit un astfel de sistem atunci când l-a instruit pe
Moise să pună căpetenii peste zece, peste cinci zeci, peste o sută şi peste o mie.
Dacă în biserică ar exista astăzi un sistem de conducere circular, el ar oferi un
suport de bază pentru toţi liderii. Atunci când membrii ştiu că puterea nu este
centralizată într-o persoană, ei vor deveni mult mai dispuşi să se ajute între ei în
rezolvarea problemelor. Problema „mea” devine atunci problema comunităţii,
ştim că facem totul împreună.
În modelul lui Ietro, Moise a trecut de la situaţia în care el era cel care
judeca, la cea în care îi supraveghea pe alţii cum judecau. Atunci când bisericile
adoptă modelul de conducere propus de Ietro, pastorul nu va mai fi cel care

8
oferă singur asistenţa pastorală şi cel care ia toate deciziile în biserică.
Conducerea va fi împărţită între membri, şi toţi oamenii lui Dumnezeu vor fi
împuterniciţi pentru a lucra. Biserica trebuie să devină cu adevărat o preoţie a
tuturor credincioşilor.
Modelul lui Ietro a continuat pe parcursul întregii perioade a judecătorilor,
iar mai târziu a influenţat existenţa sinagogilor evreieşti, care puteau fi înfiinţate
dacă existau minim zece persoane. Chemarea pe care o adresează Dumnezeu
poporului Israel conţine şi ideea de a răspândi un anume mod de conducere
printre oameni. Apostazia lui Israel a avut loc atunci când poporul a copiat
modelul naţiunilor înconjurătoare şi, contrar scopului lui Dumnezeu, a dorit un
rege care să stăpânească peste el. Dumnezeu a avut răbdare, permiţându-i lui
Israel să aibă regi, ceea ce era total contrar intenţiei Sale. Dumnezeu îngăduie ca
noi să învăţăm pe calea grea aleasă chiar de noi, prin greşelile acestui sistem de
conducere ierarhizat, pe care noi l-am ales.
În Vechiul Testament am descoperit că odată cu omul a fost creată şi
comuniunea, fapt demonstrat pe larg în istoria lui Israel. Planul lui Dumnezeu
este ca în poporul Său să existe comuniune şi predarea puterii din mâinile
câtorva în mâinile celor mai mulţi. În Noul Testament descoperim că Dumnezeu
caută să înfiinţeze biserica pe fundamentul comuniunii din Vechiul Testament,
prezentă de la creaţiune.

COMUNIUNEA ÎN LUCRAREA LUI ISUS

În timp ce Vechiul Testament conţine o teologie a comuniunii ca fiind

inerentă Dumnezeirii, Noul Testament ne oferă o imagine mai bună asupra felului
cum o asemenea comuniune poate fi realizată practic în viaţa de zi cu zi a
bisericii. La începutul erei Noului Testament, biserica îşi pierduse din nou direcţia
cea bună, prin luptele dintre farisei şi ceilalţi, care erau preocupaţi mai mult de
menţinerea puterii decât de dezvoltarea bisericilor. Aceasta era situaţia când a

9
apărut Isus, iar El a pornit o mişcare bazată pe comuniune, şi în care conducerea
era împărţită între mai mulţi oameni.
În timp ce vorbea mulţimilor ocazional, Isus a petrecut cea mai mare parte
a timpului Său cu un grup mic de doisprezece ucenici. Aşa a schimbat Isus lumea
pentru totdeauna. Cele mai multe biserici se concentrează astăzi pe mulţimi, şi se
întreabă apoi de ce nu au un impact major în lumea din jur. Poate că este timpul
să privim la metodologia folosită de Isus, în lumina teologiei comuniunii.
Deşi au fost organizaţi iniţial ca un grup mic, nu ar trebui să ne surprindă
că ucenicii lui Isus au înfiinţat ulterior o biserică bazată pe grupele mici. 17 Acesta
era modelul moştenit de la Isus. Ei au urmat acest model fără reţinere. Isus le
arătase că modul de câştigare a maselor era prin grupurile mici, în care se
manifesta o comuniune autentică.18 Grupul celor doisprezece reprezenta
principala organizaţie prin care urma să fie îndeplinită Marea Trimitere. El nu le-a
dat vreo schemă complicată, nici hărţi organizaţionale elaborate; El doar a
organizat şi a pregătit un grup mic. Şi aşa a schimbat El lumea. El nu s-a
preocupat de construirea unor mari instituţii, El a fost preocupat cu „construirea”
de oameni. Construirea relaţiilor a fost esenţa împărăţiei pe care Isus o vestea.
Pentru că Isus s-a implicat într-un grup mic şi ne-a dat un exemplu de
lucrare prin dezvoltarea acestui grup, este imperativ ca şi bisericile de azi să se
implice în lucrarea grupurilor mici. Astfel, ele vor lucra după modelul dat de Isus.
Este de neconceput ca într-o biserică după modelul scriptural să nu existe
lucrarea în grupe mici, pentru că grupele mici reflectă stilul lui Isus de a lucra. 19
Isus nu doar că i-a ales pe cei doisprezece şi i-a pregătit pentru a face o
lucrare individuală. Cel mai mult timp l-a petrecut încercând să realizeze în
mijlocul lor o comuniune reală. La început, ei nu avuseseră încredere unii în alţii.
Nu fuseseră deschişi şi vulnerabili unii faţă de alţii, dar se judecau foarte mult
între ei. Isus a trebuit să-i schimbe, pentru ca ei să poată reprezenta noua

17
Neal F. McBride, (How to Lead Small Groups), Cum să conducem un grup mic, 16.
18
John Mallison, (Growing Christians in Small Groups), Creşterea creştinilor în grupele mici, 3.
19
McBride, 15.

10
comunitate pe care El o crease – noul Israel.20 Pentru a le arăta ce fel de
comunitate dorea El să creeze, Isus a folosit cuvinte familiale, prin care a descris
relaţiile pe care trebuiau să le aibă unii cu alţii. Ei trebuiau să se numească
„frate” şi „soră”. Una din declaraţiile lui Isus foarte puţin înţelese priveşte
redefinirea pe care El o face familiei.21
Noua comunitate stabilită de Isus transcendea familia. Oamenii care vin la
El trebuie să facă parte dintr-o familie nouă. Faptul că Isus folosea termeni
familiali pentru a descrie relaţiile pe care credincioşii trebuiau să le aibă unii cu
alţii şi cu El, este o dovadă că relaţiile trebuiau să se afle în centrul acestor noi
comunităţi. Isus a încercat să stabilească o comunitate nouă – un Eden refăcut –
în care relaţiile sunt mai importante decât structurile ierarhice. Astfel, pentru a
salva umanitatea, Isus a creat comuniunea. Legăturile care trebuie să existe într-
o comunitate creştină trebuie să fie la fel de strânse ca cele care există într-o
familie naturală.
De multe ori când dădea sfaturi primilor Săi ucenici, El îi numea robii Săi,
pentru că ei urmau să continue lucrarea după modelul care le fusese prezentat.
După cum observă Kruse: „Ei trebuiau să fie pregătiţi pentru a sluji oamenilor /
unii altora .”22 Isus nu a realizat un model de lucrare în care ei să domnească
peste alţii; el a prezentat o lucrare individuală, prin care urmaşii Lui îşi slujeau
unii altora, fără să urmărească în nici un fel obţinerea puterii sau a controlului.
Pentru că Isus este fondatorul creştinismului, este logic ca planul pentru
asistenţa pastorală să fie făcut după modelul Celui care a prezentat comuniunea
ca fiind scopul principal al lucrării Sale. De aceea, ucenicii Lui urmau să meargă
mai departe şi să creeze comunităţi în care să existe grija reciprocă şi
conducerea prin slujire, fără structuri ierarhice, aşa de cracteristice religiei din
zilele Sale.

20
Icenogle, 207
21
Mat. 12:46-50.
22
Kruse, 21.

11
 În cadrul acestei noi comuniuni, Isus îi învăţa pe oameni cum să
relaţioneze unii cu alţii. Ei nu trebuia să trăiască într-un vacuum. Isus i-a trimis la
oameni, să lucreze pentru ei, fiindcă un aspect al comuniunii este şi acela de a
lucra pentru cei din afara comunităţii. Isus n-a trimis însă pe nimeni singur. El i-a
trimis în perechi, doi câte doi, pentru că numai comuniunea poate crea alte
comuniuni.23 Poate că nereuşita noastră de a-l urma pe Isus „doi câte doi” a dus
la apariţia atâtor creştini individualişti. Atunci când oamenii sunt câştigaţi la
Hristos unul câte unul, ei nu reuşesc să intre în comuniune. Faptul că Isus a
lucrat întotdeauna în grup şi că şi-a trimis întotdeauna ucenicii în grupuri de cel
puţin doi, ar trebui să ne facă să ne analizăm serios metoda de a lucra solo.
Ar putea apare întrebarea dacă ne putem permite să plătim câte doi
slujbaşi, care să lucreze împreună. Mai bine ar fi să înţelegem că nu ne putem
permite să plătim nereuşita unuia singur, care nu lucrează după un model al
comuniunii. Mai mult, s-ar putea să fie nevoie să ne gândim la un nou tip de
angajat plătit, care să lucreze într-un cadru al comuniunii, decât după obişnuitul
model individualist. Aceasta ar putea însemna restructurarea rolului clerului, pe
măsură ce ne întoarcem la paradigma apostolică.
Isus a declarat că va fi cu noi mai ales atunci când ne adunăm doi sau
trei.24 Isus se manifestă în mijlocul celor adunaţi în Numele Său. Atunci când Isus
a vorbit despre biserica Sa ca despre eclesia, El a avut în minte grupul mic.
Astăzi noi folosim termenul în sens apologetic, chiar atunci când participarea este
redusă. Isus a vorbit astfel pentru a ne ajuta să înţelegem că grupa mică este
chiar esenţa bisericii. Nu putem avea o biserică fără grupe mici, pentru că aici
este locul special în care Isus este prezent în mijlocul poporului Său.
Cuvintele bisericii (ecclesia, v.17) şi adunare (v. 20) se identifică
contextual cu promisiunea că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi” Isus
va fi prezent în mijlocul lor. Un asemenea grup mic manifestă o influenţă
excepţională, putere şi multă responsabilitate.

23
Ralph W. Neighbour, Where Do We Go from Here? (Unde să ne ducem?), 233.
24
Mat. 18:19-20.

12
 Răspunsul dat de Isus în acest context sugerează că nici unul nu
este, mai mare, dar că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi”- acolo unde
un grup mic se adună, ca nişte copilaşi, în armonie, iertare, pentru învoire
şi înţelegere – Isus, care este în mijlocul lor, va da forţă adunării lor.25

Isus ne spune că grupa mică este o biserică, nu o parte din biserică, ci

esenţa bisericii. În acest sens, comuniunea celor doisprezece a devenit o biserică.
Noi credem azi că grupa mică este doar un alt program ce trebuie adăugat în
biserică. Dar Isus vedea în grupa mică biserica în întregime. Modelul de biserică
pe care El l-a creat nu a fost cel al unei mari supra-biserici, ci a grupelor mici, în
care oamenii trăiesc într-o comuniune deschisă şi cinstită unii cu alţii.
În centrul activităţii grupei mici se află ideea de comuniune. Grupa mică
nu există de dragul grupei mici. Ea este mai degrabă vehiculul de stabilire a
comuniunii. Isus a considerat că grupul mic este mijlocul ideal pentru atingerea
acestui scop. De-a lungul întregii Sale lucrări, Isus a fost preocupat de
dezvoltarea comuniunii între urmaşii Lui. Aceasta pare a fi unul dintre cele mai
importante lucruri pe care Isus a încercat să îl realizeze.
Preocuparea lui Isus pentru comuniune izvora din relaţia Sa cu
Dumnezeirea şi din preocuparea de a reface chipul lui Dumnezeu în omenire.
Dacă procesul mântuirii presupune refacerea completă a chipului lui Dumnezeu
în oameni, atunci este imperativ ca în biserica înfiinţată de Hristos pe pământ, să
existe comuniune. Felul în care vede Isus biserica este în contrast direct cu felul
în care ea este văzută din perspectiva individualismului american occidental.
Americanul care spune că el se poate închina şi singur la Dumnezeu, fără să
meargă la biserică, nu ştie că esenţa bisericii, în accepţiunea lui Isus, este
comuniunea.26 Pentru Isus, esenţa bisericii era implicarea în comuniune şi El nu
putea accepta biserica organizată după concepţia noastră individualistă.

25
Icenogle, Fundamente biblice, 227.
26
Ibid., 258.

13
 Evident, implicarea în comuniune nu este o opţiune pentru creştinism;
este chiar creştinismul. Adventiştii au susţinut mereu cu convingere preoţia
tuturor credincioşilor. Această idee nu este doar o moştenire a Reformaţiunii, ci
este chiar din Noul Testament. Biserica a înţeles clar că noua preoţie înseamnă
că fiecare credincios poate merge la Dumnezeu fără alt mijlocitor, decât Hristos.
Există însă un alt aspect al preoţiei pe care adventiştii trebuie să nu-l uite
niciodată: oamenii nu pot fi preoţi dacă sunt separaţi de comunitatea căreia îi
slujesc. Nu există aşa ceva, ca cineva să fie preotul lui însuşi. A fi preot înseamnă
a face parte din comunitate. Din moment ce preotul trebuie să slujească celorlalţi
din comunitate şi din moment ce toţi membrii unei comunităţi sunt preoţi, atunci
preoţia tuturor credincioşilor este o chemare ca toţi creştinii să se păstorească
unii pe alţii. În acest sens, pasajul „unii altora” din Noul Testament devine foarte
semnificativ, pentru că el descrie lucrarea preotului, o lucrare de slujire reciprocă.
Acest fel de slujire poate avea loc numai în cadrul comuniunii.
Pe această bază a înţelegerii noii preoţii, stabilită de Isus, şi a grupurilor
mici, care în Noul Testament devin eclesia, Isus stabileşte un model nou de
biserică. Acest modelul îi învaţă pe credincioşi să depindă unii de alţii, şi nu de ei
înşişi. Acest model caracteriza bisericile din Faptele Apostolilor, care se adunau în
casele fraţilor.
Isus este unul dintre cei mai mari susţinători ai grupelor mici, chiar dacă El
nu a poruncit niciodată bisericii să aibă grupe mici. El a demonstrat însă prin
lucrarea Sa că principalul obiectiv este stabilirea comuniunii. 27
Astfel, comunitatea creştină este un loc în care putem începe să
trăim împreună viaţa creştină. Ea trebuie să fie un loc în care avem şi
dreptul de a greşi, într-o atmosferă de acceptare şi aderare la Legea lui
Dumnezeu.28

27
Jeffery Arnold, O carte mare despre grupuri mici, 73-74.
28
Ibid.,75.

14
 Este planul lui Dumnezeu şi dorinţa lui Isus ca creştinii să crească în cadrul
grupelor mici. Scopul grupelor mici nu este doar acela de a studia Biblia. Scopul
este acela de a avea un loc în care să putem creşte împreună. Dacă se urmăreşte
numai cunoştinţa intelectuală, atunci grupul mic este un eşec, pentru că scopul
lui este creşterea spirituală şi nu achiziţia intelectuală.
Observând grupele mici existente în adventism, unii îşi exprimă
îngrijorarea în legătură cu grupele relaţionale. „Grupurile mici îşi au rostul doar
dacă sunt legate de studiul biblic”, spun mulţi. Se pare că adventiştilor le este
teamă să dezvolte relaţii profunde în cadrul comuniunii unii cu alţii. Dar tocmai
aceasta este esenţa a ceea ce grupele mici trebuie să fie, conform celor spuse de
Isus. Grupele care optează doar pentru un studiu biblic sunt în mod sigur
disfuncţionale. Scopul pe care îl urmărea Isus era dezvoltarea relaţiilor. Noi
trebuie să existăm în grupe pentru a da socoteală unii în faţa altora de felul în
care trăim în Hristos, pentru a ne putea îngriji cu adevărat unii de alţii, şi a da o
mărturie bună despre Hristos. Toate acestea fac necesară existenţa relaţiilor din
cadrul grupelor. Acesta este miezul creştinismului şi trebuie să fie inima Bisericii
Adventiste, dacă ea doreşte în mod serios să fie biserica lui Isus, pentru că
biserica Lui este o biserică relaţională. O biserică relaţională este cea în care se
răspunde celor mai mari nevoi ale unei lumi care înfometează după relaţii. Tot la
fel, dezvoltarea unei biserici relaţionale răspunde celor mai mari nevoi ale zilelor
noastre.

GRUPA MICĂ ÎN CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR,

MIJLOC PRIN CARE BISERICA OFEREA ÎNGRIJIRE MEMBRILOR SĂI

Isus a lăsat ca model ucenicilor Săi o biserică relaţională, în care se

manifesta comuniunea ce repara ruptura relaţiilor umane. Evanghelizarea trebuia
să pornească de la aceste noi comunităţi familiale. O dată cu explozia adusă de
Duhul Sfânt la Cincizecime, biserica a crescut atât numeric, cât şi ca nivel
spiritual. Cum erau aceste noi comunităţi de credincioşi?

15
 Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea,
la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau
în învăţătura apostolilor, în învăţătura frăţească, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni. (Fapte 2:41-42)
Aceasta este cea mai veche descriere a vieţii din biserica apostolică.
Imediat ce oamenii erau botezaţi, ei erau implicaţi imediat în patru lucruri:
studiu, părtăşie, hrană şi rugăciune. Nu numai că erau implicaţi, dar Scriptura
declară că erau dedicaţi pentru a realiza aceste patru lucrări. Două dintre
acestea, distribuirea hranei şi părtăşia, sunt fără îndoială activităţi de grup. Din
moment ce acestea cer existenţa grupului mic, probabil că şi celelalte două
activităţi: învăţarea şi rugăciunea, se realizează tot în cadrul grupului mic. 29 Idee
întărită de pasajul care urmează:
Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de
obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după
nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi,
frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. (Fapte
2:44-46)
Descoperim aici că împărţirea hranei se făcea în case, ceea ce arată că
aceste întâlniri nu aveau loc într-un singur loc, ci în mai multe case, deşi aceste
grupuri se întâlneau periodic şi la templu. Întâlnirile însă aveau loc în principal în
case. Evident, cele trei mii au fost imediat împărţite în grupe mici, care erau
hrănite fizic şi spiritual de cei o sută douăzeci de credincioşi.
Biserica înfiinţată la Cincizecime nu se întâlnea ca un grup mare, într-un
singur loc. Ea a devenit imediat o biserică după modelul grupei mici, urmând
modelul lăsat de Isus. Ar fi fost imposibil să fii creştin în biserica primară şi să nu
faci parte dintr-un grup mic care se întâlnea într-o casă. Activităţile grupei mici
din biserica primară cuprindeau patru aspecte: studiul învăţăturilor lui Isus, pe
care le învăţaseră de la apostoli; părtăşia, frângerea pâinii; şi rugăciunea. Toate

29
Icenogle, 257.

16
acestea sunt activităţi ale grupului mic. În cadrul grupului mic, biserica primară
realiza studiul biblic. Fiind prezente puţine persoane, conversaţia nu se derula
într-un singur sens, ci era un dialog, în care credincioşii puteau pune întrebări.
Fără îndoială, erau prezentate şi învăţături didactice, dar în cadrul atmosferei
grupului mic.
Al doilea aspect al vieţii biserici primare era părtăşia. Credincioşii nu se
adunau împreună doar pentru a studia şi apoi să se despartă. Studiul lor era
intercalat cu timp pentru părtăşie. Formele părtăşiei nu sunt precizate în
Scripturi, dar rezultatele sunt clare. Cartea Faptele Apostolilor declară că ei
puneau imediat tot ce aveau în comun. Cumva, chiar prin învăţăturile pe care le
aveau, ei au înţeles imediat nevoia de a se susţine unii pe alţii. Credincioşii îşi
vindeau cu bună voie proprietăţile, pentru a-i putea ajuta pe ceilalţi. Aceasta este
cea mai strânsă părtăşie posibilă. Isus spusese că biserica trebuia să fie un nou
model de familie, o comunitate care contribuia la vindecarea relaţiilor umane.
Rezultatele părtăşiei din această biserică primară demonstrau că învăţăturile date
de Isus erau adevărate. Scripturile declară că ei „aveau toate de obşte”. Era o
societate total deschisă. Starea de om „ascuns” dobândită în Eden era total
înlăturată, iar credincioşii îşi puteau împărtăşi în mod deschis îndoielile, luptele,
problemele. Nu exista o atitudine de judecată, ci o grijă adevărată unii pentru
alţii. Toate aspectele disfuncţionale ale relaţiilor, care le produseseră înainte
suferinţe, erau îndepărtate acum prin părtăşia cu ceilalţi creştini.
Al treilea aspect al vieţii bisericii primare era faptul că ei mâncau
împreună. Una dintre cele mai bune metode de a-i lega pe membrii grupului este
ca ei să mănânce împreună. Merge mână în mână cu părtăşia. Aşa de mare era
părtăşia în aceste biserici, încât aceşti credincioşi mâncau împreună în fiecare zi.
Această frângere a pâinii se făcea în casele oamenilor. Nu erau întâlniri mari, în
care pâinea era ruptă simbolic, ci părtăşii reale, cu hrana în comun.
Al patrulea şi ultimul aspect al vieţii bisericii primare era timpul pentru
rugăciune. Rugăciunile făcute împreună construiesc comunităţi puternice şi
spirituale. Atunci când oamenii îşi prezintă nevoile pentru rugăciune unii altora,

17
grupul devine bine cimentat. Dacă rugăciunile se făceau în grupul mic în fiecare
zi, ne putem uşor imagina că această activitate îi aducea pe credincioşi în cea
mai strânsă armonie.
Aceasta este biserica apărută ca urmare a evanghelizării făcute de ucenici
la Cincizecime. Nu era o biserică mare care se aduna într-un loc, ci o biserică
formată din mai multe grupe. Biserica din Noul Testament descrisă în Faptele
Apostolilor nu este o biserică cu grupe mici, ci grupa mică este biserica. Părtăşia
autentică – koinonia – era realizată în rândul ucenicilor:
Dar koinonia exprimă ceva nou şi independent. Ea denotă
unanimitatea şi unitatea adusă de Duhul Sfânt. Individul era susţinut în
totalitate de comunitate.30

Aceasta era părtăşia adevărată. Comuniunea era realizată. Ruperea

relaţiilor adusă de cădere fusese îndepărtată. Misiunea lui Isus, de a vindeca pe
cei cu inima zdrobită, de a propovădui robilor de război slobozenia, fusese
realizată în biserica nou creată.31
Exista un echilibru între instruire, părtăşie, activităţi comune (mese)
şi responsabilităţi spirituale (rugăciune). Atmosfera era emoţionantă.
Domina un sentiment al veneraţiei, unităţii şi un spirit de rugăciune.
Oamenii se îngrijeau unii de alţii. Îşi vindeau proprietăţile şi bunurile,
împărţindu-şi fondurile cu cei în nevoi. Creşterea spirituală şi numerică era
evidentă. Dumnezeu era la lucru în mijlocul lor.32

Unii ar putea gândi că biserica primară se întâlnea în case datorită

persecuţiei. Însă la începuturile sale, creştinismul era văzut ca o sectă a
iudaismului, deci nu era în afara legii. Aceasta s-a întâmplat mai târziu. Este
adevărat că creştinii au fost persecutaţi de iudei, dar nu era un secret faptul că
credincioşii se întâlneau împreună. Trei mii de oameni care se întâlneau zilnic în
30
J. Schattemann, „Fellowship”, în Dicţionar de teologia Noului Testament, 642.
31
Luca 4:18
32
McBride, 19.

18
diferite case dintr-un oraş, era un fenomen uşor de observat. Ei ar fi putut găsi
uşor un loc în care să se întâlnească în grupuri mai mari. Existau şi alte
posibilităţi să se întâlnească decât prin case, dar biserica primară a ales să se
întâlnească în case, pentru că astfel era limitată dimensiunea grupului. Casele
bine dotate din vremea aceea puteau primi treizeci până la treizeci şi cinci de
persoane.33 Multe case erau poate mai mici, putând primi grupuri de doar zece
până la cincisprezece. Pentru trei mii de oameni, au fost necesare multe astfel de
case. Un număr aşa de mare de locuri de întâlnire putea oferi foarte repede
impresia că peste tot sunt creştini.
De ce au ales creştinii să se întâlnească în case? Pentru că acesta era
modelul de comunitate lăsat de Isus, iar ei pur şi simplu I-au urmat exemplul.
Aşa cum a observat Banks, faptul că atunci biserica era văzută ca o familie, a
făcut ca întâlnirile să fie ţinute în case, pentru că ele ofereau posibilitatea
stabilirii unei atmosfere favorabile exprimării credinţei lor comune. 34
Adunările din casele mici au continuat să reprezinte modelul bisericii
primare, care s-a extins în tot imperiul roman. Casele membrilor au continuat să
reprezinte locul principal de întâlnire pentru biserica de atunci. Natura acestui loc
a impus ca biserica să îşi menţină dimensiunile mici şi a dus la multiplicarea ei în
grupuri noi pe măsură ce ea creştea şi nu să se centralizeze:
Nu se ştie sigur dacă bisericile din case erau grupuri independente
de credincioşi, sau dacă făceau parte din biserici mai mari. Însă acele mici
case de părtăşie erau ca pietrele de construcţie ale unei biserici mai mari,
indiferent de oraş sau regiune. Primii ucenici s-au întâlnit în grupuri
suficient de mici pentru a încape în case normale (de exemplu, Priscila şi
Aquila se ocupau cu confecţionarea corturilor şi probabil nu erau prea
bogaţi – Fapte 18:3).35

33
Robert Banks, Comunitatea creştină văzută de Pavel, 35.
34
Ibid., 56.
35
Arnold, 18.

19
 Probabil că adventiştii ar crede că acele biserici făceau parte dintr-o
biserică mai mare şi ţineau cumva legătura prin cei doisprezece apostoli. Se pare
însă că fiecare forma o comunitate completă. Nu era nevoie ca ele să se
întâlnească împreună pentru a fi o biserică, pentru că Isus declarase că acolo
unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Lui, El este prezent. De aceea, fiecare
grupă care se întâlnea într-o casă forma o biserică în adevăratul sens, chiar dacă
ea putea ţine legătura şi cu trupul mai mare al bisericii. Toate erau incluse în
părtăşia de care se bucura cu toţii în Hristos, dar părtăşia dintre ei se realiza
atunci când credincioşii se întâlneau în casele lor.36
Această dimensiune a grupului mic a fost menţinută timp de aproape trei
sute de ani, până la instituţionalizarea bisericii în timpul lui Constantin. 37 Uimitor
este faptul că biserica a putut să se multiplice şi să crească cel mai rapid, deşi
atunci nu existau multe clădiri, instituţii şi chiar întâlniri de masă. Biserica
centrată pe comuniune a fost regula standard pentru creştini în primele trei sute
de ani.
Un alt factor care trebuie luat în considerare este că aceste biserici au
devenit centrul activităţii creştine. Atunci când biserica s-a răspândit în afara
Ierusalimului, primii lideri începeau o biserică, pregăteau lideri şi apoi mergeau
mai departe. Aceste biserici îşi purtau singure de grijă. Nu erau aduşi pastori din
afară. O biserică instituţionalizată, de dimensiuni mari, cu o clădire specială, nu
ar fi putut asigura hrana (spirituală) necesară. Ea trebuia să se descentralizeze,
şi soluţia ideală au fost grupele mici care se întâlneau în casele oamenilor. Astfel
putea biserica să reflecte cu adevărat comuniunea cu Hristos, fără să fie afectate
resursele bisericii, necesare pentru menţinerea sănătăţii ei. Clerul era liber să
continue plantarea de noi grupuri de credincioşi în toată lumea, pe care să-i
pregătească prin întâlnirile din grupurile mici, pentru a realiza comuniuni ale
credinţei, în care să se manifeste o grijă reciprocă.

36
Icenogle, 5.
37
McBride, 19.

20
 Astăzi biserica s-a îndepărtat de norma Noului Testament. Bisericile
noastre instituţionalizate nu reuşesc să asigure comuniunea, iar noi dispreţuim
biserica din casele credincioşilor, ca o relicvă a zilelor trecute.38 Totuşi, mişcarea
modernă a grupelor mici ar putea să ne ajute să revitalizăm şi să restabilim
această parte uitată a misiunii date de Hristos: asistenţa reciprocă a membrilor
din cadrul comuniunilor de credinţă biblică.

CONCEPŢIA APOSTOLULUI PAVEL CU PRIVIRE LA PĂSTORIREA

MEMBRILOR ÎN GRUPE MICI

Apostolul Pavel a plantat cele mai multe dintre bisericile menţionate în

cartea Faptelor. El a plantat continuu după modelul Cincizecimii, al bisericilor
care se adunau în case, pentru scopul părtăşiei. Pavel ar fi putut înfiinţa biserici
instituţionalizate, după modelul sinagogilor, dar el a ales în mod deliberat să
planteze biserici care se adunau în case, bazate pe comuniunea membrilor. Aşa îi
învăţase Isus, iar ei au ascultat.
Pavel şi-a început călătoria misionară în comuniune cu alţi apostoli,
ascultând de instrucţiunea dată de Hristos de a merge doi câte doi. Uneori
împreună erau Pavel, Barnaba şi Marcu; alteori el era însoţit de Sila. Pavel şi
însoţitorii săi nu căutau numai să facă ucenici din indivizi, dar să câştige şi
întregul oikos al celor pe care-i evanghelizau.39 Biserica primară practica lucrarea
în echipă. În biserica primului secol nu existau lucrători solo, pentru că
evanghelizarea se făcea pe baza comuniunii. În secolul douăzeci evanghelizarea
a devenit însă o acţiune care se realizează solo, în care indivizii lucrează singuri,
câştigând sufletele unul câte unul.
În primul secol al creştinismului, evanghelizarea se făcea întotdeauna de
către o colectivitate, care se adresa unei alte colectivităţi sociale. Motivaţia era
aceea că Hristos prezentase un model nou de comunitate, iar lucrarea de

38
Icenogle, 249.
39
Fapte 16:15, 31-33.

21
evanghelizare urma modelul dat de El. Primii ucenici nu puteau acţiona singuri –
ei fuseseră pregătiţi de Isus şi practicau ceea ce fuseseră învăţaţi. În modelul
bisericii primare nu exista creştinism fără comuniune. Şi nici nu se putea ca
cineva să fie creştin, dacă nu făcea parte dintr-o comuniune.40
Astfel, Pavel înfiinţa biserici care urmau să devină comuniuni sociale. Nu
existau construcţii maiestuoase, sau catedrale măreţe. Existau biserici mici care
se adunau în case, unde indivizii puteau intra într-o reală comuniune cu ceilalţi
creştini. Acesta nu era un accident. Era o strategie deliberată folosită de Pavel,
dând ascultare modelului lăsat de Hristos.41
Cele mai clare declaraţii ale lui Pavel despre comuniune le găsim în
pasajele paralele din Romani 12 şi Corinteni 12, unde el discută despre darurile
spirituale în condiţiile unităţii în comuniune:
Pentru că aşa cum există mai multe organe într-un singur trup şi nu
toate au aceleaşi funcţii, la fel şi noi, care suntem mai mulţi, suntem un
trup în Hristos, şi ca indivizi, suntem organe unii pentru alţii. (Rom. 12:4-
5, trad. după NASB)

Pavel declară aici categoric că toţi creştinii există ca organe ale aceluiaşi
trup; ei trăiesc în comuniune unii cu alţii. Ei ar putea funcţiona în mod diferit,
potrivit darurilor lor, dar între ei există o dependenţă mutuală. Nu există loc
pentru creştini izolaţionişti. Potrivit lui Pavel, a fi creştin înseamnă a fi în
comuniune cu alţi creştini. Ei nu sunt pur şi simplu organe luate separat, ci sunt
organe „unii pentru alţii”. Pavel nu urmărea ca oamenii să devină membri în
biserică, ci ca ei să fie aduşi într-o dependenţă mutuală unii de alţii, prin
comuniune. Dacă Pavel avea dreptate, atunci credincioşii care sunt membri în
biserici, dar care nu trăiesc în comuniune cu alţi creştini, nu sunt cu adevărat
creştini, în sensul Noului Testament. A fi creştin înseamnă a fi membru al unui
grup în care se manifestă grija unii faţă de alţii. Orice grup în care nu se

40
Banks, 17, 27.
41
Icenogle, 195.

22
manifestă această grijă reciprocă nu este o biserică a lui Hristos, indiferent ce se
pretinde. Aceasta este cheia înţelegerii lui Pavel asupra comuniunii. (Rom. 12:9-
18)
Aceasta este cheia tuturor pasajelor care conţin expresia „unii pe alţii”,
„unii altora” din Noul Testament. Aceste pasaje rezultă din înţelegerea teologică
pe care o dă Pavel comuniunii. În cadrul acestei comuniuni apare adevărata grijă
a membrilor unii pentru alţii. Creştinii nu sunt chemaţi să-i slujească lui
Dumnezeu singuri, ci în comuniune cu alţi oameni, unde ei pot îngriji unii de alţii,
pot manifesta iubire unii faţă de alţii, se pot bucura unii cu alţii etc. Acestea sunt
indiciile unei comuniuni creştine autentice.
În 1 Corinteni 12 Pavel continuă să discute despre darurile spirituale în
biserică. Duhul poate da daruri oamenilor în mod individual, dar ele nu trebuie
folosite independent. Ele trebuie folosite în cadrul comuniunii. Atunci când toţi
creştinii îşi folosesc darurile, biserica este completă, dar când vreun membru nu
reuşeşte să-şi folosească darurile, tot trupul suferă. El continuă să existe, dar nu
la fel de eficient ca atunci când toate părţile funcţionează împreună. Un alt pasaj
important al lui Pavel pe tema darurilor spirituale este în Romani 12, unde, deşi
el nu vorbeşte în termeni legaţi de „trup”, enunţă principiul după care biserica
este un tot organic, „o unitate spirituală între creştinii ‘plini de daruri’” 42. Aceasta
este esenţa viziunii lui Pavel despre biserică – un trup, având organe cu diferite
funcţii, care lucrează împreună în armonie cu Hristos, care este Capul. (1 Cor.
12:12-14)
Aici este esenţa teologiei lui Pavel despre comuniune. De fapt creştinii
sunt botezaţi ca să alcătuiască un singur trup. Nu există nici o sugestie aici că
poţi fi botezat şi să nu faci parte dintr-o comunitate. Pentru Pavel, aceasta ar fi
fost o erezie. Botezul era ritul prin care credinciosul se alătura unei comunităţi.
Pavel are în vedere aici nu numai ideea de a fi membru, ci şi participarea într-o
comunitate, pe care o definise deja în Romani 12 ca fiind expresia dependenţei şi

42
Kruse, 131.

23
a grijii reciproce. Ea presupune de asemenea şi grija pentru părţile mai slabe ale
trupului.43
De fapt, în concepţia Noului Testament, nu se făcea nici o lucrare separată
de trupul lui Hristos. Pavel nu cheamă biserica la o lucrare individuală, ci la o
lucrare a comuniunii.
Pentru a rezuma, în opoziţie cu abordarea individualistă a unor
entuziaşti, Pavel subliniază că experienţa creştină a Duhului este pentru
clădirea trupului (în mod continuu) şi orientată către binele comun al
trupului astfel format (12:7). Dacă este acceptată această interpretare din
1 Corinteni 12, înseamnă că modul prin care trupul lui Hristos se ţine, este
unitatea creştinilor în Duhul. El se numeşte trupul lui Hristos (şi nu trupul
Duhului), pentru că Duhul lui Hristos este cel care îi leagă împreună.
Această concluzie este importantă pentru subiectul luat în discuţie,
deoarece ne îndreptăţeşte să spunem că, pentru Pavel, lucrarea din cadrul
comunităţii creştine depinde de (Duhul lui) Hristos, care asigură darurile
pentru lucrare şi creează o unitate între cei înzestraţi spiritual, aflaţi în
interrelaţionare şi dependenţă mutuală, iar toate acestea formează ceea
ce se cheamă trupul lui Hristos.44

Kruse elaborează mai departe discuţia lui despre acest trup creat de
Hristos, în care se manifestă daruri spirituale, susţinând că existenţa lui depinde
de charismata Duhului. Aceste daruri ale Spiritului, care înzestrează pe fiecare
într-un mod diferit, pentru realizarea lucrării într-o dependenţă mutuală,
propulsează biserica într-o lucrare în care unii depind de ceilalţi, şi nu în care unii
domnesc asupra altora. Este o lucrare a dependenţei mutuale, unică în lumea
religioasă, nu doar în primul secol, dar şi în zilele noastre. În Efeseni 4 Pavel
vorbeşte mai departe despre legăturile care ţin trupul unit în dragoste. Prin
această dragoste mutuală, Hristos, Cap al bisericii, hrăneşte şi întăreşte biserica.

43
1 Cor. 12:22-24.
44
Kruse, 117.

24
Discutând despre scrisoarea lui Pavel către Coloseni, Kruse conclude că metafora
trupului este folosită pentru a reda ideea că Hristos este Cap al bisericii şi că
hrăneşte biserica prin organele trupului, care sunt toate legate de Cap. Conform
celor spuse de Pavel, Hristos a înfiinţat în mod evident o biserică a dependenţei
mutuale.45
Chiar şi darurile prezentate în Efeseni 4, sunt date de către Dumnezeu
bisericii pentru realizarea acestei lucrări într-o dependenţă mutuală. Aşa cum
observă Kruse:
Deci, la fel şi în Efeseni, slujirea lui Hristos nu este numai privilegiul
slujbaşilor Bisericii, ea este un privilegiu pe care-l pot avea toţi
credincioşii: purtarea cu credinţă a responsabilităţilor specifice statutului
lor este slujirea primită de Hristos.46

După ce analizează contribuţia unică a lui Pavel la înţelegerea asistenţei

pastorale în perioada Noului Testament, Kruse conclude că folosirea imaginii
trupului este unică la Pavel şi că în scrierile lui nu se observă vreun indiciu al
dezvoltării prin evoluţie a acestei concepţii. 47 Privită în lumina modului în care
Isus a dezvoltat comuniunea în rândul ucenicilor, această imagine nu ar trebui să
ne surprindă. Ceea ce Pavel a elaborat teologic, a fost rezultatul concepţiei lui
Isus, despre biserica văzută ca o comuniune. Pavel doar a dezvoltat învăţăturile
lui Isus.
Temelia pentru o lucrare realizată în dependenţă mutuală, ca normă
pentru biserica Noului Testament, este pusă pe charismata. Nu este de mirare că
Satana a abuzat de charismata, determinându-i astfel pe creştini să nege
lucrarea bazată de darurile spirituale, care i-ar fi determinat să fie dependenţi
unii de alţii. Dumnezeu nu a înzestrat un singur individ din biserică cu toate
darurile. El le-a răspândit în tot trupul, pentru a crea dependenţă unii de alţii.

45
Ibid., 117, 156.
46
Ibid., 174.
47
Ibid., 181, 183.

25
Punând o singură persoană să supravegheze biserica, aruncăm o suliţă în inima
trupului bisericii, aşa cum este ea văzută în Vechiul Testament. Orice încercare
de a dezvolta o teorie şi o practică bisericească în care se ignoră lucrarea bazată
pe darurile spirituale nu numai că este străină Noului Testament, dar ea poate fi
considerată o erezie, în viziunea Noului Testament despre biserică, văzută ca un
trup, ca o comuniune a dependenţei.
Dată fiind nevoia dependenţei mutuale şi a manifestării darurilor spirituale,
printr-o lucrare a dependenţei reciproce, Noul Testament nu lasă loc concepţiei
că ar trebui să fie angajat un pastor sau un alt lider pentru a face lucrarea pe
care trebuie s-o facă biserica. Făcând astfel, se distruge chiar baza structurii
bisericii Noului Testament, comuniunea:
Astfel, nu există în Noul Testament nici un management bisericesc
de tip monarhic; acesta era întâlnit doar la oponenţii bisericii. Ceea ce
înseamnă că cel care este în slujba bisericii este înconjurat de oameni cu
alte daruri spirituale şi că nimeni nu lucrează singur, ci în cooperare cu
alţii. Apostolul este într-adevăr diferit de ceilalţi, prin faptul că are o
trimitere specială din partea Domnului Cel Înviat; dar el ştie că lucrarea sa
se realizează într-o echipă de lucrători pe deplin autorizaţi. Pavel ştia că el
este o verigă în lanţul tradiţiei (1 Cor 15:3, cf. 3:5), ceea ce nu s-a
schimbat până în perioada pre-apostolică. De aceea, cu excepţia slujbei de
apostol, care este unică prin chemarea ei specială, celelalte slujbele din
Biserică pot fi îndeplinite de oricare dintre membri.48

Aceste două pasaje clasice întăresc ideea că teologia lui Pavel este
întemeiată pe concepţia lui Isus despre comuniune. Isus a venit să întemeieze un
model nou de comunitate, în care oamenilor le pasă cu adevărat unii de alţii.
Biserica primară a înfiinţat biserici în case, suficient de mici, astfel încât oamenii
să se poată cunoaşte şi să se îngrijească unii pe alţii. Pavel ne-a oferit
fundamentul teologic pentru a înţelege de ce biserica era formată din grupuri
48
Schweizer, 203.

26
mici. Bisericile din case nu au apărut doar pentru că asigurau un loc potrivit
pentru întâlniri, sau pentru că biserica era prea mică pentru a-şi permite spaţii
mai mari. Adunarea bisericilor din case era o urmare a teologiei comuniunii, aşa
cum a fost ea exprimată mai întâi de Isus, şi apoi de Pavel. Doar în cadrul
grupurilor mici oamenii puteau să se cunoască unii pe alţii suficient de bine
pentru a dezvolta o comuniune reală. Modelul bisericii ca grupă mică din Noul
Testament nu era un accident; era un plan divin.
Astăzi, prezenţa în cadrul unui grup mare în Sabat dimineaţa este
considerată o obligaţie pentru creştini, iar implicarea în grupele mici este
opţională în cele mai multe biserici. Această concepţie trebuie schimbată, dacă
biserica doreşte să urmeze modelul Noului Testament. Existau şi ocazii când
toate bisericile din case se adunau la un loc, 49 dar biserica era compusă din
bisericile care se adunau în case în tot oraşul, şi doar ocazional se adunau ca un
grup mare.50
Dacă biserica primară se întâlnea în principal în grupe mici, înseamnă că
ea era total diferită de biserica de azi. Astăzi, activitatea principală şi cea mai
importantă a bisericii se desfăşoară în Sabat dimineaţa, când credincioşii se
adună pentru a se închina lui Dumnezeu. Într-o biserica tipică, modelul este
acelaşi, indiferent dacă sunt prezenţi cinci oameni sau o mie. Enoriaşii stau în
bănci sau pe scaune, cu faţa la amvon. Ei privesc în cefele celor din faţa lor şi
ascultă în linişte cum pastorul prezintă o predică timp de treizeci sau patruzeci de
minute. S-ar putea ca ei să cânte câteva cântări, dar în această închinare cei mai
muţi sunt spectatori. Într-un asemenea cadru, este posibil să participi fără ca nici
măcar să vorbeşti cu o altă persoană. Nu există comuniune. Totuşi creştinismul
înseamnă comuniune. Este adevărat că mulţi găsesc comuniune în biserică, dar
nu în serviciul de închinare. N-ar fi nici o problemă dacă oamenii ar participa şi la
alte evenimente, dar serviciul de închinare din Sabat dimineaţa este singurul

49
1 Cor 14:23
50
Banks, 32.

27
eveniment la care cei mai mulţi „creştini” participă. Adevărul trist este că puţini
sunt cei care cunosc acea comunitate dorită de Hristos.
Unii cred că biserica există pentru a se închina lui Dumnezeu, şi de aceea
oamenii nu vin la biserică pentru părtăşie, ci pentru închinare. Prin urmare,
trebuie să păstrăm liniştea în timpul orei de închinare, şi să lăsăm părtăşia pentru
altă dată. Şi această teologie este străină de Noul Testament. De fapt, biserica
Noului Testament nu se aduna pentru a se închina lui Dumnezeu, ci pentru
părtăşie. Isus le prezentase o nouă viziune asupra închinării, în discuţia din
Samaria cu femeia de la fântână. (Ioan 4:21-24)
Locul închinării nu mai este atât de important în creştinism. Oamenii nu
trebuie să meargă într-un loc sacru pentru a se închina. Adevărata închinare este
definită ca ascultare de Hristos în fiecare aspect al vieţii. Închinarea nu este o
activitate care are loc doar o dată pe săptămână, în Sabat dimineaţa. Închinarea
este o activitate în care oamenii se angajează de-a lungul întregii săptămâni.
Închinarea este o viaţă de ascultare faţă de Stăpân. Pavel elaborează mai
departe teologia lui despre închinare în Rom. 12:1.
Pavel dezvoltă învăţătura embrionară despre închinare pe care a dat-o
Isus, declarând că închinarea ţine de întreaga viaţă a creştinului. Este lucrarea pe
care o fac creştinii pentru Stăpânul lor, în armonie cu darurile lor spirituale. De
fapt, această concepţie despre închinare ca folosire a darurilor spirituale, apare
de la începutul primului pasaj teologic al lui Pavel, în care biserica este descrisă
ca o comuniune. După Pavel, biserica nu se întâlneşte pentru a se închina lui
Dumnezeu; pentru că ea se închină lui Dumnezeu prin tot ceea ce fac membrii
ei. Aceasta nu înseamnă că oamenii nu se închină atunci când merg la biserică, ci
că aceea este doar ca o parte a închinării lor, toată viaţa lor fiind o închinare.
Prin urmare, este o greşeală să consideri că principala activitate a bisericii este
„serviciul de închinare”. O asemenea înţelegere distruge concepţia biblică despre

28
închinare şi o reduce la o activitate specifică unei instituţii bisericeşti, şi nu unei
vieţi de ascultare.51
Scopul pentru care biserica se întâlneşte nu este închinarea, din moment
ce creştinii se închină tot timpul, ci părtăşia. Dacă aceasta este raţiunea biblică
pentru care biserica se întâlneşte, atunci biserica trebuie să se compună din mici
grupe de părtăşie, în care indivizii pot găsi o adevărată comuniune unii cu alţii.
Adunările bisericii în locuri mari, ca principal mod în care creştinii se întâlnesc,
trebuie schimbate. Aceasta nu înseamnă că aceste întâlniri nu sunt importante,
dar ele nu trebuie să reprezinte modalitatea principală de întâlnire a creştinilor,
pentru că oamenii nu pot găsi comuniune în aceste adunări mari. De fapt,
adunările mari au rost doar atunci când relaţiile dintre credincioşi au fost
construite în cadrul întâlnirilor din grupele mici.
Cum erau întâlnirile primilor creştini? Din nefericire, Scriptura nu ne dă
detalii, numai schiţe. Principalele lor activităţi erau acelea de a se devota
învăţăturilor apostolilor (studiu biblic), părtăşia, frângerea pâinii şi rugăciunea. 52
De asemenea, cântau psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti. 53 Toate acestea sunt
activităţi comune, nu sunt activităţi de spectator. Nu este relatată nici o situaţie
în Noul Testament în care o persoană predica regulat în faţa unei adunări de
credincioşi. Predicarea este aproape mereu văzută în contextul evanghelistic al
prezentării lui Hristos către ne-creştini. Atunci când se făcea o evanghelizare, era
normal să se predice. Rareori se spune în Noul Testament că ei se adunau pentru
a li se predica, pentru că acesta era obiceiul.54
Ceea ce nu înseamnă că se considera că este greşit să se predice în
biserică. Pur şi simplu aceasta nu era o parte obişnuită a activităţii bisericii
primare. De aceea, este ciudat că biserica de azi a făcut din predică punctul
central al închinării creştine, pentru că în Noul Testament ea nu este menţionată
ca o parte obişnuită în cadrul serviciului de închinare. Aceasta nu înseamnă că

51
Banks, 89.
52
Fapte 2:42.
53
Efes. 5:19; Col. 3:16.
54
Fapte 20:7

29
biserica trebuie să renunţe cu totul la predicare, pentru a deveni doar o biserică
relaţională. Este nevoie atât de studiul cognitiv al Bibliei, cât şi dezvoltarea
relaţiilor. Predicarea însă nu era modalitatea principală de prezentare a
învăţăturilor apostolilor către credincioşi, ci către necredincioşi.
Apostolul Pavel a lărgit înţelegerea asupra modelului comuniunii ca normă
a bisericii creştine. El ne-a oferit o bază teologică pentru o asemenea comuniune,
şi un model practic, prin comunităţile pe care le-a înfiinţat. Apoi el a modelat şi a
dezvoltat un model de biserică radical diferit de cel folosit de iudei în închinarea
lor, la timpul acela. El a realizat acest lucru transformând în biserică activitatea
de spectator într-una de colaborator. Sub conducerea lui Pavel, biserica a devenit
părtăşia la care oricine putea lua parte şi nu o sală de spectatori care urmăreau
serviciul divin.

COMUNIUNEA ÎN GRUPURILE MICI,

CA STRATEGIE A NOULUI TESTAMENT

Nu numai Isus sau Pavel au pus accent pe importanţa comuniunii în

creştinism. Aceasta a fost strategia apostolilor în Noul Testament şi strategia de
bază a bisericii din Noul Testament. Apostolul Ioan a oferit una dintre cele mai
clare declaraţii despre funcţia bisericii ca un agent evanghelistic şi despre rolul
fundamental al comuniunii.55 Evanghelia, potrivit lui Ioan, este predicată cu
scopul de a stabili comuniunea. Ea nu are doar rolul de a mântui indivizi, ci şi de
a-i ajuta să intre în părtăşie cu cei care deja trăiesc în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul.
Aşa cum Tatăl şi Fiul au comuniune cu biserica pe care Isus a întemeiat-o, tot la
fel şi cei care se alătură lui Hristos intră în comuniune cu alţii, care iau deja parte
la această comuniune.
Scopul evanghelizării este acela de a aduce oamenii în comuniune. Atunci
când oamenilor li se prezintă evanghelia şi adevărul, dar nu sunt aduşi şi într-o

55
1 Ioan 1:1-4

30
comuniune, misiunea dată de Hristos nu este împlinită. Ioan este de aceeaşi
părere cu Isus şi cu Pavel, susţinând modelul de biserică specific Noului
Testament, acela al comuniunii. Biserica nu este o clădire; nu este un crez; este
o părtăşie. Ea nu este o părtăşie între orice fel de indivizi, ci între cei care se află
în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul.
Ioan declară că părtăşia pe verticală nu poate fi separată de părtăşia pe
orizontală. Dacă trăim în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, vom trăi în părtăşie şi unii cu
alţii. Există aici o reîntoarcere la ideea de comuniune din cartea Genezei, când
Dumnezeu, care trăia în comuniune cu Fiul şi cu Duhul, a lărgit această
comuniune, creându-i pe Adam şi pe Eva, pentru ca ei să trăiască într-o
comuniune veşnică cu Dumnezeirea. Păcatul a rupt această relaţie, dar acum,
prin Isus, comuniunea a fost refăcută. La fel cum Dumnezeu i-a creat pe Adam şi
pe Eva pentru lărgirea părtăşiei, tot la fel, noi Îl vestim pe Isus, pentru lărgirea
acestei părtăşii. Lărgirea părtăşiei din actul creaţiunii este acum realizată prin
acceptarea darului mântuirii.
Cuvântul folosit de Isus pentru părtăşie este koinonia, o părtăşie în
credinţă.56 Părtăşia cu Hristos este imposibilă fără părtăşia cu ceilalţi creştini.
Ioan declară că atunci când umblăm în lumină şi avem părtăşie unii cu alţii,
sângele lui Hristos ne curăţă de păcat.57 Chiar şi curăţirea de păcat se realizează
în cadrul comuniunii. Aceia care au fost curăţiţi sunt incluşi în comuniune, pentru
că numai în comuniune ne putem feri să nu repetăm acele păcate.
Declaraţia categorică făcută de Ioan despre scopul bisericii ca fiind
părtăşia credincioşilor care trăiesc în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii,
reprezintă esenţa concepţiei Noului Testament asupra bisericii. Părtăşia nu este
un auxiliar al activităţii creştinilor, ci din punct de vedere biblic, ea reprezintă
esenţa a ceea ce înseamnă a fi creştin. Un creştin nu poate supravieţui în izolare
de ceilalţi. Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi în cadrul unor relaţii de comuniune
şi dependenţă mutuală.

56
Schattenmann, Părtăşia, în Dicţionar de teologia Noului Testament., 644.
57
1 Ioan 1:7

31
 O comunitate plină de grijă, în care membrii lucrează unii pentru alţii este
ea însăşi un instrument evanghelistic. Ne-creştinii care văd că există oameni care
trăiesc într-o bună comuniune, cărora le pasă cu adevărat unora de alţii, vor da
buzna să facă parte din mijlocul lor. Asemenea comunităţi pline de iubire şi grijă,
reprezintă o carte de vizită pentru evanghelizare. Oamenii vor bate la uşile
bisericilor în care există o comuniune după modelul Noului Testament. Aceasta ar
putea fi explicaţia pentru succesul bisericii primare. Oamenii trăiesc astăzi în
cadrul unor relaţii deteriorate, şi de aceea ei sunt dornici să facă parte dintr-o
comuniune autentică, mântuitoare. Tragedia bisericii de azi este aceea că ea
reflectă mai mult relaţiile deteriorate ale omenirii căzute, decât relaţiile refăcute
prin comuniunea pe care a dorit-o Hristos în biserica Sa. Pentru că biserica nu a
reuşit să trăiască într-o comuniune autentică, ea a devenit o comuniune
destrămată, care are nevoie de refacere. Atunci când biserica va trăi din nou în
comuniune, ea va deveni un agent al evanghelizării. Nu se poate ca cineva să
trăiască într-o comuniune autentică, după modelul Noului Testament, şi să nu fie
un evanghelist.
Grupul mic trebuie să fie un loc al activităţii evanghelistice. Grupurile mici
care doar se hrănesc pe ele, şi nu reuşesc să câştige pe alţii, vor muri. Grupurile
orientate către ele însele, sunt disfuncţionale. Atunci când oamenii fac parte
dintr-un grup mic, ei primesc putere de la Duhul Sfânt pentru a câştiga şi a
ajunge la alţi oameni răniţi, aducându-i în atmosfera regenerantă, mântuitoare, a
grupurilor mici.58 Mai mult, Isus a poruncit ucenicilor să meargă în evanghelizare
doi câte doi, pentru că lucrarea trebuie realizată în comuniune. Indivizii au nevoie
de asemenea şi de suportul grupului atunci când se implică în evanghelizare. Nu
putem evangheliza în izolare, ci numai cu ajutorul grupului. Numai comuniunea
produce comuniune.59
Defectul teologic este că aceşti creştini se întâlnesc împreună singuri şi că
apoi merg în evanghelizare tot singuri. Ce minunat ar fi dacă s-ar implica unul pe

58
Icenogle, 231.
59
Ibid., 233.

32
 altul în relaţiile pe care le stabilesc cu necredincioşii, şi dacă i-ar include pe
necredincioşi în grupul lor.60

Modelul Noului Testament arată că ucenicii se dezvoltă cel mai bine în

relaţie cu alţi ucenici, ceea ce înseamnă că este ideal ca noii credincioşi să fie
incluşi într-un grup mic, şi că toate grupurile trebuie să fie formate din credincioşi
şi necredincioşi. Implicarea în grupurile mici trebuie văzută ca o parte a
procesului de evanghelizare. Nu trebuie să mai practicăm evanghelizarea în
izolare, pentru că ucenicii se fac în cadrul relaţiilor.61
Strategia evanghelistică a Noului Testament se centra în mod evident pe
comuniune. Grupul în Noul Testament era evanghelistic. Dacă biserica de azi ar
modela grupe mici după exemplul Noului Testament, atunci aceste grupe ar
trebui să fie evanghelistice. Grupele care se centrează numai pe hrănire, produc
slăbire spirituală.62 Oamenii se hrănesc în grup atunci când merg să împlinească
mandatul dat de Isus, acela de a face ucenici. Această lucrare trebuie să fie
făcută în cadrul comuniunii, care este un suport pentru facerea de ucenici şi un
loc „sigur” unde să fie aduşi noii sau viitorii ucenici.

ASISTENŢA RECIPROCĂ A MEMBRILOR ÎN NOUL TESTAMENT

Biserica Noului Testament era organizată astfel încât pastorul nu era

persoana principală care asigura asistenţa membrilor. Dimpotrivă, a existat o
teologie a comuniunii, în care forma de bază a păstoririi membrilor era grija
reciprocă a unora faţă de ceilalţi. Biserica primară nu a neglijat hrănirea spirituală
sau îngrijirea membrilor; ea le împlinea nevoile. Creştinii mai noi, ca şi cei mai
vechi, aveau nevoie de hrană şi de îngrijire spirituală în mod continuu. Problema
nu era dacă acest lucru trebuia să se facă sau nu, ci cum să se facă.

60
Neighbour, 61.
61
Arnold, 21.
62
E.G.White, Mărturii, 7:22.

33
 În Noul Testament apare clar ideea că responsabilitatea pentru îngrijirea
membrilor nu aparţine numai clerului, ci este responsabilitatea tuturor creştinilor.
Această obligaţie decurge din chemarea de a fi creştin, şi nu a fost dată doar
pentru un grup special de oameni, în timp ce alţii să asiste în biserică, fără nici o
preocupare. Toţi credincioşii trebuie să fie preoţi şi pastori. A angaja persoane
clerice pentru a realiza această lucrare, înseamnă a nega preoţia tuturor
credincioşilor şi a jefui oamenii de ceea ce a lăsat Dumnezeu pentru sănătatea
spirituală a creştinilor.
Biserica Noului Testament a fost organizată după un model total diferit de
cel din Vechiul Testament. Ea nu mai urma modelul preoţiei levitice, ci modelul
comuniunii, prezentat de Isus şi de toţi scriitorii Noului Testament. În Vechiul
Testament, Dumnezeu a mandatat pe Israel să fie un model al împărăţiei Sale.
Israel a fost pus să locuiască la întretăierea civilizaţiilor, astfel încât toate
neamurile să poată vedea ce a făcut Dumnezeu cu acest popor. Lucrarea era
organizată astfel încât mesajul să fie adresat către cei care veneau în Israel. În
Noul Testament însă, lucrarea a fost organizată după modelul răspândirii.
Biserica nu trebuia să se adune într-un singur loc, ci să răspândească solia
printre toate etnos-urile. De aceea, structura ei organizaţională trebuia să fie
diferită, adică centrată pe misiune. De aceea, în biserica Noului Testament rolul
clerului nu era să păstorească, ci să pregătească poporul lui Dumnezeu să
meargă pretutindeni şi să evanghelizeze. Pentru aceasta era necesar ca resursele
bisericii să fie disponibilizate pentru realizarea funcţiei ei principale:
evanghelizarea.
Toate pasajele Noului Testament care se ocupă cu asistarea creştinilor
sunt adresate tot creştinilor, nu clerului. Cele mai multe dintre ele sunt pasaje de
tipul „unii altora”, „unii pentru alţii”. În Vechiul Testament termenul nu este
niciodată folosit cu referire la pastori, ci este folosit extensiv şi exclusiv cu
referire la oamenii care trebuie să poarte de grijă unii altora.
Aceste expresii au ca subiect comun asistarea membrilor. Observaţi
că fiecare dintre ele se adresează tuturor creştinilor. Creştinilor li se cerea

34
 să-şi mărturisească păcatele unii altora. Ei trebuia să ierte şi să uite
greşelile unii altora, să fie amabili şi blânzi, iertându-se unii pe alţii.
Membrii nu trebuia să se provoace, să se judece, sau să invidieze unii pe
alţii. Nici nu se putea concepe ca ei să se bată, să se „devoreze” sau să
vorbească rău unii pe alţii.63

Există multe texte care vorbesc în mod pozitiv despre ceea ce trebuie să
facă membrii unii pentru alţii, cum ar fi să se iubească unii pe alţii 64, să fie
amabili unii cu alţii şi să dea onoare unii altora. Ei trebuiau să arate milă şi să
aibă pace unii cu alţii. Ei trebuiau să se mângâie, să se înveţe şi să se îndemne
unii pe alţii.65
Unele dintre pasajele „unii altora” vorbesc despre legăturile pe care
trebuie să le aibă unii cu alţii. Ei erau organe unii pentru alţii. Fiecare membru
trebuia să se îngrijească de celălalt. Se cerea ca membrii să se supună unii
altora, să se mustre unii pe alţii, să dea importanţă unii altora, să-şi poarte
poverile unii altora, să fie supuşi unii altora şi să aibă părtăşie unii cu alţii. Ca
simbol al acestor relaţii strânse pe care le dezvoltau, ei se salutau unii pe alţii cu
o sărutare sfântă. Pentru a demonstra şi mai departe supunerea unul faţă de
altul ca slujitori, ei trebuiau să urmeze obiceiul lui Isus, acela de a-şi spăla
picioarele unii altora.66
În cele din urmă, ca o demonstraţie a faptului că oricine făcea parte din
poporul lui Dumnezeu slujea celorlalţi, primii creştini trebuia să se înveţe şi să se
mustre unii pe alţii.67 A învăţa pe alţii, a încuraja şi a corecta erau responsabilităţi
pentru fiecare membru din poporul lui Dumnezeu, nu doar pentru cler. Toţi

63
Iacov 5:16; Efes. 4:2; Col. 3:13; Efes. 4:32; Gal. 5:26; Rom. 14:13; Gal. 5:15; Fapte 4:11.
64
Ioan 13:34-35; Rom. 13:8; 1 Ioan 4:7; Ioan 15:12, 17; 1 Tes. 4:9.
65
Rom. 12:10; 1 Pet. 3:8; Marcu 9:50; 1 Tes. 4:18; 5:11; Evr. 3:13; 10:25.
66
Rom. 12:5; Efes. 4:25; 1 Cor 12:25; Efes. 5:21; Rom. 15:14; Evr. 10:24; Gal. 6:2; 1 Pet. 5:5; 1 Ioan 1.7;
1 Cor. 16:20; 2 Cor. 13:12; Ioan 13:14.
67
Col. 3:16.

35
membrii trebuiau să manifeste darul ospitalităţii unii faţă de alţii şi să manifeste
ospitalitate faţă de toţi, fără deosebire.68
Aceste pasaje de tipul „unii altora” arată clar că lucrarea de asistenţă a
membrilor era destinată fiecărui om care făcea parte din poporul lui Dumnezeu.
Dacă aceste pasaje biblice ar fi adresate numai clericilor, am trage concluzia că
numai ei trebuie poarte de grijă membrilor. Însă Noul Testament nu susţine că
aceste fapte aparţin exclusiv clerului. Îngrijirea membrilor este responsabilitatea
întregii biserici a lui Dumnezeu indiferent că este vorba de clerici sau de laici.
Dacă doar clericii ar oferi asistenţă membrilor, am jefui biserica de ceva ce
aparţine întregului corp de credincioşi. Aceasta ar slăbi biserica din punct de
vedere spiritual. Pentru că biserica din vest a creat acest rol al clerului, de a fi cel
care oferă în principal asistenţă membrilor, ea a devenit o biserică slabă şi
bolnavă. În consecinţă, concepţia este că laicii trebuie să susţină biserica din
punct de vedere financiar pentru îndeplinirea funcţiilor clerului, dar rareori ei pot
fi implicaţi în lucrarea de asistare a membrilor. Atunci când unele părţi ale
trupului nu sunt folosite, ele devin slabe, fără vlagă şi în cele din urmă
nefolositoare.
SUMAR

În urma acestei analiza a Vechiului şi Noului Testament am văzut clar care

este idealul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte comuniunea. Oamenii din perioada
Noului Testament au luat în serios ceea ce a spus Isus, şi au creat o organizaţie
bisericească în care s-a hrănit comuniunea. Ceea ce Dumnezeu a intenţionat la
creaţiune, a fost realizat în cadrul bisericii primare: o comuniune în care
oamenilor să le pese cu adevărat unii de alţii. Membrii se asistă reciproc în cadrul
comuniunii, pentru că aceasta este lucrarea care le-a fost încredinţată. Biserica
mică din Noul Testament, care se aduna în casele oamenilor, asigura cadrul
perfect pentru această lucrare a îngrijirii reciproce.

68
1 Pet. 4:9, 10.

36
 Singura concluzie care rezultă este că lucrarea laică este în mod evident
un concept Nou Testamental. Acest concept nu apare aşa de bine conturat în
Vechiul Testament, dar în Noul Testament el apare frecvent. Motivul acestei
schimbări este acela de a nu ţine clerul legat, ca nişte doici pentru creştinii slabi,
ci de a-i da posibilitatea să lucreze pentru a crea creştini noi. Atunci când vor
vedea cum cei credincioşi formează un trup în care îşi poartă de grijă unii altora,
necredincioşii vor bate la uşile bisericii. Astfel, grija pe care o manifestă creştinii
unii faţă de alţii face parte din strategia de evanghelizare a bisericii Noului
Testament.

37
 - PARTEA A TREIA –

ROLUL CLERULUI ŞI ASISTENŢA

MEMBRILOR ÎN PRIMII ANI AI
BISERICII ADVENTISTE
 - CAPITOLUL 6
RĂDĂCINILE ISTORICE ALE APARIŢIEI ADVENTISMULUI

Creştinismul Noului Testament s-a dezvoltat în lumea romană ca o mişcare

misionară. Biserica exista pentru scopul misiunii, iar expansiunea misionară a dus
la înflorirea bisericii pretutindeni. La sfârşitul primului secol, creştinismul era
implantat în tot Imperiul roman. Clericii, laicii şi bisericile prezentau o organizare şi
o structură destinate să faciliteze îndeplinirea lucrării misionare.
Structura bisericii Noului Testament, aşa cum a fost analizată în capitolele
anterioare, scutea clericii de a fi principalii purtători de grijă al bisericilor, oferindu-
le astfel libertatea de a-şi concentra energiile asupra evanghelizării şi plantării de
biserici. Schimbarea caracteristicilor slujbei clericale nu s-a făcut peste noapte, ci în
mod treptat. Însă în al doilea secol, seminţele a ceea ce avea să devină clerul
Evului Mediu, din care biserica modernă a preluat caracteristicile pastorului ca
principal purtător de grijă, erau deja semănate.
Practica prin care clerul a devenit format din preoţi, distrugându-se astfel
conceptul Noului Testament al preoţiei tuturor credincioşilor, a început în ultima
parte a secolului al doilea.1 În primul secol clericii lucrau mai mult ca pastori
itineranţi şi nu ca pastori puşi să vegheze peste bisericile locale. Supravegherea
adunărilor era lăsată în grija prezbiterilor locali. Odată cu răspândirea rapidă a
bisericilor în primul secol, a fost percepută nevoia unei cârmuiri mai structurate a
adunărilor. Deşi nu există nici o evidenţă clară pentru a dovedi acest fapt, putem
presupune că prezbiterii locali au căutat probabil mai multă putere, intrând în
rândurile clericilor.
Pe măsură ce creştinismul era implantat în tot Imperiul Roman, era tot mai
puţină nevoie de un cler itinerant. În loc să caute în afara Imperiului Roman locuri
pe care să le evanghelizeze, sau să se extindă mai departe în interiorul imperiului,
biserica a început să se concentreze pe conservare şi nu pe expansiune. Această
trecere de la misiune la hrănire a cerut în mod necesar o restructurare a rolului

1
Mellor, 16.

2
clerului, din lucrători itineranţi, în lucrători stabili, localizaţi. Referindu-se la
perioada din timpul lui Iustin Martirul, Lefroy comentează:
“Ei fac faţă de voi lucrarea de profeţi şi învăţători.”... Acest pasaj
arată momentul tranziţiei. Profeţii dispăruseră... Lucrătorii itineranţi erau tot
mai puţini... Numărul slujbaşilor stabili era în creştere. Lucrarea de
proclamare şi de manifestare a puterii spirituale se îndrepta hotărât în
direcţia stabilizării şi a localizării.2
Lefroy susţine că în al doilea secol lucrarea itinerantă era în declin şi că
partea principală a clerului era formată din pastori stabili. În anumite locuri, cei
care fuseseră clerici itineranţi deveniseră acum pastori stabili, iar în altele, cei care
erau prezbiteri laici locali se transferaseră în rândurile clericilor. Un lucru este clar:
în al doilea secol a avut loc o schimbare în rolul clericilor. “3 Pe măsură ce această
schimbare se extindea, itineranţa a dat loc permanenţei, iar lucrarea la nivel
general a fost înlocuită de slujirea la nivel local. Lefroy îl citează pe Schaff pentru a
arăta că prezbiterii locali începuseră să îi înlocuiască pe apostoli în cadrul structurii
organizaţionale.4
Perioada Noului Testament se încheie fără nici o indicaţie că ar trebui
schimbat rolul clerului aşa cum fusese el stabilit de Isus, de Pavel şi de alţi
fondatori ai bisericii timpurii. Însă, peste un timp foarte scurt – pe la începutul
secolului al doilea – se manifesta deja o îndepărtare de la modelul biblic al clericilor
itineranţi, către cel al clericilor localizaţi, şi o transformare a rolului liderului local în
principal purtător de grijă al bisericii. În timp ce la începutul secolului al doilea
acest model abia începuse să se manifeste, la sfârşitul acestui secol el se stabilise
pretutindeni.5
Cea mai veche relatare despre un cler stabil, pus peste biserici o avem de la
Ignaţiu (110 d. Hr.). El descrie un cler care atinsese o dezvoltare înaltă, sugerând
chiar că acolo unde nu exista un episcop nu exista nici biserică, iar ascultarea faţă

2
Lefroy, 184.
3
Ibid., 124-125.
4
Ibid., 125 (notă de subsol).
5
Knox, 23-24.

3
de episcop însemna ascultarea faţă de Hristos.6 De fapt, Ignaţiu prezintă puterea
liderului local ca fiind aşa de mare, încât pare puţin probabil ca o asemenea putere
să se fi dezvoltat într-un timp aşa de scurt. Pentru că specialiştii au îndoieli cu
privire la autenticitatea multora dintre scrierile lui Ignaţiu, este mai sigur să
credem că aceste descrieri sunt specifice unei perioade mai târzii.7
Probabil mult mai bine este redată situaţia din secolul al doilea în prima
scrisoare a lui Clement şi în lucrarea sa Păstorul din Hermas. În aceste lucrări
descoperim un cler mult mai puţin dezvoltat decât la Ignaţiu, deşi începuse deja să
se manifeste o anumită ierarhizare.8 Prin urmare, Clement este primul în literatura
creştină care sugerează existenţa unei distincţii între clerici şi laici, precum şi o
ierarhie a poziţiilor. El credea că explicaţiile acestei situaţii ţineau de faptul că
ordinarea în biserică şi poziţia puteau fi conferite numai de biserica locală. Mai
mult, aceşti primi episcopi erau mai mult episcopi ai bisericilor locale, fără a avea o
jurisdicţie mai largă.9
De ce a renunţat biserica timpurie la modelul lăsat de Isus şi de Pavel?
Motivele sunt multiple şi cumva obscure, dar John Knox ne oferă câteva
posibilităţi:
Un sistem de guvernare printr-un conciliu de prezbiteri ar fi putut fi
greoi; şi odată cu creşterea complexităţii procedeelor specifice adunărilor şi
a nevoilor ce ţineau atât de unitate, cât şi de eficienţă, cu creşterea
persecuţiei aduse de stat şi cu atacurile tot mai viguroase ale învăţătorilor
gnostici – într-o asemenea situaţie, conceptul unui singur cap al bisericii, ca
păzitor al unităţii şi ca agent responsabil al deciziilor ei, pătrunsese în tot
mai multe adunări10

6
Schweizer, 153.
7
Alesander Roberts şi James Donaldson, editori, Notă introductivă la “Epistola lui Ignaţiu către Efeseni”, în
Părinţii ante-nicenieni: traduceri ale scrierilor părinţilor de la 325 d. Hr. (Grand Rapids, Mich.;W. B.
Eerdmanns, 1989-1990), 46-47.
8
Schweizer, 149, 156.
9
Schweizer, 149, 156.
10
Knox, 24.

4
 Volz mai spune că apariţia ereziilor, precum montanismul, au forţat biserica
să se să se îndrepte în direcţia liderului unic.
Această schimbare de rol a clericilor din secolul al doilea a început să se
îndrepte spre direcţia rolului modern al asistenţei pastorale. Faptul că în secolul al
doilea a avut loc evident o schimbare în rolul clericilor este încă un indiciu că rolul
modern nu este acelaşi cu cel din Noul Testament. Cei mai mulţi istorici, precum
Volz, susţin că această schimbare a fost o ajustare pozitivă. Volz argumentează că
prezbiterii şi episcopii locali se aflau mai mult în contact cu adunarea locală decât
cei itineranţi, astfel încât era normal ca puterea şi prestigiul lor să crească.11
Autorul acestei cărţi are îndoieli în legătură cu această concluzie. Rolul clerului în
Noul Testament era de natură misionară, iar atunci când rolul s-a schimbat, clerul
şi-a pierdut funcţia misionară. Când o biserică sau clericii săi îşi pierd funcţia
misionară, ea îşi pierde raţiunea existenţei sale. Tot ce rămâne este lupta pentru
putere, ceea ce s-a întâmplat atunci când biserica a trecut către modelul bisericii
tradiţionale.
Avem multe motive să credem că diaconii începuseră să fie
nemulţumiţi cu privire la poziţia pe care o aveau. Harnack a atras atenţia
asupra eforturilor lor prelungite de a câştiga puterea şi asupra importanţei
pe care o aveau prezbiterii. Ei au procedat astfel, probabil datorită asocierii
lor cu episcopii, ceea ce însă nu puteau să îi ridice pe diaconi la nivelul lor
oficial.12
Odată cu înfiinţarea monoepiscopatului a apărut şi doctrina potrivit
căreia funcţia de episcop moşteneşte o anumită putere asemănătoare cu
cea a preotului, pentru că episcopul era atât succesorul apostolului, cât şi al
marelui preot din Vechiul Testament.13

În secolele al treilea şi al patrulea a avut loc dezvoltarea clerului stabil şi cu

funcţie preoţească deplină, astfel încât în perioada Conciliului de la Nicea (325), el

11
Volz, 23.
12
Lefroy, 146-147.

5
devine o caracteristică recunoscută a bisericii creştine, deja din epoca împăratului
Constantin. În timp ce în biserica Noului Testament funcţiile erau deţinute de
diverse persoane, cu timpul ele au fost acaparate de o singură persoană, care
acum luase locul tuturor. Rezultatul a fost apariţia şi dezvoltarea preoţiei.
Dar, în mod treptat, principalul oficiant al actului Sfintei Cine
(Ignaţiu din Antiohia) a început să fie foarte mult asemănat cu Hristos din
jertfa de pe Calvar şi cu comemorarea liturgică a acesteia, Euharistia, astfel
încât prin contagiune şi atribuire chiar cel care prezida euharistia a început
să fie privit cel puţin la fel ca marele preot din Vechiul Testament şi ca
purtător de cuvânt al întregii împărăţii preoţeşti, care este biserica. Deşi la
început acestea nu era decât unul dintre prezbiteri, el a devenit preşedinte
al cultului, prin supravegherea diaconilor şi situarea sa deasupra celorlalţi
prezbiteri care formau conciliul “municipal” al creştinilor, a căror cetăţenie
supremă era în ceruri.14
Cu timpul episcopul, care era în acelaşi timp un pastor local, a început să-şi
extindă autoritatea şi funcţiile către parohiile învecinate care nu primeau asistenţă
episcopală. Astfel, aceşti prezbiteri au ajuns preoţi, pregătind drumul ca episcopul
să exercite autoritate asupra acestor biserici învecinate. 15 Aşa cum remarcă
Wiliams:
Astfel, slujirea a devenit mai mult o carieră decât o chemare.
Slujbaşul a devenit tot mai puţin un organ al bisericii locale şi purtător de
cuvânt al comunităţii înaintea lui Dumnezeu şi tot mai mult un cleric
profesionist, pregătit şi promovat corespunzător, chiar dintr-o parohie în
alta.16

13
Knox, 25.
14
George H. Williams, “The Ministry of the Ante-Nicene Chruch (c. 125.325)”, în The Ministry in Historical
Perspectives, ed. H. Richard Niebuhr and Daniel D. Williams, (New York: Harper & Brothers, 1956) 28.
15
Ibid., 29.
16
Ibid., 29-30.

6
 Ordinarea clerului a început în jur de anul 200 d. Hr. În mod lent,
organizaţia bisericii s-a întors tot mai mult spre modelul Vechiului Testament. Prin
urmare, clericii şi-au atribuit puterea preoţilor din Vechiul Testament, până ce au
ajuns să pretindă că au puterea de a ierta păcatele. Termenul “preot” a fost folosit
pentru prima dată chiar înainte de Conciliul de la Nicea din 325.17
În jurul secolului al patrulea, această schimbare a început să capete un ritm
accelerat. Luptele dintre diaconi şi prezbiteri descrise mai sus erau total străine de
preocupările clerului din secolul întâi.18 Însă ele au devenit preocupările unei
biserici care a încetată să mai fie organizată pentru a îndeplini o misiune
evanghelistică şi care începuse să îşi petreacă cel mai mult timp cu dezbaterile
problemelor legate de puterea clerului. Chiar şi diaconii au încercat să îşi atribuie
un rol clerical, la fel cum făcuseră prezbiterii locali în primele secole.
Dezvoltarea puterii clerului a fost mult accelerată de convertirea lui
Constantin. Clericii erau scutiţi acum de taxe şi le era acordată putere civilă. Chiar
şi concilii civili doreau să aibă un statut clerical19 Acum erau puse standarde înalte,
care să ofere ierarhiei control şi putere asupra celorlalţi clerici, precum şi dreptul
de a nu-i recunoaşte pe cei pe care ei îi considerau episcopi eretici.20 În cele din
urmă, superioritatea unui episcop asupra tuturor celorlalţi s-a stabilit prin Leon cel
Mare şi apoi prin primul papă medieval, Grigore cel Mare, care a pus bazele
modelului asistenţei pastorale, menţinut în tot Evul Mediu.21
După ce creştinismul a devenit religia oficială a imperiului în anul
390, în timpul împăratului Teodosius, ierarhia din biserica creştină a preluat
poziţiile sociale şi autoritatea care aparţinuseră înainte preoţilor şi
episcopilor păgâni, inclusiv titlurile lor şi chiar stilul vestimentar. Patrafirul şi
etola erau împrumutate direct din magistratura romană şi în fiecare

17
Volz, 26, 32.
18
Lefroy, 146, 147.
19
Volz, 36.
20
Philip L. Culbertson and Arthur Bradford Shippee, eds., The Pastor: Readings from the Patristic Period
(Minneapolis: Fortress Press, 1990), 105.
21
Ibid., 185, 186; William Clebsch and Charles Jaekle, Pastoral Care in Historical Perspective (Englewood
Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1964), 3.

7
 municipalitate unde era un preot roman care conducea închinarea faţă de
împărat, exista acum un călugăr care moştenise aceste privilegii. Ele
includeau un salariu imperial, un loc în conciliu, dreptul de a avea acces
direct la împărat şi al doilea loc după guvernatorul provincial. Episcopul era
acum o persoană cu o mare funcţie şi influenţă, acompaniat de o suită de
slujitori care îşi purtau insignele în timpul procesiunilor, pe care acum era
desenată crucea, în locul vulturului roman.

În perioada convertirii lui Constantin la creştinism în secolul al patrulea,

rolul clerului a degenerat din exercitarea funcţiei evanghelistice în cea de putere şi
control. De asemenea, mediul în care biserica fiinţa a fost schimbat în această
perioadă în mod drastic. Înainte de Constantin, biserica era o sectă interzisă.
“Convertirea” lui Constantin şi a mulţimilor de păgâni din Imperiul Roman, la
comanda lui, a însemnat că biserica nu a mai trebuit să se confrunte cu o lume de
“necredincioşi”. Nevoia unei clase de clerici care să supravegheze lucrarea
membrilor, ridicarea de biserici şi evanghelizarea celor pierduţi a încetat, din
moment ce toţi oamenii din Imperiul Roman au fost curând “evanghelizaţi”, din
punctul de vedere al bisericii.
Am observat până acum două tranziţii de la modelul Noului Testament.
Prima a fost trecerea de la o pastoraţie itinerantă la una permanentă, care a făcut
ca rolul clerului să capete un caracter mai local. A doua tranziţie a avut loc după
Constantin. Ea a dus la separarea clericilor de laici şi le-a dat primilor o putere pe
care Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să o aibă şi care nu îşi are rădăcinile în
Noul Testament. Biserica a început să îşi desfăşoare slujirea după modelul preoţiei
Vechiului Testament, în care clericii făceau o lucrare pe care oamenii nu o puteau
face pentru ei înşişi, când de fapt clericii ar fi trebuit să fie cei care să faciliteze
lucrarea laicilor.
Aceste tranziţii au fost rezultatul unei schimbări a mediului în care fiinţa
biserica, trecându-se de la câmpul misionar la un loc stabil. Accentul misionar
nemaifiind proeminent şi primordial, a fost necesar ca biserica să fie reorganizată

8
pentru continuarea lucrării. Aceasta a fost o urmare firească, pentru că biserica îşi
pierduse funcţia misionară. De câte ori biserica numeşte clerici pentru a oferi
asistenţa pastorală principală, ea pierde conştiinţa misiunii ei.
Acceptarea creştinismului de către Constantin şi proliferarea care a urmat
prin intermediul Imperiului Roman a dus la o schimbare majoră în rolul clerului, de
la accentul pus pe misiune la accentul pus pe asistenţa pastorală. Loren Mead
descrie această trecere dintr-o perspectivă politică.22 În primele secole, susţine
Mead, creştinismul s-a confruntat cu o lume ostilă, care se opunea evangheliei.
Însă odată cu acceptarea creştinismului de către imperiu, biserica şi lumea au
devenit la fel. Aceasta a făcut să fie necesară o schimbare în rolul clerului, de la
evanghelişti la supraveghetori, iar în rolul laicilor de la lucrători activi la
observatori. În acest context, evanghelizarea era treaba unor soldaţi profesionişti,
care cucereau pământuri noi şi impuneau locuitorilor creştinismul cu forţa. Pentru
că activitatea misionară devenise o responsabilitate a profesioniştilor, şi pentru că
toţi din jur erau “creştini”, biserica nu a mai avut nici o funcţie misionară locală, ci
numai o funcţie de hrănire. Mead arată însă că în lumea modernă ne-am întors la
o societate mult mai asemănătoare cu cea din Noul Testament, în care unele părţi
ale lumii sunt ostile, unele indiferente, iar unele oferă sprijin evangheliei. Această
schimbare socială, declară el, necesită o nouă paradigmă, atât pentru lucrarea
laicilor, cât şi a clericilor.23
Dacă însă biserica doreşte să refacă sau să menţină paradigma apostolică,
ea ar trebui să evite capcanele care au apărut în Evul Mediu. Apostazia bisericii din
timpul acelei perioade întunecate poate fi consecinţa abandonării totale a
concepţiei Noului Testament cu privire la clerici şi laici. Astfel, adopţia bisericii de
către imperiu în perioada Evului Mediu a fost mai mult o consecinţă decât o cauză.
Pe măsură ce biserica se identifica tot mai mult cu imperiul, diferite grupuri
din biserică s-au mutat în subteran, dând naştere bisericii dizidente a Evului Mediu.
Aceste grupuri aveau lideri puternici, care vedeau lumea “creştină” ca pe un mediu

22
Loren Mead, The Once and Future Church (Washington: The Alban Institute1991), 13, 14.
23
Ibid., 14, 15, 27-29.

9
“ostil” şi în consecinţă nu au acceptat ideea abandonării lucrării laicilor în biserică.
Mulţi dintre membrii acestor biserici erau implicaţi în lucrarea misionară. Această
lucrare a laicilor a fost cauza răspândirii acestor grupe în Europa papală. Un prim
exemplu al acestora au fost valdenzii, care se deghizau în comercianţi, dar al căror
scop real era răspândirea veştii bune.24
În timpul paradigmei creştine formulate de Mead, când lumea şi biserica
erau identice, au existat grupe în interiorul Imperiului Roman care au refuzat să
accepte noua paradigmă şi au continuat să pună accent pe lucrarea misionară.
Gândul că biserica se identifică astăzi cu lumea s-ar putea să fie motivul pentru
care unii creştini cer statului să impună anumite obligaţii religioase. Autorul acestei
cărţi susţine că acest fapt este urmarea abandonării modelului biblic al relaţiei
dintre clerici şi laici.
Nu este vorba doar de faptul că schimbările sociale au afectat biserica, deşi
nu poate fi negat că ele au jucat un rol important, dar starea prezentă a bisericii
este rezultatului abandonării modelului biblic al lucrării. Modelul Noului Testament
trebuie reabordat, nu doar pentru că societatea de azi este mult mai asemănătoare
cu lumea Noului Testament, ci pentru că el este modelul biblic. Niciodată nu a fost
mai potrivit ca biserica să desfăşoare lucrarea după modelul “bisericii ca
împărăţie”, susţine Mead.
Scriitorul acestei cărţi este recunoscător lui Mead pentru ideea schimbării de
paradigmă, dar nu este de acord cu ideea că mai întâi trebuie să aibă loc
schimbarea socială. Dimpotrivă, prin abandonarea modelului Noului Testament,
biserica a acceptat de bună voie schimbarea socială a Evului Mediu. Chiar dacă
este adevărat că societatea a început să devină din nou cumva “ostilă”
creştinismului, nu acesta ar trebui să fie primul motiv al abandonării modelului
tradiţional al bisericii. Acest lucru va ajuta cu siguranţă ca tranziţia să aibă loc mai
rapid, dar schimbarea trebuie să aibă loc pentru că aşa este corect din punct de
vedere biblic.

24
Ellen G. White, Tragedia veacurilor, 71.

10
 Reforma Protestantă a secolului al şaisprezecelea a fost în primul rând
teologică, dar a avut şi ramificaţii practice, deşi ele au existat probabil doar în
embrion. Accentul mare pus de Luther pe îndreptăţirea numai prin credinţă a avut
cu siguranţă o mare importanţă. Însă Luther a descoperit şi doctrina preoţiei
tuturor credincioşilor şi a făcut din ea o piatră de căpătâi a protestantismului.
Deşi Luther a respins ideea clericilor ca mediatori între Dumnezeu şi
oameni, el nu a reuşit să aducă reforma la un nivel mai practic, al paradigmei
schimbării funcţiilor clericilor şi laicilor. În timp ce Luther a înţeles clar că
paradigma preoţiei tuturor credincioşilor cerea ca fiecare creştin să se implice în
lucrare, el nu a reuşit să vadă cum afecta acest lucru rolul clericilor. 25 Ca rezultat,
nu a avut loc nici o schimbare în lucrarea laicilor, din moment ce rolul clericilor
rămăsese acelaşi, aşa cum derivase el din paradigma ne-biblică a Evului Mediu,
care era încă în funcţiune.
Acesta a fost probabil unul din principalele motive pentru care cei mai mulţi
dintre primii reformatori nu au reuşit să separe biserica de stat. Pentru că operau
după paradigma ne-biblică a Evului Mediu, Luther, Zwingli, Calvin şi alţii au
încercat să creeze un regat biblic, condus de stat. Toţi oamenii din acel regat au
devenit cetăţeni ai bisericii, iar atunci când liderii politici ai regatului şi-au schimbat
religia, s-a schimbat şi religia statului. Prin urmare, cei mai mulţi dintre primii
reformatori nu au reuşit să realizeze un model adevărat de lucrare misionară a
bisericii. Pentru că cele mai multe denominaţiuni au luat naştere pornind de la
aceşti reformatori, nici una nu a reuşit să realizeze un model real de lucrare
misionară a bisericii, păstrând intact modelul tradiţional.
Anabaptiştii au fost primii care au descoperit că biserica şi statul nu se pot
uni.26 De câte ori spiritualul şi politicul au fost împreună, a existat corupţie. De
aceea anabaptiştii au fost primii reformatori care au abandonat conceptul Evului

25
Rex Edwards, Every Believer A Minister (Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1979), 94, referire la John
Clavin, The Institutes of the Christian Religion, trans. Henry Beveridge (Edinburgh: Calvin Translation
Society, 1845-46), bk. 3:3.42; bk. 2.15.6; bk.4.18.17.
26
Wilhelm Pauck, “Ministry in the Time of Continental Reformation”, in The Ministry in Historical
Perspectives, ed. H. Richard Niebuhr and Daniel D. Williams (New York: Harper & Brothers, 1956), 119.

11
Mediu, în care biserica era unită cu imperiul. Este interesant că între anabaptişti nu
s-a dezvoltat o puternică mişcare clericală, aşa cum s-a întâmplat în cadrul
celorlalte mişcări de reformă. În schimb, anabaptiştii au dezvoltat o organizaţie
mult mai misionară, iar denominaţiunile de astăzi care se trag din mişcarea
anabaptistă sunt mult mai misionare decât cele care descind din marii reformatori.

ÎNDEPĂRTAREA DE PLANUL NOULUI TESTAMENT AL ASISTENŢEI

MEMBRILOR

Abandonarea planului Noului Testament al asistenţei membrilor urmează un

drum identic cu cel al abandonării rolului biblic al clericilor. De fapt, rolul misionar
al clericilor şi conceptul Noului Testament despre asistenţa reciprocă sunt în mod
inevitabil împreună legate. Dacă unul din ele este redescoperit, urmează imediat şi
redescoperirea celuilalt. Tot la fel, dacă se pierde unul, imediat se pierde şi celălalt.
De aceea, pe măsură ce clerul a devenit localizat şi permanent, iar funcţia
misionară a bisericii a încetat, a fost necesar să se creeze funcţii pentru clericii care
nu mai erau misionari. Astfel a devenit pastorul principalul purtător de grijă al
creştinilor existenţi.
La sfârşitul perioadei Noului Testament, biserica avea la bază comuniunea.
Chiar la sfârşitul secolului întâi, apostolul Ioan declara că aceasta este temelia pe
care fusese zidită biserica. Pentru următoarele două sute de ani, biserica a urmat
paradigma întâlnirilor în casele oamenilor. În timpul acestei perioade ea a cunoscut
o creştere substanţială şi se pare că avea o sănătate spirituală bună, în ciuda
persecuţiei constante. Situaţia era încă aceasta, deşi clerul începuse deja să fie
localizat.
În decursul acestei perioade nu au fost construite clădiri pentru biserici.
Oamenii continuau să se întâlnească în case, sau în catacombe. Biserica nu era
centralizată în structuri şi clădiri masive. Ea era zidită pe relaţiile de comuniune
dintre credincioşi, care se îngrijeau şi se susţineau unii pe alţii, în timp ce
extindeau continuu relaţiile lor de prietenie cu cei din jur:

12
 Până în secolul al treilea nu există nici o dovadă a existenţei unor
clădiri construite special pentru adunările creştinilor şi chiar şi acum ele erau
construite astfel încât să poată fi primiţi oaspeţi, după modelul specific
gospodăriilor romane şi greceşti.27

În secolul al treilea, creştinii au început pentru prima dată să construiască

locuri pentru adunările lor. Însă chiar şi acestea erau foarte mici. Autorul a avut
ocazia să vadă în excavaţii ale oraşelor palestiniene ruinele unor biserici din secolul
al treilea. Ele nu erau mai mari decât majoritatea caselor, iar în unele oraşe existau
trei sau patru asemenea biserici creştine. Evident, atunci când creştinii au început
să nu se mai întâlnească în principal în casele oamenilor, ei nu au ridicat catedrale,
dar au construit clădiri asemănătoare cu casele lor. Desigur, mulţi creştini au
continuat probabil să se întâlnească şi în case.
Odată cu convertirea lui Constantin, creştinismul a început să fie tolerat, la
începutul secolului al patrulea, devenind apoi singura religie a imperiului. Acesta a
fost punctul de turnură care a dus la înfiinţarea bisericii instituţionale şi
desfiinţarea totală a bisericii ca grupă mică. Schimbarea de paradigmă începută în
secolul al doilea şi încheiată pe deplin în secolul al patrulea a durat în total
şaptesprezece secole, iar astăzi suferim încă de pe urma apostaziei aduse de
Constantin. Modul în care funcţionează biserica astăzi ţine mai mult de paradigma
Evului Mediu şi a Imperiului Roman, decât de creştinismul Noului Testament.
Nu a durat mai mult de trei sute de ani de la apariţia dramatică a
mişcării grupului mic apostolic, până ce ideea de “biserică” s-a schimbat
deodată. Ideea de eclesia – comuniunea grupei mici – a dispărut şi a apărut
biserica după modelul structurii instituţionale formale. Această tranziţie a
însemnat o schimbare majoră chiar a paradigmei naturii prezenţei lui
Dumnezeu pe pământ.28

27
Banks, 35.
28
Icenogle, 360.

13
 Se afirmă în general astăzi de către teologi, istorici şi eclesiologi că
biserica a cunoscut în istoria ei o “schimbare de paradigmă” dramatică.
Pentru ultimii 1700 de ani, împărăţia lui Dumnezeu a fost ţinută pe loc de
această ancoră organizaţională şi instituţională înfiptă cu putere prin
convertirea lui Constantin în anul 313 d. Hr. “Conceptul privind adunarea de
credincioşi s-a lărgit pentru a cuprinde pe toţi din Imperiu, iar biserica nu a
mai fost constituită din grupe mici care se adunau în mai multe locuri.
Adunarea era biserica; biserica era Imperiul.”29

Dispariţia clerului misionar, a cărui principală funcţie era aceea de a

evangheliza şi a planta biserici, a fost prima consecinţă. Chiar şi când clerul a
devenit stabil, biserica a continuat să crească, iar într-o oarecare măsură şi-a
păstrat sănătatea în primele secole care au urmat. Pe măsură ce rolul pastorului a
continuat să se îndrepte în direcţia concepţiei asupra clericilor ca principali
purtători de grijă şi deţinători ai puterii, bisericile locale au început să crească în
mărime şi în influenţă. Ele s-au mutat din casele oamenilor în clădiri mici special
construite, apoi în clădiri mai mari, până când, pe vremea lui Constantin, biserica
mică de tip comuniune dispăruse, iar biserica instituţională începuse să prospere.
Bisericile mari care s-au dezvoltat în această perioadă au transformat închinarea
creştină din comuniune în ceremonie. Predicarea a trecut de la centrarea pe
nevoile oamenilor la oratorie. În bisericile timpurii ale Noului Testament, nici măcar
nu existau lideri desemnaţi să conducă închinarea creştină. Acest concept a apărut
pe vremea lui Iustinian (160 d. Hr.). Pe măsură ce dimensiunile bisericilor
creşteau, la fel creştea şi numărul clericilor. Ca şi în cazul rolului clericilor, biserica
de tipul grupei mici nu a reapărut până la trezirea metodistă. 30Odată cu trecerea la
clerul localizat şi înfometat de putere din secolul al doilea, a avut loc şi trecerea de
la asistenţa reciprocă a membrilor la asistenţa pastorală. Deja în secolul al doilea
Policarp cerea prezbiterilor să-i viziteze pe bolnavi etc. Pe vremea lui Ciprian (250

29
Ibid., 360-361, citat din Loren B. Mead, The Once and Future Church: Reinventing the Congregation for a
New Mission Frontier (New York: Alban Institute, 1991), 15.

14
d. Hr.) rolul pastoral s-a dezvoltat mai departe, incluzând responsabilitatea de a
lucra cu creştinii care căzuseră în perioada persecuţiilor şi care acum doreau să
revină în biserică. La început, oamenilor li se dădea o singură ocazie să se
pocăiască după botez, printr-o mărturisire publică. În secolele care au urmat
aceasta s-a transformat în boxa confesională. În cele din urmă, în Evul Mediu,
administrarea disciplinei a devenit preocuparea principală a clerului. În acest scop,
clericii Evului Mediu au elaborat o listă de păcate, ceea ce nu a reprezentat
niciodată preocuparea bisericii primare. Ceea ce nu înseamnă că acei clerici nu
erau preocupaţi de suflete; erau. Ei vegheau asupra păcatelor oamenilor pentru a-i
feri de iad, dar făceau aceasta prin putere şi control şi nu prin grija plină de
dragoste unii pentru alţii.31
Mişcarea care susţinea că rolul clericilor era acela de a veghea asupra
păcatelor oamenilor pare să fi fost rezultatul creşterii standardelor, precum cel
menţionat de Tertulian, că femeia nu ar trebui să folosească bijuterii şi cosmetice.
Pentru a menţine aceste standarde era nevoie de ochiul atent al clericilor. 32 Alte
schimbări de la începutul secolului al treilea erau legate de asemănarea pastorului
cu imaginea de păstor. Dar aşa cum precizează Volz:
Comparaţia cu imaginea păstorului a dus în decursul timpului la ideea
de autoritate, exercitată prin conducere şi guvernare. Crisostom a avertizat
împotriva identificării prea literale dintre clerici şi păstori, spunând că
“păstorii au putere deplină pentru a constrânge turma să accepte
consecinţele, dacă ea nu se supune... dar oamenii nu pot fi trataţi cu
aceeaşi autoritate cu care păstorul îşi tratează oile.33

Thomas Oden a realizat o descriere a ceea ce era considerată în mod clasic

asistenţa pastorală. Întreaga sa argumentaţie este construită pe scrierile părinţilor
bisericeşti, şi nu pe Noul Testament. Nenumăratele citate din aceste scrieri

30
Volz, 72, 111, 64, 73.
31
Culbertson, 24, 96-97, 98, 94, 100.
32
Volz, 77, 81.
33
Volz, 143.

15
dovedesc cu claritate că acest model de biserică este construit nu pe învăţăturile
date de Isus şi de Pavel, ci pe idei apărute mai târziu, dovedite a fi o îndepărtare
de la concepţia asistenţei pastorale reciproce, existentă la început. Oden enumeră
cinci caracteristici ale asistenţei pastorale clasice: ascultarea atentă, plină de
interes; deschiderea reciprocă, astfel încât să fie încurajată dezvăluirea de sine;
acceptarea necondiţionată, plină de iubire; cercetarea de sine riguroasă; şi simţul
umorului în prezentarea de întâmplări reale. Acestea erau lucruri pe care trebuia să
le îndeplinească o singură persoană pentru toată adunarea. Aceasta este în esenţă
concepţia clasică asupra asistenţei membrilor; o persoană este angajată pentru a
asista toţi membrii, dar în biserica Noului Testament exista un model al asistenţei
reciproce a membrilor. Această idee o vedem mai departe în metafora pe care o
foloseşte Oden pentru a descrie lucrarea pastorului: consilier, medic, călăuză,
eliberator şi educator.34
O altă definiţie a asistenţei pastorale clasice susţine natura sa
substituţională:
Lucrarea de vindecare a sufletelor, sau asistenţa pastorală, constă în
acte de ajutor, unele îndeplinite de anumite persoane creştine
reprezentative, cu scopul de a vindeca, susţine, călăuzi şi reconcilia
persoanele cu dificultăţi, dificultăţi legate de sensurile şi preocupările
ultime.35

Acţiunea decisivă asupra formării rolului pastoral în Evul Mediu a realizat-o

Grigore cel Mare, primul papă medieval.36 Atenţia sa s-a concentrat asupra
dificultăţilor pastoraţiei, a vieţii pastorului, a modului de a face faţă maladiilor
oamenilor şi a prevenirii slăbiciunilor pastorului.37

34
Thomas Oden, Classical Pastoral Care Serries, vol. 1-4 (New York: Crossroad, 1989); Ibid., 3:7, 48.
35
Clebsch, 4.
36
Ibid., 3.
37
Volz, 175.

16
 Deoarece în Evul Mediu asistenţa pastorală s-a concentrat asupra faptelor
îndeplinite de persoane reprezentative, asistenţa pastorală s-a dezvoltat pe o
structură sacramentală.
Harul sacramental servea în epoca medievală la refacerea stării de
sănătate a femeilor şi bărbaţilor şi în aceleaşi timp oferea puterea necesară
creşterii spirituale către dezideratul universal al fericirii eterne.38

Deşi în perioada Reformaţiunii a fost repusă în drepturi doctrina preoţiei

tuturor credincioşilor, asistenţa şi supravegherea pastorală au continuat să ţină de
domeniul clericilor. Rolul principal al clerului în perioada Reformaţiunii a devenit
predicarea. Termenul de “preot” a fost înlocuit cu cel de “pastor”. Deşi au eliminat
funcţia preotului, Luther şi ceilalţi protestanţi nu au redat oamenilor funcţia slujirii,
mai ales posibilitatea îngrijirii reciproce. Acest fapt, aşa cum am menţionat mai
devreme, această situaţie s-a datorat în parte şi menţinerii unirii dintre biserică şi
stat. Luther ştia că are nevoie de ajutorul statului pentru a legaliza reformele sale.
De aceea, reformatorii au menţinut tradiţia în ceea ce priveşte asistenţa pastorală,
moştenită din Evul Mediu. Ei au susţinut că pastorii trebuie să controleze şi să
corecteze comportamentul oamenilor şi să viziteze fiecare familie din parohie cel
puţin o dată pe an. Principala deosebire faţă de preoţii catolici era că autoritatea
era acum confirmată de adunarea locală, dar aceasta era la rândul ei autorizată de
către stat.39
Astfel, modelul tradiţional al asistenţei pastorale, în care pastorul era văzut
ca cel care avea în principal grijă de biserică, model care a început să se dezvolte
odată cu secolul al doilea, a intrat deplin în funcţie odată cu Evul Mediu, când i-au
fost conferite privilegii ale puterii. Reformaţiunea a moştenit acest model din
perioada Evului Mediu, fără să ştie că originile sale se aflau într-o perioadă
ulterioară Noului Testament. Astăzi practicarea modelului tradiţional împiedică încă
bisericile să se întoarcă cu totul la modelul asistenţei reciproce, caracteristic Noului

38
Clebsch, 24.
39
Ibid., 114, 131; 116; 112; 117; 120; 125; 136; 138.

17
Testament. Este dificil să îndepărtăm din concepţiile clericilor şi ale laicilor o
situaţie care a funcţionat timp de aproape nouăsprezece secole.

METODISMUL ŞI IMPACTUL SĂU ASUPRA

CONCEPŢIEI ADVENTISTE DESPRE
ROLUL CLERICILOR ŞI ASISTENŢA PASTORALĂ

Reformele aduse de Wesley au lăsat urme de neşters în istoria religioasă a

Americii. Abordarea metodică nu doar a predicării evangheliei, dar şi a organizării
credincioşilor în clase sau în grupe mici în care membrii să se asiste unii pe alţii, a
reprezentat probabil motivul impactului de durată pe care l-a realizat metodismul
pe scena americană. Prin contrast, au existat şi mari treziri aduse de predicatori ca
John Whitfield. Însă mulţi dintre cei convertiţi de ei nu au rezistat. Un posibil motiv
se poate să fi fost faptul că redeşteptarea adusă de Whitfield s-a manifestat doar
în rândul clericilor, nefiind urmată şi de o lucrare a laicilor; însă trezirea adusă de
Wesley a făcut ca cei nou convertiţi să rămână. Nu există nici o îndoială că aceasta
s-a întâmplat datorită faptului că Wesley a organizat grupe de întâlnire conduse de
laici.
Grupele de întâlnire în care erau prinşi toţi noii convertiţi se pare că au
reprezentat principalul motiv al succesului iniţial. Aceste grupe, conduse de laici,
au făcut ca grija faţă de membri să fie în primul rând responsabilitatea lor, şi nu a
clericilor. Aceasta a fost una dintre primele mişcări de repunere în drepturi a
mişcării laicilor şi de întoarcere la idealul Noului Testament. Ca rezultat, cei mai
mulţi dintre primii clerici metodişti acţionau ca nişte călători în circuit, şi nu ca
predicatori staţionari. Odată ce planul Noului Testament de asistenţă reciprocă a
membrilor este restabilit, încetează nevoia de a mai exista un pastor peste fiecare
biserică, iar clericii sunt din nou liberi pentru evanghelizare.
Wesley oferea două tipuri de experienţe în grupele mici: clasele de studiu şi
grupele de părtăşie. Grupele de părtăşie erau opţionale; clasele erau obligatorii

18
pentru toţi cei care doreau să fie membri. Rezultatul a fost înfiinţarea unui sistem
stabil de asistenţă pastorală.40
Fiecare grup era format din zece-doisprezece oameni care locuiau
aproape şi se adunau săptămânal pentru o oră sau două.
Liderii erau laici – unii erau bărbaţi, dar cele mai multe erau femei –
alese pentru moralitatea lor înaltă, caracterul spiritual şi bunul simţ.41

Este interesant de observat că cei mai mulţi lideri ai primelor clase

metodiste erau femei. Acest lucru are o semnificaţie specială dacă ne gândim că
cea mai mare biserică din lume astăzi, condusă de Dr. Paul (David) Cho din Seul,
Corea, este construită pe baza grupelor mici conduse în special de femei. Evident,
femeile fac o treabă mai bună în gupele relaţionale mici, decât bărbaţii.
Cum erau acele prime clase de întâlnire metodiste? În acele zile de început,
nu puteai aparţine societăţii metodiste fără să fii membru al unei clase şi să
participi regulat. Lipsa participării regulate era un motiv suficient pentru a pierde
calitatea de membru. Wesley credea cu atâta putere în acele clase de întâlnire,
încât a făcut din ele o condiţie pentru a fi membru. Astăzi, în cele mai multe
denominaţiuni, această cerinţă ar fi considerată abuzivă. Însă o asemenea cerinţă
era o componentă a vieţii de creştin. Oamenii nu puteau fi creştini dacă nu
reuşeau să trăiască în comuniune cu ceilalţi creştini, iar grupa mică relaţională era
locul ideal unde putea avea loc comuniunea.
În primele clase de întâlnire metodiste accentul nu se punea pe doctrină, ci
pe ucenicie.42 Scopul principal al acestor întâlniri era ca oamenii să poată da
mărturie despre viaţa lor cu Hristos. Wesley a înţeles foarte bine principiul potrivit
căruia creştinii nu se pot dezvolta în izolare de comuniunea cu ceilalţi creştini, faţă
de care pot da mărturie. El a format aceste clase pentru ca cei convertiţi să poată
creşte în maturitate spirituală. Accentul a fost evident relaţional şi orientat spre
formarea de ucenici.

40
Mallison, 6.
41
Ibid., citat din A Davies, articol în Christian Education Journal, vol. V. No. 2.

19
 Wesley era convins că numai prin părtăşie puteau creştinii să fie
hrăniţi şi pregătiţi pentru a fi eficienţi, iar acesta era contextul în care
organizarea metodistă trebuie înţeleasă.43

Metodismul lui Wesley era o mişcare plină de sfinţenie, implantată cu o

puternică dorinţă ca oamenii nu doar să-L accepte pe Hristos ca Mântuitor, dar să
se şi maturizeze în relaţia cu El. Wesley a înţeles că acea creştere spirituală are loc
cel mai bine acolo unde se manifestă grijă reciprocă şi încurajarea acelora care
caută o viaţă de sfinţenie. În ce constau aceste întâlniri?
Fiecare trebuia să vorbească “cât mai liber, deplin şi concis, din toată
inima, despre încercările şi biruinţele pe care le-a avut de la ultima întâlnire
până acum.

Dar, la fiecare întâlnire, erau cinci întrebări pe care le primea fiecare:

• Ce păcat cunoscut ai făcut de la ultima întâlnire până acum?
• Cu ce ispite te-ai întâlnit?
• Cum ai biruit?
• Ce ai gândit, spus, sau făcut şi nu eşti sigur dacă este sau nu păcat?
• Există ceva ce doreşti să ţii secret?44

O asemenea deschidere s-ar putea să fie necunoscută pentru cei mai mulţi
creştini de azi. Individualismul american ar vedea în asemenea întrebări o violare a
intimităţii. Metodiştii secolului al optsprezecelea nu au privit lucrurile în această
lumină. Ei priveau asemenea întrebări ca pe un mijloc de a ajuta oamenii să nu se
înstrăineze. Totuşi chiar şi primii metodişti au recunoscut că asemene întrebări
puteau fi puţin cam dure, aşa că nu peste mult timp au fost modificate. Însă
intenţia a rămas aceeaşi. Scopul claselor de întâlnire era acela ca oamenii să
mărturisească despre experienţa lor în Hristos. Aceasta este poate una dintre cele

42
David Lowes Watson, The Early Methodist Class Meeting (Nashville: Discipleship Rsources, 1987), 15.
43
Ibid., 67.

20
mai mari nevoi ale bisericii de astăzi, dar ea îi sperie pe oameni, pentru că
deschiderea cerută este total străină contextului cultural de azi. Este ironic faptul
că deschiderea care ar trebui să existe în biserică există în schimb în multe din
grupurile de suport, cum ar fi cel al Alcoolicilor Anonimi. Faptul că aceste grupuri
se bucură de o asemenea deschidere arată că oamenii sunt înfometaţi după
deschidere şi mărturisire, fără riscul de a fi judecaţi. Dacă dorim cu adevărat să
creştem în Hristos, s-ar putea să fie nevoie să renunţăm la individualismul nostru
american şi să dezvoltăm din nou o comuniune solidă, astfel încât să cunoaştem cu
adevărat trăirea în Hristos.
În grupele opţionale a continuat practica chestionării directe a membrilor.
Clasele de întâlnire obligatorii au renunţat la chestionarea directă. La început,
atunci când se întâlneau împreună în fiecare săptămână, scopul era acela de a
primi un ajutor. Dar în cadrul acestor întâlniri a început să se manifeste foarte
repede şi comuniunea:
Exista de aceea accepţiunea că membrii fiecărei clase ar trebui să se
întâlnească o dată pe săptămână, nu doar pentru a aduna contribuţia
săptămânală, dar şi pentru sfatul, avertizarea sau încurajarea de care era
nevoie. Pe măsură ce membrii au început să “poarte poverile unii altora” şi să
“se îngrijească unii de alţii”, imediat şi-a făcut apariţia o anume dinamică a
părtăşiei creştine.45

Aceste clase de întâlnire au dezvoltat repede un stil propriu, care i-a

încurajat pe oameni să fie deschişi şi săritori unii faţă de alţii. Se puneau întrebări,
dar nu mai erau aşa de specifice ca înainte:
După ce prezenta un subiect, liderul începea să se intereseze de
starea fiecăruia dintre cei prezenţi, spunând: “Ei bine, soră sau frate, cum
este sufletul tău în această după amiază?” Apoi persoana, fără să se ridice,
începea să se deschidă faţă de lider; nu printr-o confesiune personală, aşa

44
Ibid., 81, 84.
45
Ibid., 94.

21
 cum adesea s-a spus, ci printr-o recapitulare generală a gândurilor din
timpul săptămânii.46
Nu este mai puţin adevărat că acele clase se bucurau de părtăşie
tocmai pentru că scopul lor principal viza mărturisirea pe care membrii o
făceau. La început au existat stângăcii care ţineau de implementarea
procesului catehetic, iar oamenii erau reţinuţi în a răspunde unor întrebări
atât de directe şi evaluative. Dar pe măsură ce vorbeau, începeau să
înţeleagă că era ca şi cum s-ar fi aflat împreună într-o călătorie – şi că
mărturisirile reciproce nu erau peiorative, ci erau considerate de bază în
relaţie. Părtăşia era de calitate, pentru că ei înţelegeau scopul real al
adunării lor; iar întâlnirile erau informale, pentru că structura lor era
adaptată.47

Creştinii moderni ar fi speriaţi de aceste întâlniri. Aceasta pentru că noi

punem astfel de întrebări cu gândul la judecata care urmează după aceea. Noi nu
cunoaştem bucuria sprijinului reciproc şi deschiderea care exista între primii
metodişti. Cu toate acestea, mulţi creştini moderni tânjesc după viaţa care era în
biserica creştină primară. Cât de minunat ar fi dacă am reuşi să eliminăm judecata
şi biserica ar deveni din nou un mediu de suport. Părtăşia oferită de grupele mici
relaţionale ar putea fi o parte a răspunsului.
Moartea lui Wesley a dus în cele din urmă la dispariţia clasei de întâlnire, ca
parte a experienţei metodiste. În secolul al nouăsprezecelea ea a devenit tot mai
rară, până când în 1889 apartenenţa la o clasă de întâlnire nu mai era o condiţie
pentru a fi membru.48 Clasa de întâlnire a fost supusă unui atac puternic şi în cele
din urmă compromisul a câştigat. Aceste clase ar fi continuat, dar lipsa participării
nu mai afecta dreptul de a fi membru al Bisericii Metodiste.
În zilele lui Wesley, ele erau în primul rând un mijloc de
“evanghelizare şi conservare” – de recrutare şi asimilare a noilor membri.”

46
Ibid., 96.
47
Ibid., 116.

22
 Prima parte a secolului al nouăsprezecelea a cunoscut pierderea acestor
două funcţii... Referinţele din autobiografiile metodiste privind clasele de
întâlnire se întrerup destul de brusc în jur de anul 1830, iar rolul pe care
acesta îl avuseseră până acum de a deschide uşa către societate a fost
preluat de întâlnirile de rugăciune – după adunările de predică şi rugăciune
de la bara de comuniune şi sacristie. Într-adevăr, viaţa spirituală a devenit
în general legată mai mult de adunările de rugăciune decât de clase.
Acestea erau mai puţin structurate şi mai spontane, fiind mult mai
adaptabile faţă de activităţile instituţionale sau de capelă, comparativ cu
clasele de întâlnire, care puneau accent pe spiritualitatea interpersonală.49

Este important să observăm că, în perioada de început a adventismului,

clasa de întâlnire metodistă era în proces de declin, fiind în cele din urmă înlocuită
de adunarea de rugăciune. Însă metodismul care a format gândirea primilor
pionieri adventişti, printre care se afla şi Ellen White, care la vremea aceea ieşise
din Biserica Metodistă, era metodismul specific clasei de întâlnire, în care existau
puternice implicaţii relaţionale şi se dădeau mărturii despre viaţa în Hristos.
Capitolul 8 va analiza dezvoltarea grupelor sociale care îşi aveau originea atât în
clasele de întâlnire metodiste, cât şi în grupele de rugăciune metodiste, care
începuseră să ia naştere în aceeaşi perioadă cu începuturile adventismului.
Watson oferă această concluzie în urma studiului său asupra clasei de
întâlnire metodiste:
Oricât de productivă ar fi fost ea ca metodă de câştigare a oamenilor
şi de seceriş, nu acesta a fost scopul ei iniţial. Cea mai efectivă metodă de
evanghelizare în zilele lui Wesley era de fapt predicarea în câmp, care apare
frecvent în primele autobiografii metodiste, ca formă de contact iniţial cu cei
care în cele din urmă se alăturau lor. Clasa servea ca loc de evanghelizare şi
hrănire, pentru că avea ca scop principal obţinerea răspunsului evanghelistic

48
Ibid., 137.
49
Ibid.

23
 pe baza pregătirii de ucenici prin prezentarea de mărturii. Aceia care
ajungeau să se consacre în urma întâlnirilor săptămânale înţelegeau ce
înseamnă ucenicia atunci când ceilalţi membri vorbeau despre pelerinajul
lor, iar autenticitatea acestor mărturii ţinea de dorinţa lor – şi de nevoia lor
– de a veghea unul asupra altuia în dragoste.50

Astfel, primii metodişti au dezvoltat toate elementele esenţiale ale grupului

mic relaţional, care se întâlnea regulat pentru sprijin reciproc şi încurajare şi pentru
a mărturisi unii altora despre viaţa lor în Hristos. Clasa de întâlnire metodistă
prezenta toate elementele unei grupe mici. Era pentru prima dată, de la apostazia
adusă de Constantin şi de la înfiinţarea bisericii instituţionale, când o biserică
având la bază grupa mică relaţională câştiga un asemenea sprijin popular. Nu
trebuie uitat faptul că cea mai mare parte a ecleziologiei adventiste avea rădăcini
în metodism. Organizarea conferinţelor adventiste era în esenţă de origine
metodistă. Chiar predicatorul itinerant al adventismului timpuriu avea precedent în
metodism.
Analizând clasa de întâlnire de la începuturile metodismului, am descoperit o
întoarcere la o ecleziologie mai biblică: construirea unei biserici pe baza
comuniunii, şi nu prin înfiinţarea unor instituţii mai mari. Pe de altă parte,
adventismul timpuriu a încercat să construiască o biserică atât ca instituţie, dar şi
fundamentată pe comuniune. Părea să fi reuşit, dar în cele din urmă
instituţionalismul aproape că a câştigat. Adventismul modern a ajuns doar o
biserică instituţionalizată, pierzând caracterul de biserică fundamentată pe
comuniune. Acesta este motivul pentru care vom analiza adventismul anilor de
început, care a menţinut un echilibru aşa de bun între aspectul instituţional şi cel al
comuniunii.

50
Ibid., 149.

24
 - CAPITOLUL 7 -
ROLUL CLERULUI ÎN ADVENTISMUL DE LA ÎNCEPUT

Apărută imediat după marea trezire cu privire la a doua venire de la

mijlocul secolului al nouăsprezecelea, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a
dezvoltat o structură care se aseamănă într-o măsură considerabilă cu modelul
celei din primul secol. Primii adventişti credeau că dacă trebuie să se organizeze,
ei trebuie să o facă după modelul biblic, şi nu copiind structurile organizaţionale
existente atunci. Evident, ei nu puteau să nu fie influenţaţi de aceste structuri,
iar cea care i-a influenţat cel mai mult a fost cea mai biblică – organizaţia
metodistă. Astfel, ei au înfiinţat o biserică centrată pe laici, şi nu dependentă de
clerici, o biserică având la bază comuniunea.
Motivele acestei evoluţii au fost trei. Mai întâi, Biserica Adventistă a
apărut cu un mandat hotărât pentru misiune. Imediat după dezamăgirea de la
1844, adventiştii s-au confruntat cu derâderea şi ridiculizarea din partea unei
lumi ostile. Această situaţie a fost asemănătoare cu cea redată de Mead cu
privire la relaţia bisericii din primul secol cu lumea, aşa cum apare în primul
capitol. Într-o lume atât de ostilă faţă de solia lor, ei au dezvoltat repede o
strategie misionară pentru a exista.
Al doilea motiv pentru care Biserica Adventistă a dezvoltat o lucrare după
modelul laic a ţinut de rădăcinile metodiste. Mulţi dintre primii pionieri erau
metodişti; printre aceştia se afla mai ales Ellen White. 1 De aceea, sistemul
organizaţional pe care aceşti primi adventişti l-au dezvoltat a fost asemănător cu
cel al Bisericii Metodiste. Cele mai multe dintre primele biserici adventiste nu
erau altceva decât grupuri mici de credincioşi, organizate foarte asemănător cu
clasele de întâlnire metodiste. Predicatorul adventist a devenit un evanghelist
itinerant, foarte asemănător cu predicatorul metodist itinerant.

1
Alţi pionieri veneau din Biserica Baptistă şi Biserica Creştină, dar cei din Biserica Metodistă au influenţat
mai mult dezvoltarea organizaţiei. Aceasta, fără îndoială, se datorează personalităţii carismatice pe care o
avea Ellen White.
 Al treilea motiv pentru care Biserica Adventistă a adoptat un model de
lucrare laică a fost călăuzirea inspirată a Ellenei White. De la începutul său,
Biserica Adventistă a recunoscut darul spiritual al profeţiei existent în viaţa şi
lucrarea Ellenei White. În timp ce ea nu este privită ca fiind o sursă a teologiei
adventiste, doamna White este respectată pentru îndrumarea pe care a dat-o
bisericii nou-născute în domeniul lucrării practice. Sfatul ei de a face din clerici
instructori / pregătitori, iar laicii să fie cei care să realizeze lucrarea în biserici, a
ajutat mult întoarcerea bisericii la modelul Noului Testament. Din moment ce
influenţa ei era aşa de puternică în Biserica Adventistă din primii ani, în ultimul
capitol vom analiza cu atenţie multe dintre declaraţiile ei.
Dintre cele trei motive enumerate privind întoarcerea la modelul secolului
întâi, primul a fost cel mai puternic, urmat de al treilea. Evident, viziunea
evanghelistică a primilor pionieri i-a determinat să creeze o structură a bisericii
care să fie misionară în esenţă. În spatele acestei dezvoltări structurale s-a aflat
călăuzirea inspirată a Ellenei White, care a avut un rol conducători în crearea
structurii şi mai târziu în revizuirea ei, la sesiunea Conferinţei Generale din 1901.
Primii adventişti credeau cu tărie că Isus trebuia să vină curând. Chiar
dacă adventiştii de ziua a şaptea nu au fixat o dată când Domnul avea să revină,
ei insistau că timpul este aproape. Aşa stând lucrurile, era absolut necesar ca
lumea să fie avertizată în legătură cu revenirea Împăratului ei. Fiecare penny
care putea fi economisit, era folosit pentru răspândirea mesajului adventist. Nu
se cheltuia nici un ban pentru cei ce erau deja creştini sau adventişti, pentru că
ei trebuiau să ducă mesajul lumii cât mai repede posibil.

ROLUL CLERICILOR CA EVANGHELIŞTI ITINERANŢI

SAU PLANTATORI DE BISERICI

În primii şaizeci – şaptezeci de ani ai existenţei sale, Biserica Creştină

Adventistă avea un cler itinerant. Principala lui funcţie era aceea de a ridica
biserici şi de a le da în grija celorlalte adunări, care îşi purtau de grijă singure. Nu

2
existau pastori locali, care să fie conducători în îngrijirea bisericii locale. În acest
sens, structura era foarte asemănătoare cu cea a bisericii primului secol.
Atunci când se organiza o biserică, erau puşi prezbiteri laici locali pentru a
supraveghea adunarea, iar clerul mergea mai departe pentru a înfiinţa noi
adunări. Din moment ce bisericile erau mici iar credincioşii erau risipiţi, nu era
necesar să fie numiţi clerici peste biserica locală. Singura excepţie de la aceasta
se poate să fi fost biserica din Battle Creek, Michigan, unde se adunau mii de
adventişti.2 În această biserică de câteva mii de membri, se pare că la sfârşitul
secolului al nouăsprezecelea existau pastori stabili. Chiar James White a slujit ca
pastor în biserica din Battle Creek, iar în acelaşi timp slujea şi ca preşedinte al
Conferinţei Generale şi ca şef al lucrării de publicare.3 Însă această poziţie nu era
identică cu cea a pastorului de azi. Ceea ce înseamnă doar că el a predicat în
acel loc pentru o perioadă.
Astfel, în primii ani ai adventismului, structura bisericii era foarte
asemănătoare cu cea a bisericii creştine din primul secol. Biserica era în mod clar
organizată pentru scopul îndeplinirii misiunii ei. Deşi sistemul zecimilor nu era
deplin organizat în această etapă, asta nu înseamnă că membrii dădeau mai
puţini bani pentru susţinerea lucrării. Însă principala funcţie a clerului era aceea
de a înfiinţa adunări noi şi nu de a purta de grijă bisericilor.
Singura funcţie de hrănire pe care clerul o îndeplinea în timpul acelor
începuturi era în cadrul adunărilor de tabără. Membrii dintr-un stat se adunau în
astfel de locuri la întâlnirile anuale. Clericii din toată denominaţiunea veneau şi
predicau credincioşilor. Însă chiar şi aici se pare că principala funcţie a acestor
întâlniri era evanghelistică. Predicile din timpul săptămânii erau destinate în
primul rând membrilor, dar după-amiaza şi în week-end-uri numărul
participanţilor creştea cu cei necredincioşi, biserica îndeplinindu-şi astfel funcţia
evanghelistică. Nu exista nici o activitate în Biserica Adventistă de început care să

2
Arthur White, Ellen G. White, vol. 6, The Later Elmshaven Years, 1905-1915. (Washinghton: Review and
Herald, 1982), 126.
3
Arthur White, Ellen g. White, vol. 3, The Lonely y Years, 1876-1891 (Washington: Review and Herald,
1984), 132.

3
nu aibă legătură cu funcţia ei misionară. Misiunea era forţa călăuzitoare a
bisericii, iar biserica era organizată astfel încât să îndeplinească această misiune.
Biserica s-a dezvoltat pe baza mişcării laice, având un cler itinerant, nu
pentru că adventiştii erau în număr puţin, ci pentru că ei aleseseră în mod
deliberat aceasta. Biserica Adventistă era în mod deliberat organizată pentru a
funcţiona la fel ca biserica din Noul Testament – pentru îndeplinirea misiunii date
de Hristos, aceea de a face ucenici în toată lumea. Vom analiza acum modul cum
s-a dezvoltat clerul itinerant în decursul dezvoltării organizaţionale a bisericii.

STRUCTURA ORGANIZAŢIONALĂ CONCEPUTĂ PENTRU

REALIZAREA SCOPULUI MISIONAR

În primii nouăsprezece ani, grupul mic de oameni care a îmbrăţişat

adventismul de ziua a şaptea a refuzat să se organizeze într-o biserică sau
denominaţiune, considerând că orice organizaţie este Babilon. Cu toate acestea,
pe la 1863, datorită mai ales influenţei Ellenei White, biserica a fost organizată în
Conferinţa Generală.
Însă chiar înainte de existenţa organizaţiei, în biserica nou-născută clericii
aveau responsabilităţi astfel încât pastorii să nu fie principalii purtători de grijă ai
bisericii, ci să fie deplin implicaţi în activitatea ei misionară. J.N. Loughborough,
istoric contemporan cu adventismul din secolul al nouăsprezecelea, descrie cum
se desfăşura lucrarea clerului în zilele dinaintea organizării bisericii:
În vara lui 1854, adventiştii de ziua a şaptea au început mai întâi să
ţină întâlnirile în corturi mari. Rareori puteau fi văzute în acele zile corturi
folosite pentru asemenea scop; aşa că mulţimi de oameni veneau la
întâlnirile din corturi.
Acest interes crescut pentru solie cerea lucrători care puteau să
dedice tot timpul lor pentru lucrarea evangheliei. Ei nu puteau face

4
 aceasta fără anumite mijloace de susţinere, pe lângă cele rezultate din
lucrarea mâinilor lor.4
Loughborough declară că necesitatea existenţei unui cleric numeros se
afla în interesul crescut al necredincioşilor pentru adventism şi nu în grija pentru
cei deja credincioşi. Această preocupare misionară reprezenta o parte vitală a
adventismului timpuriu şi raţiunea existenţei clerului.
Ca rezultat al efortului pentru realizarea unei organizaţii, la sfârşitul anului
1860 a fost realizat un document pentru a sta la baza organizării Conferinţei
Generale. În acest document erau stabilite două clase de lucrători ai bisericii.
Erau amintiţi întâi aceia chemaţi în mod special de Dumnezeu, apostolii şi
evangheliştii. Apoi erau funcţiile laice, numite de biserică: prezbiterii, episcopii,
pastorii şi diaconii.5
Conform acestui document, acei primi pionieri adventişti au plasat pastorul
alături de prezbiteri şi diaconi, pentru face parte din conducerea laică a bisericii,
limitând astfel clerul la rolurile de apostol şi evanghelist. Tocmai aceasta este
structura de bază pe care am descoperit-o şi în biserica creştină timpurie a
primului secol. De fapt, documentul oferea un spaţiu larg analizei bazelor
organizării bisericii din Noul Testament şi a ajuns la concluzia că, pornind de la
modelul Noului Testament, organizaţia bisericii ar trebui să fie de natură
misionară. Rezultă că organizarea Bisericii Creştine Adventiste ca o mişcare laică,
fără pastori stabili, nu a fost un accident sau un aranjament temporar datorat
dimensiunii bisericii, ci o încercare teologică deliberată de reîntoarcere la
eclesiologia de natură misionară a Noului Testament. Observaţi mai ales cum
este definită funcţia prezbiterului:
Prezbiteri. Funcţia este redată şi cu ajutorul cuvintelor episcop,
pastor şi cârmuitor. Pentru a arăta că aceştia sunt termeni interşanjabili,

4
J. N. Loughborough, The Church: Its Organization, Order and Discipline (Washington: Review and
Herald, 1907), 103.
5
Ibid., 127. Apărut în original în Review and Herald of Oct. 15, 1861, dar citat în întregime de
Loughborough în lucrarea sa. Loughborough a susţinut de asemenea că acesta este documentul de lucru
care a stat la baza organizării Conferinţei Generale.

5
 să citim mai întâi Titus 1:5-7: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială
ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum
ţi-am poruncit… Căci episcopul… trebuie să fie fără prihană” etc. Cuvântul
prezbiteri din versetul 5, vine din presbuteros şi semnifică, în primul rând,
conform lui Robinson, „o persoană în vârstă, un senior; ca slujbaş al
bisericii se referă la persoanele în vârstă din bisericile creştine, prezbiterii,
cărora le era încredinţată călăuzirea şi guvernarea bisericilor individuale;
întocmai ca şi episcopii – după cum vedem.” Cuvântul folosit pentru
episcop din versetul 7 vine din cuvântul episcopos, şi este definit de către
acelaşi autor după cum urmează: „În Noul Testament se referă la slujbele
din primele biserici de cârmuitor, superintendent. La origine aceasta era
denumirea grecească a unei slujbe echivalente cu cea de presbuteros,
care mai târziu a devenit un termen iudaic.” Aceşti prezbiteri şi episcopi
erau acelaşi lucru, ceea ce reiese şi din Fapte 20:17, 28. Cuvântul folosit
în versetul 17 pentru prezbiteri este presbuteros, iar cuvântul pentru
episcopi din versetul 28 este episcopos. Termenul pastor este folosit
pentru poimen şi semnifică în mod literal păzitor de turmă, păstor, dar şi
pastor, învăţător, călăuzitor spiritual într-o anume biserică. Definiţia
acestui termen arată că el redă aceeaşi funcţie cu cea de presbuteros
(prezbiter) şi episcopos (episcop), o funcţie locală dintr-o anume
biserică.”6
Pregătirea biblică a acestor pionieri era surprinzătoare. Ideea că funcţia de
pastor este laică, la fel ca şi cea de prezbiter, era evident rezultatul unei pregătiri
de bună calitate. Este mai mult decât evident, pe baza acestui document, că
atunci pastorul se asemăna cu prezbiterul de azi, nefăcând parte din clerici. Prin
urmare, rolul clericilor (evanghelişti şi apostoli) era administrativ şi evanghelistic.
Interesant, ei nu–i numeau pe clerici „apostoli”, dar foloseau un termen mai

6
Ibid., 129.

6
modern, „preşedinte”. Aceasta era o încercare intenţionată de a urma modelul
apostolic – „apostoli” fiind aceia din conducerea bisericii.
Un alt termen biblic pentru clerici folosit de primii adventişti era
„evanghelişti”. Aceştia erau clerici itineranţi care îşi petreceau cea mai mare
parte din timp ridicând biserici noi. Iată definiţia unui evanghelist, potrivit acestui
document:
Un predicator al evangheliei, care nu este stabil în vreun loc, ci
călătorşte ca un misionar, predicând evanghelia şi înfiinţând biserici.7

Potrivit acestui document, aceia care slujeau în poziţii clericale puteau sluji
şi în poziţii laice, ca prezbiteri sau diaconi.
Din cele spuse până aici, se înţelege că slujbaşii bisericii care sunt
numiţi doar de biserică sunt de două feluri, anume prezbiteri şi diaconi.
Atunci, de ce atât de multă confuzie asupra acestui subiect? Ea vine de la
faptul că numele diferite de prezbiter, episcop şi pastor se aplică aceleiaşi
funcţii şi din omiterea principiului că o persoană aflată în oricare din
funcţiile înalte este calificată şi pentru a sluji în oricare din cele inferioare;
şi că specificul datoriilor ce revin acestei funcţii provine din titlul care se
aplică acesteia. Astfel Petru, deşi apostol, se numeşte pe sine prezbiter (1
Pet. 5:1); iar Pavel, ducând ajutoare fraţilor din Ierusalim (Fapte 11:30),
putea fi numit la fel de bine diacon… Tot la fel, şi evangheliştii sunt numiţi
prezbiteri. Pavel spune lui Timotei, „Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie
învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu
propovăduirea şi cu învăţătura.” 1 Tim 5:17. Sunt redate aici în cuvânt şi
doctrină anumite responsabilităţi specifice celor chemaţi să fie prezbiteri,
dar aceste responsabilităţi arată că principala lor lucrare era aceea de a fi
evanghelişti; deci uneori evangheliştii sunt numiţi prezbiteri; însă doar
atunci când, desigur, acţionează în acest rol.8

7
Ibid., 12.
8
Ibid., 130.

7
 Rezultă că Biserica Adventistă timpurie a fost organizată în mod deliberat
fără pastori stabili într-un loc. S-a procedat astfel în încercarea de a crea o
organizaţie biblică similară celei din Noul Testament. Toţi clericii erau predicatori
itineranţi a căror lucrare era aceea de a ridica biserici noi sau de a administra
afacerile bisericii. Biserica locală îşi purta de grijă singură. Ea putea primi
ocazional vizita unei persoane clericale, dar nimeni nu era desemnat să fie într-o
biserică locală principalul ei purtător de grijă. Bisericile înfiinţate deveneau
imediat indigene, fără să aibă un lider din afară numit peste biserică. Ca rezultat,
se aştepta ca prezbiterii locali să prezideze peste bisericile locale aşa cum fac
astăzi pastorii clericali.
Aceasta era structura organizaţională de bază care opera în Biserica
Adventistă din secolul al nouăsprezecelea şi chiar în prima parte a secolului al
douăzecilea. Ea a dus Biserica Adventistă din America de Nord şi din întreaga
lume la o creştere explozivă. Toate resursele bisericii erau îndreptate mai mult
pentru expansiunea bisericii decât pentru îngrijirea membrilor deja existenţi.
Adventismul era în primul rând o mişcare de plantare de biserici.
Loughborough descrie întâlnirile anuale ale clericilor de atunci, ca ocazii în
care erau prezentate clericilor nevoile pentru lucrarea din zone noi. Predicatorii
erau îndemnaţi să petreacă timp cu Dumnezeu pentru a afla unde doreşte să
meargă fiecare. Apoi ei se întorceau la întâlnirea generală şi spuneau unde vor
merge să planteze biserici în decursul anului următor. Numai după ce fiecare
persoană era convinsă care era chemarea lui Dumnezeu pentru ea, erau făcute
trimiterile.9
La o întâlnire din Conferinţa Statului California în 1874, a avut loc o
discuţie despre cum ar trebui să fie oferite recomandările şi autorizaţiile pentru
lucrare.
Fratele Butler a vorbit la obiect, prezentând marea nevoie de cât
mai mulţi lucrători în câmp, pentru răspândirea acestor adevăruri vii, dar

9
Ibid., 116, 148.

8
 nepopulare… iar dacă cei care lucrează astfel nu aduc beneficiu cauzei,
Conferinţele nu consideră că au obligaţia de a-i plăti pentru timpul şi
eforturile lor.10
Observaţi, în cuvintele fratelui Butler, accentul pus pe funcţia misionară a
clerului. Clericii erau plătiţi pentru a ridica noi biserici. Dacă nu reuşeau să ridice
biserici, pur şi simplu nu erau plătiţi. Biserica Adventistă timpurie pur şi simplu nu
acceptă să plătească lucrători doar pentru ca ei să îngrijească de credincioşii din
biserici.
În perioada acestor ani de început, a fost introdus planul dăruirii
sistematice, pentru a-i susţine pe clerici. Mai târziu, el s-a transformat în sistemul
zecimilor. Acesta era unic prin faptul că toată zecimea era trimisă conferinţei
locale, iar din această sumă conferinţa locală îi plătea pe clerici. Ei procedau
astfel pentru că bisericile locale nu aveau pastor stabili şi deci banii nu erau
folosiţi pentru a-i plăti pe aceştia. În schimb, zecimea era folosită exclusiv pentru
aceia care administrau şi evanghelizau. 11
Primii adventişti erau aşa de preocupaţi de răspândirea soliei, încât
conferinţele nu îi limitau pe angajaţii lor pentru a lucra doar în conferinţa care îi
susţinea. Până în 1903, conferinţele locale angajau lucrători şi pentru alte state.
La sesiunea din 1903, Conferinţa California a raportat cincizeci şi cinci de
lucrători, dintre care treizeci şi doi autorizaţi şi salarizaţi, şase dintre aceştia
lucrând în ţinuturi străine. Erau menţionaţi şi nouă licenţiaţi, dintre care trei
lucrau în Marea Britanie, dar erau plătiţi de California. Unsprezece aveau
autorizaţie de misionari, dintre care unul lucra în Anglia şi unul în Conferinţa
Georgia, deşi erau plătiţi de Conferinţa California.12
Biserica nu era la început parohială în concepţia ei. Existau lucrători
pretutindeni, pentru că misiunea era principala sarcină a bisericii. Mai mult, nici

10
Procesul verbal al Conferinţei Statului California, a treia sesiune anuală, 1-10 octombrie, 1874, Napa,
Calif., Raportul sesiunii a 7-a, 9 octombrie, ora 8:00.
11
Astăzi Biserica Adventistă continuă să plătească clericii prin intermediul Conferinţelor, dar acum banii
sunt folosiţi pentru pastori stabili şi nu mai există bani disponibili pentru plantarea de biserici. Dar motivul
iniţial al existenţei zecimii era acela de a susţine mişcarea de plantare de biserici.
12
Procesul verbal din 13 aprilie 1903, 10.

9
nu se luau în considerare cererile pentru clerici, acolo unde era o largă
reprezentare adventistă de ziua a şaptea.13 Aceştia puteau să-şi evanghelizeze
singuri teritoriul. Evanghelizarea era responsabilitatea bisericii locale şi a
membrilor ei. Zecimea care susţinea clerul nu trebuia să fie folosită pentru a
satisface dorinţele adunării locale, ci pentru a da posibilitatea clerului să ridice
noi biserici.
Motivele biblice pentru a nu avea pastori stabili au fost susţinute în mod
constant de aceşti pionieri. James White, adresându-se adventiştilor într-o
conferinţă din 1859 declara:
Noi nu am pus pastori peste bisericile noastre; toţi pastorii noştri
sunt misionari, la fel cum erau primii lucrători ai lui Isus Hristos, şi prin
urmare în cea mai mare parte din timpul lor sunt privaţi de binecuvântările
căminului. Pentru Numele lui Hristos şi pentru mântuirea semenilor lor, ei
sacrifică părtăşia cu cei dragi de acasă, mergând într-o lume rece, egoistă
şi consumându-şi vieţile în predicarea adevărului biblic nepopular.
Dumnezeu să-i binecuvânteze! Dar ei trebuie să fie susţinuţi, iar
Dumnezeu a lăsat ca aceasta să fie datoria Bisericii, în timp ce ei merg cu
misiunea iubirii.14
Pavel nu a fost ceea ce azi numim un „pastor stabil”, deşi la Corint
„a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre corinteni cuvântul lui
Dumnezeu.” Fapte 16:11. Aceşti primi învăţători creştini rămâneau într-un
oraş, sau într-o localitate, până ce mărturia lor trezea oamenii, formau un
corp de credincioşi, iar apoi îi întemeiau în doctrina lui Hristos. După aceea
îi organizau, astfel încât acei ucenici să poată susţine singuri închinarea
înaintea lui Dumnezeu. Iar apoi misionarii mergeau mai departe, într-un
câmp nou de lucru. Aceste biserici nu erau lăsate pe umerii misionarilor, ci
erau învăţate să susţină singure închinarea faţă de Dumnezeu. Misionarii

13
Ibid., ultima pagină.
14
James White, discurs de conferinţă redat în Review and Herald, vol. 14, nr. 3 (9 iunie 1859), 21.

10
 mai puteau trece pe acolo ocazional, pentru a vizita pe fraţi, pentru a-i
îndemna, a-i întări şi a-i mângâia.15
Evident, pionierii considerau că a nu avea pastori stabili era avantajos şi
biblic. Ei ar fi putut alege să pună pastori peste biserici dar, din motive biblice, nu
au făcut aşa. De fapt, atunci când un tânăr promitea să fie un bun predicator, el
nu era încurajat să predice în biserici. El trebuia să-şi dovedească chemarea
mergând şi ridicând noi biserici. Plantarea de biserici era testul suprem al
chemării la funcţia de cleric. Dacă nu puteai ridica o biserică pe cont propriu, nu
puteai fi plătit ca un cleric:
Niciunde nu putea un predicator să-şi dovedească valoarea mai bine
ca în câmpurile noi. Acolo se puteau vedea roadele propriei lucrări. Iar
dacă el avea succes în ridicarea de biserici, şi în consolidarea lor, aducând
astfel roade bune, el dădea fraţilor cele mai bune dovezi că este trimis de
Dumnezeu.
Unii dintre cei care s-au alăturat Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea au început la un moment dat să predice fraţilor, deşi mulţi erau cu
mult înaintea lor. Iar fraţii noştri greşeau adesea obligându-i pe aceştia să-
şi cheltuiască timpul predicându-le lor. Faceţi ca mai întâi aceşti lucrători
să fie instruiţi de aceia cu experienţă în predicarea soliei, apoi să fie lăsaţi
să plece în câmpuri noi, încrezându-se în Dumnezeu pentru ajutor şi
succes. Iar după ce au ridicat biserici şi le-au pregătit corespunzător,
atunci acele biserici trebuie să îi susţină. Dacă ei nu pot ridica biserici şi
nu-şi pot face prieteni care să-i susţină, atunci cu siguranţă cauza
adevărului nu are nevoie de ei, şi au toate motivele să ajungă la concluzia
că a fost o greşeală tristă când au crezut că Dumnezeu i-a chemat să
prezinte solia îngerului al treilea.16
Un alt motiv pentru a nu avea pastori stabili era timpul scurt în care
trebuia făcută o lucrare aşa de mare. Speranţa pionierilor adventişti în legătură

15
James White, Review and Herald, vol. 19, nr. 20 (15 aprilie 1862), 156.
16
Ibid.

11
cu iminenta venire a Domnului lor a influenţat structura lor organizaţională,
dându-i un mare accent misionar.17
Mai multe dovezi pentru această organizare misionară Nou Testamentară
a bisericii pot fi găsite în anumite scrieri apologetice ale primilor adventişti.
Pentru că acţionau aşa de diferit comparativ cu celelalte denominaţiuni,
adventiştii au trebuit să explice mereu lumii neadventiste acest unic rol al
clerului. Într-un interviu dat unui ziar local din 1886, G. B. Starr, un evanghelist
adventist, explică motivul creşterii rapide a adventiştilor:
„Ei bine, în primul rând – spune el – noi nu avem pastori stabili.
Bisericile noastre sunt învăţate să-şi poarte singure de grijă, în timp ce
aproape toţi pastorii noştri lucrează ca evanghelişti în câmpuri noi.”18

Baptiştii de Ziua a Şaptea, care depăşeau cu mult numărul adventiştilor la

începutul organizării lor, au fost depăşiţi de aceştia, ca urmare a creşterii lor
rapide. Meditând asupra acestei creşteri rapide de la începutul secolului al
douăzecilea, baptiştii de ziua a şaptea au dat următoarea explicaţie:
„Toţi clericii adventişti de ziua a şaptea sunt misionari – nu pastori
localizaţi – şi se ocupă cu predicarea, învăţarea şi organizarea bisericii peste tot
în lume.”19
D. M. Canright, un pastor care a activat la începuturile adventismului, dar
care mai târziu a părăsit biserica şi a scris împotriva ei, a provocat Biserica
Adventistă să răspundă la câteva acuzaţii pe care i le-a adus. Una dintre acestea
susţinea că el fusese un pastor important în Biserica Adventistă, pentru că
păstorea optsprezece biserici. Răspunsul oficial la această aserţiune greşită
descria activitatea unui pastor adventist:

17
Andrew G. Mustard, „James White and SDA Organization” (Andrews University Seminary Doctoral
Dissertation Series, Vol. XII, Berrien Springs, Mich., Andrews University Press, 1987), 142, 143.
18
G. B. Starr, Wabash (Ind.) Plain Dealer, 1 October, 1886, 5.
19
Seventh-day Baptist Sabbath Recorder, December 28, 1908, retipărit în Review and Herald, Jnuary 14,
1909.

12
 În declaraţia din Kalamanzoo Telegraph, am găsit această afirmaţie:
„La momentul când a rupt legătura cu ei, el avea în grijă optsprezece
biserici din Michigan.” Faptele în acest caz sunt următoarele: bisericile
adventiste de ziua a şaptea îşi menţin închinarea lor obişnuită fără ajutorul
unui pastor local, pastorul fiind lăsat liber să lucreze ca evanghelist în
câmpuri noi. Prin urmare, în multe din bisericile noastre sunt perioade
lungi în care ei nu predică şi de aceea comitetele conferinţelor urmăresc
să programeze lucrarea de pe cuprinsul statului astfel încât pastorii să
poată avea din când în când posibilitatea de a vizita bisericile, pentru a le
ajuta şi a le încuraja în viaţa creştină prin câteva întâlniri.20

Astfel, acestea fuseseră condiţiile în care lui Canright îi fuseseră date

optsprezece biserici şi este evident că el nu era un pastor stabil al acestor
biserici, pentru că adventiştii nu aveau pastori stabili.
Clerul adventist lucra la început sub îndrumarea conferinţei şi scopul lui
principal era să ridice biserici şi să pregătească lucrători evanghelişti în cadrul
adunărilor locale.21 Chiar şi cea mai mare biserică din denominaţiune,
Tabernacolul din Battle Creek, cu o capacitate de trei mii de oameni, nu a avut
un pastor local, până la începutul secolului douăzeci.

ELLEN WHITE ŞI ROLUL CLERICILOR

Pentru că Ellen White a jucat un rol aşa de mare în dezvoltarea

adventismului de început şi pentru că sfaturile ei erau privite ca venind chiar de
la Dumnezeu, ea merită o atenţie specială. În secţiunea anterioară a fost
prezentat clar că primii clerici adventişti nu erau pastori stabili, ci în primul rând
lucrători evanghelişti. A susţinut Ellen White acest model? Care era părerea ei

20
George I. Butler, „Assumption of Facts”, Replies to Elder Canright’s Attacks on Seventh-Day Adventists
(Battle Creek: Review and Herald, 1888 and 1895), 24.
21
Victor R. Brown, „An analysis of the Role and Functions Expected of a Seventhday Adventist Pastor as a
Basis for Negotiating an Intentional Ministry” (D. Min. Project Report, Andrews University, Seventh-day
Adventist Theological Seminary, 1977).

13
despre responsabilităţile clerului? Mai întâi, ea credea că rolul clerului este acela
de instructor / pregătitor:
Lăsaţi pastorul să dedice mai mult din timpul său educând şi
predicând. Lăsaţi-l să-i înveţe pe oameni cum să ofere altora cunoştinţa pe
care o au.
Nu este scopul lui Dumnezeu ca pastorii să facă cea mai mare parte
a lucrării de semănare a seminţelor adevărului.
Când lucrează acolo unde există deja unii în credinţă, pastorul nu ar
trebui să caute mai întâi aşa de mult să îi convertească pe necredincioşi, ci
să pregătească pe membrii bisericii pentru a colabora în acest scop.
Dumnezeu nu a lăsat pastorilor Săi lucrarea de a pune ordine în
biserici. Nici n-a fost bine terminată această lucrare, că imediat trebuie
făcută din nou. Membrii bisericii cărora li se acordă o asemenea atenţie şi
pentru care se lucrează astfel, devin slabi în religie. Dacă nouă zecimi din
efortul depus pentru aceia care cunosc adevărul ar fi orientat către cei
care n-au auzit niciodată adevărul, cât de mare ar fi înaintarea!
Uneori pastorii fac prea mult; ei vor să cuprindă toată lucrarea în
braţele lor. Ea îi absoarbe şi îi piperniceşte; dar ei continuă să o controleze
în întregime. Ei par să creadă că doar ei sunt chemaţi să lucreze pentru
cauza lui Dumnezeu, în timp ce membrii bisericii stau în lenevie. Acesta nu
este deloc planul lui Dumnezeu.
Cel mai mare ajutor care poate fi dat membrilor noştri este ca ei să
fie învăţaţi să lucreze pentru Dumnezeu şi să depindă de El şi nu de
pastori.
Atâta timp cât membrii bisericii nu fac nici un efort pentru a da şi
altora ajutorul ce le-a fost dat, rezultatul este o mare slăbiciune
spirituală.22

22
Ellen G. White, Mărturii, 7:20; idem, Gospel Workers, 196; idem, Mărturii, 7:18; idem, Evangelism,
113; idem, Testimonies, 7:19; 18-19.

14
 Punctul de vedere susţinut de Ellen White, responsabilitatea clericilor în
biserici era aceea de a-i pregăti pe membri. În acest fel, Biserica Adventistă a
putut fi organizată în secolul al nouăsprezecelea după paradigma bisericii
primului secol. Amintiţi-vă, toate declaraţiile ei au fost făcute în contextul istoric
al unei Biserici Adventiste fără pastori stabili. De aceea declaraţiile sunt
surprinzătoare. Deci ea credea că chiar şi pastorii adventişti ai secolului al
nouăsprezecelea petreceau prea mult timp „planând” asupra bisericilor.
Ellen White îi vedea pe membrii bisericii ca pe nişte oameni care trebuie să
fie angajaţi activ în lucrarea misionară, într-un fel sau altul. Acest lucru era
necesar pentru ca ei să aibă forţă spirituală şi pentru dezvoltarea creştinismului.
Astfel, cea mai bună hrană pe care pastorii o puteau da bisericilor era să-i pună
pe membri la lucru şi nu să îndeplinească lucrarea în locul lor. Raţionamentul dat
de Ellen White pentru a nu avea pastori stabili în biserici privea nu doar
misiunea, ci şi hrănirea membrilor. Vorbind despre biserica primară, Ellen White a
declarat:
Uitând că puterea de a rezista răului este cel mai bine obţinută
printr-o lucrare agresivă, ei au început să creadă că nu au nimic mai
important de făcut decât să apere biserica din Ierusalim de atacurile
inamicilor. În loc să-i educe pe noii convertiţi să ducă evanghelia la aceia
care nu auziseră de ea, ei se aflau în pericolul de a urma o cale prin care
toţi să ajungă să fie mulţumiţi cu ceea ce se realizase. Pentru a-i răspândi
pe reprezentanţii Săi în afară, unde puteau lucra pentru alţii, Dumnezeu a
îngăduit ca persecuţia să vină peste ei. Ieşind din Ierusalim, credincioşii
„mergeau pretutindeni vestind Cuvântul”.
Aceia care vor să fie biruitori trebuie să renunţe la ei înşişi; şi
singurul mod în care se va realiza această mare lucrare, este acela de a fi
profund interesaţi de mântuirea altora.23

23
Ellen G. White, Faptele Apostolilor, 105; idem, Fundamentele educaţiei creştine, (Nashville, Tenn.:
Southern Publishing Association, 1923), 207.

15
 Ellen White considera că o biserică este sănătoasă dacă toţi membrii sunt
activ implicaţi în lucrare. Această concepţie prezenta un puternic accent misionar,
iar în viziunea ei aceasta era condiţia unui creştinism sănătos. Ea era foarte
categorică când susţinea că numai acest model al lucrării laice poate face ca
membrii bisericii să fie puternici în credinţă.

Ellen White credea cu pasiune că în primul rând clericii trebuia să fie

instructori şi pregătitori, nu pastori şi ea chiar a declarat că cei care doar
păstoresc şi nu îi învaţă pe membri cum să lucreze, ar trebui să fie concediaţi.24
Amintim din nou, acestea nu au fost scris în contextul de azi, când pastorii sunt
stabili, ci în contextul unui cler itinerant.
Marea îngrijorare pe care o avea Ellen White în legătură cu pastorii stabili
pare să fi avut două motive: misiunea bisericii şi calitatea credinţei creştinilor.
Evident, concepţia ei era că orice biserică dependentă de un pastor era imatură
şi nedisciplinată, iar pastorul care ridicase acea biserică nu făcuse o lucrare bună,
pentru că nu reuşise să întemeieze acea biserică aşa încât ea să existe prin sine
însăşi.
Inima mea este plină de tristeţe când mă uit peste câmp şi văd
locuri aride. Ce înseamnă aceasta? Cine sunt cei care stau ca reprezentanţi
ai lui Isus Hristos? Cine sunt cei care simt povara pentru sufletele care nu
au cum să primească adevărul până nu le este dus? Pastorii noştri
planează asupra bisericilor, ca şi cum îngerul milei nu ar face eforturi
pentru a salva sufletele.
Dumnezeu face pe aceşti pastori responsabili pentru sufletele
acelora care se află în întuneric. El nu te cheamă să mergi în câmpuri care
nu au nevoie de medic. Faceţi ca membrii bisericilor voastre să înţeleagă
că ei nu trebuie să aştepte ca pastorul să-i servească şi să îi hrănească în
mod continuu. Ei au adevărul; ei ştiu ce este adevărul. Ei ar trebui să se

24
Ellen G. White, Lucrătorii evangheliei, 197-198.

16
 înrădăcineze în ei înşişi. Ei trebuie să se plece tot mai mult, pentru a
ajunge mai sus şi tot mai sus. Ei trebuie să fie înrădăcinaţi şi întăriţi în
credinţă.25
Trebuie să plantăm biserici. Nu trebuie să facem centre mai mari,
cum este Battle Creek; însă vor fi înfiinţate unele biserici importante şi
case de întâlnire în oraşe mari, potrivite pentru credincioşii din fiecare
localitate. Nu ar trebui să existe cerinţa de a avea pastori stabili peste
bisericile noastre, ci lumina dătătoare de putere a adevărului să
impresioneze pe fiecare membru pentru a se implica într-o lucrare
misionară eficientă în localitatea sa. Ca instrument al lui Dumnezeu,
biserica trebuie educată şi instruită pentru a realiza o lucrare eficientă.
Membrii ei trebuie să fie devotaţi lui Dumnezeu, lucrători creştini. Toată
biserica trebuie să fie de aceeaşi parte.26
Ellen White a acceptat că membrii trebuie să primească o anumită
îngrijire. Dar concepţia ei era că această lucrare nu trebuie să o facă laici plătiţi.
Prezbiterii laici slujeau ca pastori ai bisericilor locale, pentru că păstorirea era
privită ca o responsabilitate laică şi era necesară pentru sănătatea bisericii.
Tabernacolul din Battle Creek, cea mai mare biserică a denominaţiunii, nu
a avut un pastor stabil în decursul secolului al nouăsprezecelea. James White, în
timp ce era preşedinte al Conferinţei Generale şi conducător al lucrării de
publicaţii, slujea în acelaşi timp şi ca pastor în Tabernacolul din Battle Creek.27 La
sfârşitul anului 1906, Ellen White îl sfătuia pe A. G. Daniells, pe atunci preşedinte
al Conferinţei Generale, să îşi asume responsabilitatea păstorii Tabernacolului din
Battle Creek.28

25
Ellen G. White, „An Appeal to Our Minister”, General Conference Bulletin, Vol. IV, Battle Creek,
Aprilie 16, 1901, Extra No. 12.
26
Ellen G. White, Important Testimony, 5.
27
Arthur White, Ellen G. White, vol. 3, The Lonely Years, 1876-1891 (Washington: Review and Herald,
1984), 132.
28
Ibid, The Later Elmshaven Years, vol. 6, 1905-1915, 126. Notă: aceasta s-a datorat crizei aduse de Kellog
la sfârşitul primei decade a secolului douăzeci, când John Harvey Kellog a încercat să rupă Sanatoriul din
Battle Creek şi Tabernacolul de controlul denominaţional.

17
 Se pare că prezbiterii laici şi diaconii erau cei care aveau autoritatea
principală în bisericile locale ale acelor ani de început.29 Ellen White sfătuia chiar
ca predicatorii itineranţi să nu fie trimişi în aceeaşi biserică mai mulţi ani, 30 de
teama că s-ar putea crea o dependenţă de pastori şi ar fi astfel împiedicată
dezvoltarea vieţilor lor spirituale.31 La Battle Creek, prim prezbiterul George
Amadon, o persoană laică, alegea vorbitorii din Sabat dimineaţa dintre mulţii
pastori care locuiau în Battle Creek. Erau diferiţi clerici care predicau, în funcţie
de cine se afla în oraş în acea zi.

PIERDEREA ROLULUI CLERICILOR PLANTATORI DE BISERICI

Pe măsură ce biserica se apropia de secolul douăzeci, la orizont se arăta o

schimbare în responsabilităţile pastorului. Aceia care înţelegeau clar rolul biblic
unic al clericilor adventişti, avertizau împotriva consecinţelor rele care ar apare
dacă denominaţiunea ar copia modelul tradiţional protestant al pastorilor. Unul
dintre aceştia era A. G. Daniells, preşedinte al Conferinţei Generale în primii
douăzeci de ani ai secolului douăzeci. Bineînţeles că erau unii în zilele acelea care
pledau pentru a avea pastori stabili. Răspunzând acestora, Daniells a făcut
următoarea declaraţie profetică:
Noi nu am pus pastorii noştri să fie stabili peste biserici, în nici un
loc. În unele dintre bisericile mai mari am ales pastori, dar ca regulă noi i-
am lăsat liberi pentru lucrarea din câmp, pentru lucrarea evanghelistică,
iar fraţii şi surorile noastre sunt oricând gata să susţină serviciile bisericii şi
să ducă mai departe activitatea bisericii, fără ajutorul unor pastori stabili.
Şi sper ca aceasta să nu înceteze niciodată să fie ordinea lucrurilor în
această denominaţiune; pentru că dacă încetăm lucrarea noastră de
înaintare şi începem să ne fixăm în bisericile noastre, rămânând acolo,

29
Arthur White, Ellen G. White, vol. 2, The Progressive Years 1862-1876, 266.
30
Aşa cum s-a spus mai devreme, în fiecare an un cleric adventist primea un grup de biserici pe care să le
viziteze în câteva întâlniri. Aceasta nu însemna pastoraţie stabilă.
31
Ellen G. White, Lucrătorii Evangheliei, 402.

18
 gândind în locul lor, rugându-ne în locul lor şi făcând lucrarea pe care ele
trebuie să o facă, atunci bisericile noastre vor începe să slăbească, să îşi
piardă din viaţa şi din spiritul lor, şi să devină paralizate şi fosilizate, iar
lucrarea va intra în declin.32
Astfel, până la sfârşitul anului 1912, adventiştii operau încă după modelul
bisericii Noului Testament. Cu toate acestea, declaraţiile de apărare ale lui
Daniells sugerează că unele dintre bisericile mari aveau deja pastori stabili, şi
existau tendinţe de a extinde această practică şi la adunările mai mici. La acea
vreme bisericile nu erau însă dependente de pastori; pastorii operau mai degrabă
după modelul instructor / pregătitor. J. O. Corliss, pastor din San Francisco,
relatează cum a fost îndemnat de Ellen White să nu planeze asupra bisericilor:
Nu, domnule; nu, dacă noi facem lucrarea de câştigare a celor
pierduţi. Un om poate plana asupra unei bisericii şi poate predica până ce
ea devine dependentă de predicile lui; dar biserica noastră nu face astfel.
Biserica noastră este la lucru. Noi încercăm să implicăm pe fiecare
membru al bisericii în lucrare. Iar pastorul trebuie să aibă discernământ,
astfel încât atunci când vorbeşte cu diferiţi membri ai bisericii, să îşi dea
seama la ce este potrivit fiecare. Eu cred că noi putem face astfel.33
El descrie mai departe lucrarea pe care o făcea biserica: servicii divine în
prima şi a treia duminică a lunii în casa familiei Seaman, încercând să îi conducă
pe oameni la Hristos; discuţii despre sănătate joia după amiaza, conduse de
medici. Pe lângă aceasta, membrii mergeau la săracii oraşului, învăţându-i să
trăiască sănătos şi vorbind cu ei despre Isus; la alţii mergeau cu hrană şi cu
îmbrăcăminte. Comitete de oameni vizitau pe bolnavi şi pe bătrâni, iar alţii
distribuiau şi vindeau peste 250 de Semnele Timpului în fiecare săptămână. Ei
conduceau şi lucrarea cu chinezii şi japonezii din oraş.34 Care era rolul pastorului
în această situaţie?

32
A. G. Daniells, Ministerial Institute Address, Los Angeles, California, March, 1912.
33
General Conference Bulletin, April 21, 1901, Extra No. 16, 371.
34
Ibid.

19
 Toate aceste comitete dau un raport periodic la întâlnirile
săptămânale. Am puţin de făcut la aceste planuri de lucru şi anume să îi
sfătuiesc pe cei angajaţi referitor la îndeplinirea lor. Acest mod de lucru
pare mai necesar acolo unde aşa de mulţi sunt implicaţi în lucrare, cu
scopul de a menţine armonia şi unitatea scopurilor.35
Care a fost rezultatul faptului că toţi membrii au lucrat cu toată silinţa în
biserică, iar pastorul a lucrat ca instructor / pregătitor, coordonând totodată
lucrarea membrilor? Ascultaţi cum descrie Corliss rezultatele:
Da, am avut şi câte trei botezuri într-o lună. Niciodată nu s-a
întâmplat să nu avem măcar un botez într-o lună, cu oamenii care vin la
adevăr. Ele erau rezultatul lucrării făcute în afară. Pastorul nu are nici un
merit pentru aceasta, şi nici nu i se oferă vreunul. Pasiunea lucrătorilor şi
metodele lor pline de grijă au recomandat celorlalţi adevărul. Nu cu mult
timp în urmă, oamenii au început să se intereseze despre adventiştii de
ziua a şaptea şi credinţa lor, declarând: „Întotdeauna am crezut că ziua a
şaptea este Sabatul”. Nu trebuie să intraţi în dispute cu aceşti oameni. Noi
Îl predicăm pe Hristos, şi să lăsăm la o parte orice altceva, pentru a ne
concentra atenţia asupra Lui. În fiecare discuţie, Hristos să fie subiectul,
iar Sabatul să fie prezentat astfel încât să nu se vorbească prea mult
despre el, pentru ca atunci când oamenii îl primesc pe Hristos, să
primească şi Sabatul împreună cu El. Sabatul este o parte importantă a
acestei solii. Dar a venit timpul când putem predica cu mai multă putere,
dacă nu ne axăm pe diferenţa dintre cele două zile. Oamenii au nevoie ca
Sabatul să vină la ei cu căldura adusă de Însuşi Mântuitorul. 36
Chiar în bisericile cu pastori stabili de la începutul secolului douăzeci, viaţa
era altfel decât astăzi. Pastorii lucrau după modelul biblic de instructor /
pregătitor. Iar bisericile continuau să crească, chiar acolo unde aveau pastori
stabili. Ellen White şi A. G. Daniells erau îngrijoraţi de această nouă tendinţă,

35
Ibid.
36
Ibid.

20
chiar dacă lucrarea obişnuită mergea bine, pentru că tendinţa de a avea pastori
stabili ar fi putut duce în cele din urmă la dependenţa de pastor. De aceea,
atunci când, în prima parte a secolului douăzeci, era confruntată cu dorinţa de a
exista pastori stabili, Ellen White era de obicei împotriva ei. De ce? Pentru că
aceasta ar fi dus la pierderi în lucrarea misionară şi ar fi avut ca rezultat declinul
spiritual al bisericii.
A fost cheltuită prea multă energie spirituală în biserica din Battle
Creek. Aceia care au ascultat adevărul preţios care a fost turnat într-o
măsură aşa de bogată cum a fost aici, în general nu au reuşit să
primească sau să aprecieze lumina care le-a fost dată. Ei nu au reuşit să
comunice mai departe ce au primit… Investiţia mare care s-a făcut în
aceste instituţii, care aşa de des a fost reţinută, ar fi putut aduce câştiguri
mult mai mari, dacă ar fi fost cheltuită pentru susţinerea lucrătorilor din
anumite părţi neglijate ale viei lui Dumnezeu, unde nu există păzitori ai
Sabatului… Evanghelia trebuie să meargă la fiecare neam, limbă şi popor,
iar lucrătorii nu trebuie să-şi dedice întreaga lor lucrare bisericilor care
cunosc adevărul. Atât lucrătorii cât şi lumea au mult de pierdut dacă se
urmează această metodă de lucru.37
Ellen White, asemenea lui A. G. Daniells, continuă cu o strigare de
trâmbiţă pentru Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, pentru a-şi menţine
structura organizaţională şi a nu se întoarce la paradigma Evului Mediu, a
dependenţei pastorale:
Nu ar trebui să existe o cerere pentru a avea pastori stabili peste
bisericile noastre, ci lăsaţi puterea dătătoare de viaţă a adevărului să
impresioneze pe membrii individuali, conducându-i să acţioneze cu interes
pentru a face o lucrare misionară eficientă în fiecare localitate. Ca mână a
lui Dumnezeu, biserica trebuie să fie educată şi pregătită pentru a face o

37
Ellen G. White, „Mergeţi în toată lumea”, Advent Review and Sabbath Herald, (June, 11, 1895).

21
 lucrare eficientă. Membrii ei trebuie să fie lucrători creştini dedicaţi
Domnului.38
Evident, la începutul secolului douăzeci, unii au cerut ca Biserica
Adventistă să treacă la modelul cu „pastori stabili” peste biserici. Atât Ellen
White, cât şi A. G. Daniells, au rezistat cu tărie acestei cereri. Preocuparea lor,
aşa cum se poate remarca în declaraţia de mai jos, era atât pentru hrănire, cât şi
pentru misiune:
Nu depindeţi de pastori pentru a face ei lucrarea din biserica
voastră şi din împrejurimi. Pastorii trebuie să caute oaia pierdută, iar voi
trebuie să-i ajutaţi; şi în timp ce pastorii sunt chemaţi să lucreze în alte
părţi ale viei, oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă lumină în ei înşişi,
vorbind unii altora cu psalmi, imnuri şi cântece spirituale, cântând din
inimă cu bucurie şi înălţând melodii Domnului. În timp ce trebuie să arătaţi
un respect înalt pastorilor pentru lucrarea pe care o fac, nu trebuie să vă
încredeţi în ei ca în salvatori ai voştri, ci zidiţi-vă pe voi înşivă în cea mai
sfântă credinţă. Atunci când vă adunaţi în casa Domnului, spuneţi-vă
experienţele, şi vă veţi întări unii pe alţii. Vorbind la întâlnirile voastre, veţi
dobândi o educaţie care vă va pregăti pentru a lucra pentru alţii.
Mulţi par să creadă că declinul din biserică, creşterea dorinţei
pentru plăceri, se datorează lipsei intervenţiei unui pastor. Cu adevărat,
biserica trebuie să aibă călăuze credincioase şi pastori. Ar trebui să existe
lucrători pasionaţi pentru tinerii care nu s-au dat pe ei înşişi lui Hristos şi
pentru alţii care, deşi au numele scrise în registrele bisericii, sunt fără
religie şi lipsiţi de Hristos. Pastorii îşi pot face lucrarea bine şi cu credinţă,
dar aceasta va conta foarte puţin dacă părinţii îşi neglijează lucrarea lor.
Când oamenii învaţă să fie slujitori ai lui Isus Hristos, ei înţeleg că în
fiecare biserică trebuie puşi slujbaşi care să supravegheze lucrurile.
Pastorii şi învăţătorii trebuie să îşi facă cu inteligenţă partea lor,

38
Ellen G. White, „The Work in Greater New York”, Atlantic Union Gleaner, (January 8, 1902).

22
 instruindu-i pe membrii bisericii cum să se implice în rândurile lucrării
misionare medicale. Atunci când cei ce se declară urmaşi ai lui Hristos Îl
au pe Mântuitorul înăuntrul lor, ei vor fi găsiţi făcând ceea ce Hristos
făcea. Nu va exista nici o ocazie în care ei să ruginească prin lipsă de
activitate.
Pastorii bisericilor sunt neglijenţi în lucrarea de educare cu
credincioşie a membrilor bisericii.
Mi-a fost arătat adesea că ar trebui să existe mai puţine servicii
divine în care sunt implicate doar unele persoane, care activează aproape
ca pastori ai bisericilor locale şi că ar trebui depus un efort mai mare de
către fiecare. Oamenii noştri nu ar trebui lăsaţi să creadă că ei trebuie să
asculte o predică în fiecare Sabat. Mulţi dintre cei care ascultă frecvent
predici, chiar dacă adevărul este predicat în linii clare, nu învaţă decât
puţin. Adesea ar fi mai profitabil dacă întâlnirile din Sabat ar fi în natură,
în clase de studiu biblic.
Trimiterea care a fost dată ucenicilor ne este dată şi nouă. Astăzi,
ca şi atunci, un Mântuitor crucificat şi înviat trebuie prezentat înaintea
acelora care sunt fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume. Domnul
cheamă pastori, învăţători şi evanghelişti. Slujitorii Lui trebuie să proclame
solia mântuirii din uşă în uşă. Veştile trebuie duse, prin Hristos, la fiecare
neam, împărăţie, limbă şi popor. Nu prin discursuri slabe, lipsite de viaţă
trebuie prezentată solia, ci prin discursuri clare, hotărâte, energice. Sute
aşteaptă ca avertizarea să schimbe vieţile lor. Lumea are nevoie să vadă în
creştini dovada puterii creştinismului. Este nevoie de solia milei nu doar în
câteva locuri, ci în întreaga lume.39
Această analiză a contribuţiei aduse de Ellen White la teologia practică a
adventismului dovedeşte existenţa unei puternice baze evanghelistice şi teologice

39
Ellen G. White, „The Work in Greater Work”, Atlantic Union Gleaner, (Janurary 8, 1902); idem, „The
Necessity of Connection with Christ”, Advent Review and Sabbath Herald, (May 7, 18889); idem; „Our
Duty as Parents”, Advent Review and Sabbath Herald, (March 7, 1907); idem, Manuscript Releases, vol. I,
238; idem, The Kress Collection, 154; idem, Loma Linda Messages, 179-180; idem, Gospel Workers, 29.

23
a existenţei pastorilor itineranţi. Din moment ce aceasta era norma bisericii în
secolul al nouăsprezecelea, cele mai multe dintre aceste declaraţii au fost scrise
la începutul secolului douăzeci, când mulţi strigau pentru pastori stabili peste
biserici. Ellen White şi Daniells au trudit din greu pentru a preveni alunecarea.
Însă atunci când pana ei s-a oprit, odată cu moartea ei în 1915, iar Daniells a
ieşit din preşedinţie în 1920, nimic nu a mai putut opri curentul. Biserica
Adventistă din America de Nord a abandonat atunci modelul misionar al bisericii
şi a început să se îndrepte spre modelul tradiţional al bisericii, pe care adventiştii
îl abandonaseră cu hotărâre în organizarea lor de la mijlocul secolului al
nouăsprezecelea.
Una dintre declaraţiile finale făcute de Ellen White, probabil cea mai
puternică, scrisă în 1901, dovedeşte fermitatea ei privind problema pastorilor
stabili:
Bisericile sunt pe moarte şi ele cer pastori ca să le predice.
Ele ar trebui învăţate să aducă cu credincioşie zecimea lui
Dumnezeu, pentru ca El să le poată întări şi binecuvânta. Ele ar trebui
puse la lucru, pentru ca suflarea lui Dumnezeu să vină peste ele. Ele ar
trebui învăţate că dacă nu pot sta singure, fără pastor, înseamnă că au
nevoie de o nouă convertire, de un nou botez. Ele trebuie să se nască din
nou.40
Evident, Ellen White credea în biserica indigenă. Biserica nu ar trebui să
depindă de un pastor din afară pentru susţinerea vieţii ei spirituale. Dacă aceasta
este situaţia, înseamnă că biserica nu este convertită, iar cei care au ridicat-o nu
i-au pregătit bine pe oameni. Pentru a fi bine pregătiţi, ei trebuie să ştie să fie
independenţi. Aceasta este o declaraţie fermă şi ar trebui să motiveze puternic
Biserica Adventistă de azi să se reîntoarcă la rădăcinile sale şi să devină din nou
o biserică care să se întreţină singură.

40
Ellen G. White, Evanghelizare, 381.

24
 Nu a existat un moment anume în care s-a făcut trecerea de la modelul
misionar al Bisericii Adventiste timpurii la modelul tradiţional al adventismului
modern. Dimpotrivă, se pare că a existat o îndepărtare treptată, pe parcursul
câtorva decenii. Încet, începând cu 1920, pastorilor adventişti le-a fost
încredinţată îngrijirea districtelor de biserici, iar în acelaşi timp se aştepta să
îndeplinească şi o funcţie evanghelistică. Acest plan de repartizare a districtelor
intrase pe deplin în funcţie în jurul anului 1950. În anii 1960 şi 1970 s-a
continuat repartizarea de pastori în biserici, până când cele mai multe biserici,
indiferent de mărime, aveau propriul lor pastor. Numai bisericile mici împărţeau
pastorul între ele. Odată cu dificultăţile financiare de la sfârşitul anilor 1980 şi
începutul anilor 1990, conferinţele au dat un pas înapoi de la repartizarea
continuă de pastori şi au început în schimb să mărească districtele. Unele
conferinţe au acum districte formate din cinci sau şase biserici. Cu toate acestea,
chiar şi în acestea rolul pastorului continuă să fie acela de principal purtător de
grijă.
Unii s-ar putea mira cum Biserica Adventistă, având o puternică inspiraţie
prin Ellen White, a putut abandona modelul asistenţei reciproce, pentru modelul
tradiţional al asistenţei oferite de clerici. Tragedia adventismului este că nu a
urmat cu consecvenţă sfatul dat de Ellen White, chiar şi atunci când ea era în
viaţă. Un prim exemplu este cel din 1888 cu privire la îndreptăţirea prin credinţă.
Conducerea din acel timp a avut dificultăţi cu renunţarea la legalismul ei în
favoarea purităţii evangheliei, aşa cum susţinea Ellen White, deşi credea în
inspiraţia ei.41 Puterea inimii fireşti este mare.
În ultimii ani de viaţă ai Ellenei White, aşa cum s-a prezentat la începutul
acestui capitol, au existat cereri continue pentru pastori stabili. Ellen White s-a
opus, dar atunci când vocea ei a încetat, a apărut încetul cu încetul schimbarea.

41
În 1888, doi predicatori adventişti, Jones şi Waggoner, au adus mesajul îndreptăţirii prin credinţa numai
în Hristos la sesiunea Conferinţei Generale. Ellen White a susţinut poziţia lor, dar fraţii din conducere,
inclusiv preşedintele Conferinţei Generale, s-au opus cu tărie schimbării. Numai insistenţa mare a Ellenei
White din timpul sesiunii şi după a determinat biserica să-şi clarifice pe deplin poziţia în favoarea doctrinei
mântuirii numai prin Hristos şi nu prin faptele îndreptăţirii omeneşti.

25
Trebuie să reamintim că încă din primii douăzeci de ani ai secolului douăzeci au
fost puşi pastori peste biserici, în ciuda protestului Ellenei White. 42 Aceşti pastori
nu erau cei care ofereau asistenţa principală – aceasta a venit mai târziu, la fel
ca în biserica primară. Atunci când protestul ei a încetat, nimic nu a mai putut
opri schimbarea. Nu existau acţiuni oficiale de schimbare a rolului clericilor. 43
În 1925 a apărut un editorial în Review and Herald, care conţinea un
protest voalat împotriva schimbării rolului clerului:
La mese trebuie să se servească, săracii nu trebuie neglijaţi, iar
maşinăria bisericii trebuie ţinută în stare de funcţionare dar nu putem să
credem că o anumită metodă modernă de a predica evanghelia poate fi
superioară celei instituite de Domnul nostru şi folosită de apostolii Lui, sub
călăuzirea Duhului Sfânt. Domnul să ne ferească de o slujire împărţită; şi
de o lucrare greşit orientată. Ambele, sau fiecare, vor coborî standardul
divin al predicării eficiente pline de Duhul Sfânt, mijlocul hotărât de
Dumnezeu prin care se lucrează pentru mântuirea oamenilor. 44
Există un mare pericol ca aceia care au fost daţi la o parte de la
această lucrare sfântă, să fie îndepărtaţi de la marele lor obiectiv, pericolul
că vor părăsi lucrarea cu Cuvântul pentru a sluji la mese.45
Dar nu putem alunga convingerea că ne-am îndepărtat de
simplitatea planului evangheliei. Am petrecut atât de mult timp cu planuri,
încât ne-a mai rămas puţin timp pentru executarea acestor planuri. Şi apoi
cea mai mare teamă a noastră – născută probabil din conştiinţa
neajunsurilor personale – este că trebuie să depindem de planuri şi
rezoluţii pentru realizarea lucrării, şi nu de marea putere a lui Dumezeu. 46

42
Vezi exemplul de la pagina … din acest capitol, despre biserica din San Francisco, prezidată de un
pastor.
43
Analizând relatările despre acea perioadă, cercetătorul nu a putut identifica nici o referire oficială la
schimbarea rolului pastoral.
44
F. W: Wilcox, „Danger of a Diverted Ministry”, Review and Herald, vol. 102, no. 21, (May 21, 1925).
45
Ibid.
46
Ibid.

26
 Ca rezultat al punerii pastorilor peste biserici (servirea la mese), lucrarea
era în pericolul de a fi deviată de la ţinta ei – predicarea evangheliei. Pe măsură
ce aceia care cunoşteau modelul de la început nu mai rămâneau în viaţă,
modelul tradiţional a devenit puternic în adventism. H. M. Richards, decan al
predicatorilor adventişti şi fondator al programului de radio Vocea Profeţiei, şi-a
început lucrarea în prima parte a secolului douăzeci. În 1957, mult după ce
conceptul pastorilor stabili s-a întărit în adventism, Richards preda despre
predicare în Colegiul Misionar şi în Seminarul AZŞ din Washington. În aceste
cursuri, el se referea la timpul când nu existau pastori stabili. El vorbea despre
articolul din 1925 din Review citat mai sus, dar urmăriţi că el chiar a declarat
ceea ce noi doar presupuneam:
Apoi am scris despre un lucru pe care cred că este greu pentru noi
azi să îl înţelegem şi să îl apreciem aşa cum el a fost. El se numea
„tendinţa nefericită de creştere a numărului pastorilor stabili în
denominaţiunea noastră”. Timpul prea multora dintre predicatorii noştri, în
loc să fie ocupat cu ducerea soliei în câmpuri noi, este folosit cu rezolvarea
dificultăţilor şi cu slujirea bărbaţilor şi femeilor care ar trebui să fie stâlpi ai
credinţei şi nu să li se slujească.
Când am fost botezat, iar mai târziu am devenit un tânăr
predicator, priveam bisericile care doreau să aibă pastori stabili ca fiind
decadente. Cei mai mulţi dintre predicatorii noştri erau în linia de front,
ţinând întâlniri, câştigând oameni la Hristos şi ridicând biserici noi. Apoi,
după câteva luni, veneau şi vizitau bisericile pe care le înfiinţaseră. Acesta
era, conform modului nostru de a vedea lucrurile, planul bisericii
apostolice.47
Richards confirmă adevărul din spatele articolului din Review, apărut în
anul 1925. Acesta a fost ultimul protest împotriva modelului tradiţional al
asistenţei pastorale şi al pastorilor stabili. În continuare, Richards oferă unul

47
H. M. Richards, Feed My Sheep (Washington: Review and Herald, 1958), 156.

27
dintre ultimele argumente împotriva pastorilor stabili. El citează dintr-un învăţat
adventist căruia nu reuşise să-i afle numele:
Ne aflăm în prezent într-un timp de mare cercetare. De exemplu,
există o carte senzaţională scrisă de un preot francez care ne-a studiat
îndeaproape şi, trebuie să o spun, destul de cinstit. Scopul lui nu a fost să
ne critice sau să ne atace, ci să afle cum s-ar fi putut ca un catolic francez
să devină adventist de ziua a şaptea… Este semnificativ faptul că
„analizând psihologia sectanţilor”, aşa cum o numea el, a spus (citez din
memorie) că, atunci când adventismul era doar o mişcare – adică atunci
când nu aveau temple şi instituţii – noi, catolicii, ne temeam de ei; dar ei
s-au aşezat şi s-au organizat, ocupându-se mult cu problemele organizaţiei
şi ale banilor. De fapt, autorul spune că adventiştii se aseamănă cu
catolicii mai mult decât toţi protestanţii, pentru că ei vorbesc despre bani
mai mult decât oricare alţii! Este o realitate că atunci când o mişcare
încetează să se mişte şi devine stabilă, nu numai în organizaţie, dar şi în
gândire, nu mai este nevoie să fie supravegheată.48
Aceste cuvinte sumbre cheamă Biserica Adventistă de astăzi să gândească
încă o dată în serios la motivul existenţei sale. Adventismul a urmat tendinţa
generală a îndepărtării de modelul lucrării lăsat de Isus şi de Pavel, în mare
măsură la fel cum a făcut şi biserica primară. Dacă adventismul se menţine pe
această direcţie, el ar putea să se îndrepte în cele din urmă spre aceleaşi lupte
pentru putere ale clerului, pe care biserica le-a suferit începând cu secolul al
patrulea.
În sumar, adventiştii au pus mai întâi pastori peste bisericile mari, în ciuda
protestelor Ellenei White. Apoi, după moartea ei, responsabilităţile acestor pastori
s-au îndreptat încet spre a fi principali purtători de grijă. Apoi şi bisericile mici au
cerut pastori. Schimbarea a fost atât de treptată, încât nimeni nu a protestat.
Curând modelul tradiţional al asistenţei pastorale s-a întărit în adventism.

48
Ibid., 353.

28
 Să urmărim redarea grafică a rezultatelor adoptării modelului tradiţional al
bisericii de către Biserica Adventistă a secolului douăzeci. Observaţi vă rog
graficul 1. El înregistrează creşterea netă a membrilor încredinţaţi unui pastor în
fiecare decadă.49

1990-94
1980-89
1970-79
1960-69
1950-59
1940-49
1930-39
1920-29
1910-19
1900-09
1890-99
1880-89
1870-79
1876-69

0 2 4 6 8 10 12 14

Creşterea numărului de membri raportată la pastor

Atâta timp cât biserica a menţinut modelul în care nu existau pastori

stabili, a existat o creştere semnificativă raportată la fiecare pastor în fiecare
decadă. Nici o altă decadă din secolul douăzeci nu se compară cu primele decade
ale bisericii non-dependente de pastor. Pe măsură ce discuţiile şi argumentele
bisericii s-au îndreptat spre această paradigmă în perioada dintre 1900-1910,
rata creşterii a fost aproape zero. Datorită efortului constant depus de Ellen
White în această perioadă, a existat din nou o creştere între 1910 şi 1919.

49
Graficele de aici redau media pentru fiecare an corespunzător decadei. Cu alte cuvinte, aceasta este
creşterea medie a ratei anuale, pentru fiecare an al decadei. Datele concrete pentru fiecare an pot fi mai
mari sau mai mici. Pentru datele brute folosite în fiecare dintre aceste grafice, cercetaţi vă rugăm
apendicele 1. Am folosit „creşterea netă” pentru că datele despre botezuri din primii ani nu s-au păstrat.

29
Începând cu anul 1920 şi mai departe, biserica s-a îndreptat spre pastoraţia
stabilă, iar rata creşterii a fost de doar o treime până la o pătrime din cea care
era atunci când biserica opera fără pastori stabili. Evident, trecerea la modelul
pastorilor stabili nu a accentuat creşterea Bisericii Adventiste. Este ca şi cum, cu
cât a crescut numărul pastorilor, cu atât mai mică a fost rata creşterii bisericii. Un
alt factor care poate fi remarcat privind acest grafic este că astăzi membrii nu
mai sunt excluşi aşa cum erau în anii de început. Dacă înregistrările de astăzi
arată o creştere a numărului membrilor, este şi mai surprinzător reversul acestui
fapt.50
Graficul 2, redă pe decade numărul de biserici pentru fiecare pastor
hirotonit din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
1990-94
1980-89
1970-79
1960-69
1950-59
1940-49
1930-39
1920-29
1910-19
1900-09
1890-99
1880-89
1870-79
1876-69

0 1 2 3 4 5 6

Numărul de biserici raportat la un pastor

Aceasta nu înseamnă că încă din primele zile pastorii au fost repartizaţi în

biserici. Nu erau. Se remarcă o tendinţă clară, începând cu 1920 şi continuând
până în 1970, de a creşte raportul dintre numărul de pastori şi numărul de

50
C. E. Bradford, „Don’t Miss the Harvest”, Ministry, vol. 59, December 6, 1986. În 1965 numărul
membrilor din America de Nord era de 380 855, iar participarea era de 325 000. În 1985 numărul
membrilor a crescut la 689 507, dar participarea era de numai de 350 000, cu o creştere netă de peste 25
000 în aceşti douăzeci de ani. Participarea estimată astăzi este de aprox. 400 000-450 000, în timp ce
numărul membrilor este de 830 000.

30
biserici, iar apoi tendinţa inversă din ultimele două decade, datorată situaţiei
financiare. Biserica Adventistă nu numai că a avut mai mulţi pastori, dar a
schimbat şi responsabilităţile acestora, ceea ce a afectat creşterea Bisericii
Adventiste din America de Nord. Ar trebui remarcat că această schimbare a
responsabilităţilor pastorilor a avut loc în principal în America şi nu în toate
regiunile lumii unde există biserici. Surprinzător, aceia care nu au adoptat
această schimbare de rol au continuat să crească la rate similare celei din
primele patru decade ale bisericii din America de Nord.

1990-94
1980-89
1970-79
1960-69
1950-59
1940-49
1930-39
1920-29
1910-19
1900-09
1890-99
1880-89
1870-79
1876-69

-10 0 10 20 30 40 50 60

Creşterea medie a bisericilor pe decade

Graficul numărul 3 înfăţişează creşterea numărului de biserici în fiecare an

al acestor decade. Interesant, Biserica Adventistă din America de Nord a înfiinţat
de fapt mai multe biserici pe an în decadele secolului al nouăsprezecelea, când
existau cu 75 000 de membri mai puţin decât astăzi, când sunt peste 80 000 de
membri. Evident, plantarea de biserici a fost o prioritate în secolul al
nouăsprezecelea şi a încetat să fie astfel în secolul douăzeci. Ce este remarcabil
este faptul că atunci când biserica a abandonat modelul lucrării laice şi s-a
îndreptat spre modelul dependenţei de pastor, s-a înregistrat o scădere a

31
numărului de biserici înfiinţate pe decadă. Decadele începând cu 1920 au fost
cele în care fiecare biserică a început să aibă pastorul ei. Rezultatele sunt
evidente. Adventismul a încetat să fie o mişcare de plantare de biserici.

1990-94
1980-89
1970-79
1960-69
1950-59
1940-49
1930-39
1920-29
1910-19
1900-09
1890-99
1880-89
1870-79
1876-69

-20 0 20 40 60 80 100 120 140

Numărul de pastori necesari pentru a ridica o biserică

Graficul 4 este poate cel mai dramatic. El redă numărul pastorilor necesari
pentru a ridica o biserică. Atâta timp cât adventismul a fost o mişcare de plantare
de biserici cu pastori itineranţi a căror principală responsabilitate era să ridice
biserici, nu a fost niciodată nevoie de mai mult de zece pastori pentru a ridica o
biserică pe an. (În cei mai mulţi ani a fost nevoie chiar de mult mai puţin de zece
pastori). Odată făcută trecerea la modelul pastorilor stabili, numărul pastorilor
necesari pentru a ridica o biserică a crescut în mod dramatic, până ce azi a ajuns
să fie nevoie de mai mult de 122 de pastori pentru a ridica o biserică. Dacă
adventiştii de azi plantează biserici cu aceeaşi rată ca în secolul al
nouăsprezecelea, numărul bisericilor plantate în fiecare an ar fi următorul: cu
rata din 1860, 376 biserici pe an; cu rata din 1870, 1 822 biserici pe an; cu rata
din 1880, 629 de biserici pe an; iar cu rata din 1890, 768 de biserici pe an.

32
 Datele sunt cutremurătoare. Creşterea bisericii, redată prin creşterea
numărului membrilor şi al bisericilor plantate, a fost dramatic afectată de
schimbarea rolului pastoral de la plantator de biserici la îngrijitor de biserici.
Acest impact a fost puternic negativ. Rezultatul este că astăzi Biserica nu mai
plantează biserici şi nu mai cunoaşte o creştere semnificativă. Mai mult, biserica
se află într-o stare de sănătate precară, în ciuda faptului că toate adunările sunt
hrănite de pastori.
Astfel, rolul pastorului adventist s-a schimbat în decursul acestui secol de
la evanghelist şi întemeietor de biserici, la îngrijitor principal al bisericii locale.
Problema modernă constă în faptul că multe conferinţe încă se mai aşteaptă ca
pastorul să îndeplinească ambele funcţii, iar nevoile adunării locale forţează
pastorul să neglijeze mandatul evanghelistic. Numai atunci când slujirea va fi
încredinţată din nou membrilor, pastorii pot fi eliberaţi de a fi ei purtători de
grijă. Atâta timp cât pastorii îşi menţin rolul prezent, membrii vor fi îndepărtaţi de
la lucrarea încredinţată lor de către Dumnezeu, iar Biserica Adventistă din
America de Nord va continua să stagneze.
Interesant, în timp ce adventiştii din America de Nord au abandonat în
secolul douăzeci modelul Noului Testament al lucrării clericilor, lumea a treia,
probabil din raţiuni financiare, a continuat după modelul biblic. Aici, un pastor
adventist are douăzeci şi cinci sau mai multe biserici, iar prezbiterul local face
toată pastoraţia. În aceste ţări, chiar şi astăzi clericii adventişti sunt responsabili
cu botezarea noilor convertiţi şi ridicarea de noi biserici. Rezultatul este creşterea
explozivă a adventismului în lumea a treia. Probabil că revenirea la modelul
adventist de început al lucrării ar putea reda natura misionară a organizaţiei în
secolul douăzeci şi unu.

33
 - CAPITOLUL 8 -
ASISTENŢA PASTORALĂ ÎN ADVENTISMUL TIMPURIU

Cum se menţineau primele biserici adventiste, dacă nu aveau pastori

stabili peste ele? Am văzut că erau învăţate să îşi poarte singure de grijă, dar
cum? Acest capitol va analiza modurile în care Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea îşi menţinea o bună stare spirituală în absenţa unor pastori stabili. Am
descoperit deja că prima biserică creştină a căpătat putere spirituală prin
bisericile mici care se întâlneau în case. Tot la fel, primii metodişti se menţineau
prin întâlnirile din grupe, cu un mic ajutor din partea clericilor.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a apărut la mijlocul secolului al
nouăsprezecelea, într-o perioadă în care grupele de studiu metodiste erau
înlocuite de grupele de rugăciune. Înainte de aceasta, toţi metodiştii erau
obligaţi să participe la întâlnirile de studiu săptămânale, care se desfăşurau în
casele oamenilor, unde îşi împărtăşeau unii altora viaţa în Hristos. Acum însă,
întâlnirile de rugăciune aveau loc la biserică şi aveau rolul de a oferi vitalitate
spirituală. Aceste întâlniri de rugăciune aveau de obicei loc după serviciile divine
obişnuite.
Se pare că primii adventişti, mulţi având rădăcini în metodism, au
împrumutat ideea întâlnirilor sociale de la întâlnirile de rugăciune, apărute prin
transformarea întâlnirilor de studiu. Multe dintre primele întâlniri sociale
adventiste erau ţinute după serviciul divin şi ofereau oamenilor posibilitatea de a
exprima ce efect avuse asupra lor serviciul divin. Acest concept a fost folosit şi în
legătură cu întâlnirile evanghelistice. Însă de multe ori întâlnirile sociale erau
ţinute cu alte ocazii, nu după serviciile divine.
Toate aceste servicii divine erau conduse într-o manieră similară cu
întâlnirile de rugăciune din metodism, apărute prin transformarea întâlnirilor de
studiu. În timp ce grupele de rugăciune metodiste intraseră în declin, întâlnirile
sociale deveniseră caracteristica distinctivă a adventismului timpuriu,
răspândindu-se în toată lumea. Există două surse de informaţii în legătură cu
primele întâlniri sociale în adventism: scrierile primilor pionieri adventişti şi
scrierile Ellenei White. Vom analiza aceste două surse pentru a înţelege ce erau
primele întâlniri sociale adventiste, iar apoi vom trage câteva concluzii în legătură
cu funcţiile lor în Biserica Adventistă timpurie şi cu relaţia lor cu asistenţa
membrilor.

PIONIERII ADVENTIŞTI ŞI ÎNTÂLNIRILE SOCIALE

Întâlnirile sociale erau o parte obişnuită a activităţii de început a

adventismului. Dacă citim prima ediţie a revistei bisericii Advent Review and
Sabbath Herald, este evident că întâlnirile sociale erau considerate o parte
obişnuită a vieţii bisericii pentru cei mai mulţi adventişti. De fapt, se pare că
întâlnirile sociale erau mult mai importante pentru primii credincioşi decât
serviciile divine. Predicarea putea fi şi era adesea omisă, dar întâlnirile sociale nu
erau niciodată neglijate.
Este evident că aceste prime întâlniri sociale aveau caracter relaţional.
Foarte rar, sau chiar deloc, se făcea studiu biblic. Credincioşii nu neglijau studiul
biblic personal, dar el era urmat de întâlniri sociale, unde îşi împărtăşeau unii
altora viaţa în Hristos. Întâlnirile sociale aveau forma unor mărturii, în care
credincioşii îşi împărtăşeau unii altora luptele şi biruinţele din viaţa creştină şi
mărturiseau despre viaţa lor cu Hristos. Uriah Smith, care a fost pentru mult timp
editor la Review, definea primele întâlniri sociale ale adventiştilor astfel:
Întâlniri la care erau prezentate mărturii însufleţitoare şi pline de
mulţumiri, de bucurie, cuvinte de laudă, cele mai sincere şi mai vii
îndemnuri şi adesea şi câte o lacrimă – ocazii în care credinţa şi iubirea
erau cu înflăcărare reînnoite.1

Din citatele următoare, reiese cu uşurinţă spiritul pe care-l aveau aceste

prime întâlniri sociale ale adventiştilor:

1
Uriah Smith, Advent Review and Sabbath Herald, (May 23, 1865).

2
 Întâlnirile sociale erau marcate de o mare solemnitate. Păcatele
erau mărturisite cu lacrimi şi exista o predare generală înaintea lui
Dumnezeu, cereri stăruitoare pentru iertare şi dorinţa de pregătire pentru
a-L întâmpina pe Domnul la venirea Sa. Iar umilii ucenici ai Domnului nu-I
căutau faţa în van. Înainte ca acele întâlniri să se termine, sute
mărturiseau cu lacrimi în ochi că L-au căutat şi L-au găsit pe Domnul,
gustând din bucuria iertării păcatelor.
Dacă aveau vreodată ceva de spus la aceste întâlniri, pe lângă
formula care se rostea mereu: „Vreau să fiu creştin, ca să fiu mântuit”, ei
îşi spuneau experienţele trecute, mărturisind bucuria pe care au avut-o
atunci când au crezut pentru prima dată. Ei nu erau preocupaţi decât de
bucuria de a trăi cu Dumnezeu şi de a merge împreună cu El prin credinţă,
iar dacă doreai să vorbeşti altceva cu ei, acesta le era un limbaj străin.
În seara care a urmat Primei zile, a avut loc o întâlnire socială, unde
am frânt şi pâinea. Era un spirit de a lucra pentru biserică, iar unii dintre
cei care fuseseră legaţi de necredinţă au fost eliberaţi şi umpluţi cu pace,
bucurie, speranţă şi credinţă. A fost o întâlnire glorioasă.
Rugăciunea şi întâlnirile sociale pe tema Sabatului trebuiau să fie
însoţite de Duhul. O energie viguroasă, sfântă, care izvora din inima
creştină, îşi urma cursul ei. În fiecare săptămână urmaşul consecvent al
Domnului venea cu bucurie, punctual şi cu credincioşie la postul lui,
făcându-şi cu mulţumire partea, aducând în public, din experienţa zilnică
personală, rugăciunea de mulţumire şi implorare, cuvinte de îndemn,
cântece de laudă, toate pentru zidirea fraţilor săi.2

Aceste declaraţii sunt doar unele dintre multele care descriu ceea ce se
întâmpla în cadrul întâlnirilor sociale adventiste. Evident, ele erau ocazii de

2
James White, Life Incidents, vol. 1 (Battle Creek, Mich.: Steam Press of Seventh-Day Adventist
Publishing Association, 1868), 167. (Aici James White vorbeşte despre întâlnirile sociale din timpul
mişcării milerite); E. J. Waggoner, „Living by Faith”, Sings of Times, 1889, 13; James White, Advent
Review and Sabbath Herald, vol. 4, no. 30 (Rochester, NY.: May 29, 1855), 236; F. W. Morse, Advent
Review and Sabbath Herald, vol. 22, no. 15 (Battle Creek, MI: September 8, 1863), 114.

3
împărtăşire a vieţii în Hristos. Mărturiile se făceau în mod deschis. Păcatele erau
mărturisite şi iertarea era primită. Era o deschidere la aceste întâlniri care cu
greu pare posibilă pentru societatea individualismului de azi. Oamenii îşi
împărtăşeau în mod deschis speranţele şi visurile, precum şi luptele prin care
treceau. Această părtăşie, nu pe tema adevărurilor doctrinare ci pe baza
experienţei creştine, era o parte vitală a adventismului de început.
Întâlnirile sociale difereau între ele, dar elementele comune erau
rugăciunea, mărturia, cuvintele de încurajare a celorlalţi şi cântecele. Mărturiile
erau scurte şi la obiect. Câteodată unii puteau să predice, ca parte a mărturiei
lor. Adesea ei erau admonestaţi să fie scurţi şi la obiect. Astfel, o întâlnire socială
era concisă, putându-se lăuda uneori cu 117 mărturii în 53 de minute.3
Întâlnirea socială era o parte aşa de vitală a adventismului timpuriu, încât
de multe ori ea era singura întâlnire posibilă pentru credincioşi. Neavând pastori
stabili peste biserici, rareori auzeau primii adventişti o predică, poate cu excepţia
întâlnirilor de tabără. Pe de altă parte, ei primeau hrana spirituală citind articolele
săptămânale din Review şi studiind Biblia pentru ei înşişi.
Atunci când însă credincioşii se adunau, existau întotdeauna şi întâlniri
sociale. Uneori aveau şi Şcoala de Sabat, dar ea era urmată mai mult de întâlniri
sociale decât de predici. Prezbiterii locali nu predicau, ei pur şi simplu întâmpinau
pe cei care veneau la întâlnirile sociale. Viaţa religioasă a fost menţinută în
perioada adventismului de început în primul rând prin întâlnirile sociale. Astfel
era creată comuniunea în mijlocul lor.
Iată o descriere amănunţită a câtorva îndatoriri creştine; îndatoriri
care dacă sunt îndeplinite bine, ne fac mai tari în Hristos şi în puterea
măreţiei Sale. Iar una din ele este credincioşia în rugăciune şi în întâlnirile
sociale. Iar mai departe, potrivit hotărârii Sale, pe măsură ce biserica vede
că se apropie ziua Domnului, ei trebuie să se îndemne unii pe alţii cu
gândul acesta.4

3
J. Loughborough, Miracles in My Life, (Retipărită de Leaves of Autumn Books, Phoenix, Ariz.: 1987),
88.
4
G. W. A., Advent Review and Sabbath Herald, vol. 19, no. 3 (Battle Creek, MI: December 17, 1861), 20.

4
 Dragă frate White: imaginaţi-vă singurătatea profundă a unora
dintre fraţii care locuiesc răspândiţi, la distanţe mari de cei cu aceeaşi
credinţă, neavând pe nimeni cu care să poată comunica despre greutăţile
lor, nimeni cu care să-şi poată uni vocea în rugăciune; fără bucuria
întâlnirilor sociale unde să se unească cu aceia ale căror inimi ard la fel, în
rugăciuni şi cântări, unde să vorbească despre bucuriile lor, speranţele lor,
încercările lor, despre Marele lor Preot, despre ceruri şi un pământ nou şi
despre pacea care a venit asupra lor prin ascultarea de poruncile lui
Dumnezeu.5

Este evident că primii adventişti nu erau izolaţionişti în experienţa lor

creştină. Această scrisoare tipărită în Review, într-unul din numerele de început,
dezvăluie marea dorinţă a unui frate care trăia izolat de a avea părtăşie cu ceilalţi
credincioşi, în cadrul întâlnirilor sociale. Era dificil să aibă o viaţă spirituală fără
părtăşia de la întâlnirile sociale.
Primii adventişti aveau convingeri atât de profunde în legătură cu
întâlnirea socială, încât se considera că este o datorie pentru credincios să
participe regulat la întâlnirile sociale.6 De fapt, ei credeau că aceasta este una
dintre primele datorii pe care Scriptura le-o cere. Nu exista nici o îndoială în
legătură cu problema participării. Poate că participarea nu era impusă, dar în
mod sigur se aştepta aceasta de la fiecare credincios. Se considera că oricine
lipsea în mod deliberat de la întâlnirile sociale avea nevoie de ajutor spiritual.
Câteva exemple de vieţi creştine de la începutul Bisericii Adventiste sunt
prezentate în scrisorile trimise către Review de membrii care descriau viaţa
bisericii lor în Sabat. Rezultă că ei se adunau împreună pentru rugăciune şi
pentru întâlniri sociale.7 Ei se întâlneau şi la începutul Sabatului, vinerea după-

5
A. Chapman, Advent Review and Sabbath Herald, vol. 28, no. 6 (Battle Creek, Mich.: July 2, 1861).
6
G. W. A., Advent Review, 20.
7
J. Hoffer, Advent Review and Sabbath Herald, vol. 28, no. 6 (Battle Creek, Mich.: July 2, 1861).

5
amiaza şi apoi dimineaţa în Sabat la întâlnirea socială, la Şcoala de Sabat şi la
grupul de studiu biblic.8
În absenţa unui cler local, adventismul se menţinea prin întâlnirile sociale,
prin Şcoala de Sabat şi prin clasele de studiu biblic. Toate acestea, bineînţeles,
erau activităţi care se desfăşurau în grupul mic. Indivizii se implicau la aceste
întâlniri; nu erau doar spectatori. Întâlnirile sociale, aşa cum am văzut, aveau un
caracter relaţional clar. Aceasta deşi primii adventişti petreceau de asemenea
mult timp cu studiul Bibliei şi cu descoperirea adevărului. Punând un accent
puternic pe aspectul cognitiv, ne-am putea aştepta ca ei să fi neglijat aspectul
relaţional, dar nu au făcut aşa. De fapt, întâlnirile regulate ale bisericii aveau mai
mult de a face cu aspectul relaţional decât cu cel cognitiv. O cunoaştere a
adevărului fără o experienţă susţinută cu Dumnezeu era anatema pentru primii
adventişti; de aceea, întâlnirile sociale erau de o importanţă supremă pentru ei.
Adevărul pe care ei îl descoperiseră trebuia validat de o experienţă profundă cu
Dumnezeu. Nu era doar adevăr de dragul adevărului, ci adevăr care conducea la
o experienţă mai profundă cu Dumnezeu, pe care o mărturiseau în cadrul
întâlnirilor sociale.
Atunci când se organizau biserici noi, liderii păreau preocupaţi mai mult de
experienţa relaţională a credincioşilor decât de puritatea lor doctrinală. Acest
lucru este surprinzător pentru adventiştii moderni, dar este dezvăluit clar în
următoarea declaraţie a unui istoric al bisericii de început, J. N. Loughborough, în
descrierea pe care o face fundamentului pe care erau organizate bisericile
adventiste:
Acolo unde mase de credincioşi erau aduşi la adevăr în locuri noi,
nu recomandam formarea imediată a unei biserici. În asemenea cazuri era
numit un lider (acesta putea cel mai bine fi evanghelistul care ridicase
biserica), care să continue întâlnirile sociale până când oamenii se
cunoşteau bine unii pe alţii, pentru a-şi da seama cu cine puteau avea
părtăşie şi care erau cei potriviţi pentru datoriile importante de slujbaşi ai

8
Brother Holiday, Advent Review and Sabbath Herald, vol. 28, no. 6 (Battle Creek, Mich.: July 2, 1861).

6
 bisericii. În ceea ce priveşte modul de a organiza o biserică, atunci când
venea timpul, era folosită experienţa câtorva lucrători care deja cunoşteau
planul de lucru şi cum poate fi făcut să meargă bine.9

Acesta era planul de organizare din secolul al nouăsprezecelea şi chiar din

secolul douăzeci. În această perioadă întâlnirile sociale erau principalul serviciu
religios al credincioşilor adventişti. Înainte de a organiza o nouă biserică, era
important ca membrii să se cunoască unii pe alţii, iar aceasta se realiza, potrivit
lui Loughborough, prin intermediul întâlnirilor sociale.
Practica de a ţine întâlniri sociale continua chiar după ce biserica era
organizată. Întâlnirile nu aveau doar scopul de a susţine biserica locală în lipsa
unui predicator. Primii adventişti deplângeau faptul că Biserica din Battle Creek
pierdea multe binecuvântări prin faptul că se bazau mai mult pe serviciile divine
cu predicator decât pe întâlnirile sociale:10
Biserica din Battle Creek are nevoie de aceşti predicatori mai puţin
decât oricare altă biserică din stat, pentru faptul că ea are cei mai mulţi
membri activi comparativ cu oricare altă biserică, mulţi dintre ei cu o
experienţă îndelungată şi o judecată solidă. Noi predicam uneori acolo, dar
adesea simţeam că o întâlnire socială ar fi fost mai bună. Şi se întâmpla
adesea ca, atunci când ne întorceam din Sabatul petrecut într-o altă
biserică, să ni se spună că fraţii s-au bucurat de o întâlnire excelentă, cea
mai bună din ultimele Sabate. Deci care este folosul ca noi să predicăm
acestor membri experimentaţi, plini de viaţă?11

Ne putem întreba ce s-ar întâmpla în bisericile de astăzi dacă aceste

întâlniri sociale demodate ar înlocui predicile. În adventismul timpuriu, clericii
erau cei care se ocupau cu formarea de noi credincioşi. Credincioşii de atunci nu

9
Loughborough, The Church, 126.
10
Biserica din Battle Creek, cea mai mare din cadrul denominaţiunii, avea câţiva clerici care locuiau în oraş
şi la care apela regulat pentru predicare, chiar dacă ea nu avea un pastor stabil. (vezi capitolul anterior).
11
Advent Review and Sabbath Herald, vol. 20, no. 8 (July 22, 1862),60.

7
aveau nevoie să li se predice în mod constant. Întâlnirea socială cu mărturiile,
rugăciunile, cântecele şi cuvintele de încurajare reciprocă, era capabilă să susţină
credinţa mult mai bine decât serviciile susţinute de cel mai bun predicator al
denominaţiunii, chiar şi în Battle Creek.
Practica întâlnirilor sociale a dominat nu numai la nivelul bisericilor locale,
dar era o parte vitală la toate adunările adventiştilor, chiar şi în sesiunile
Conferinţei Generale. Analiza programului zilnic al Conferinţei Generale din primii
ani dovedeşte că exista un timp pus deoparte pentru întâlnirile sociale, ca un
lucru obişnuit în agenda devoţională.12 Chiar şi la aceste adunări mari, întâlnirile
sociale erau o necesitate. Credincioşii trebuia să petreacă un timp în afara
problemelor comune şi teologice, pentru a-şi lega vieţile în Hristos. Pentru a face
ca la aceste întâlniri să existe cât mai multe mărturii, adunarea era divizată în
mai multe grupe.13
Această analiză scurtă a perioadei din timpul pionierilor şi a întâlnirilor
sociale arată că întâlnirile sociale erau considerate vitale de către primii
adventişti. Ele erau mijlocul de susţinere a vieţii spirituale a credincioşilor, în
absenţa predicatorilor din bisericile locală. Din dovezile analizate este clar că
primii adventişti erau preocupaţi de părtăşie la fel de mult ca şi de doctrină.
Doctrina specifică era predicată cu ocazia întâlnirilor evanghelistice, iar noii
convertiţi erau repede învăţaţi să organizeze întâlniri sociale, în cadrul cărora ei
să se lege relaţional. Primii adventişti menţineau un echilibru bun între domeniul
relaţional şi cel cognitiv, în timp ce adventiştii moderni par să fi accentuat
cognitivul şi să neglijeze relaţionalul. Poate că este timpul pentru mai puţine
predici şi mai multă părtăşie.

12
General Conference Bulletin, 32nd Session (Lincoln, Nebr., Feb. 21, 1897), 144. Acesta este doar un
exemplu din multele sesiuni ale Conferinţei Generale.
13
Ibid.

8
 ELLEN WHITE ŞI ÎNTÂLNIREA SOCIALĂ

Poate că nimeni nu a scris mai mult despre întâlnirile sociale ca Ellen

White. Ea nu doar că participa la aceste întâlniri, dar oferea multe sfaturi în
legătură cu modul în care ar trebui conduse. Cele aproape trei sute de referinţe
din scrierile ei cu privire la aceste întâlniri ne oferă o imagine fidelă a vieţii din
Biserica Adventistă de început, în ceea ce priveşte întâlnirile sociale.
Ellen White confirmă concepţia celorlalţi pionieri cu privire la întâlnirile
sociale, dar oferă o viziune mai largă decât aceştia. Pentru Ellen White, întâlnirea
socială era în primul rând o ocazie de mărturie, în care erau prezentate
experienţe scurte din vieţile fiecăruia:
Apoi am avut o întâlnire socială. S-au prezentat multe mărturii şi s-
au făcut multe confesiuni, până la lacrimi. A fost o întâlnire foarte
folositoare.14
Întâlnirea de la ora cinci din această dimineaţă a fost cea mai bună
pe care am avut-o. Fraţii stăteau în genunchi unii înaintea altora, în
mărturisire; se frângeau inimi, se vărsau lacrimi, era exprimată iertarea şi
bucuria. Atunci când aceste întâlniri se închideau, ne aşteptam să vedem
mai mult din mântuirea lui Dumnezeu.15

Din aceste experienţe este evident că întâlnirile sociale însemnau mai mult
decât prezentarea de experienţe. În acelaşi timp, ele erau ocazii de mărturisire.
Oamenii se simţeau destul de deschişi să-şi împărtăşească problemele şi să-şi
mărturisească păcatele pe care le făcuseră împotriva altor membri ai bisericii.
Este evident că Duhul Sfânt era cel care dădea cea mai mare motivaţie acestor
mărturisiri şi că în contextul întâlnirilor sociale Duhul Sfânt se putea manifesta
într-o măsură mult mai mare decât în timpul predicării. Astăzi considerăm că este
bine să facem un apel la sfârşitul predicii; în acele zile apelul era întâlnirea

14
Ellen G. White, Manuscript 29 (1887), 267.
15
Ellen G. White, „The Southern California Camp Meeting”, Signs of Times (May 6, 1880).

9
socială, în care toţi cei care doreau aveau posibilitatea să prezinte ceva şi să
răspundă atunci când Duhul Sfânt le impresiona inimile.
Întâlnirea socială avea aşa o importanţă pentru primii adventişti, încât
atunci când Ellen White a călătorit prin Europa între anii 1885 şi 1887 şi a
descoperit că europenii nu cunoşteau întâlnirile sociale, ea a trecut imediat la
introducerea lor, cu scopul de a aduce viaţă spirituală în bisericile de acolo. Ea
credea că întâlnirea socială este cel mai bun loc în care oamenii puteau fi
„pregătiţi şi instruiţi pentru a-L mărturisi pe Hristos.”16
Ellen White considera că întâlnirea socială este vitală pentru viaţa
spirituală a bisericii. Ea nu-şi putea imagina biserica fără aceste întâlniri. Lucrarea
de extindere a bisericii, la care ea întotdeauna a participat, includea conducerea
de întâlniri sociale. Dar întâlnirea socială însemna mai mult decât prezentarea de
mărturisiri. Era un timp în care credincioşii îşi împărtăşeau viaţa în Hristos, cu
bucuriile şi tristeţile ei. Aceasta se făcea pentru încurajarea lor şi pentru
încurajarea celorlalţi:
Am avut o întâlnire socială bună, profitabilă, în care această soră
îndurerată mi-a vorbit despre fiul ei pe care-l înmormântaseră cu câteva
săptămâni în urmă, care murise fără speranţă, de unde tristeţea şi
mâhnirea pe care le simţea.
Vedem de aici că povara întâlnirilor sociale nu o purta un singur
individ, ci toţi. Trebuie să vorbim unii cu alţii.
Se făceau multe mărturii la aceste întâlniri sociale despre pacea,
liniştea şi bucuria pe care oamenii le-au găsit când au primit lumina.
La următoarea întâlnire socială, aproape toţi cei care au adus
mărturii şi-au exprimat mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru
binecuvântările pe care le primiseră cu o zi înainte. Unii au declarat că
pentru prima dată în viaţa lor au putut spune că ştiau că păcatele le

16
Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 16, 251; idem, Manuscript 32 (1894), 3-5. Aceasta este o
referire la introducerea întâlnirii sociale de către Ellen White, atunci când a vizitat Austria în 1890.

10
 fuseseră iertate. Acesta a fost cu adevărat un Sabat deosebit pentru cei
adunaţi spre a se închina lui Dumnezeu în această tabără.17

Aceste descrieri dovedesc clar faptul că întâlnirile sociale erau ocazii de

împărtăşire a bucuriilor şi tristeţilor vieţii. Erau ocazii în care oamenii se simţeau
destul de aproape unii de alţii pentru a-şi împărtăşi detalii din vieţile lor şi pentru
a mărturisi despre speranţa lor în Hristos. Rezultatul acestor întâlniri relaţionale
era că oamenii se apropiau foarte mult, iar mulţi simţeau pentru prima dată în
viaţa lor asigurarea că păcatele le fuseseră iertate.
De multe ori, întâlnirile sociale aveau loc cu ocazia unor evenimente
majore ale Bisericii Adventiste, precum întâlnirile de tabără şi sesiunile
Conferinţei Generale. Probabil că Ellen White participa la aceste întâlniri mai mult
decât la întâlnirile sociale ale bisericilor locale. La sesiunea Conferinţei Generale
din 1888, când biserica s-a confruntat aşa de profund cu subiectul îndreptăţirii
prin credinţă, mulţi dintre lideri s-au opus deschis aprobării date de Ellen White
subiectului mântuirii numai prin Hristos. Resentimentele s-au accentuat şi liderii
s-au separat. La o întâlnire socială de la ora cinci şi jumătate dimineaţa curentul
a început să se îndrepte în direcţia noii experienţe cu Hristos. Ascultaţi cum
descrie Ellen White întâmplarea:
Dimineaţa toată natura părea plină de bucurie. Ne-am adunat la ora
cinci şi jumătate dimineaţa pentru o întâlnire socială. Duhul lui Dumnezeu
era în mijlocul nostru. Mulţi au mărturisit că veniseră la acea întâlnire cu
inima tare ca piatra, dar imediat ce şi-au deschis buzele pentru a mărturisi
despre credinţa în iubirea lui Isus, a venit lumina şi inimile s-au topit şi s-
au lăsat stăpânite de dragostea Lui. Un frate a declarat că el gândise că va
aduce mărturie pentru că ştia că aşa trebuie, dar fără să simtă nimic. Dar
inima lui s-a frânt; el a căzut pe Stâncă şi a fost aşa de impresionat de
iubirea lui Isus, încât a început să plângă tare. Au fost pastori care au

17
Ellen G. White, Manuscript 83, (Aug. 12, 1893), diary; idem, „Individual Responsibility in the Church”,
Advent Review and Sabbath Herald (Oct. 22, 1889); idem, Faith and Works (Nashville, Tenn.: Southern
Publishing, 1979), 82; idem, „The Southern California Camp Meeting.”

11
 mărturisit că atunci când au venit la întâlnire erau reci şi cu inimile tari,
dar când au mărturisit înaintea lui Dumnezeu căderea lor, au ştiut că Isus
le iertase păcatele şi se simţeau fericiţi, reînnoiţi şi conştienţi că aduseseră
o mărturie liberă şi cu toată bucuria.
Pe când vorbeam despre bunătatea, iubirea, compasiunea plină de
tandreţe a Tatălui ceresc, am simţit că Duhul Domnului era nu numai
asupra mea, ci asupra tuturor. Lumină, eliberare şi binecuvântare a venit
asupra celor prezenţi şi erau date răspunsuri din inimă la cuvintele rostite.
Întâlnirea socială care a urmat a dovedit cum Cuvântul găsise loc în inimile
celor ce-L ascultaseră. Mulţi au mărturisit că ziua aceea fusese cea mai
frumoasă din viaţa lor, şi a fost cu adevărat pentru noi o ocazie preţioasă,
pentru că ştiam că Domnului Isus fusese prezent în acea adunare pentru a
aduce binecuvântare. Ştiam că scopul special pentru care se manifestase
Duhul Sfânt era acela de a calma îndoielile, pentru a împiedica curentul
necredinţei care pătrunsese în inimile şi în minţile oamenilor.18

Întâlnirea socială a fost cea care a făcut ca aceşti primi credincioşi

adventişti să dezvolte părtăşia între ei. Aceste întâlniri relaţionale, unde se făcea
puţin studiu biblic, erau ocazii de părtăşie şi mărturisire, de a încuraja şi de a fi
încurajaţi. Întâlnirea socială era adezivul care ţinea aceşti primi credincioşi
împreună. Ei puteau să tolereze diferenţele dintre ei pentru că ştiau că toţi erau
pelerini în călătorie. Lor nu le era frică să accepte că greşesc, atunci când era
cazul. Atunci când vedeau că nu sunt în armonie unul cu altul, armonia se
restabilea de obicei cu ajutorul întâlnirii sociale. Întâlnirea socială îi obliga să facă
faţă diferenţelor dintre ei şi nu să se ancoreze în aceste diferenţe.
Întâlnirile sociale erau o parte aşa de vitală a adventismului, încât Ellen
White sfătuia mereu biserica să se asigure că aceste ocazii de părtăşie nu sunt
neglijate. De fapt, ea a mers până acolo încât să declare că creştinul este o

18
Ellen G. White, The Ellen G. White 1888 Materials, vol. 1, (Washington, DC: The Ellen G. White Estate,
1987), 284; idem, „Looking Back at Minneapolis”, Manuscript Releases, vol. 12, 183.

12
persoană care trebuie să fie activ la întâlnirile sociale, astfel încât cel care nu
participă la aceste întâlniri, nu este cu adevărat creştin:
Creştinul este un bărbat sau o femeie asemenea lui Hristos, activ în
slujba lui Dumnezeu, prezent la întâlnirile sociale, încurajându-i şi pe alţii
cu prezenţa sa. Religia nu constă în fapte, dar religia face fapte; ea nu
este adormită.
Iar oricine rosteşte numele lui Hristos are de adus o mărturie la
întâlnirile sociale.19

Evident, Ellen White considera că întâlnirea socială era de o importanţă

extremă pentru creştin. Ea nu accepta creştinismul intelectual, care să fie doar
cunoaştere. Creştinismul văzut de Ellen White era un echilibru între minte şi
inimă, între cognitiv şi relaţional. În toată activitatea ei, şi mai ales după anul
1888, vedem că Ellen White s-a străduit mereu ca între credincioşi să se dezvolte
o experienţă relaţională cu Hristos. Ea făcea aceasta în primul rând prin
intermediul întâlnirilor sociale. Singurul mod de a dezvolta o viaţă relaţională este
de a trăi în părtăşie cu alţi creştini, ajutându-se unii pe alţii în creşterea
spirituală. De aceea Ellen White insista aşa de mult ca biserica să conducă
întâlniri sociale periodice.
Aşa de importante erau întâlnirile sociale pentru Ellen White, încât ea
sugera adesea că ar fi mai bine pentru biserică dacă ar renunţa la serviciul de
predicare şi ar avea numai întâlniri sociale. Nu era nici o problemă dacă avea loc
o întâlnire socială fără predică, dar dacă avea loc numai predică fără întâlnire
socială, nu era bine:
Dacă s-ar rosti mai puţine cuvinte ale înţelepciunii umane şi mai
multe cuvinte ale lui Hristos, dacă ar fi mai puţine predici şi mai multe
întâlniri sociale, o atmosferă diferită ar pătrunde în bisericile noastre şi în

19
Ellen G. White, Letter 7, 1883, quoted in SDA Bible Commentary, vol. 7, 935; idem, „Individual
Responsibility in the Chruch.”

13
 întâlnirile noastre de tabără. Ar trebui să fie multe ocazii de rugăciune,
pentru revărsarea Duhului Sfânt.20

Mai mult, Ellen White sfătuia ca întâlnirile sociale să fie considerate o parte
a pregătirii pastorilor mai tineri. Ele ar trebui folosite şi pentru pregătirea
poporului lui Dumnezeu, pentru a lucra pentru El.21 Deoarece în cadrul întâlnirilor
sociale fiecare prezenta în faţa celorlalţi credincioşi viaţa sa în Hristos, aceste
întâlniri erau o necesitate absolută pentru dezvoltarea capacităţii de a lucra
pentru Stăpân. Nu se concepea ca cineva să fie implicat în lucrarea lui Dumnezeu
fără suportul comunităţii în care acea persoană îşi trăia viaţa sa în Hristos. În
concepţia Ellenei White, activitatea misionară se năştea din relaţia de părtăşie
care se stabilea în timpul întâlnirii sociale.
Mărturia pe care o dădea o persoană despre viaţa sa în Hristos în timpul
întâlnirilor nu numai că întărea credinţa acelei persoane, dar îi ajuta şi pe ceilalţi
să-şi reînnoiască credinţa. Ellen White a luptat continuu împotriva ideii că biserica
locală are nevoie de intervenţia constantă a unui predicator pentru a
supravieţui.22 De fapt, ea a susţinut mereu că, dacă biserica va deveni
dependentă de pastor, se va întâmpla exact invers – ea va deveni „slăbănogită
spiritual”.23 Viaţa bisericii locale trebuie menţinută nu prin predici, ci prin întâlniri
sociale relaţionale:
Faceţi ca fiecare să se gândească la valoarea întâlnirilor sociale şi
faceţi ca grupurile mari sau mici de credincioşi să nu creadă că nu pot
avea ocazii fericite dacă nu au un predicator. Acolo unde există această
dependenţă de pastor, oamenii nu reuşesc să obţină acea experienţă
religioasă viguroasă de care au atâta nevoie, oricât de bine ar sta. Dacă
pastorul face singur toată lucrarea, atunci cei nou veniţi la credinţă vor
deveni piperniciţi şi bolnăvicioşi, prin lipsa posibilităţilor de a-şi folosi

20
Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 2, 21.
21
Ellen G. White, „Labor at the Camp-Meetings”, The Signs of the Times, May 17, 1883.
22
Vezi capitolul 7.
23
Ellen G. White „Witness for Christ”, Advent Review and Sabbath Herald, (Sept. 10, 1985).

14
 muşchii spirituali. Ei trebuie să înveţe cum să mărturisească, cum să se
roage, cum să cânte, toate pentru slava lui Dumnezeu: dar dacă nu fac
astfel, ei au doar o experienţă limitată.24

Întâlnirile sociale sunt mijlocul prin care membrii obţin experienţa

necesară pentru a deveni în stare să mărturisească credinţa lor în faţa lumii.
Poate că acesta este motivul pentru care aşa de puţini creştini mărturisesc astăzi
despre credinţa lor. Ei nu cunosc experienţa continuă de a mărturisi credinţa lor
în mediul sigur pe care-l oferă întâlnirea socială. Încetarea întâlnirilor sociale a
afectat nu numai calitatea vieţii relaţionale a bisericii, dar a afectat într-o mare
măsură şi potenţialul ei de a mărturisi în contextul social mai larg. Aşa cum am
văzut într-un capitol anterior, Biblia dovedeşte că întotdeauna credinţa a fost
împărtăşită prin intermediul comuniunii. Adventismul de început a pus
întotdeauna accentul pe comuniune, la fel ca şi biserica Noului Testament.
Ellen White a descris pentru noi modul cum se desfăşurau întâlnirile
sociale; ea ne-a lăsat sfaturi despre felul cum pot fi conduse aceste întâlniri astfel
încât să nu devină plictisitoare. Ea era extrem de preocupată pentru ca aceste
întâlniri să aibă viaţă spirituală, astfel încât oamenii să aibă părtăşie unii cu alţii.
Mărturiile aduse trebuia să fie scurte şi pe un ton pozitiv. Ele nu trebuia făcute
sub impulsul de moment; ele cereau pregătire. Cel care avea responsabilitatea
lor trebuia nu doar să plănuiască întâlnirea, dar să facă astfel încât ea să nu-i
scape din mână, atunci când o persoană ar monopoliza toată discuţia sau când
ar fi prezentate mărturii seci, formale. Aceasta nu trebuia să fie o ocazie în care
oamenii să se plângă şi să semene seminţele întunericului. 25
Pentru adunările sociale mari, Ellen White sfătuia ca ele să fie împărţite în
grupuri mai mici pentru ca fiecare să aibă posibilitatea să vorbească. Pentru
fiecare grup trebuia să fie numit un lider. Ea îi sfătuia chiar pe părinţi să facă

24
Ellen G. White, Mărturii 7:19.
25
Ellen G. White, „Sanctification Through Obedience of the Truth”, Signs of the Times (March 16, 1882);
idem, „Christian Work”, Advent Review and Sabbath Herald (Oct. 10, 1882); idem, Gospel Workers, 171;
idem, „The Disciples of Christ Are One of Him”, Advent Review and Sabbath Herlad (November 12,
1889).

15
astfel încât întâlnirile sociale să prezinte interes pentru copii. 26 Mieii turmei
trebuia să participe şi ei la comuniunea din cadrul întâlnirilor sociale. Tot la fel,
Ellen White era preocupată ca rugăciunile făcute la întâlnirile sociale să fie scurte,
la obiect şi pline de viaţă spirituală:
În cadrul întâlnirii sociale, rugăciunea ar trebui făcută astfel încât
toţi să fie zidiţi; aceia care se roagă ar trebui să urmeze exemplul dat lumii
de frumoasa rugăciune domnească. Această rugăciune este simplă, clară,
inteligibilă, nu lungă şi fără viaţă, aşa cum sunt uneori rugăciunile făcute
în public. Aceste rugăciuni lipsite de duh mai bine n-ar mai fi rostite;
pentru că ele nu sunt decât o formă, sunt lipsite de putere spirituală şi nu
reuşesc să binecuvânteze sau să zidească.27

Ellen White prezintă o ultimă idee cu privire la întâlnirile sociale. Ele erau o
parte a procesului de evanghelizare. Astăzi nu ne-am gândi niciodată să
organizăm întâlniri în care să se prezinte mărturii ca parte a programelor de
evanghelizare, deşi Ellen White arată că primii adventişti făceau exact aşa.
Oamenii care erau aduşi în biserică trebuia să fie atât informaţi intelectual, dar şi
conectaţi relaţional. Aici observăm din nou echilibrul pe care îl prezintă sfaturile
date de Ellen White. Întâlnirile sociale din timpul evanghelizărilor erau folosite
pentru a-i ajuta pe oameni să ia decizia de a-L urma pe Hristos:
După prezentarea subiectului, au urmat întâlniri sociale şi au fost
aduse multe mărturii, dar eu simţeam că sufletele erau în pericol. Sufletele
erau nedecise şi am insistat ca aceia care nu erau pe deplin de partea
Domnului să ia decizia în acea zi – să rupă lanţul puterii lui Satan şi să fie
în întregime ai Domnului.28

26
Ellen G. White, „Incidents of the Michigan Camp Meeting”, Signs of the Times (October 19, 1876);
idem, „The New Heart”, Advent Review and Sabbath Herald (April 14, 1885).
27
Ellen G. White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1997.
28
Ellen G. White, citată în D. A. Delalfield, Ellen G. White in Europe, 1885-1887 (Washington, DC:
Review and Herald, 1975), 307.

16
 Întâlnirea socială „face mai mult decât predicarea pentru încheierea
lucrării”.29
Ellen White mărturiseşte de asemenea că întâlnirile sociale erau în mod
obişnuit o parte a adunărilor mai mari ale adventiştilor din anii de început. Aşa
cum menţionează şi alţi pionieri adventişti, întâlnirile sociale formau programul
obişnuit al bisericii, atunci când nu era prezent nici un predicator. Şi chiar dacă
era prezent un predicator, se organiza de obicei tot o întâlnire socială. Aceasta se
întâmpla atât în bisericile mari, cât şi în cele mici:
În Sabat câţiva prieteni s-au adunat în biroul lui Edson, pentru
Şcoala de Sabat. Erau patru familii – doisprezece persoane în total – care
se întâlneau de obicei pentru rugăciune. Edson conducea Şcoala de Sabat
atunci când era acasă. După Şcoala de Sabat urma ori citirea Bibliei, ori
rugăciune şi întâlnire socială. Era aşa cum ar fi trebuit să fie.30

Edson White, fiul Ellenei White, era predicator. Dar, atunci când erau
prezenţi doar câţiva, el nu predica. Şcoala de Sabat era urmată de o întâlnire
socială. Aceasta era regula. Iar Ellen White declară că aşa trebuia să fie. 31

ELLEN WHITE ŞI GRUPELE MICI

Deşi întâlnirile sociale ale adventiştilor nu se realizau la început

întotdeauna în grupe mici, dinamica lor prezenta toate elementele grupei mici,
aşa cum este ea înţeleasă astăzi de cei mai mulţi. Grupele mici moderne ar putea
fi una dintre cele mai bune căi de a reface elementul relaţional în adventismul de
azi. Sfaturile date de Ellen White pe tema întâlnirilor sociale sunt vaste. De
asemenea, ea vorbeşte destul de des şi despre grupele mici. Termenul nu era
popular în zilele ei şi îl foloseşte rar, însă ea a vorbit despre acest concept. Cea
mai fermă declaraţie a ei pe această temă este următoarea:
29
Ellen G. White, citată în Arthur White, Ellen G. White, vol. 4: The Australian Years, 1891-1900
(Washington: Review and Herlad, 1984), 104.
30
Ellen G. White, „Notes of Travel, Kasnsas City, Mo.”, Advent Review and Sabbath Herald, (October 14,
1884).
31
Ibid.

17
 Formarea de grupe mici ca bază a efortului creştin mi-a fost arătată
de Cineva care nu poate greşi. Dacă sunt mulţi membri în comunitate, ei
să fie organizaţi în grupe mici, pentru a lucra nu numai pentru membrii
bisericii, ci pentru necredincioşi. Dacă într-un loc sunt numai doi sau trei
care cunosc adevărul, ei să se organizeze ca o grupă de lucrători. Ei să
păstreze legătura unirii nezdruncinate, strângându-se laolaltă în iubire şi
unire, încurajându-se unul pe altul să meargă înainte, fiecare câştigând
curaj şi putere din sprijinul celorlalţi. Ei să dea pe faţă îngăduinţă şi
răbdare creştină, nerostind cuvinte pripite, folosind talentul vorbirii pentru
a se zidi unul pe altul în credinţa cea sfântă. Să lucreze în iubire creştină
pentru cei dinafara staului, uitând de sine în străduinţa lor de a-i ajuta pe
alţii. Lucrând şi rugându-se în Numele Domnului Hristos, numărul lor va
creşte; deoarece Mântuitorul zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe
pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în
ceruri.” (Mat. 18:19).32

Deşi am citit cele mai multe dintre ultimele cărţi apărute pe tema
grupurilor mici, nu am putut găsi o definiţie mai bună ca aceasta formulată de
Ellen White. Ea declară fără echivoc că ideea de a organiza biserica în grupe mici
i-a fost dată de către „Cel care nu poate greşi”. Această declaraţie, pentru
adventiştii de ziua a şaptea, este o autorizare a grupelor mici. Nu este ceva mai
clar ca declaraţia categorică pe care o face Ellen White în legătură cu lucrarea în
grupurile mici. Ea merge mai departe şi arată ce ar trebui să se întâmple în
interiorul grupelor mici, vorbind despre evanghelizare, rugăciune, studiu biblic,
încurajare şi grijă reciprocă şi că mai presus de toate acestea trebuie să se
realizeze comuniunea.
Această declaraţie ar trebui să înlăture orice neîncredere pe care vreun
adventist ar putea-o avea în legătură cu lucrarea grupurilor mici. Ellen White nu
ar fi putut să prezinte subiectul acesta mai bine. Biserica Adventistă trebuie să

32
E.G.White, Mărturii, 7:25.

18
dezvolte lucrarea pe baza grupelor mici. Dacă există biserici mari, ele ar trebui să
fie reorganizate după modelul grupelor mici. Dacă într-o biserică nu sunt decât
doi sau trei, chiar şi aceştia ar trebui să formeze o grupă mică. Faptul că ea
susţine ca să se formeze o grupă mică chiar dacă acolo sunt numai doi sau trei
credincioşi, dovedeşte că scopul nu este doar acela de a realiza întâlniri mai
restrânse, ci acela de a se crea comuniunea.
Atunci când lucrarea bisericii are la bază grupele mici, nu mai este nevoie
de un personal cleric, care să deţină controlul. Dacă membrii se îngrijesc singuri,
clerul este liber să se ocupe cu câştigarea altora, cu ridicarea de biserici noi.
Grupul mic oferă baza pentru hrană şi grijă continuă, care sunt mult superioare
celor oferite de cler:
Lucrarea dată de Dumnezeu trebuie făcută după modelul Lui şi în
Duhul Lui. În diferite locuri, grupele mici trebuie să se consacre lui
Dumnezeu trup, suflet şi spirit; plecaţi înaintea tronului lui Dumnezeu prin
credinţă, ei trebuie să lucreze cu zel, păstrându-şi sufletele în dragostea lui
Dumnezeu. Curentul plin de viaţă al iubirii Lui se va face simţit şi va fi
recunoscut ca venind din ceruri, prin lucrările bune ale poporului Său.
Acele grupe mici care cunosc adevărul, ar trebui să-şi îndemne într-o voce
pastorul să meargă la oile pierdute ale casei lui Israel. Fiecare trebuie să
caute să lucreze pentru altul. Nimeni din cei care au gustat bunătatea,
mila şi dragostea lui Dumnezeu, nu poate fi scuzat, dacă nu lucrează
pentru sufletele altora.33
Atunci când membrii bisericii se îngrijesc de viaţa lor în cadrul grupurilor
mici, ei vor realiza o comuniune care-i va ţine tari în credinţă. Ei nu vor avea
nevoie de un predicator pentru susţinerea vieţii lor spirituale, pentru că această
viaţă spirituală este întărită în cadrul comuniunii. De aceea, ea îi invită să-şi
îndemne pastorul să meargă să lucreze pentru alţii. Observaţi că motivul pentru
care ea declară că ei nu au nevoie de un pastor este faptul că ei sunt organizaţi
într-o grupă mică.

33
E.G:White, Urmaşi lui Hristos vor fi misionari, în Advent Review and Sabbath Herald, 8 ianuarie, 1895.

19
 Sfatul de a organiza biserica în grupe mici se repetă în multe dintre cărţile
şi articolele Ellenei White, ceea ce dovedeşte că acesta nu a fost pentru ea un
gând trecător, ci o preocupare majoră. Fiecare dintre aceste trimiteri conţine
gândul că această idee i-a fost dată de „Cel care nu poate greşi”.
Ellen White a vorbit de asemenea favorabil despre obiceiul ca, la întâlnirile
mari, adunarea să fie împărţită în grupe mici pentru rugăciune şi încurajare
reciprocă. Ea nu descuraja întâlnirile mari. Ea le aprecia, dar considera că ceva
lipseşte, dacă elementul specific grupei mici nu este introdus.34
Ellen White a văzut dinainte ziua în care, datorită persecuţiei, bisericile
mari nu vor mai exista, şi singurul mod în care biserica va supravieţui va fi în
grupele mici.35 Istoria creştină arată că acest lucru s-a întâmplat şi în trecut, şi
chiar şi în prezent, atunci când s-a descoperit cum a supravieţuit biserica în
comunism; prin grupurile mici din casele oamenilor.
Una dintre cele mai puternice declaraţii ale Ellenei White despre grupurile
mici este legată de folosirea lor ca bază pentru evanghelizare. Ea nu susţinea
evanghelismul „solo”, ci, la fel ca şi în timpurile Noului Testament,
evanghelizarea trebuia să se realizeze pe baza comuniunii. De aceea nu este
surprinzător că ea a vorbit aşa de mult despre grupele mici ca bază a lucrării de
evanghelizare:
În New York ar trebui înfiinţate câteva grupe mici, care să trimită
lucrători. Nu înseamnă că dacă o persoană nu este hirotonită ca pastor, ea
nu poate lucra pentru Dumnezeu. Unii ca aceştia trebuie să fie învăţaţi
cum să lucreze, iar apoi trebuie trimişi să iasă la lucru. La întoarcere,
lăsaţi-i să vă spună ce au făcut. Ei să-L laude pe Domnul pentru
binecuvântările Lui, iar apoi să plece din nou. Încurajaţi-i. Câteva cuvinte
de încurajare vor fi ca o inspiraţie pentru ei.36

34
E.G.W. , Sinţirea, Semnele Timpului, 23 oct. 1879.
35
E.G.White, Manuscript Releases, vol. 17, 350.
36
E. G. White, Evanghelizare, 389.

20
 Observaţi că Ellen White îndeamnă ca lucrarea grupelor mici să se
desfăşoare mai ales în oraşele mari. Lucrătorii, care sunt atât laici cât şi clerici,
trebuie să formeze grupe mici, aceasta fiind lucrarea lor de bază. Atunci când se
întorc din lucrare, ei trebuie să raporteze comunităţii (grupei mici) care i-a trimis.
Ea vedea grupele mici ca pe un mijloc excelent prin care oamenii să nu fie
împovăraţi în lucrare şi să primească în schimb sprijinul necesar, care să-i
susţină. Însăşi grupa mică trebuia să fie o unitate de lucru:
Hristos îi căuta pe oameni acolo unde erau şi le punea în faţă marile
adevăruri ale împărăţiei Sale. Mergând din loc în loc, El îi binecuvânta, le
uşura suferinţele şi îi vindeca pe bolnavi. Aceasta este şi lucrarea noastră.
Grupele mici trebuie să facă lucrarea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi.
Atunci când lucrează ca evanghelişti, ei îi pot vizita pe bolnavi, se pot ruga
cu ei, iar dacă este nevoie îi pot trata, nu cu medicamente, ci cu remedii
din natură.37
Ar trebui să se pătrundă în locuri în care nu s-a mai lucrat, iar
sufletele să fie câştigate pentru adevăr. Mici grupe de lucrători, sub
călăuzirea înţeleaptă a unor învăţători consacraţi, ar trebui să meargă în
câmpuri aflate în nevoie. Atunci când această lucrare va fi luată în serios,
vor fi realizări mari.38

Ellen White a avut o înţelegere foarte echilibrată a grupelor mici, după

cum am văzut în definiţiile de mai sus. A avut o viziune largă şi asupra grupurilor.
Ele aveau ca scop nu numai evanghelizarea, dar şi întâlnirile pentru studiul Bibliei
şi rugăciune. La fel ca în biserica Noului Testament, Ellen White vedea biserica
adevărată trăind în comuniune, iar studiul Bibliei şi rugăciunea să fie conduse în
grupe mici.
Mici grupe să se adune seara, la prânz sau dimineaţa devreme,
pentru a studia Biblia. Ele să aibă un timp de rugăciune, ca să poată fi

37
E. G. Ehite, Sfaturi pentru sănătate, 501.
38
E. G. White, Manuscript Releases, vol. 21, 175.

21
 întărite, luminate şi sfinţite de Duhul Sfânt. Domnul Hristos doreşte ca
lucrarea aceasta să se realizeze în inima fiecărui lucrător. Dacă voi înşivă
veţi deschide uşa pentru a o primi, o mare binecuvântare va veni asupra
voastră. Îngerii lui Dumnezeu vor fi în adunarea voastră. Voi vă veţi hrăni
cu frunzele pomului vieţii. Ce mărturie veţi putea da cu privire la
cunoştinţa plină de iubire pe care aţi făcut-o cu conlucrătorii voştri, la
aceste preţioase ocazii când aţi căutat binecuvântarea lui Dumnezeu!
Fiecare să-şi spună experienţa în cuvinte simple. Aceasta va aduce mai
multă întărire şi bucurie sufletului decât toate instrumentele muzicale din
comunităţi. Domnul Hristos va veni în inima voastră. Numai în felul acesta
vă puteţi menţine integritatea.39

Ea vedea aceste grupe mici întâlnindu-se în diferite momente ale zilei, nu

toate în acelaşi timp, la fel cum fac şi azi grupele mici moderne. Mai mult, deşi
studiul Bibliei era de dorit să se realizeze, aşa cum vedem în citatul de mai sus, el
reprezenta doar o parte a activităţii grupei. Trebuia oferit timp pentru rugăciune,
pentru experienţe, pentru părtăşia vieţii în Hristos. De fapt, întâlnirea descrisă
mai sus seamănă cu cele descrise în subcapitolele anterioare. Important este că
Ellen White susţine că acestea sunt lucrurile care trebuie făcute în grupe mici, nu
doar în cadrul întâlnirilor mai mari.
Ellen White a vorbit pe larg despre rugăciunea în grupul mic. Ea considera
că grupul mic este locul cel mai potrivit în care oamenii să se roage împreună.
Faceţi ca biserica din Los Angeles să aibă zilnic un timp special de
rugăciune pentru lucrarea care se face. Binecuvântarea Domnului va veni
asupra membrilor bisericii care participă la această lucrare, adunându-se
zilnic în grupe mici, pentru a se ruga pentru succesul ei. Credincioşii vor
obţine astfel har pentru ei, iar lucrarea Domnului va înainta.40

39
Ellen G. White, Mărturii, 7:195.
40
E.G.White, Evanghelizare, 111.

22
 Domnul a promis că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele
Său, El va fi în mijlocul lor. Cei care se adună pentru rugăciune vor primi
ungerea din partea Celui Sfânt. Este o mare nevoie de rugăciunea în taină,
dar este la fel de mare nevoia să se întâlnească împreună câţiva creştini,
să se unească în cereri stăruitoare înaintea lui Dumnezeu. Isus este
prezent în aceste grupe mici, dragostea pentru suflete ia loc adânc în
inimă, iar Duhul Sfânt îşi va trimite energiile Sale, pentru ca agenţii umani
să acţioneze pentru salvarea celor care sunt pierduţi.41

Ca rezultat al adunărilor în grupurile mici, Ellen White vedea că aceste

rugăciuni primeau răspuns, iar Duhul Sfânt era revărsat. Rezultatul final al
tuturor acestor rugăciuni în grupe mici era salvarea sufletelor. Pentru Ellen
White, grupele mici nu existau doar de dragul de a avea grupe mici. Ele erau
instrumentul prin care creştinii erau aduşi împreună pentru a primi Duhul Sfânt,
care dezlănţuia puterile cerului pentru a câştiga sufletele la Hristos.
Pentru ce nu simt credincioşii o grijă mai mare şi mai zeloasă faţă
de cei care sunt departe de Hristos? Pentru ce nu se adună laolaltă doi
sau trei să se roage călduros lui Dumnezeu pentru salvarea unei anumite
persoane şi apoi a alteia? În comunităţile noastre să se formeze grupe
pentru slujire. Diferiţi credincioşi să se unească şi să lucreze ca pescari de
oameni. Să se străduiască să smulgă suflete din stricăciunea lumii şi să le
aducă la curăţia mântuitoare a iubirii lui Hristos.42

Atunci când biserica se adună în grupe mici, pentru a pleda înaintea lui
Dumnezeu, puterile Cerului sunt dezlănţuite. Credincioşii sunt sfătuiţi aici să se
roage pentru salvarea celor pierduţi şi să pledeze continuu înaintea Cerului, în
cadrul grupelor mici, pentru mântuirea lor, până ce unii ca aceştia vin la Hristos.
Puterea rugăciunii în grupele mici nu trebuie subestimată. Aici este cu adevărat

41
E.G:White, Înălţaţi-L pe El, Review and Herald, 358.
42
Ellen G. White, Mărturii, 7:21.

23
viaţa grupei. Acele rugăciuni care au fost înălţate la Dumnezeu de-a lungul
secolelor, de către credincioşii adunaţi în grupe mici, vor fi luate în seamă de
Dumnezeu la judecată.43
Mai mult, Ellen White a îndemnat ca aceste grupe mici să fie folosite în
lucrarea de publicare, ca şi în şcolile adventiste şi în lucrarea de educaţie. 44
Grupurile mici nu erau restrânse la biserică. Ele erau incluse într-un plan mai
larg, care cuprindea fiecare ramură a lucrării bisericii. Ele formau baza pe care
trebuie condusă lucrarea. Pentru Ellen White, grupele mici nu erau doar un alt
program în biserică, ci principiul organizaţional major al lucrării bisericii. Pentru
Ellen White, a avea o biserică fără grupe mici, era o anatemă, pentru că biserica
trebuie construită pe grupele mici.

CONCLUZII CU PRIVIRE LA ASISTENŢA PASTORALĂ

ÎN ADVENTISMUL TIMPURIU

Viaţa în biserica adventistă timpurie era susţinută pur şi simplu prin

grupurile mici şi prin întâlnirile sociale. Membrii nu depindeau de un pastor
pentru a-i îngriji însă, potrivit modelului Noului Testament, se îngrijeau reciproc
unii de alţii. Biserica Adventistă timpurie era organizată ca o biserică indigenă,
unde membrii îşi purtau de grijă unii altora în cadrul grupelor mici relaţionale, iar
clerul era lăsat liber să evanghelizeze şi să planteze biserici.
Întâlnirea socială specifică adventismului de început, centrul acestui plan
al asistenţei membrilor, era foarte asemănătoare cu întâlnirea de rugăciune
metodistă, care, în perioada de început a adventismului, se transformase în clasă
de studiu. Astfel, este corect să spunem că structura de bază era împrumutată
de la metodişti, susţinută de Ellen White, şi devenită apoi o parte vitală a
ecleziologiei adventiste. Prezentarea frecventă a acestor întâlniri în primele
numere din Reviews şi menţionarea lor pe larg în scrierile Ellenei White şi ale

43
E.G.White, Ei vor fi ai Mei, spune Domnul oştirilor, Semnele Timpului, 23 nov. 1904.
44
Sfaturi către părinţi învăţători şi profesori, 311.

24
altor pionieri, dovedesc faptul că acestea erau o parte vitală a existenţei
adventismului timpuriu.
Întâlnirea socială şi grupele mici veneau în întâmpinarea nevoilor
relaţionale ale primilor adventişti. Acestea erau ocazii în care oamenii puteau fi
deschişi unii cu alţii, în ceea ce priveşte viaţa personală şi viaţa spirituală. Scopul
lor nu era acela de a transmite cunoştinţe, ci de a-i ajuta pe membri să realizeze
comuniunea. Funcţia lor era de întărire, nu de instruire. Într-un capitol intitulat
„Întâlnirile sociale”, Ellen White a definit clar scopurile acestor întâlniri de a fi
ocazii în care să fie împărtăşite gânduri şi sentimente.
Pentru ce ne adunăm împreună? Pentru a-L informa pe Dumnezeu,
a-L instrui, spunându-i prin rugăciune tot ceea ce ştim? Ne întâlnim pentru
a ne zidi unii pe alţii, schimbând între noi gânduri şi sentimente, adunând
putere, lumină şi curaj, luând cunoştinţă de speranţele şi aspiraţiile
celuilalt; iar prin rugăciunile noastre fierbinţi şi pornite din inimă, înălţate
prin credinţă, primim prospeţime şi vigoare de la Sursa tăriei noastre.
Aceste întâlniri ar trebui să fie cele mai preţioase ocazii şi ar trebui făcute
interesante pentru toţi care au înclinaţie pentru lucrurile religioase. 45

Fiecare citat din scrierile Ellenei White arată că scopul întâlnirilor sociale
era de a se adresa ariei relaţionale ale vieţilor oamenilor. Ea vedea aceste
întâlniri ca fiind absolut esenţiale pentru viaţa şi sănătatea bisericii. Ele erau
mijlocul prin care primii adventişti îşi menţineau credinţa. Credincioşii nu aveau
„dezavantajul” de a asculta un predicator în fiecare Sabat; de aceea, ei erau
forţaţi să-şi creeze o părtăşie a vieţii spirituale, separat de interferenţa clerului.
Rezultatul a fost o biserică foarte sănătoasă din punct de vedere spiritual.
Când analizăm viaţa bisericii adventiste de început, este evident că ea
urma modelul de închinare al perioadei timpurii a Noului Testament. La fel ca şi
biserica Noului Testament, primii adventişti se susţineau singuri, fără sprijinul
predicatorilor din bisericile locale. Biserica lor era o comuniune bazată pe relaţiile

45
Ellen G. White, Mărturii, 2:578.

25
de frăţietate şi nu doar pe doctrină. Ellen White a avut în mod evident influenţa
majoră în menţinerea Bisericii Adventiste de început în armonie cu modelul
bisericii Noului Testament, caracterizat de echilibrul dintre cognitiv şi relaţional.
După moartea Ellenei White în 1915, întâlnirile sociale au dispărut în mod
treptat şi au fost înlocuite cu întâlnirile pentru rugăciune. În cele din urmă
bisericile adventiste au început să urmeze modelul serviciilor religioase ale
celorlalte biserici protestante şi au fost numiţi clerici peste adunări. Curând
întâlnirile de rugăciune au degenerat. În loc de a mai fi ocazii în care oamenii să
se roage şi să prezinte experienţe, ele au devenit ocazii în care pastorii predicau
şi ofereau un studiu cognitiv al Bibliei, după care urmau rugăciuni. În cele mai
multe biserici elementul relaţional a fost pierdut în întregime. Aceste două
concepte merg împreună. Având un pastor care purta de grijă bisericii, grupa
mică relaţională a devenit inutilă şi chiar o piedică în calea lucrării clericilor.
Într-o viziune profetică, Ellen White a văzut că o mare trezire avea loc în
biserica lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. Atunci când această trezire va avea
loc, biserica se va aduna din nou în grupe mici pentru a-L căuta pe Dumnezeu:
În biserică era o trezire a spiritului misionar. Se manifesta o dorinţă
fierbinte de a lucra pentru Domnul. Mici grupe se adunau pentru
rugăciune şi studiu biblic. Toţi mergeau împreună în mod armonios.
Credincioşii mergeau în locuri unde oamenii nu avuseseră ocazia de a auzi
Cuvântul lui Dumnezeu şi adunau copiii pentru Şcoala de Sabat. Erau
făcute eforturi pentru a aduna familiile izolate. Se făceau planuri pentru ca
aceste familii să se întâlnească împreună pentru studiu biblic. Astfel, calea
era deschisă pentru ca lumina să lumineze mai departe în lumea lui
Dumnezeu.46

Are loc redeşteptarea! Cât de disperată este nevoia bisericii de azi pentru
o asemenea redeşteptare! Cum îndrăzneşte atunci biserica să reziste lucrării
grupelor mici? Este incredibil că biserica lui Dumnezeu de la încheierea istoriei

46
Ellen G. White, „A Call to All Our People”, The Indiana Reporter, February 25, 1903.

26
omenirii insistă să-şi ducă mai departe lucrarea în afara grupelor mici. Unul din
rezultatele trezirii este adunarea în grupe mici pentru rugăciune şi pentru
încurajare reciprocă. Nu poate exista o trezire autentică fără aceste întâlniri.
Ellen White a dat Bisericii Adventiste o somaţie puternică pentru a avea
întâlniri în grupe mici relaţionale pentru rugăciune, studiu biblic, mărturii,
încurajare reciprocă şi grijă reciprocă. Toate aceste grupe mici se bucură de
rezultatele lucrării credincioşilor pentru evanghelizarea celorlalţi. A te opune
lucrării grupei mici în biserică înseamnă a respinge sfatul pe care l-a dat
Dumnezeu Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea prin pana Ellenei White. Este
timpul să refacem întâlnirea relaţională, ca o parte vitală a experienţei
săptămânale a adventiştilor. A venit timpul când grupele mici relaţionale să fie
incluse în calendarul adventist, şi nu numai incluse în calendar, dar să devină
iarăşi un element vital, dominant al închinării adventiste. Numai aşa pot fi
adventiştii credincioşi Scripturii, scrierilor Ellenei White şi moştenirii adventiste.

27
 PARTEA A PATRA

ROLUL CLERULUI ŞI ASISTENŢA MEMBRILOR

ÎN PERIOADA NOULUI TESTAMENT
 - CAPITOLUL 9 -
ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINILE BIBLICE ŞI ISTORICE

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are la origine o puternică orientare

către misiune. Toate resursele bisericii adventiste erau dedicate la început
înaintării lucrării de transmitere a soliei. Finanţele, personalul, timpul şi eforturile
bisericii – erau toate orientate spre misiune. Pe măsură ce biserica a crescut, ea
a continuat să deţină un puternic accent misionar, mai ales în părţile îndepărtate
ale lumii, menţinând o rată a creşterii de 7 procente pe an. Cu toate acestea,
Diviziunea America de Nord, ca şi Europa şi Australia, au cunoscut o rată a
creşterii de numai 2 procente sau chiar mai puţin.
Motivul major al ratei scăzute a creşterii în America de Nord este
adoptarea modelului tradiţional al pastorului. Autorul recunoaşte că societatea
joacă aici un rol, dar consideră că de multe ori influenţele sociale sunt folosite ca
o scuză pentru lipsa creşterii, când de fapt creşterea ar fi posibilă, dacă biserica
ar reveni la modelul Noului Testament al lucrării pastorale. Toate diviziunile în
care funcţionează modelul tradiţional al lucrării pastorale prezintă o creştere
mică, în timp ce acelea care aplică modelul Noului Testament prezintă niveluri
remarcabile ale creşterii. Experienţa pastorală a autorului i-a dovedit că ratele
creşterii bisericii din America de Nord le pot egala pe cele ale lumii a treia, dacă
modelul Noului Testament, în care pastorul este instructor / îndrumător este pus
în practică.1
O cercetare asupra Noului Testament arată că rolurile clericilor în această
perioadă erau mai mult de misionari itineranţi, sau de supraveghetori. Apostolii
erau păzitorii purităţii doctrinei şi vegheau asupra bisericilor, în timp ce
predicatorii itineranţi erau responsabili de ridicarea de noi biserici. Aceştia se
pare că erau singurii clerici plătiţi în biserica primară. Clericii nu aveau ca rol

1
Autorul a folosit acest model în fiecare biserică / district pe care l-a păstorit. În fiecare cazi biserica a
cunoscut rate ale creşterii de 10 procente şi mai mult. Modelul instructor / îndrumător a fost implementat
mai complet în bisericile din perioada mai târzie decât cea de început, dar embrionar el a existat peste tot,
iar rata creşterii a egalat-o pe cea din lumea a treia.

2
principal păstorirea, ci funcţia lor era să extindă biserica, iar acesta era scopul
pentru care erau plătiţi, nu pentru a purta de grijă creştinilor deja existenţi.
Asistarea membrilor trebuia să fie o experienţă reciprocă în adunări.
Exersând grija unii faţă de alţii, membrii creşteau spiritual şi îşi menţineau
vitalitatea spirituală. Sfaturile pentru asistarea membrilor erau date întotdeauna
laicilor, nu clericilor. Singura funcţie a clerului legată de îngrijirea membrilor în
Noul Testament era responsabilitatea faţă de liderii laici. Ei trebuiau să
supravegheze activitatea de asistare a bisericilor locale. Aceşti prezbiteri şi
diaconi nu erau clerici; ei erau aleşi de clerici şi erau responsabili faţă de ei, dar
ei erau persoane laice, a căror responsabilitate era locală şi de natură laică.
Rezultatul acestui mod de lucru din Noul Testament a fost răspândirea
creştinismului în toată lumea romană, în decursul unei singure generaţii. Dar în
secolele care au urmat, prezbiterii locali au aspirat să intre în rândul clericilor, iar
în cele din urmă au reuşit. În timpul Evului Mediu, enoriaşii erau supravegheaţi
de clerici care erau plătiţi să se îngrijească de turmă. În acest model,
responsabilitatea principală a membrilor era să îi plătească pe clerici şi să le
supravegheze lucrarea. După o mie de ani de istorie, era greu să desfiinţezi acest
model, chiar în lumina Reformei Protestante, şi de aceea, cele mai multe biserici
protestante, au acceptat fără reţinere modelul tradiţional de biserică.
Biserica Adventistă, în încercarea de întoarcere la rolul ei biblic aşa cum
este prezentat în Noul Testament, a creat la început un sistem organizaţional
după modelul lucrării misionare din Noul Testament. Biserica Adventistă era
unică printre protestanţi, deoarece clerul nu asista adunările, ci prioritatea lui era
plantarea de biserici. Acest model de lucru a continuat în primii cincizeci-şaizeci
de ani de istorie adventă. Motivaţia era dublă: în primul rând, asigura personalul
potrivit prin care biserica să proclame solia ei pretutindeni. În al doilea rând,
faptul că membrii se îngrijeau între ei făcea ca biserica să fie mai sănătoasă
decât atunci când pastorul se ocupa în principal cu aceasta.
În primele două decade ale secolului douăzeci, Biserica Adventistă a
abandonat modelul Noului Testament, în urma avertizărilor ferme date de Ellen

3
White şi de A. G. Daniels. În următoarele patru decade, biserica a creat un model
dependent de pastor, care nu este mult diferit de cel existent în cele mai multe
biserici protestante de azi. Din fericire, există încă o dorinţă puternică din partea
multor laici şi clerici din biserica adventistă de a reface spiritul misionar care a
dominat odată adventismul, dar cei mai mulţi nu ştiu cum s-o facă.

DE CE ADVENTISMUL AR TREBUI SĂ SE ÎNTOARCĂ LA BISERICA

CENTRATĂ PE MISIUNE

În centrul refacerii modelului de lucrare al Noului Testament, stă refacerea

bisericii orientate spre misiune. Motivul existenţei acestui model al non-
dependenţei pastorale poate fi înţeles numai din perspectiva Marii Trimiteri.
Marea Trimitere este inima şi sufletul din spatele structurii bisericii primare şi a
adventismului de început. Dacă nu există această coloană vertebrală, biserica
bazată pe laici nu poate fi niciodată refăcută în această generaţie.
Biserica primară căuta să facă ucenici care să trăiască în ascultare de
Hristos. Tot la fel, mandatul adventist cere un înalt nivel al uceniciei, care se
centrează nu numai pe relaţia cu Hristos cel înviat, ci şi pe speranţa revenirii în
curând a lui Hristos. De aceea, metodologia evanghelistică trebuie să se centreze
pe a face acel gen de ucenici la care se referă Marea Trimitere şi soliile celor trei
îngeri, împreună. Această metodologie trebuie elaborată pe termen mult mai
lung şi este diferită de modul în care au conceput în mod tradiţional protestanţii
procesul evanghelistic. Pregătirea pentru botez şi pentru a fi membru în Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea trebuie să fie în armonie cu îndemnul lui Isus ca
oamenii să fie făcuţi mai întâi ucenici, iar apoi să fie botezaţi. După botez, ei
trebuie să fie învăţaţi continuu, astfel încât să se poată sprijini unii pe alţii, fără
să depindă de un personal cleric plătit.
Concepţia adventistă despre ucenicie, face ca situaţiile în care o persoană
intră în biserică, devine creştin şi se botează în aceeaşi zi, să fie foarte rare.
Ucenicia presupune un proces lung de gestaţie. Maturizarea s-ar putea să aibă

4
loc rapid, dar ucenicia presupune învăţături biblice solide, acumulate înainte de
botez. Metodologia evanghelistică adventistă trebuie să ofere oamenilor suficient
timp pentru dezvoltarea relaţiilor necesare înainte de a deveni ucenic al lui Isus.
În următorul capitol vom sugera o metodologie evanghelistică în armonie cu
Marea Trimitere.
Dacă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea pretinde că este adevărata
biserică a lui Isus Hristos, cu un mesaj special, unic pentru această ultimă
generaţie, atunci ea trebuie să redevină o biserică a Marii Trimiteri. Atât
conducerea bisericii, cât şi laicii, trebuie să fie cuprinşi din nou de o viziune
orientată spre misiune. Aceasta va ajuta biserica să facă schimbările necesare
pentru împlinirea Marii Trimiteri.

DE CE TREBUIE SĂ SE ÎNTOARCĂ ADVENTISMUL LA

ROLUL BIBLIC AL CLERULUI

Nevoia de întoarcere la modelul Noului Testament, şi poate de a abandona

total modelul tradiţional, ar trebui să fie preocuparea principală a Bisericii
Adventiste din America de Nord. Motivaţia este întreită: teologică, evanghelistică
şi de creştere.
Primul motiv al întoarcerii la modelul Noului Testament este teologic.
Adventismul este o mişcare biblică. Rădăcinile lui sunt puse în Scriptură, şi
adventiştii pretind că toate credinţele şi practicile lor trebuie să decurgă din
Scripturi şi să aibă bază biblică. Dar rolul pastorului ca principal purtător de grijă
în biserică nu este biblic. Noul Testament prezintă un cler evanghelist, nu un cler
care să ofere asistenţă pastorală. Împlinirea Marii Trimiteri este mandatul lui
Hristos pentru clerici. Astfel, există o bază teologică puternică pentru
abandonarea modelului tradiţional al pastorului, acela de a oferi în principal
asistenţa pastorală.
În al doilea rând, modelul tradiţional trebuie abandonat, dacă suntem
dedicaţi progresului evanghelistic al bisericii. În cele mai multe biserici adventiste

5
de azi, clerul îşi petrece tot timpul cu îngrijirea membrilor. Nu există timp în
programul pastorului pentru activitatea evanghelistică. Rezultatul este că cei mai
mulţi pastori doar pretind că fac evanghelizare, datorită presiunii uriaşe pe care o
simt din partea membrilor, de a le oferi asistenţa şi supravegherea cerute de
adunarea locală. Pentru a asigura salariile pastorilor, conferinţele epuizează
aproape în întregime resursele lor financiare. Există puţin interes pentru
plantarea de noi biserici, chiar dacă preşedinţii conferinţelor cunosc această
nevoie. Motivul invocat este lipsa banilor pentru a plăti pastori pentru noile
biserici şi nici pentru a trimite pastori să ridice noi biserici. Dacă adventismul
doreşte să câştige oraşele Americii de Nord, el trebuie să se angajeze într-o
strategie uriaşă de plantare de biserici. Pentru realizarea acestui lucru, pastorii
trebuie eliberaţi de asistenţa pastorală, pentru a-şi asuma din nou un rol
evanghelistic, ca rol principal.
În al treilea rând, o reîntoarcere la rolul biblic al pastorului este esenţială
pentru sănătatea adunării. Este ironic faptul că, cu cât au fost plasaţi mai mulţi
pastori asupra bisericilor, cu atât mai bolnave au devenit acestea. A. G. Daniells
a avertizat în mod „profetic” în 1912 că acesta va fi rezultatul dacă se vor pune
pastori peste biserici. Astăzi, majoritatea adventiştilor consideră că stau bine
dacă dau zecimea pentru a susţine clerul şi participă la serviciul divin din Sabat
dimineaţa, unde urmăresc performanţele săptămânale ale clericilor. Acest mod
de a vedea lucrurile este îngrijorător. Este nesănătos şi produce creştini slabi.
Mai mult, un pastor nu poate oferi o asistenţă adecvată membrilor
adunării. Astăzi există un cleric pentru fiecare două sute treizeci şi şase de
oameni. Aceste cifre îi includ şi pe cei din administraţie şi de la alte niveluri de
lucru decât pastoraţia locală; dacă nu i-am lua în calcul, raportul ar fi mult mai
mare. Este imposibil ca o singură persoană să ofere o asistenţă adecvată pentru
două sute treizeci de oameni. Pur şi simplu nu se poate. Nu este de mirare că
pastorii adventişti suferă de împovărare şi frustrare. Concluzia nu este că
membrii nu ar trebui păstoriţi; ei au nevoie de păstorire. Dar aceşti membri ar
trebui păstoriţi de laici. De aceea, trebuie să dezvoltăm o nouă structură în

6
biserica locală, pentru a asigura o asistenţă adecvată membrilor. Oricum,
membrii laici oferă o mai bună asistenţă. De aceea, abandonarea modelului
tradiţional şi adoptarea modelului Noului Testament trebuie să ducă la o biserică
mai sănătoasă şi mai implicată în evanghelizare.

DE CE TREBUIE SĂ SE ÎNTOARCĂ ADVENTISMUL LA ROLUL BIBLIC AL

ASISTENŢEI PASTORALE

Dacă rădăcinile adventismului sunt biblice, aşa cum am văzut mai

devreme, atunci şi biserica trebuie să elaboreze un plan al asistenţei membrilor
care să fie biblic. Dar nu se poate ca biserica să abandoneze pur şi simplu rolul
clerului de a oferi asistenţa principală, fără ca să îl înlocuiască cu un model biblic
al asistenţei membrilor. Am descoperit că, atât din punct de vedere biblic, cât şi
istoric, grupa mică este fundamentul întregii organizări al bisericii.
Biserica nu trebuie organizată ca o corporaţie. Ea nu trebuie să fie
condusă de o persoană, aflată în vârf. Ea trebuie împărţită în grupe mici, astfel
încât conducerea să fie dispersată şi laicii să fie împuterniciţi. Structura ierarhică
a celor mai multe biserici locale conduse de pastor trebuie să fie înlocuită cu un
plan „circular” al organizării. Pastorul nu va dispare, dar el va fi egal cu ceilalţi.
De fapt, în multe adunări mici nici nu este nevoie de pastor. La fel ca în biserica
creştină timpurie şi în Biserica Adventistă de început, credincioşii vor fi învăţaţi
cum să se dezvolte spiritual fără ajutorul clerului. Astfel, clericii vor fi liberi să
facă lucrarea pe care le-a lăsat-o Hristos: evanghelizarea şi plantarea de biserici
noi.
Modelul biblic pe care l-am analizat ne-a arătat că nu trebuie să vedem în
grupele mici doar un alt program ce trebuie inclus în agenda deja încărcată a
bisericilor. Multe biserici au încercat să procedeze astfel şi nu a fost bine. Atunci
când se procedează astfel, grupele mici devin populare pentru un timp dar după
aceea mor, pentru că ele nu sunt concepute ca fiind principiul organizatoric pe
baza căruia trebuie întemeiată întreaga biserică.

7
 Pentru a rămâne credincioşi moştenirii biblice şi istorice, adventiştii trebuie
să refacă în întregime structura bisericii, astfel încât grupele mici să redevină
principiul organizatoric major. Grupele mici nu sunt opţionale. Deşi în cele mai
multe biserici de astăzi ele sunt văzute astfel. Se consideră că „evenimentul” la
care trebuie să participe credincioşii în fiecare săptămână este închinarea din
Sabat dimineaţa. În cadrul noului model, tocmai închinarea din acest cadrul este
opţională. Acesta ar fi un model de biserică mult mai biblic decât cel după care
adventiştii operează în prezent.
Biserica trebuie să aibă laici pregătiţi. Pastorii trebuie să-i pregătească pe
membri pentru lucrare în funcţie de darurile spirituale ale acestora, să îi pună la
lucru şi apoi să plece să planteze noi biserici. Această imagine biblică asupra
clerului este cea care trebuie refăcută în Biserica Adventistă. Cum se va descurca
biserica locală fără pastor? Prin adoptarea modelului biblic al grupelor mici.
Aceasta este modalitatea prin care biserica Noului Testament şi Biserica
Adventistă timpurie au urmat această paradigmă. Dacă în cazul lor a mers, va
merge şi pentru noi, chiar şi în sofisticatul secol douăzeci şi unu.
Cum va arăta biserica după modelul grupei mici? Ea nu va depinde de o
clădire mare pentru a-şi continua existenţa. În unele zone, poate să existe o casă
de rugăciune care să nu fie conectată organizaţional cu nici o altă biserică. Ea
este o biserică prin ea însăşi. În zonele mai mari, biserica locală poate însemna
mai multe grupe mici. Ele pot închiria o clădire atunci când doresc să se
întâlnească împreună. Clădirea este opţională, pentru că adevărata lucrare nu se
face în cadrul întâlnirilor cu toţii, ci în cadrul grupelor mici. În acest caz, biserica
se va asemăna cu cea din perioada adventismului timpuriu, când credincioşii se
întâlneau în mod regulat în grupe mici şi doar ocazional, probabil cu ocaziile
întâlnirilor de tabără, ei se adunau cu toţii într-un grup mare. În biserica
viitorului, întâlnirile nu vor mai avea loc în cadrul unor adunări de tabără aşa de
mari ca în prezent, ci toate grupele mici dintr-un oraş anume, indiferent de
numărul lor, se vor putea aduna într-un grup mai mare.

8
 În această Biserică Adventistă a secolului douăzeci şi unu, oamenii se vor
alătura bisericii prin intermediul grupelor mici. Grupa mică va fi cea care va
evangheliza, va hrăni şi îi va susţine pe oameni în lucrarea pe care o fac în lumea
aceasta. Ei îi vor aduce pe alţii în grupele mici, pentru a fi hrăniţi aşa cum şi ei au
fost hrăniţi. Astăzi oamenii intră în biserică prin uşa impersonală a unei clădiri
mari, pentru a urmări un serviciu de închinare. Rezultatul este că ei nu stabilesc
relaţii cu ceilalţi şi nu intră în comuniune cu ei. În biserica viitorului se va intra
prin intermediul relaţiilor din cadrul grupelor mici.
Cum va arăta această biserică? Următorul capitol va încerca să prezintă un
model schiţat după modelul biblic, prezentat în această carte şi rezumat în acest
capitol. Va fi un model în care clericii se vor întoarce la rolurile lor de evanghelişti
şi plantatori de biserici, iar membrii se vor îngriji unii de alţii, aşa cum era în Noul
Testament şi în adventismul timpuriu. Aceasta va fi o biserică orientată spre
misiune, care va manifesta pasiune pentru cei pierduţi. Această pasiune pentru
cei pierduţi va duce la reconsiderarea modului de organizare a bisericii, cu scopul
de a împlini Marea Trimitere şi de a-i aduce pe cei pierduţi acolo undei ei pot
deveni ucenici adevăraţi ai Domnului Isus Hristos.

9
 CAPITOLUL 10
UN MODEL DE STRUCTURĂ A BISERICII, BAZAT PE
RĂDĂCINILE BIBLICE ŞI ISTORICE

După optzeci şi cinci de ani de istorie a bisericii organizate după modelul

tradiţional, este dificil să schimbăm modul în care înţeleg adventiştii biserica. Însă
schimbarea este absolut necesară dacă adventiştii doresc să fie loiali rădăcinilor
lor biblice şi istorice şi să formeze un popor de ucenici adevăraţi, pregătiţi pentru
întâmpinarea revenirii Domnului. Cu toate acestea, această reformă nu poate să
aibă şi nu va avea loc peste noapte. Abandonarea bruscă a modelului tradiţional
ar plasa bisericile adventiste în derută. Membrii nu ştiu cum să se îngrijească unii
pe alţii, iar o schimbare rapidă ar duce la pierderea multor membri. Nici nu ne
putem gândi la acest lucru. Trecerea trebuie să fie gradată.
Cum ar trebui să arate acest tip de biserică? În paginile următoare vom
analiza cinci domenii: pregătirea ucenicilor, structura bisericii locale, rolul
pastorului, asistenţa membrilor şi structura posibilă a conferinţei. În acest capitol
vom încerca să analizăm modurile în care putem face trecerea în direcţia ideală.
În timp ce nu putem atinge niciodată pe deplin idealul, ar trebui cel puţin ca să
acţionăm în această direcţie.

PREGĂTIREA UCENICILOR

La baza acestui model ar trebui să se afle dorinţa nestăpânită de a pregăti

acei ucenici pe care Isus i-a avut în vedere atunci când a dat Marea Trimitere.
Acest model de biserică nu poate fi realizat de către nişte urmaşi căldicei ai lui
Isus; el trebuie realizat de către aceia care sunt dispuşi să intre într-o ucenicie
radicală cu Isus. Prin urmare, prezentarea modelului trebuie să înceapă cu
produsul final pe care sperăm să-l realizăm. Felul în care facem evanghelizarea
afectează produsul final. De aceea, metodologia noastră evanghelistică trebuie să
reflecte concepţia modelului final. Ceea ce presupune o analiză şi schimbare a
procesului evanghelistic.
Concepţia adventistă despre procesul evanghelistic este formulată poate
cel mai bine de Ellen White:
Lumea are astăzi nevoie de ceea ce avea nevoie şi cu nouăsprezece
sute de ani în urmă – o descoperire a lui Hristos. Este cerută o mare
lucrare de reformă şi numai prin harul lui Hristos poate fi realizată lucrarea
de refacere fizică, mintală şi spirituală.
Numai metoda lui Hristos va aduce succesul adevărat în câştigarea
oamenilor. Mântuitorul s-a amestecat cu oamenii, ca Unul care le vroia
binele. El şi-a arătat simpatia pentru ei, a slujit nevoilor lor şi le-a câştigat
încrederea. Apoi i-a invitat: „Urmaţi-Mă!”
Este nevoie să venim mai aproape de oameni prin efort personal.
Dacă s-ar oferi mai puţin timp predicării şi s-ar cheltui mai mult timp cu
lucrarea personală, am vedea rezultate mai mari. Săracii trebuie ajutaţi,
bolnavii îngrijiţi, necăjiţii şi îndoliaţii mângâiaţi, neştiutorii instruiţi, cei fără
experienţă sfătuiţi. Trebuie să plângem cu cei care plâng şi să ne bucurăm
cu cei care se bucură. Însoţită de puterea de convingere, de puterea
rugăciunii, de puterea iubirii, această lucrare nu va fi, nu poate să fie fără
rezultat.1

Ellen White a prezentat aici ceea ce de-a lungul anilor a fost modelul de
bază al activităţii misionare în lume. El nu a fost întotdeauna urmat, dar cei mai
mulţi realizează că acesta este elementul esenţial al metodologiei evanghelistice.
În timp ce predică solia redeşteptării de la sfârşitul timpului, biserica nu trebuie
să neglijeze lucrarea pentru slujirea nevoilor fizice ale oamenilor. Aceasta nu este
o evanghelie socială, ci o evanghelie care vine în întâmpinarea nevoilor

1
Ellen G. White, Ministry of Healing (Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1942), 143-144.

2
oamenilor, cu scopul de a câştiga încrederea lor, astfel încât biserica să poată
pregăti terenul pentru a prezenta evanghelia celor necredincioşi.
Potrivit concepţiei Ellenei White, evanghelia nu poate fi prezentată în afara
relaţiilor pe care le stabilim cu oamenii. De aceea, biserica trebuie să pună un
accent mai mare pe întâmpinarea nevoilor oamenilor din jur. Adventiştii au
încercat să procedeze astfel, ceea ce a dus la creşterea numărului de „păcătoşi
sănătoşi” şi nu a oamenilor convertiţi la creştinism. De multe ori, adventiştii au
câştigat încrederea oamenilor şi au stabilit relaţii bune cu ei, dar după aceea nu
au reuşit să prezinte evanghelia. Ca rezultat, ei nu au adunat recolta la care se
aşteptau în urma evanghelizării. Membrii bisericii s-au temut, în mod nejustificat,
că vor pierde relaţiile stabilite dacă îl vor prezenta pe Hristos. Ceea ce nu ar
trebui să se întâmple dacă evanghelia este prezentată cu tact şi cu o atitudine de
acceptare.
Uneori, adventiştii au separat evanghelia socială de evanghelia care
proclamă adevărul. Însă în cadrul modelului de biserică pe care îl vom prezenta,
fiecare vine în întâmpinarea nevoilor celuilalt. După ce nevoile oamenilor de
împreună simţire sunt împlinite, le poate fi prezentată evanghelia şi pot fi
introduşi în procesul de ucenicie. Este însă imposibil să introducem pe oameni în
procesul de ucenicie dacă membrii bisericii nu reuşesc să valorifice încrederea
câştigată prin faptul că s-a venit în întâmpinarea nevoilor oamenilor. Pe de altă
parte, adventiştii cred că evanghelia care se adresează nevoilor este un alt nume
dat evangheliei sociale. Aşa cum a sugerat George Hunter:
Într-adevăr, probabil mulţi oameni au fost eliberaţi din situaţii
dezavantajoase şi opresive mai mult prin faptul că au intrat în ucenicia lui
Hristos, decât prin campaniile de reformă socială.
Cu alte cuvinte, biserica este chemată să fie o extindere a încarnării
Domnului, răspunzând cu compasiune nevoilor celor răniţi.2

2
George Hunter, 83; 137.

3
 Biserica trebuie să se îndrepte către nevoile oamenilor. Mai mult, structura
ei, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare, trebuie să ofere suport celor
care, după ce nevoile le-au fost împlinite, trec de la lumea seculară la lumea
bisericii. Structura prezentă îi va înstrăina probabil pe cei mai mulţi oameni care
vin în biserică, pentru că ea nu permite asimilarea lor.
Adventiştii trebuie să fie de asemenea atenţi ca evanghelizările lor să nu
degenereze în ocazii de împlinire a nevoilor oamenilor. Vine un timp când aceşti
oameni trebuie invitaţi să înceapă procesul de ucenicie. Altfel, biserica ar fi
necredincioasă faţă de Marea Trimitere:
Trebuie să ne aducem aminte de ea atunci când „misiunea bisericii”
este redusă la dialog, la proiecte sociale sau la lupta pentru dreptate
socială. Nu negăm valabilitatea nici unuia din aceste programe valoroase.
Recunoaştem pe deplin că şi acestea sunt necesare pentru o prezentare
adevărată şi esenţială a evangheliei. Dar ele nu sunt substituenţi ai
răspândirii experienţei mântuirii sau ai aducerii în părtăşie cu aceia care au
experimentat deja mântuirea.3

Ellen White arată că, după ce i-am câştigat pe oameni prin slujirea
nevoilor lor, trebuie să petrecem mai mult timp personal cu aceştia, decât timp
pentru a predica.4 Este mai important să stabilim relaţii solide cu oamenii decât
să le predicăm, să le prezentăm studii biblice, sau să-i invităm la prezentări
evanghelistice. Nu că n-ar trebui să le facem şi pe acestea; dar pur şi simplu cel
mai important este să construim relaţii, dacă dorim să facem ucenici.
Ellen White nu exclude prezentarea cognitivă a adevărului, dar susţine că
această prezentare poate avea loc doar în contextul relaţiilor stabilite cu
persoana care se doreşte să devină ucenic. De acea, ea declară că „însoţită de
puterea de convingere, de puterea rugăciunii, [şi] de puterea iubirii lui

3
Tippet, 12.
4
Ellen White, Ministry of Healing, 143-144.

4
Dumnezeu”, lucrarea de a face ucenici nu va fi fără rod.5 Această idee susţine o
metodologie care are un specific personal, prin care oamenii sunt iubiţi şi
acceptaţi, dar susţine şi prezentarea cognitivă a adevărului, prin care oamenii pot
fi convinşi să devină ucenici ai lui Hristos.
Declaraţia aceasta sugerează şi faptul că o parte a metodologiei
evanghelistice este rugăciunea intensivă pentru cei neconvertiţi, care presupune
comuniunea în rugăciune pentru aceştia. Mult mai mult poate fi realizat prin
rugăciune decât prin efort uman. Pare mult mai uşor pentru adventişti să
depindă de metodologiile pe care oamenii le-au născocit pentru prezentarea
evangheliei şi să neglijeze puterea Duhului Sfânt, care este esenţială pentru a
convinge şi a converti, putere care poate fi dezlănţuită prin rugăciunile poporului
lui Dumnezeu. „Studiind cazurile istorice de biserici cu o creştere mare, apare un
factor comun – toate acestea au fost biserici ale rugăciunii.6
Prezentarea cognitivă a soliei mântuirii şi uceniciei trebuie să fie
întotdeauna o parte a metodologiei evanghelistice. Nu trebuie să existe nici o
compromitere a soliei în acest model de biserică. Mesajul cognitiv pe care
adventiştii cred că sunt chemaţi să-l prezinte cu scopul de a aduce pe oameni
într-o relaţie de ucenicie cu Isus Hristos, trebuie să includă următoarele:
1. Mântuirea numai prin har.
2. Acceptarea lui Isus ca Domn şi Mântuitor.
3. Siguranţa mântuirii şi a victoriei depline prin lucrarea judecăţii finale
făcute de Hristos în Sanctuarul ceresc.
4. Speranţa învierii literale a trupului la cea de-a doua venire şi nu a
existenţei imateriale a spiritului după moarte.
5. Solia restaurării totale, din punct de vedere fizic, mintal şi spiritual,
ceea ce presupune curăţirea minţii, o viaţă trăită într-un mod sănătos,
şi dezvoltarea unei relaţii profunde cu Hristos prin ţinerea Sabatului.

5
Ibid.
6
Gibbs, 130.

5
 6. Înţelegerea adevărului profetic, aşa cum apare în profeţiile apocaliptice
din Daniel şi Apocailpsa. Aceste adevăruri profetice impun urgenţa
intrării în procesul de ucenicie, în vederea pregătirii pentru venirea
Domnului.
Comparând cele şase puncte enumerate mai sus cu ceea ce înseamnă un
„ucenic”, aşa cum îl vedea Isus şi cum apare în soliile celor trei îngeri, rezultă că
solia adventă este special destinată pentru a produce acei ucenici pe care i-a
avut în vedere Isus.7 Problema este că toate aceste adevăruri au fost prezentate
independent unele de altele şi nu au fost văzute ca făcând parte din procesul de
ucenicie.
Aceste şase concepte ale uceniciei formează baza lucrării prin care
oamenii sunt botezaţi în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Numai dacă
acceptă toate aceste puncte putem fi siguri că oamenii doresc cu adevărat să
devină ucenici, că îl recunosc pe Isus ca domn al vieţii lor, şi că sunt dispuşi să
renunţe la tot pentru a-L urma pe Isus. În mod tradiţional, prezentarea cognitivă
a acestei solii se realiza în întâlniri evanghelistice pe o perioadă de cinci până la
şapte săptămâni.8 Cu aceste ocazii, se prezentau mai mult învăţături decât
profeţii, aşa cum am văzut că ar trebui făcut pentru a fi în armonie cu conceptul
de „ucenic”, definit mai sus. Lucrarea prin prezentarea de învăţături nu poate fi
neglijată de biserică.
Acesta este însă doar începutul procesului pregătirii de ucenici. La acest
nivel oamenii pot fi botezaţi, dar ei trebuie să intre într-un proces constant de
creştere în Hristos, aşa cum apare în partea finală a Marii Trimiteri. Ei trebuie să
fie învăţaţi tot ce a poruncit Isus, astfel încât să devină independenţi şi capabili
să pregătească alţi ucenici. Acesta este punctul în care metodologia adventistă
din America de Nord a eşuat. Adventiştii au crezut că, dacă oamenii acceptă
mesajul cognitiv, restul procesului de pregătire ca ucenici va avea loc de la sine.

7
Vezi capitolul 1.
8
Întâlnirile aveau loc de obicei de patru sau cinci ori pe săptămână.

6
Rezultatul a fost formarea unor adventişti cu cap, dar fără inimă. Ei cunosc
despre adevăr, dar nu cunosc Adevărul.9
Adventiştii au făcut o lucrare destul de bună în afara uşii de intrare în
biserică; mii de oameni intră în fiecare an în biserică. Dar mulţi dintre ei nu au
progresat în ucenicia care ar fi trebuit să urmeze după botez. În cele mai multe
biserici nu există nici un plan pentru continuarea uceniciei. Fără îndoială, aceasta
este o rămăşiţă a trecutului, când cei mai mulţi americani erau creştini şi oricine
venea în biserică avea deprinderile de bază ale unui creştin. Deoarece
secularismul domină scena americană de azi şi cei mai mulţi noi convertiţi vin
dintr-o tradiţie ruptă de biserică, este imperativ ca biserica să dezvolte un plan
de ucenicie pentru cei nou veniţi la credinţa în Hristos.10
Rick Waren a sugerat un plan în cinci puncte pentru formarea de ucenici.
El utilizează simbolul terenului de baseball. Prima bază se referă la consacrarea
faţă de Hristos şi faţă de biserică, în calitate de membru; a doua bază presupune
creşterea în Hristos şi dezvoltarea disciplinei spirituale; a treia bază vizează
descoperirea darurilor şi implicarea lor în lucrare; iar cadrul din terenul propriu
înseamnă consacrarea în lucrarea lui Hristos şi implicarea în câştigarea celorlalţi.
Obiectivul este ca fiecare să alerge pentru puncte şi să nu lase pe nimeni să
atingă baza.11
Biserica poate fi structurată după acest exemplu dat de Warren.
Adventiştii stau foarte bine în legătură cu prima bază, destul de bine în legătură
cu cadrul din terenul propriu, sunt slabi la a treia bază, iar pentru a doua bază nu
au făcut nimic. De aceea, ucenicia în contextul adventist trebuie să înceapă cu
dezvoltarea celei de-a doua baze. Doar atunci când a doua bază va fi dezvoltată,
vor putea oamenii să se dezvolte deplin în baza a treia şi în cadrul terenului
propriu. Aceasta înseamnă că sunt necesare eforturi intenţionale pentru ca
oamenii să poată fi susţinuţi să crească în ucenicia spirituală. Nu mai trebuie să

9
Ioan 14:6.
10
Mike Regele, The Death of the Church (Grand Rapids: Zondervan, 1995), 57-80.
11
Rick Warren, The Purpose Driven Church, (Grand Rapids: Zondervan, 1995), 144, 145.

7
avem impresia că oamenii ştiu cum să se roage şi să studieze Biblia pentru ei
înşişi. Dacă obiectivul este să avem creştini independenţi de pastori, atunci noii
convertiţi trebuie învăţaţi cum să dezvolte o viaţă spirituală. Altfel, adventiştii vor
fi doar oameni care depind de hrana spirituală pe care o primesc de la pastor în
Sabat dimineaţa. Biserica nu va fi niciodată eliberată de dependenţa de pastor,
până când nu va şti să-i înveţe pe oameni cum să dezvolte o viaţă spirituală.
Această învăţare poate avea forma unor seminarii, dar cea mai bună
învăţătură este prin pregătirea ucenicilor în mod individual. Atunci când noii
convertiţi sunt învăţaţi cum să studieze Biblia şi să se roage, persoana care îi
învaţă le poate povesti care au fost cele mai bune metode care au dat rezultate
în cazul ei. Obţinerea hranei spirituale poate avea loc la fel de bine şi în cadrul
grupei mici. Felul în care se face acest lucru nu este la fel de important ca faptul
că se face.
Aşa cum sugerează Warren, dacă este pusă baza pentru viaţa spirituală,
persoana este pregătită pentru a merge mai departe, spre următoarea bază.
Această ucenicie continuă ar trebui să parcurgă următoarele etape, toate fiind
legate de dezvoltarea vieţii spirituale, ale cărei baze au fost puse:
1. Oamenii ar trebui să fie imediat plasaţi într-o grupă mică, în care să
primească suport. Ceea ce ar trebui să se întâmple imediat după convertire,
dacă persoana nu cumva aparţine deja unei asemenea grupe. Aici va învăţa
să trăiască şi să crească în viaţa spirituală. Dacă biserica doreşte să îi educe
pe oameni să se îngrijească unii de alţii, implicarea în grupa mică este
indispensabilă.
2. Oamenii ar trebui întăriţi pentru lucrare odată cu botezarea lor, prin punerea
mâinilor, aşa cum învaţă Noul Testament.12 Oamenii trebuie să intre în
biserică având convingerea că Hristos i-a chemat la lucrare. Ei trebuie să vadă

12
Fapte 13:2-3; 1 Tim. 4:14; Evr. 6:1-2; Fapte 8:14-17; Fapte 19:1-6. Aceste texte redau o practică din
Noul Testament de a pune mâinile asupra noilor convertiţi, întărindu-i în mod simbolic pentru asistarea
membrilor bisericii. Deşi nu este o practică normală în adventism, autorul o consideră extrem de necesară
pentru a ajuta biserica să facă din lucrarea laicilor o prioritate a bisericii locale. Pentru o discuţie mai amplă
asupra punerii mâinilor asupra noilor convertiţi vezi cartea autorului Revolution in the Church (Falbrook,
Calif.: Hart, 1993), 79-88.

8
 în botezul lor o întărire pentru lucrare, şi nu doar un simbol al iertării
păcatelor.
3. Oamenii trebuie conduşi să-şi descopere darurile spirituale. Ei însă nu trebuie
doar să-şi descopere darurile, ei trebuie să se implice în lucrare potrivit
acestor daruri. Ocaziile de a lucra nu trebuie restrânse la lucrarea din biserică.
Lucrarea care trebuie făcută cu lumea din jur trebuie să li se pună în
vedere.13
4. Oamenii trebuie imediat ajutaţi să identifice familia lor extinsă şi să înceapă
procesul formării de ucenici în cadrul reţelei lor de relaţii. O persoană nu este
un ucenic adevărat până ce nu formează alţi ucenici. Biserica nu trebuie să
accepte ca noii convertiţi să vină pur şi simplu şi să se aşeze pentru a primi
hrana. Ei trebuie imediat implicaţi în lucrarea de câştigare a celorlalţi. Aici
autorul nu este întrutotul de acord cu Warren. 14 Nu trebuie să se aştepte
până ce baza a doua şi a treia sunt complete, pentru a începe să lucrăm cu
cadrul din terenul propriu. De fapt, lucrarea pentru câştigarea celorlalţi va
completa bazele a doua şi a treia.
5. Oamenii trebuie învăţaţi să nu depindă de pastori sau de predicile lor pentru
viaţa lor spirituală. Ei trebuie să aibă viaţă în ei înşişi. De aceea biserica nu ar
trebui să lase ca oamenii să se aştepte la mai mult de o predică pe
săptămână, doar dacă sunt situaţii speciale. Uneori pot trece şi câteva
săptămâni fără să se predice. Din cauza faptului că cei mai mulţi creştini îşi
petrec cea mai mare parte a timpului lor în biserică ascultând predici şi
participând la comitete, le rămâne puţin timp pentru lucrarea adevărată.
Pentru că timpul este limitat, înseamnă că trebuie să se facă timp pentru
implicarea în lucrare. Una din cele mai bune metode de a găsi timp este
limitarea numărului predicilor pe care oamenii le ascultă. Aceasta va face ca
Biserica Adventistă să se afle în armonie deplină cu ceea ce susţinea Ellen

13
Cel mai bun material adventist pentru descoperirea darurilor şi plasarea lor în lucrare este Connections de
Bruce Bugbee, Don Cousins şi Bill Hybels (Lincoln, Nebr.: Advent Source, 1996). Este o variantă
adventistă după modelul cărţii lui Willow Creek, „Network”.
14
Warren, 145.

9
 White, anume să existe cât mai puţină dependenţă de predici, sfat pe care îl
dădea chiar şi pentru Biserica Adventistă din timpul ei.

Pe lângă aceste abordări specifice ale evanghelizării, modelul de biserică

adventistă trebuie să fie fidel Marii Trimiteri şi celor trei solii îngereşti,
implicându-se în următoarele activităţi:
1. Biserica va încerca să câştige oameni din diferite grupuri culturale,
adaptându-şi abordarea, astfel încât lucrurile să fie pe înţelesul tuturor
oamenilor, cu scopul de a-i aduce la Hristos.15 În concepţia moştenită de la
Wesley, aceasta ar însemna că trebuie făcut şi ceea pare inconfortabil, pentru
ca oamenii să fie câştigaţi. Aceasta nu înseamnă a compromite credinţa, ci a
relaţiona diferit cu diferitele feluri de oameni:
Charles era un poet cult şi un muzician cu înalte gusturi estetice, dar a
renunţat la ele, coborându-se să scrie imnuri în acordurile ce se cântau în casele
publice din Anglia! Iar John, după treizeci şi trei de ani de predicare în aer liber
către cei necredincioşi, mărturisea că „făcând astfel, simţeam că predicarea este
o cruce pentru mine. Dar ştiu că aceasta este chemarea mea şi nu văd alt mod
de a predica evanghelia la „fiecare făptură”.16

2. Biserica va face o prioritate din formarea de ucenici. Această prioritate se va

reflecta în buget, în timpul pastorului şi în timpul membrilor.
Dacă trebuie să existe o biserică, aceasta trebuie să fie biserica lui Hristos. Şi
dacă este biserica lui Hristos, atunci ea trebuie să fie pentru toţi oamenii. Aceasta
aduce cu sine o pasiune pentru cei din afară. Niciodată să nu se spună „Deja
suntem prea mulţi”. Problema nu este cât de confortabilă este părtăşia „noastră”,
ci cât de bine îndeplinim misiunea pentru care suntem chemaţi. „Înaintarea şi
succesul” nu ţin de noi, ci de El.17

15
1 Cor. 9:19-23.
16
Geoge Hunter, 45 (citat din Journal, September 6, 1772).
17
C. Wayne Zunkel, Church Growth Under Fire (Scottdale, PA: Herald Press, 1987), 173.

10
 Probele stabilite de Wesley pentru ordinarea clericilor ţineau de slujirea
care li se cerea să o facă în misiunea apostolică a bisericii. Cu adevărat, întreaga
organizaţie a bisericii ar trebui să urmărească îndeplinirea acestei misiuni… Mai
mult, Wesley ne-ar reaminti că, atunci când metodismul era o mişcare
contagioasă, predicatorii erau numiţi în mod strategic pentru a împlini scopurile
apostolice ale mişcării şi nu pentru a fi răsplătiţi cu aprecieri. 18
3. Dacă ia în serios Marea Trimitere, biserica va face de asemenea o
prioritate din plantarea de biserici. Porunca lui Isus determină biserica să
planteze continuu biserici noi printre noile grupuri de oameni. Marea
Trimitere şi soliile celor trei îngeri aşa cer. A lua acest lucru în serios
presupune ca fiecare biserică să se reproducă cel puţin o dată în fiecare
deceniu. Singurele excepţii ar fi în zonele rurale mici, în care nu există
multă populaţie. Însă chiar şi aici biserica ar trebui să se multiplice.
4. Bisericile aflate în creştere, care sunt credincioase Marii Trimiteri şi care
pregătesc cu adevărat ucenici nu vor avea nevoie de un cleric plătit, care
să le conducă. Ele ar trebui să lase pastorul liber pentru a planta noi
biserici, grăbind astfel răspândirea evangheliei în lume. Pastorii unor
asemenea biserici i-au pregătit pe laici aşa de bine, încât ei nu mai depind
de el. Aşa cum a observat Dr. D. James Kennedy, este mult mai important
să pregăteşti un câştigător de suflete decât să câştigi un suflet. 19

Elementele prezentate în acest capitol sunt strâns legate de teologia primei

secţiuni, fiind o extindere a acesteia. Dacă adventiştii cred cu adevărat că
Dumnezeu i-a chemat să pregătească un popor pentru venirea Domnului, un
popor de ucenici adevăraţi, atunci metodologia lor va include domeniile
enumerate aici. Există moduri diferite de a realiza aceste elemente în diferite
biserici, dar nici unul nu trebuie scăpat din vedere dacă biserica doreşte să facă

18
George Hunter, 60-61.
19
Kent R. Hunter, 81, citează pe Dr. D. James Kennedy din Ft. Lauderdale, Florida.

11
ceea ce Dumnezeu cere pentru aceste ultime zile ale istoriei pământului. Modelul
de biserică prezentat aici cuprinde toate aceste elemente.
Adventismul de ziua a şaptea este o mişcare misionară. El este fundamentat,
construit şi hrănit de o mentalitate a misiunii. Pe măsură ce biserica a crescut şi
s-a maturizat, pericolul pierderii acestei mentalităţi a crescut. Dacă acest lucru s-
ar întâmpla în această fază a istoriei bisericii, ar fi dezastruos. Dumnezeu nu a
chemat biserica la nereuşită, El a chemat-o la o îndeplinire credincioasă a
misiunii:
Imaginile întâlnite în Noul Testament cu privire la biserică nu se
referă la structură, organizare, sau clădiri. Însă aceste imagini redau ideea că
biserica înseamnă mai mult. Ea este un organism viu. Acesta poate fi bolnav
sau sănătos. Sau poate muri. Capul lui este Domnul cel viu. Creşterea şi
reproducerea sunt funcţiile prin care organismul se menţine viu. Creşterea
bisericii este naturală. Este supranaturală. Biserica este vie!20

Biserica este vie! Este vie şi sănătoasă la sfârşitul secolului douăzeci, dar
este nevoie de anumite reajustări pentru a se menţine vie. Ea nu trebuie să se
îndepărteze niciodată de teologia misiunii ei, dacă doreşte să rămână o biserică
vie. Ea trebuie să-şi amintească mereu că lucrarea pe care o are de făcut este
pregătirea de ucenici. Nimic altceva nu ar trebui să consume timpul şi atenţia
bisericii lui Dumnezeu. Iminenţa venirii Domnului nostru cheamă biserica să-şi
arate credincioşia în această oră finală. Speranţa autorului acestei cărţi este că
acest mandat misionar va ajuta biserica să facă schimbările organizaţionale
necesare ce vor fi sugerate în secţiunea următoare.

20
Ibid., 60.

12
 STRUCTURA UNEI BISERICI MODEL;
ROLUL PASTORAL ŞI ASISTENŢA MEMBRILOR

Structura bisericii centrată pe misiune şi pe pregătirea de ucenici va căuta

să atingă idealul non-dependenţei pastorale şi al asistenţei reciproce a creştinilor
existenţi, aşa cum a fost acesta pus pe hârtie. Această structură va sprijini astfel
îndeplinirea Marii Trimiteri, fără să împiedice realizarea misiunii date de Hristos.
Pentru că non-dependenţa de pastor şi asistenţa reciprocă a membrilor sunt
inseparat legate în cadrul acestui model, în această secţiune le vom analiza pe
amândouă.
Adoptarea acestui model va necesita dezvoltarea unei noi structuri la
nivelul bisericii locale: grupa mică. Mişcarea grupelor mici nu a reuşit să capteze
interesul majorităţii adventiştilor, în ciuda multelor încercări în această direcţie.
Există două motive de bază pentru această stagnare: individualismul americanilor
şi continuarea după modelul dependenţei pastoral. Primul motiv ţine de societate
şi tot ce poate face biserica este să-i educe pe oameni după modelul biblic. A
doilea motiv ţine de o problemă de structură, pe care biserica trebuie să o
rezolve. Atâta timp cât pastorul este văzut a fi cel care oferă asistenţa, membrii
nu văd nevoia de a se implica în grupele mici, de suport. Convingerea acestui
autor este că va fi imposibil să implementăm strategia grupei mici până când
biserica nu va accepta modelul Noului Testament, în care clericii sun instructori /
pregătitori, iar laicii sunt cei care realizează slujirea.
O altă problemă cu care se confruntă adventismul în încercarea de a
implementa lucrarea grupei mici este că cei mai mulţi adventişti nu simt nevoia
grupelor mici relaţionale. Ei consideră că întâlnirile de la nivelul adunării oferă
experienţa cognitivă necesară. Concepţia adventistă este că, dacă nu se învaţă
ceva nou, întâlnirea nu are nici o valoare. Adventiştii trebuie să privească
educaţia din punct de vedere biblic şi să accepte sfaturile Ellenei White privind
dezvoltarea persoanei ca întreg, spiritual, intelectual, fizic şi social. Primii
adventişti împlineau toate aceste nevoi în cadrul întâlnirilor sociale.

13
 Multe încercări de experimentare a lucrării grupei mici au eşuat pentru că
aceste grupe au fost văzute doar ca un alt program adăugat la programele
existente ale bisericii. Rezultatul a fost că oamenii s-au simţit copleşiţi şi
descurajaţi de povara grupelor mici. Pentru a intra în paradigma Noului
Testament, va fi necesar să organizăm o biserică a grupelor mici şi nu să vedem
în grupa mică doar o altă opţiune a bisericii. Este imposibil să te alături unei
biserici după modelul grupei mici fără să aparţii unei grupe mici. Întreaga viaţă a
bisericii îşi are sursa în lucrarea grupelor mici. Ea este organizată pe baza grupei
mici şi nu pe baza unui program. Acesta este modelul schiţat de Ralph
Neighbour.21 Structura ei organizaţională este trasată cumva asemănător cu
modelul de meta-biserică al lui Carl George.22
În biserica grupă mică, asistenţa este responsabilitatea grupului celulă şi
nu a pastorului. Pastorul are astfel timp pentru a pregăti liderii de grupă mică şi
pentru a se implica în activităţile evanghelistice. Dacă aceste grupe doresc să
ofere asistenţă, atunci ele trebuie să pună accentul pe latura relaţională, şi nu pe
un alt exerciţiu pentru dobândire de cunoştinţe. Mediul adventist este deja
suprasaturat de predici şi supra-educat. Pentru cei mai mulţi adventişti de astăzi,
principala activitate religioasă este pasivă: ascultarea de predici sau de seminarii,
care de fapt se uită. Grupa mică nu trebuie doar să fie adăugată la multitudinea
de activităţi pe care le îndeplinesc doar câţiva membri. Aceşti membri trebuie
despovăraţi, pentru a le rămâne timp pentru îngrijirea celorlalţi.
Cum arată biserica tip celulă? Pentru că celula este cărămida de bază a
organismului, o biserică celulă ar trebui să fie cărămida de bază a bisericii. Când
biserica este organizată după program, este posibil să participi la serviciul religios
săptămânal şi să nu fii implicat în nici un alt program al bisericii. În biserica tip
celulă acest lucru este imposibil.
Biserica tip celulă este organizată în jurul celulelor sale. Aceste celule se
pot întâlni periodic pentru închinare, dar viaţa bisericii se află în întâlnirea celulei

21
Neighbour, Where Do We Go From Here?
22
Geoge, Preparea Your Church for the Future (Grand Rapids: Revell, 1991).

14
şi nu în serviciul de închinare. Întâlnirile săptămânale ale celulei erau ocazii de
închinare, de mărturisire a experienţelor, de sfătuire etc. Cu puterea adunată din
aceste întâlniri, membrii celulei pot face diferite alte lucrări. De exemplu,
Dumnezeu poate conduce o celulă să susţină un grup de recuperare a
alcoolicilor. O altă celulă poate sprijini un grup de recuperare a celor divorţaţi.
Alegerea unei anumite lucrări va depinde de interesele membrilor grupei celulă şi
de nevoile societăţii. Grupul poate sponsoriza de exemplu un seminar anti-stres,
care însă poate fi urmat de o lucrare permanentă cu cei afectaţi de stres.
Obiectivul lui va fi să îi ajute pe aceştia să devină membri permanenţi ai grupului
celulă. Aceste activităţi presupun întâlniri adiţionale o dată pe săptămână sau pe
lună. La acestea nu trebuie neapărat să participe toţi membrii celulei, dar ele
reprezintă o funcţie principală pentru aceste celule.
Pe măsură ce o celulă creşte şi se multiplică, noile celule pot sponsoriza
noi lucrări sau pot asista celula de origine în continuarea activităţii de suport pe
care şi-a ales-o. Astfel, lucrarea aceea se dezvoltă şi biserica îşi poate extinde
lucrarea spre arii noi. Deoarece o singură celulă nu poate desfăşura mai mult de
un gen de lucrare, oamenii nu vor fi împovăraţi, pentru că biserica nu va mai
încerca să-şi extindă lucrarea folosind aceeaşi oameni. Lucrarea care se face prin
intermediul celulelor facilitează diversificarea şi extinderea lucrărilor, fără
împovărarea lucrătorilor.
Atunci când cei cu care se lucrează în grupele de recuperare se transferă
în celule şi încep să manifeste interes faţă de Hristos şi faţă de biserică, unul
dintre membrii celulei care are darul evanghelizării începe studii biblice cu
persoana respectivă, sau o invită la întâlniri evanghelistice, sau la un seminar de
profeţii, în care ea va lua contact cu solia.23 Însă hrana necesară pentru
creşterea în credinţă, persoana o primeşte în principal în cadrul celulei.
Aceste celule sunt total orientate spre misiune. Fiecare se reproduce într-o
altă celulă, de preferinţă o dată pe an. Celulele care există fără să se reproducă

23
Seminarul de profeţii este un seminar evanghelistic prezentat de Biserica Adventistă pentru a prezenta
oamenilor adevărurile de bază despre creştinism şi adventism.

15
degenerează curând în grupuri în derivă şi devin leşuri ale bisericii. Aceasta va
necesita o pregătire continuă a liderilor existenţi şi a liderilor noilor grupe mici. În
acest model, aceasta va fi una din responsabilităţile clericilor. Într-o arie mare, în
care există multe grupe mici, clericul care locuieşte aici va trebui să se implice în
pregătirea continuă a liderilor şi în supravegherea multor grupe mici şi totodată
să participe la multe întâlniri ale grupelor mici. Întâlnirile mai mari pot avea lor
săptămânal, lunar sau trimestrial. Acestea nu sunt foarte importante, pentru că
grupa mică este cea care menţine biserica vie şi nu faptul că se adună cu toţii.
În scenariul de mai sus, pastorul rămâne stabil, dar rolul şi relaţia sa cu
biserica se schimbă, astfel încât există o mai mare apropiere faţă de ideea biblică
de comuniune şi de moştenirea adventistă. Deşi locuieşte într-un anumit loc,
pastorul se concentrează pe activitatea din afara grupelor şi nu pe o activitate de
asistare săptămânală a membrilor.
În ariile largi, în care există multe grupe mici, biserica poate dezvolta o
structură de suport asemănătoare celei realizate de Moise la îndemnul lui Ietro,
unde erau conducători peste zece, cincizeci, o sută şi o mie. În acest model,
conducătorul peste zece ar fi liderul grupei mici, conducătorul peste cincizeci ar fi
un laic ce ar supraveghea cinci grupe mici, conducătorul peste o sută ar
supraveghea liderii a zece grupe mici, iar conducătorul peste o mie ar fi probabil
un cleric care ar supraveghea şi pregăti conducătorii peste cincizeci şi peste o
sută.24
Ralph Neighbour oferă un alt model de organizare a grupelor mici şi
probabil că există încă multe alte modele.25 Scopul acestei lucrări nu este să
analizeze în amănunt aceste planuri de organizare. Există alte lucrări foarte bune
pe această temă. Scopul acestei lucrări este să dovedească faptul că modelul
grupei mici este singurul care reflectă adventismul biblic şi moştenirea istorică.
Autorul nu vrea să susţină că modelul grupei mici este singurul model posibil, dar

24
Geoge, Preparing Chruch for the Future şi The Coming Church Revolution. Ambele cărţi se referă la
modelul lui Ietro.
25
Neighbour, Where Do We Go From Here?

16
că el se apropie foarte mult de rădăcinile adventismului. Fiecare biserică locală
trebuie să se gândească cum să refacă bazele relaţionale, ale biserici non-
dependente de pastor. Ideea este că grupa mică trebuie să se afle în centrul
organizării bisericii. Viaţa bisericii trebuie să se centreze pe grupa mică.
Ce se întâmplă în grupele mici? Bisericile biblice organizate în jurul
grupelor mici vor fi relaţionale. Membrii vor studia şi trebuie să studieze Biblia în
cadrul grupelor mici, dar nu trebuie neglijate aspectele relaţionale. De fapt,
aspectele relaţionale vor fi o parte importantă a vieţii grupelor mici. În acest
sens, ele se vor asemăna cu primele întâlniri sociale adventiste. Pe vremea aceea
nu existau predicatori stabili. Credincioşii se întâlneau însă pentru studiul Bibliei
la Şcoala de Sabat şi apoi aveau o întâlnire socială, care era total relaţională. Tot
la fel, grupele mici existente în biserica viitorului vor avea un timp dedicat
Cuvântului lui Dumnezeu. Adventiştii nu pot neglija niciodată studiul Bibliei.
Biserica nu trebuie să abandoneze studiul Bibliei, în încercarea de a deveni astfel
relaţională, dar nici nu trebuie să abandoneze aspectul relaţional, în intenţia sa
de a fi biblică. Dacă ar face astfel, ar fi nebiblică!
Sunt sugerate două scenarii de desfăşurare a vieţii în cadrul grupelor mici.
În primul, biserica are propria clădire şi se întâlneşte aici în fiecare Sabat.
Membrii sunt încurajaţi să studieze Cuvântul în cadrul claselor de la Şcoala de
Sabat. Aceasta se va întâmpla în două sau trei grupe mici, care se vor aduna
într-o clasă mai mare la Şcoala de Sabat. Aceste grupe pot fi rezultatul
multiplicării unei grupe mici, iar Şcoala de Sabat poate fi o ocazie când se
reîntâlnesc, pentru a avea cu toţii părtăşie. Apoi grupele se pot aduna pentru o
închinare plină de Duhul. După ce au fost vitalizaţi prin lucrarea în grupele mici,
serviciul de închinare va fi mult mai plin de laude, credincioşii mulţumind lui
Dumnezeu pentru viaţa spirituală pe care o au în Hristos şi în părtăşia unii cu
alţii. Se poate prezenta o predică, dar în multe Sabate membrii diferitelor grupe
vor împărtăşi trăirile lor spirituale, prin intermediul activităţii din aceste grupe. De
obicei vizitatorii nu vor participa la un serviciu de închinare de prima dată, ci vor

17
intra în biserică prin intermediul grupei. De aceea, de obicei vor fi puţini vizitatori
de prima dată în Sabat dimineaţa.
Viaţa acestei biserici se desfăşoară cu adevărat în cadrul grupei mici.
Participarea la aceste grupe nu este opţională. Aşa cum arăta Ellen White, un
creştin este acela care participă la întâlnirea socială.26 Dacă aşa este, atunci este
greu de imaginat cum poate fi o persoană creştină şi să nu se implice în grupa
mică.
Grupele mici ale unei asemenea biserici se întâlnesc în timpul săptămânii
în casele membrilor. Timp de o oră şi jumătate sau două ore, membrii servesc
ceva şi discută despre ce li s-a întâmplat în săptămâna anterioară. Oamenii sunt
deschişi unii faţă de alţii. Există reciprocitate. De exemplu, o membră declarase
înainte că se confruntă cu dificultăţi la serviciu, iar acum este întrebată cu
delicateţe despre această situaţie. Nu există sentimente de jenă, ci numai un
sentiment de încredere, ştiind că fiecare este interesat de dezvoltarea spirituală a
celuilalt.
După ce discută despre cele întâmplate în săptămâna anterioară,
credincioşii îşi vor petrece timpul rugându-se împreună pentru fiecare şi pentru
mântuirea celor pierduţi. Acestea nu vor fi rugăciuni de formă, ci rugăciuni
fierbinţi, pornite din inimă, care reflectă profunzimea experienţei lor în Hristos.
Se poate oferi şi un timp pentru studiul Bibliei în cadrul grupei mici, dar el trebuie
să aibă mai mult un caracter relaţional, decât unul cognitiv. Studiul cognitiv al
Bibliei este rezervat Şcolii de Sabat. În cadrul grupei mici, accentul cade pe ceea
ce spune Biblia fiecăruia, în mod personal. Aici credincioşii aplică Biblia la viaţa
lor de zi cu zi.
Uneori, în cadrul întâlnirilor săptămânale, vor exista discuţii despre
lucrarea colectivă a grupei. Ei pot discuta despre ceea ce fac în mod individual,
dar fiecare grupă mică trebuie să realizeze o lucrare în comun. De exemplu,

26
Ellen G. White, Letter 7, 1883.

18
grupa va conduce seminarii anti-stress. Ea îşi va lua timp pentru organizarea şi
planificarea acestora.
Poate că cineva a venit în grupă pentru prima dată. Poate că persoana a
fost adusă de un alt membru. Trebuie oferit timp pentru dezvoltarea unei legături
cu acea persoană. Dacă ea continuă să vină în grupă, trebuie să înceapă un
proces de ucenicie şi trebuie invitată să vină la Şcoala de Sabat. În cele din
urmă, acea persoană îl va accepta pe Hristos ca Mântuitor personal, va fi
pregătită de grupă şi va fi botezată în cadrul grupei.
Acest scenariu a redat viaţa unei grupe dintr-o biserică contemporană,
care are o clădire proprie. Pentru a realiza acest model ar fi necesară o
reorganizare masivă a bisericii, dar dacă adventiştii doresc cu adevărat să se
întoarcă la modelul biblic, ei trebuie să formeze acest model de biserică.
În al doilea scenariu, biserica nu deţine o clădire suficient de mare pentru
ca toţi credincioşii să se poată aduna împreună. De fapt, această biserică nici nu
este interesată să aibă o astfel de clădire, pentru că viaţa ei se desfăşoară în
întregime în cadrul grupei mici. Această biserică cuprinde mai multe grupe mici
care se întâlnesc în casele oamenilor; numai că nu are o clădire. Grupele se pot
întâlni în fiecare Sabat într-un spaţiu închiriat; sau se pot aduna pentru o
închinare comună doar o dată pe lună sau o dată pe trimestru. Acest model ne
trimite cu gândul la primele biserici mici adventiste şi la întâlnirile de tabără.
Dimineţile de Sabat le găsesc pe aceste grupe adunate în diferite case din
oraş, exact la fel cum era în vechiul Ierusalim. Ei studiază Biblia în cadrul Şcolii
de Sabat din cămin. Apoi au un timp de părtăşie, asemănător celui petrecut în
întâlnirile sociale ale primilor adventişti, în care vorbesc despre viaţa lor cu
Hristos. Copiii nu sunt neglijaţi; ei sunt o parte vitală a experienţei grupei. De
obicei întâlnirea se încheie cu o masă de părtăşie, unde ei frâng pâinea
împreună, aşa cum făceau primii ucenici. Uneori poate avea loc un serviciu divin,
chiar acolo, în grupa mică, în Sabat dimineaţa, sau cu o altă ocazie când se
întâlnesc.

19
 Pe lângă întâlnirea din Sabat dimineaţa, grupul se va întâlni de obicei cel
puţin încă o dată, în cursul săptămânii. Activităţile se vor asemăna cu cele
descrise în primul scenariu. Diferenţa dintre aceste două scenarii constă în ceea
ce se întâmplă în Sabat dimineaţa. În primul caz, credincioşii se adună încă într-o
clădire a bisericii suficient de mare pentru a putea intra cu toţii. În al doilea caz,
întâlnirea împreună a tuturor grupelor nu este neapărat necesară. Viaţa spirituală
este susţinută aproape exclusiv în cadrul grupei. Doar ocazional se adună toate
grupele.
Aceste două scenarii presupun existenţa unui pastor rezident, care va fi
responsabil cu pregătirea continuă a grupelor mici mai vechi sau mai noi.
Pastorul se va întâlni periodic cu liderii grupelor mici, pentru a se asigura că ele
îşi menţin sănătatea spirituală. De asemenea, pastorul va fi responsabil de
întâlnirile săptămânale, lunare, sau trimestriale ale tuturor grupelor, pentru o
închinare comună.
În biserica instituţională de astăzi, pastorii îşi petrec cea mai mare a
timpului cu menţinerea maşinăriei în stare de funcţionare, pentru toate
programele pe care biserica le desfăşoară. De asemenea, ei petrec un timp
considerabil cu nevoile membrilor ca indivizi. Atunci când asistenţa membrilor
este realizată după modelul biblic, o mare parte din timpul pastorului rămâne
liber. Acest timp poate fi folosit în două moduri. În primul rând, pastorii trebuie
să petreacă mai mult timp cu liderii de grupe, iar în al doilea rând, ei trebuie să
petreacă un timp semnificativ cu pornirea de noi grupe, o activitate similară cu
plantarea de noi biserici. Noile grupe vor fi formate în principal din noii
credincioşi. Aceste noi grupe se vor forma prin multiplicarea grupelor existente,
sau ca rezultat al activităţilor evanghelistice.
În acest model, pastorii vor fi responsabili de multiplicarea grupelor lor. De
aceea, cea mai mare parte a timpului lor îl vor petrece pregătind lideri pentru
noile grupe ale bisericii aflate în continuă expansiune. Apoi, funcţia cheie a
pastorului va fi aceea de a-i întări pe lideri şi de a forma noile grupe. În loc să
caute să deţină puterea, pastorul va da în mod continuu din puterea sa liderilor

20
de grupe. Numai atunci când liderilor laici li se va da putere, biserica va deveni
cu adevărat biserica lui Isus Hristos.
În cadrul acestui model s-ar putea să fie cazuri în care un oraş să aibă
doar o singură grupă. În vechiul model, era dificil chiar numai să gândeşti să
începi o lucrare nouă în aceste localităţi mici, pentru că biserica nu-şi putea
permite să plătească un pastor pentru aceasta. Problema des întâlnită a
bisericilor mici care cresc foarte greu, dar necesită mii de dolari pentru a
supravieţui, va fi rezolvată.27
Însă multe dintre aceste biserici mici sunt de fapt deja grupe mici. Unele
biserici mai mici pot fi transformate în două sau trei grupe mici. Aceste grupe pot
funcţiona după modelul scenariului al doilea, prezentat mai sus. Toate bisericile
izolate dintr-o arie mai largă ar putea avea acelaşi pastor – în unele locuri chiar
toate bisericile dintr-un stat întreg. Aceste biserici vor fiinţa fără a avea fiecare
un pastor, la fel ca primele biserici adventiste, menţinându-şi vitalitatea spirituală
prin activitatea grupei din cadrul “întâlnirilor sociale” periodice. O dată pe
trimestru, sau poate chiar pe lună, ele se pot aduna împreună cu pastorul într-un
loc anume din district, pentru a-i ajuta pe membri să simtă că fac parte dintr-un
grup mai mare. Însă adevărata viaţă a bisericii s-ar menţine la nivelul grupei
mici. În situaţia actuală, un pastor poate răspunde de două sau trei biserici,
având între şaizeci şi o sută de membri în total; însă în noul model, pastorul ar
putea răspunde de cincisprezece până la douăzeci de biserici. Astfel, membrii ar
primi o îngrijire mai bună urmând modelul biblic şi îngrijindu-se unii de alţii, iar
potenţialul lor evanghelistic ar creşte, pentru că pastorul ar fi liber să înceapă
grupe noi. În acest fel, este posibil să definim biserica drept “un corp de
credincioşi care se adună împreună”, lucru valabil în absolut orice comunitate
mică din lume.

27
În sistemul adventist, fiecărui pastor i se plăteşte de către conferinţă un salariu egal, astfel încât de
exemplu, trei biserici cu douăzeci de membri fiecare pot costa conferinţa între 40 000 $ şi 50 000 $ pe an.

21
 Atunci când se organizează o biserică tip celulă, este important ca ea să
fie formată după concepţia adventistă. Această concepţie este cel mai bine
redată în clasica definiţie a Ellenei White privind adevărata educaţie:
Adevărata educaţie înseamnă mai mult decât a urma un anume
curs de studiu. Înseamnă mai mult decât pregătirea pentru viaţa din
prezent. Ea are de a face cu întreaga fiinţă şi cu întreaga perioadă de
existenţă a unui om. Presupune dezvoltarea armonioasă a puterilor fizice,
mintale şi spirituale. Ea îl pregăteşte pe elev pentru bucuria slujirii în
lumea aceasta şi pentru bucuria mai înaltă a unei slujiri depline în lumea
care va veni.28

O concepţie adventistă despre biserică cuprinde toate cele trei domenii de

pregătire. Ne-am ocupat bine de aspectul fizic prin accentul pe care l-am pus pe
sănătate; am făcut o treabă excelentă în legătură cu dezvoltarea mintală prin
programul educaţional bine elaborat de studii biblice şi din cadrul Şcolii de Sabat.
Nu la fel de bine ne-am descurcat cu partea spirituală şi socială a educaţiei.
Relaţiile au fost slabe şi nu ştim cum să veghem unii asupra altora din punct de
vedere spiritual. De aceea, cea mai mare provocare a adventismului va fi
refacerea grupei mici relaţionale.
Trepiedul care susţine tabloul adventist al educaţiei autentice – fizic,
mintal şi spiritual (social) – a pierdut un picior atunci când întâlnirea socială a
dispărut. Bisericile adventiste au astăzi o nevoie disperată de grupele mici,
pentru a pune la loc piciorul rupt. Totodată, punând un accent aşa de mare pe
grupele mici relaţionale, adventiştii trebuie să fie atenţi să nu piardă din vedere
latura fizică şi pe cea intelectuală. Biserica nu trebuie să devină un club
relaţional. Geniul adventismului a stat în înţelegerea echilibrată a vieţii. Astăzi
biserica a supra-accentuat aria intelectuală (cognitivă). Acest lucru a creat un
dezechilibru. Dacă ar fi create grupe mici, iar Şcoala de Sabat ar fi desfiinţată, s-

28
Ellen G. White, Educaţie, 13.

22
ar produce un alt dezechilibru.29 Toate cele trei domenii trebuie să primească o
atenţie egală, pentru ca membrii bisericii să fie cu adevărat educaţi pentru
eternitate.
Reflectând asupra structuri prezentate aici pe scurt, vedem că toate
activităţile din biserica tip celulă îşi au originea şi se desfăşoară în jurul celulei.
De aceea este imposibil ca o persoană să se alăture unei astfel de biserici fără să
se alăture unei celule.

STRUCTURA CONFERINŢEI ÎN BISERICA FORMATĂ

DUPĂ MODELUL BIBLIC / ISTORIC

Modelul celulei va necesita realizarea anumitor restructurări la nivelul

conferinţelor locale, din moment ce nu va mai fi nevoie de aşa de mult timp
pentru supravegherea problemelor pastorale specifice bisericilor locale şi
problemelor legate de repartizarea pastorilor în biserici. Trebuie de asemenea
înţeles faptul că nu va exista o transformare dintr-o dată a întregii conferinţe
după noul model. De aceea, ambele modele pot opera în conferinţă în acelaşi
timp. În cazul fericit, noul model va deveni în cele din urmă cel predominant.
Atunci când structura celulei devine operantă în bisericile mici rurale,
aceste biserici pot fi organizate în grupuri de cincisprezece până la douăzeci de
biserici. Conferinţa va numi apoi pastorul districtului, care va acţiona ca un
preşedinte de mini-conferinţă, responsabil cu supravegherea bisericilor şi cu
evanghelizarea societăţii. Acest model se suprapune aproape identic cu structura
organizaţională a primilor adventişti. În acest aranjament, ca şi în adventismul
timpuriu, prezbiterul local, care va ocupa poziţia fostului pastor, ar trebui numit
de către conferinţă şi nu ales de biserica locală. Aceasta va ajuta ca biserica /
grupa să rămână loiale denominaţiunii.

29
Şcoala de Sabat este un alt domeniu care are nevoie de atenţie. Nu pledăm pentru menţinerea Şcolii de
Sabat aşa cum este acum, dar dorim să atragem atenţia ca trecerea la grupele mici să nu ducă la pierderea
aspectului cognitiv, creându-se astfel un dezechilibru.

23
 Aceşti pastori laici se vor afla sub controlul direct al pastorului de district
(care este un cleric). Principala responsabilitate a pastorului va fi aceea de a
supraveghea pastorii laici ai bisericilor din district. El ar trebui să se întâlnească
cu aceştia în mod regulat. Aceştia, la rândul lor, trebuie să se întâlnească în
fiecare săptămână cu liderii grupelor celule din bisericile lor. Pentru aceşti pastori
laici va fi necesară o pregătire suplimentară, mai ales în ceea ce priveşte
predicarea, în cazul în care predica va continua în mod regulat. Desigur, dat fiind
că cele mai multe biserici au acum aparatura necesară, ele pot recepta şi
prezenta o predică în fiecare săptămână. Însă ar fi mai bine ca în fiecare
săptămână să existe “întâlniri sociale” periodice, decât dacă ar exista servicii de
predicare periodice.
Combinând bisericile mici în districte mai mari, care se autosusţin,
economiile realizate din plata salariilor ar trebui folosite pentru plasarea de clerici
în activitatea de plantare de biserici. Aceasta va duce la o mare explozie a
plantării de biserici, mai ales dacă ea va fi concentrată în marile arii
metropolitane şi dacă noile biserici ar porni pe baza modelului Noului Testament.
Unul dintre aspectele descurajatoare pentru absolvenţii de seminar este că
ei sunt repartizaţi de obicei în biserici mici, statice, rurale. Pentru că primii ani ai
lucrării sunt aşa de formativi, este foarte important ca noul pastor să prindă
spiritul unei biserici adventiste aflate în creştere. De aceea, în cadrul acestui
model, absolvenţii de seminar ar trebui plasaţi în situaţii de plantare de biserici. 30
Aceasta va duce la crearea unei dinamici noi în rândul clericilor tineri, intraţi în
lucrarea denominaţională.
Atunci când pastorii tineri sunt plasaţi în aceste districte rurale aflate pe
moarte, ei devin descurajaţi în legătură cu creşterea bisericii şi îşi formează o
concepţie potrivit căreia creşterea nu mai este posibilă astăzi. Ca urmare, ei nu
mai ajută bisericile să crească, chiar dacă sunt mutaţi în districte rurale mari. Ar

30
În mod obişnuit, toţi studenţii de Seminarii Teologice AZŞ sunt educaţi pentru rolul de pastor ca
instructor / pregătitor. Dar este necesar ca ei să ia şi cursuri privind lucrarea de plantare de biserici. De
aceea ei trebuie să fie pregătiţi în seminar pentru acest gen de lucrare.

24
fi mult mai înţelept ca pastorii tineri să fie plasaţi în comunităţi din oraşele mari,
pentru a ridica noi biserici. Aici ei au mai multe şanse să-şi formeze o viziune în
care biserica câştigă suflete, decât ar avea în districtele rurale mici. Banii
economisiţi din combinarea districtelor vor fi folosiţi la susţinerea echipelor care
plantează biserici în aceste arii metropolitane, care în prezent sunt neglijate din
lipsă de fonduri. Acest fapt va ajuta conferinţa să se întoarcă la modelul biblic al
lucrării, în care evanghelizarea şi plantarea de biserici devin din nou activităţi de
“echipă”, iar oamenii nu mai fac lucrarea singuri.
Dacă pastorii sunt eliberaţi să facă ceea ce primii pastori adventişti făceau
– ridicau biserici noi – membrii bisericii ar trebui să se bucure că împărăţia lui
Dumnezeu creşte şi că biserica locală este mai sănătoasă şi mai fericită atunci
când îşi poartă singură de grijă. Însă acest lucru poate fi realizat numai atunci
când membrii bisericilor mici sunt reeducaţi în legătură cu sfaturile biblice şi cele
date de Ellen White privind funcţiile clerului. Acest model nou nu va fi uşor de
implementat, datorită sentimentelor puternice existente în biserică cu privire la
nevoia de a avea un pastor. Dacă însă membrii sunt reeducaţi şi văd că
administratorii conferinţelor acţionează în armonie cu sfatul dat de Dumnezeu,
atunci ei vor coopera.
Dată fiind rezistenţa şi puterea financiară a bisericilor mari, nu ar fi bine să
insistăm pentru a forţa schimbarea la nivelul lor. Unele biserici vor funcţiona
după modelul tradiţional până ce vor muri. Conferinţele vor trebui să asigure
pastori pentru aceste biserici, dar chiar şi aici ar trebui să se facă o educaţie
pentru noul model, astfel încât cel puţin pastorul să fie lăsat să desfăşoare
procesul de instruire / pregătire, în locul celui de asistare a membrilor.
Chiar şi în cadrul noului model, unele biserici mai mari au nevoie de clerici
pentru numeroasele grupe mici, aşa cum am menţionat mai devreme. Însă
responsabilitatea lor trebuie să fie „supravegherea evanghelizării” şi nu „asistenţa
pastorală”. Într-o biserică mare dintr-o arie metropolitană, numeroasele grupe
mici se vor asemăna cu bisericile mici din modelul discutat anterior. Modelul

25
prezentat de Carl George după exemplul lui Ietro, se potriveşte foarte bine în
acest caz.31
SUMAR
Rădăcinile biblice şi istorice ale adventismului presupun un model de
biserică care nu este dependentă de pastor, pentru că membrii se îngrijesc unii
de alţii, pe măsură ce merg pentru a duce la îndeplinire Marea Trimitere. Modelul
descris în acest capitol prevede o biserică organizată în jurul uceniciei, a
grupelor-celulă care asigură asistenţa membrilor şi o răspundere a pastorului
limitată la faptul de a fi principalul pregătitor al liderilor de grupe şi mediator
între grupe. Atunci pastorul se va putea implica în echipele de plantare. Noile
biserici ridicate vor fi educate pentru a nu fi dependente. O mentalitate centrată
pe misiune va domina în biserici, iar Marea Trimitere va fi dusă cu grabă la
îndeplinire.

31
Geoge, Prepare Your Church for the Future.

26
 CAPITOLUL 11
CUM SĂ REVENIM LA MODELUL BIBLIC / ISTORIC

Este posibil? Este cu putinţă ca o întreagă denominaţiune să se schimbe şi

să devină o biserică orientată spre misiune, cu o structură care să susţină cu
adevărat lucrarea misionară? Poate deveni acest lucru realitate? Este cu putinţă
să fie schimbate responsabilităţile pastorului, astfel încât el să devină din nou un
instructor / pregătitor, evanghelist şi plantator de biserici? Este posibil ca
membrii să revină la rolul lor biblic, acela de a se îngriji unii de alţii?
Biserica descrisă în capitolul anterior se dovedeşte a fi foarte diferită de
biserica reală de astăzi. Însă, aşa cum a dovedit acest studiu, ea este modelul
biblic de biserică, văzută ca agent al comuniunii şi al evanghelizării. Nu numai
Noul Testament pledează şi probează în practică acest model de biserică dar, din
fericire pentru adventişti, primii pionieri au dorit şi au realizat această biserică
clădită pe relaţii şi pe lucrarea misionară. Nu au trecut sute de ani de când
adventiştii au înfiinţat biserica lor, ca în cazul altor denominaţiuni. Au trecut doar
şaptezeci şi cinci de ani de apostazie a eclesiologiei lor. De aceea, ar putea fi mai
uşor pentru ei să se întoarcă la modelul biblic al bisericii.
Faptul că modelul biblic al bisericii relaţionale este atât de puternic
înrădăcinat în Scriptură şi în istoria adventistă, ar trebui să îndemne biserica de
astăzi a lui Isus Hristos să pună la loc fiecare piatră, astfel încât să se poată
realiza refacerea bisericii după modelul biblic. Drumul s-ar putea să nu fie uşor.
De fapt, este posibil să fie destul de dificil. Opoziţia va fi mare. Vor fi piedici pe
cale. Nu vor putea toate bisericile să revină la acest model biblic. Din partea
unora, rezistenţa va fi foarte mare. Alţii însă, vor acţiona foarte repede. Dar
mişcarea în direcţia refacerii bisericii relaţionale trebuie să înceapă, şi trebuie să
înceapă acum.
Recrearea acestui model de biserică nu înseamnă că adventiştii trebuie să
copieze exact structura organizaţională a bisericii timpurii sau a Bisericii
Adventiste din anii de început. Evident, acele structuri erau potrivite pentru acele
vremuri. Însă noi putem extrage principiile de atunci şi să recreăm o biserică
bazată pe ele. Care sunt, cu exactitate, acele principii? Pastorul ca instructor /
pregătitor, evanghelist şi plantator de biserici; lucrarea misionară ca lucrare de
frunte a bisericii; şi membrii să fie bine pregătiţi ca ucenici şi să se asiste
reciproc. Acestea sunt principiile de bază care au fost enunţate în capitolul
anterior.
Cum pot adventiştii să se îndrepte spre această nouă direcţie? Vom analiza
în acest capitol mai întâi direcţiile pentru întreaga biserică, apoi pentru situaţiile
particulare, cum ar fi plantarea de biserici în cadrul noii paradigme, procesul de
tranziţie al bisericilor existente, şi modul de a proceda cu bisericile care manifestă
opoziţie. Evident, sfaturile sunt prezentate aici la un nivel general. În cele din
urmă, cu fiecare caz în parte se va proceda în mod diferit.

PREGĂTIREA PENTRU NOUL MODEL

La baza implementării rolului clerului după modelul Noului Testament

trebuie să se afle educarea membrilor şi pornirea lucrării în jurul grupei celulă.
Numai atunci când această implementare se va realiza, biserica va putea lucra
pentru refacerea modelului Noului Testament. A realiza implementarea fără a
face înainte educarea clericilor şi a membrilor, înseamnă a crea o opoziţie
dezastruoasă faţă de procesul implementării. Nici o adunare nu trebuie forţată,
dar bisericile trebuie să ajungă să dorească schimbarea, după ce înţeleg cu
claritate că acesta este mandatul biblic.
Educaţia trebuie să înceapă cu clericii; ei sunt străjerii bisericii în contextul
actual al lucrării. Nimic nu se va întâmpla în biserică fără participarea lor. Oricum,
mulţi clerici sunt frustraţi de aceste situaţii de impas şi s-ar agăţa de orice i-ar
putea ajuta să schimbe acest statu-quo. Această situaţie ar trebui să accelereze
acceptarea de către ei a mandatului biblic. În cadrul întâlnirilor pastorilor din
conferinţe, ar trebui să înceapă procesul de educare a clericilor după noua

2
paradigmă. Pentru a obţine însă un efect de durată, trebuie să se facă mai mult
decât atât. Conferinţele care doresc cu adevărat să se îndrepte în această nouă
direcţie vor trebui să ceară pastorilor să se dedice acestei viziuni. Aceia care o
vor face, va trebui să formeze un grup de suport, care să urmărească şi să
rezolve aceste probleme.
Trebuie să se accentueze cu putere faptul că fără un sprijin susţinut la
nivelul conferinţei, pastorii se vor simţi curând prea singuri pentru a continua
implementarea. Pastorii au nevoie să fie siguri că au sprijinul conducerii
conferinţei, pe măsură ce noul concept de lucrare este implementat. Din când în
când este nevoie ca liderii de la conferinţe să meargă să cunoască pulsul lucrării.
A educa numai pastorii şi nu şi laicii va duce la o mare opoziţie, atunci
când aceştia vor iniţia implementarea. Atunci când procesul de implementare va
începe, pastorii vor fi cei care vor pregăti biserica locală. Vom vorbi mai târziu
despre acest lucru. Va fi nevoie însă şi de o lucrare de educare generală, prin
intermediul buletinelor diferitelor biserici. Se vor publica articole în Adventist
Review, Ministry şi în diferitele ziare ale Uniunii, care vor începe să schimbe
mentalitatea privind acest subiect.1 Cartea Revoluţia în biserică a fost larg
distribuită în toată America de Nord şi a provocat interesul pentru schimbarea
rolului pastorului şi al laicilor.2 Distribuirea continuă a acestei cărţi este o metodă
bună de a aduce vântul schimbării în biserică.

1 Adventist Review este revista bisericii pentru adventiştii de ziua a şaptea. Primul număr
din fiecare lună este trimis gratis pentru cei mai mulţi adventişti din America de Nord.
Celelalte numere pot fi obţinute pe bază de abonament. Pentru că aceasta este o
schimbare aşa de majoră privind punerea în practică a unei concepţii noi despre
biserică, articolele ar trebui incluse în numerele lunare difuzate gratis, prin care cei mai
mulţi membri vor fi informaţi, precum şi în rubricile „Cutting edge” şi în altele. Ministry
este o revistă lunară, care este difuzată gratis pentru toţi clericii adventişti. Fiecare
dintre cele nouă Uniuni din America are un buletin care este difuzat gratis pentru toţi
membrii din uniunea respectivă; şi aceasta este o metodă bună de difuzare a acestor
articole.
2
Cartea face referire la preoţia tuturor credincioşilor şi la nevoia tuturor membrilor de a
se implica în lucrare, în armonie cu darurile lor spirituale. Ea prezintă de asemenea şi
descrierea slujbei pastorului, aceea de instruire / pregătire. Ea nu specifică profunzimea

3
schimbării cerute, aşa cum este ea subliniată în această carte. Ea este o introducere de
bază în acest subiect.

4
PLANTAREA UNEI BISERICI NOI ÎN CADRUL NOULUI
MODEL

Cel mai uşor mod de a trece la noua paradigmă este să înfiinţăm noile
biserici celule. Pe măsură ce aceste modele ale noii paradigme încep să se
dezvolte şi să prospere sub binecuvântarea Duhului Sfânt (şi ele vor prospera,
pentru că Dumnezeu va binecuvânta biserica Lui dacă ea caută să se întoarcă la
modelul biblic al bisericii), bisericile existente vor fi încurajate să copieze acest
model.
Fiecare biserică poate începe prin a înfiinţa o biserică tip celulă. Aceasta
poate deveni un model de rol al noii paradigme pentru acea conferinţă. Ea nu va
fi nevoită să lupte cu tradiţia unei istorii, astfel încât nu va fi nici dependentă de
pastor. Este esenţial ca această nouă biserică să aibă la bază celula, şi nu un alt
program al bisericii, bazat pe grupele mici.
Succesul noului model într-o biserică va stimula şi alte biserici din
conferinţă să se reorganizeze la fel. Pe măsură ce aceste biserici noi cresc şi
devin mai mari, principala sarcină a pastorului va fi să hrănească şi să
supravegheze aceste grupe, precum şi să îi evanghelizeze pe cei pierduţi.
În aceste noi biserici, nici un grup celulă nu ar trebui lăsat să înceapă fără
să aibă un lider şi un lider ucenic. Responsabilitatea liderului ucenic va fi să
conducă un grup nou, atunci când celula se va multiplica, după şase luni sau un
an. Cu trei luni înainte ca grupurile să se multiplice, trebuie aleşi doi lideri ucenici
pentru fiecare din noile grupe, pentru a se implica în noile grupe care vor apare.
Acest model presupune ca noii lideri să fie constant instruiţi şi pregătiţi. Aceasta
va fi în primul rând responsabilitatea clericilor. Dacă grupa începe fără să fie în
îngrijirea unui lider ucenic, ea va deveni în curând inactivă, nu va creşte şi nu se
va reproduce în mod normal. Având această structură a asistenţei reciproce şi a
orientării evanghelistice, biserica va putea să crească fără să fie nevoie de mai
mulţi pastori. Aşa cum este acum biserica, este dificil de pus în practică această

5
structură, dar în bisericile nou plantate acest lucru va fi mai uşor, prin educarea
de la început a noilor membri după noua paradigmă.
Pentru că nu funcţionează după paradigma Evului Mediu, noua biserică
poate fi educată repede pentru acest nou model. Astfel, înfiinţarea de biserici tip
celulă este susţinută de cea mai luminoasă speranţă legată de implementarea
acestui nou model. Dacă cele mai multe biserici vor fi înfiinţate după acest
model, iar biserica va trece la o mişcare agresivă de plantare de biserici, se va
ajunge curând ca majoritatea bisericilor din America de Nord să funcţioneze
astfel, iar acesta va deveni modelul predominant de biserică adventistă.

TRECEREA LA NOUL MODEL

Bisericile tradiţionale adventiste sunt închistate în modelul bisericii

tradiţionale. Ele au fost organizate după acest model. Este singurul mod de a
exista pe care ele l-au cunoscut vreodată. Nici unul dintre membrii care sunt
astăzi în viaţă nu a cunoscut zilele în care biserica avea un caracter relaţional.
Biserica de astăzi este în primul rând legată de un program şi de structura
departamentelor, care cuprind tineretul, Şcoala de Sabat, exploratorii, serviciul
comunităţii, închinarea etc. În noua paradigmă a bisericii, grupa mică reprezintă
principiul de bază pentru tot ceea ce se întâmplă în biserică.
Cum se poate face trecerea de la bisericile organizate după program la
bisericile organizate în jurul celulei? Nu prin desfiinţarea celor vechi. Pentru cei
mai mulţi oameni, doar acestea pot fi acceptate. Întreaga lor viaţă spirituală s-a
desfăşurat în jurul bisericii instituţionale tradiţionale. Ei nu pot să vadă cum
poate fi mai bun noul model. De aceea, aceşti oameni vor opune o mare
rezistenţă faţă de demolarea structurii existente a bisericii locale. Isus ne-a dat
un sfat excelent referitor la trecerea de la modelul vechi la cel nou, atunci când a
spus să nu punem vin vechi în burdufuri noi:

6
 Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic, ca s-o pună la o haină
veche; altfel, rupe şi haina cea nouă, şi nici petecul luat de la ea, nu se
potriveşte la cea veche. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi;
altfel, vinul cel vechi sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se
prăpădesc; ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, şi amândouă se
păstrează. (Luca 5:36-38).

Sfatul dat de Isus se potriveşte şi pentru noi astăzi. Atunci când încercăm
să schimbăm biserica de azi după noua paradigmă, apare riscul de a distruge
atât vinul nou, cât şi pe cel vechi. Tranziţia bisericilor existente trebuie să se facă
lent. S-ar putea ca unele biserici să nu realizeze niciodată o tranziţie completă la
noul model. Nu le forţaţi. În cele din urmă vor muri, spune Isus. Însă cea mai
mare parte a energiei noastre trebuie să o investim însă în realizarea noilor
burdufuri. Uneori, noile burdufuri va trebui să le realizăm pornind de la bisericile
existente. Cu alte cuvinte, în loc să eliminăm vechiul mod de a proceda, să
adăugăm din mers la structura existentă, structura grupei celulă. În cele din
urmă, acest „vin nou” va lua locul celui vechi, iar „vinul vechi” va dispare cu
încetul. Dar dacă încercăm să îl eliminăm complet pe cel vechi pentru a-l produce
pe cel nou, Isus spune că le vom distruge pe ambele.
Prea mulţi pastori fac greşeala, după ce au învăţat noile proceduri, să
forţeze lucrurile în bisericile lor. Ei descoperă repede că membrii nu sunt atât de
entuziasmaţi de schimbare cum ar fi dorit ei şi astfel apare tensiunea. Pastorul se
descurajează. Schimbarea propusă nu are loc şi biserica se cufundă mai mult
decât era înainte în deprimarea specifică unei biserici instituţionalizate.
Mult mai bine ar fi să deranjăm cât mai puţin posibil modurile obişnuite de
a face lucrurile. Introduceţi ideea nouă şi lăsaţi-o să existe împreună cu cea
veche. Acesta este singurul mod de a face tranziţia. În unele biserici s-ar putea
ca nici chiar această metodă să nu dea rezultate. În acest caz, lăsaţi biserica să
continue după modelul vechi. Daţi timp formării burdufurilor noi. Unele biserici
vor merge parţial în această direcţie. Aceasta este bine. Biserica Adventistă nu

7
acţionează după un program stabilit de ea. Ea trebuie să îi dea Duhului Sfânt
timp să lucreze. Atunci când Dumnezeu l-a scos pe Israel din Egipt, I-au trebuit
patruzeci de ani să facă trecerea de la mentalitatea după modelul ierarhiei
egiptene, la cea după modelul biblic. Şi a fost nevoie chiar de mai mult timp ca
Egiptul să iasă din viaţa lor. Biserica nu se identifică cu Moise, dar ea slujeşte
Aceluiaşi Dumnezeu ca şi Moise. Din fericire, generaţia prezentă nu va avea
nevoie de patruzeci de ani pentru schimbare. Din fericire, nu este nevoie ca
aceşti oameni să moară în pustie. Dumnezeu are astăzi nevoie de lideri ca Moise,
care să scoată poporul din Egipt şi să-l ducă în ţara promisă.
Dacă pastorii, în perioada cât stau într-o biserică realizează doar o tranziţie
parţială, ei pot fi recunoscători că cel puţin Dumnezeu i-a ajutat ca biserica aceea
să pornească într-o direcţie bună. Prioritatea cea mai importantă pentru biserica
existentă este să refacă întâlnirile relaţionale, chiar dacă aceasta s-ar putea să nu
ducă niciodată la formarea bisericii tip celulă. În anumite biserici, aceste întâlniri
relaţionale s-ar putea să nu se realizeze în forma grupelor mici. Momentele
relaţionale pot fi introduse şi în cadrul evenimentelor specifice grupurilor mari.
Însă aspectul relaţional nu este opţional. Modul în care biserica realizează
activităţile relaţionale poate fi opţional, dar biserica ori capătă caracter relaţional,
ori încetează să fie biserica lui Isus Hristos.
Dacă ştim acest lucru de la început, este mai uşor şi mai înţelept să
pornim bisericile după această paradigmă, iar uneori s-ar putea ca o biserică să
dorească să realizeze o tranziţie completă la modelul celulei. Cum este realizată
tranziţia? Aşa cum s-a spus mai sus, trecerea se face lent. Vinul nou nu este
turnat imediat în burdufurile vechi. Mai întâi, în bisericile existente trebuie să
formăm burdufuri noi.
Pastorul poate începe cu discuţii programate cu prezbiterii sau cu
comitetul bisericii. Mai întâi trebuie contactată conducerea. Dacă în spatele
mişcării de schimbare a bisericii nu se află conducerea ei, tranziţia nu va avea
loc, oricât de priceput ar fi pastorul. Discuţiile cu conducerea pot începe pornind
de la cartea Revoluţia în biserică. În timpul discuţiilor, ei pot întreba cum pot fi

8
implementate aceste schimbări în biserica lor. Un pastor priceput şi înţelept nu
doar va spune liderilor ce să facă şi cum să facă, ci va asculta şi sugestiile lor de
implementare şi va urma multe dintre aceste sugestii.
Odată câştigat sprijinul conducerii pentru implementare, pasul următor
este să ajutăm întreaga adunare să vadă nevoia schimbării după noua
paradigmă. Vor fi prezentate periodic predici despre rolul laicilor, al pastorilor,
despre biserica cu caracter relaţional etc. Vor fi desfăşurate întâlniri în care
membrii să poată discuta cu conducerea despre implementarea schimbărilor în
biserică. Nici una dintre aceste schimbări nu trebuie impusă forţat. Ea trebuie să
vină dintr-o mare dorinţă de întoarcere la rădăcinile biblice şi istorice.
De multe ori, pastorii sunt aşa de doritori să implementeze schimbările
instituţionale, încât nu reuşesc să vadă că aceste schimbări trebuie să se producă
mai întâi în mentalitatea indivizilor. Acesta este motivul pentru care întâmpină o
aşa de mare rezistenţă. Paşii prezentaţi aici, necesari pentru a crea implicarea
conducerii şi a membrilor, nu trebuie făcuţi prea apăsat. Există însă un alt factor
care adesea este trecut cu vederea, atunci când se încearcă realizarea schimbării
organizaţionale. În primul rând, trebuie creată o mentalitate a misiunii.
A sugera unei biserici locale o schimbare a rolului clericilor, astfel încât
membrii să se îngrijească unii de alţii, astfel încât pastorul să nu mai fie
principalul lor purtător de grijă, înseamnă a provoca o zguduire în cele mai multe
biserici, dacă pastorul nu a acţionat mai întâi pentru a forma o concepţie a
misiunii. Prioritatea secerişului şi a câştigării celor pierduţi pentru Hristos trebuie
readusă în minţile membrilor bisericii, înainte de introducerea oricărei schimbări
organizaţionale. Predicile pe tema Marii Trimiteri şi a dezvoltării lucrării pregătirii
de ucenici sunt esenţiale pentru implementarea acestui model, după cum am
prezentat în capitolul anterior.
Acest model are sens doar în contextul unei biserici evanghelistice, care
formează ucenici. De aceea, stabilirea unei mentalităţi a misiunii trebuie să
devină prima prioritate a implementării acestui model în biserica locală. Noul
model trebuie realizat numai după ce în minţile celor mai mulţi membri ai bisericii

9
s-a stabilit o mentalitate a misiunii. Prea adesea se presupune că această
mentalitate deja există. Acest lucru nu trebuie presupus; el trebuie realizat.
Numai atunci pastorul poate începe să înfiinţeze biserica în care laicii au
autoritatea lucrării.
Odată ce ne-am asigurat că funcţionează o mentalitate a misiunii în
biserica locală, primul domeniu al implementării va fi restabilirea rolului laicilor ca
fiind cei care realizează lucrarea, iar a clericilor ca instructori / pregătitori.
Subiectul acesta este tratat în cartea Revoluţia în biserică şi reprezintă primul pas
al implementării modelului în întregime. Numai după ce biserica a început să se
îndrepte în direcţia implicării în lucrare a tuturor membrilor se poate trece la a
doua parte a modelului, introducerea grupelor celule.
A înfiinţa grupe mici înainte ca biserica să fi dezvoltat lucrarea laicilor,
înseamnă a face ca grupele mici să devină doar nişte anexe ale bisericii
instituţionale. Ele vor fi slabe şi orientate spre obţinerea hranei şi nu vor deveni
niciodată principiul de organizare a bisericii. În schimb, ele vor muri curând, iar
membrii vor declara că ei au încercat să facă grupe mici, dar nu a mers. Dacă
însă modelul lucrării laicilor este aplicat primul, iar membrii văd că pastorul
instruieşte şi pregăteşte lucrători în loc să se îngrijească de membri, atunci
nevoia ca grupele mici să ofere îngrijire membrilor şi să sprijine lucrarea laicilor
devine imperioasă. În acest context, grupele mici vor deveni o necesitate şi va fi
mai uşor să se treacă la modelul în care grupele celule sunt principiul de
organizare pe care este fundamentată biserica.
Pe măsură ce structura grupei se dezvoltă în cadrul bisericilor, pastorii nu
mai sunt obligaţi să ofere asistenţă şi îşi petrec cea mai mare parte a timpului cu
înfiinţarea de grupe noi (plantarea de biserici) şi cu sprijinirea lucrării grupelor
existente. Atunci va fi mai uşor de realizat modelul discutat în capitolul anterior.
Scenariul de mai sus prezintă o modalitate de a realiza tranziţia atât
pentru bisericile mici, cât şi pentru cele mari. S-ar putea ca unii să creadă că
tranziţia se realizează mai uşor în bisericile mici, din moment numărul celor care
trebuie să fie antrenaţi în acest proces este mai mic. Este însă posibil ca o

10
biserică mică să manifeste mai multă opoziţie decât o biserică mare. Aici
conferinţele trebuie să ia unele decizii grele, dintr-o perspectivă pur financiară.
Îşi permite conferinţa să continue să plătească pastori pentru asemenea adunări
mici? Probabil că este mai bine ca ele să accelereze acest proces, prin crearea
unor districte mai mari. Se poate începe prin unirea a două districte, creând
astfel districte de patru sau cinci biserici, iar apoi de opt sau zece biserici, până
când în final districtele vor avea cincisprezece sau douăzeci de biserici. Un district
de cincisprezece biserici ar trebui să fie mai uşor de condus decât unul de trei
sau patru biserici. Dacă un pastor are trei sau patru biserici, membrii se pot
aştepta ca pastorul să se implice la fel ca atunci când el avea doar una sau două
biserici. Dacă însă pastorul are paisprezece biserici, oricine ştie că el nu se poate
implica la fel. Ceea ce va determina bisericile să-şi asume mai mult
responsabilitatea şi să se întoarcă la modelul biblic, membrii fiind mult mai
dispuşi să înveţe să se îngrijească singuri, fără să aibă un pastor stabil.
Implementarea acestui program s-ar putea să fie riscantă, pentru că multe
biserici mici s-ar putea simţi neglijate şi ar putea încerca să folosească puterea
politică pentru a opri schimbarea. Dar dacă luăm în serios necesitatea întoarcerii
la modelul biblic, va trebui să ne luăm şi anumite riscuri. Chiar dacă unii
preşedinţi s-ar putea să-şi piardă slujba, refacerea bisericii orientate spre misiune
trebuie să fie o prioritate. Chiar şi această tranziţie trebuie să se facă lent şi cu
multă răbdare. Trebuie să urmăm un proces planificat pentru a ajuta bisericile
mici să accepte responsabilitatea de a se îngriji singure, iar conducerea trebuie
să fie inflexibilă faţă de direcţia pe care caută să o imprime acestor biserici.
Salariile care sunt economisite prin combinarea districtelor pot fi folosite
acum pentru a planta biserici printre grupurile de oameni nemântuiţi. Un alt mod
de a accelera această schimbare de către un pastor cu district mic, cu trei sau
patru biserici, este să înceapă să planteze alte biserici în cadrul acelui district. El
poate mări astfel dimensiunea acestui district. Unele din aceste biserici mici pot
apare într-o localitate mică şi pot avea doar o celulă, dar ele vor fi înfiinţate după
modelul îngrijirii reciproce a membrilor. Deoarece acelaşi pastor răspunde de

11
întregul district, conferinţa nu plăteşte un salariu în plus, dar are o biserică în
plus în districtul acela. Astfel, zecimea şi numărul membrilor creşte, fără să
crească şi cheltuielile financiare. Membrii bisericii existente vor fi mult mai dispuşi
să accepte mai multe responsabilităţi, ştiind că acum pastorul lor slujeşte mai
multor biserici.

CE SĂ FACEM CÂND BISERICILE EXISTENTE NU

DORESC TRANZIŢIA

Este regretabil, dar este sigur că multe biserici nu vor dori tranziţia la noul
model. Sfatul lui Isus este să nu punem vinul nou în burdufurile vechi; lăsaţi-le să
moară. Carl George a arătat cum conceptul celulei este o caracteristică cheie a
bisericilor care vor supravieţui în secolul douăzeci şi unu. Cele mai multe dintre
celelalte vor muri.
În câteva cuvinte – care este ingredientul activ fundamental în
biserica viitorului? Celulele aflate în dezvoltare, conduse de lucrători
voluntari reprezintă principala cărămidă. Toate celelalte se construiesc în
jurul acestui concept.3

Ce ar trebui făcut în legătură cu bisericile existente care refuză

schimbarea? Lor trebuie să li se permită să continue după vechea paradigmă şi
să nu fie forţate să corespundă noului model. Conferinţa va trebui însă să ia
decizii ferme în legătură cu acoperirea pastorală pentru aceste biserici. Cel mai
rău scenariu ar fi acela în care i s-ar da unei biserici un pastor care să înceapă
mişcarea spre noul model, iar apoi el ar fi înlocuit cu un pastor care să acţioneze
după modelul tradiţional, instituţional, năruind astfel tot ceea ce a făcut cel
dinaintea lui.

3 George, The Coming Church Revolution, 313.

12
 Problema nu este doar că lăsăm aceste biserici singure. Ceea ce membrii
lor fac este nebiblic şi contrar sfatului dat Bisericii Adventiste prin pana inspirată
a Ellenei White. Pot fi lăsate aceste biserici să continue în neascultarea faţă de
Domnul? Evident că nu. Mai întâi de toate, ele trebuie convinse că trăiesc în
neascultare. Acest lucru nu trebuie considerat a fi prea dificil dacă luăm în
considerare abundenţa sfaturilor din Biblie şi din scrierile Ellenei White, după cum
au fost prezentate mai devreme.
În cele din urmă, toate bisericile ar trebui să treacă de la modelul
dependenţei de pastor la cel în care pastorul este instructor / pregătitor. Dictonul
“orice membru este un slujbaş” ar trebui să fie în fiecare biserică un imperativ,
nu o opţiune. De aceea, în toate bisericile ar trebui să se iniţieze primul stadiu al
tranziţiei, iar paşii care trebuie urmaţi sunt aceeaşi cu cei pe care i-am prezentat
mai sus, pentru bisericile care parcurg toată tranziţia. Bisericile rezistente pur şi
simplu nu vor parcurge tot drumul. În schimb, ele vor oferi un timp considerabil
pentru a-i ajuta pe oameni să-şi descopere darurile spirituale şi să-şi găsească un
loc în lucrarea bisericii.4
Din punct de vedere organizaţional, aceste biserici ar trebui să înceapă să
plaseze membrii în lucrare, în armonie cu înzestrarea lor spirituală, în loc de a
utiliza pentru aceasta un comitet de numiri. Comitetul de numiri tradiţional îi
alegea pe oameni pentru fiecare slujbă din biserică, fără să se ţină cont de
înzestrarea lor spirituală. În loc de a avea o schemă de funcţii pe care trebuie să
o completeze, comitetul de numiri ar trebui să devină mult mai orientat spre
oameni. El ar trebui să analizeze darurile oamenilor, interesele şi abilităţile lor,
căutând să-i plaseze în lucrare, în funcţie de acestea, indiferent dacă se
urmăreşte sau nu acea schemă de funcţii. Apoi va fi asigurată o pregătire pentru
aceşti oameni, în dorinţa ca toţi să se implice în lucrare. Pentru ca toate acestea
să se întâmple, trebuie formată mai întâi o mentalitate a misiunii în aceste
biserici.

4Burril, Revoluţia în biserică.

13
 Este de prevăzut că unele biserici nu vor dori să ajungă chiar atât de
departe. În acest caz, pastorul trebuie să fie înţelept şi să nu piardă mult timp cu
efortul de a înfrânge rezistenţa. În schimb, pastorul trebuie să meargă şi să
creeze o biserică nouă, care să fie înfiinţată după noua paradigmă. Pastorul va
continua să se implice la un nivel minim necesar în vechea biserică, astfel încât
membrii să rămână mulţumiţi, dar în acelaşi timp el va crea o comunitate nouă în
acelaşi oraş, care va fi mult mai biblică în natura ei. Dacă o biserică nu doreşte
să se schimbe, lăsaţi-o în pace. Nu pierdeţi timpul vostru preţios pentru ea.
Creaţi ceva nou. Nimic nu-i interzice unui pastor să procedeze astfel.

SUMAR

Acest capitol a analizat implementarea modelului biblic descris în această

lucrare. S-a sugerat ca tranziţia să fie lentă, dar bine chibzuită. Cea mai uşoară
cale este aceea de a crea biserici în întregime noi, după modelul nou; acolo unde
se doreşte, faceţi schimbarea şi în bisericile existente; şi permiteţi bisericilor care
nu doresc schimbarea să continue după modelul din prezent. Autorul a sugerat
necesitatea unui proces de educare şi de câştigare atât a conducerii cât şi a
membrilor, pentru trecerea bisericii la paradigma biblică.
S-ar putea ca tranziţia să nu progreseze atât de repede pe cât se doreşte,
dar pastorii ar trebui să fie mulţumiţi atâta timp cât văd că se face progres
pentru a îndrepta biserica în noua direcţie. Biserica este o navă mare; cu cât este
mai mare, cu atât va fi mai dificil să i se schimbe direcţia şi cu atât această
schimbare va lua mai mult timp. Va fi nevoie de răbdare, dar Hristos, care este
Capul bisericii, o conduce, iar urmaşii Lui trebuie să asculte. Comunitatea de
credincioşi care pune accent pe relaţii, este centrată pe lucrarea laicilor, este
non-dependentă pastoral, în care membrii se asistă reciproc, cunoscută sub
numele de biserică, trebuie să se nască din nou.
La sfârşitul primului secol, apostolul Ioan a declarat acest lucru aşa de
clar, când a spus că noi predicăm acest mesaj al adevărului cognitiv, pentru ca

14
oamenii să poată avea părtăşie cu noi, aşa cum noi avem părtăşie cu Tatăl şi cu

Fiul Său.5 Nevoia de bază a umanităţii nu s-a schimbat în două mii de ani.
Dumnezeu încă mai cheamă afară un popor care să trăiască într-o comuniune
adevărată şi să demonstreze astfel lumii natura transformatoare a comuniunii la
care ne-a chemat Dumnezeu. Creştinii nu mai pot trăi în izolare; ei sunt chemaţi
să trăiască în comuniune.
A învăţa să ne încredem şi a deveni demni de încredere – a învăţa să iubim şi a
deveni iubitori – acestea cer o implicare profundă în vieţile celor pentru care ne-
am luat angajamentul înaintea lui Hristos. Pentru a dezvolta acest fel de relaţii,
este nevoie să ne deschidem faţă de ceilalţi, iar ei trebuie să se deschidă faţă de
noi. Toate acestea cer timp. Mai mult decât atât, este nevoie de relaţii faţă în
faţă. Astfel de relaţii pot fi stabilite în acelaşi timp numai între câteva persoane.

De aceea este nevoie ca biserica să se îndrepte spre structura grupei mici.6

Suntem chemaţi să ne trăim viaţa de creştin în mod deschis, în cadrul

comuniunii.7
Aceasta este chemarea adresată de Dumnezeu la sfârşitul secolului
douăzeci. Am funcţionat destul după modelul bisericii instituţionalizate,
inaugurată prin Constantin în secolul al patrulea. Este timpul să creăm o biserică
întemeiată pe baze biblice. Biserica Adventistă a construit ceea ce ea consideră a
fi o platformă sigură a adevărului biblic, dar ea trebuie acum să construiască şi o
platformă sigură a practicii biblice. Nu este suficient doar să credem adevărurile
biblice; aceste adevăruri trebuie trăite de către cei care le cred.A
Nu numai că aceste adevăruri trebuie trăite în vieţile oamenilor, dar
Dumnezeu cheamă biserica Sa să le trăiască în relaţiile de comuniune cu ceilalţi.
Din nefericire, noi am construit biserica noastră mai mult după modelul

5
1 Ioan 1:1-3
6Mallison, 9, citat din Lawrence O. Richards, A Face for the New Church (Grand Rapids:
Zondervan, 1970).

15
individualismului american, decât după modelul relaţiilor de comuniune biblice.
Este timpul să renunţăm la individualismul american, în favoarea stabilirii
comuniunii biblice, care poate cu adevărat să îi pregătească pe ceilalţi ca ucenici,
împlinind astfel Marea Trimitere.

7 Mallison, 9.

16
 - CAPITOLUL 12 –
SUMAR ŞI CONCLUZII

Toată această disertaţie a căutat să stabilească un model al Bisericii

Adventiste a secolului douăzeci şi unu, elaborat pe baza înţelegerii moştenirii
biblice şi istorice specifice acestei biserici. Pornind de la dovezile biblice şi
istorice, autorul a propus un model de biserică non-dependentă de clerici,
având la bază lucrarea laicilor, activitatea grupelor celulă şi fiind orientată
spre misiune. Concluziile au fost expuse în cele patru părţi.
Prima parte a analizat bazele misionare ale adventismului, teza fiind aceea
că numai atunci când biserica va reveni la conştientizarea misiunii ei, va putea
fi repus în practică şi restul modelului. Această misiune s-a dovedit a fi
înrădăcinată şi fundamentată în Marea Trimitere. Am văzut că Marea
Trimitere reprezintă baza pe care Hristos a chemat biserica Sa la existenţă.
Ucenicii reprezintă produsul acestei trimiteri, ei fiind acei oameni care s-au
consacrat deplin domniei lui Hristos în vieţile lor. Ei dovedesc că această
domnie există în toate domeniile vieţii lor – în natura fizică, mentală şi
spirituală.
Conştiinţa Marii Trimiteri a format coloana vertebrală a organizaţiei
bisericii Noului Testament. Fiecare aspect al organizării era desemnat pentru
a împlini misiunea lăsată de Hristos – aceea de a face ucenici din toate
grupurile de oameni. Ca urmare a centrării pe misiune, structura servea tot
lucrării misionare a bisericii. Resursele ei erau investite pentru a câştiga noi
oameni la Hristos şi pentru a planta noi biserici cu caracter indigen şi care se
puteau susţine singure, fără a fi dependente de clerici. Deoarece preocuparea
de a-i câştiga pe cei pierduţi era prioritatea de vârf, biserica timpurie era
deschisă spre a face orice schimbări necesare pentru a-i câştiga pe cei
pierduţi, fără a compromite credinţa. Biserica urma pur şi simplu modelul
lăsat de Domnul ei, care Se încarnase pe Sine în contextul culturii iudaice.
 Concepţia adventistă asupra lucrării misionare a accentuat Marea Trimitere
pornind de la înţelegerea soliilor celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12.
Adventiştii consideră că acesta este mesajul pe care ei trebuie să îl prezinte
lumii. Ca rezultatul final al prezentării acestor solii oamenii vor fi pregătiţi
pentru revenirea Domnului, refăcuţi din punct de vedere fizic, mintal şi
spiritual, după chipul lui Hristos, prin puterea Sa care locuieşte în ei. Această
solie trebuie să fie înrădăcinată şi fundamentată în evanghelia harului fără
plată, ascultarea fiind dovada domniei lui Hristos în viaţa credincioşilor.
Partea a doua a căutat în Noul Testament concepţia privind relaţia dintre
rolul pastoral şi îngrijirea membrilor. Au fost analizaţi diferiţi termeni referitori
la clerici, pentru a vedea dacă există vreunul care să sugereze că rolul
pastorului este în principal acela de a se îngriji de membri. Nu a reieşit că
vreunul dintre clerici îndeplinea un astfel de rol. Dimpotrivă, s-a dovedit că
rolul clerului în Noul Testament era în primul rând apostolic şi evanghelistic.
Clericii administrau, evanghelizau, sau plantau biserici noi. Ei nu erau angajaţi
doar pentru a purta de grijă celor care erau deja creştini.
Faptul că în Noul Testament asistenţa membrilor se realiza în absenţa
unui cler localizat în biserici, dezvăluie paradigma biblică a asistenţei reciproce
a membrilor. Pasajele Noului Testament care fac referire la asistenţa
membrilor se adresează tuturor credincioşilor şi niciodată unei persoane
angajate pentru acest scop. Fundamentul asistenţei reciproce se află în planul
lui Dumnezeu, originar din Eden, când El a creat pe oameni pentru a trăi
împreună şi nu în izolare. Un scurt studiu în Vechiul Testament asupra
comuniunii, precum şi în Noul Testament, dezvăluie un Dumnezeu care
lucrează în cadrul şi prin intermediul comuniunii şi de aceea El aşteaptă ca
biserica Lui să trăiască în comuniune unii cu alţii şi chiar să lucreze în
comuniune pentru evanghelizare. Am descoperit că Isus a început biserica Sa
ca o grupă mică. Rezultatul a fost că biserica Noului Testament, ca urmare a
direcţiei pe care i-a dat-o Duhul Sfânt la Cincizecime, nu a fost înfiinţată ca o
biserică instituţionalizată, ci ca o biserică având la bază grupele mici care se

2
întâlneau în casele oamenilor. După ce am analizat multitudinea pasajelor
referitoare la comuniune, am descoperit că hrana bisericii este cel mai bine
asigurată atunci când membrii se îngrijesc reciproc. Renunţarea la modelul
îngrijirii reciproce îi jefuieşte pe membri de ceea ce Dumnezeu a lăsat pentru
sănătatea şi vitalitatea lor spirituală.
Partea a treia a analizat rolul pastorului şi asistenţa membrilor din
perioada anilor de început ai Bisericii Adventiste. De la momentul în care
Constantin a înfiinţat biserica instituţionalizată a secolului al patrulea până în
perioada mişcării metodiste a secolului al optsprezecelea, biserica a abdicat
de la bazele organizării sale puse pe comuniune, atât din punct de vedere al
rolului pastoral, cât şi al asistării membrilor. Prin urmare, biserica a fost
organizată după un model total străin Noului Testament, în care asistenţa era
reciprocă şi clericii aveau rol de evanghelişti. După aceea, a urmat înfiinţarea
unei biserici dependente de cler şi cu un rol pastoral de baby-sitting, pe care
cele mai multe biserici de astăzi încă îl urmează.
Sub îndrumarea inspirată a Ellenei White, primii adventiştii, dintre care
mulţi aveau rădăcini metodiste, au recreat biserica Noului Testament, după
modelul non-dependenţei de pastor. Întreaga structură a bisericii, inclusiv
finanţele sale, era organizată pentru a susţine mişcarea de plantare de
biserici. Adunările locale nu plăteau pastori, pentru că pastorii nu slujeau
adunărilor locale. Bisericile locale erau învăţate să-şi poarte singure de grijă şi
să plătească zecimea pentru a-i susţine pe clerici, pentru a planta biserici în
cadrul unor grupuri noi de oameni. Pentru primii adventişti, era un lucru
străin ca membrii să depindă de clerici pentru menţinerea vieţii lor spirituale.
Ellen White a declarat că membrii unor asemenea biserici au nevoie de o
naştere din nou şi de un nou botez!
În cadrul unei structuri organizaţionale fără pastori stabili, bisericile ar fi
fost învăţate să-şi poarte singure de grijă. Bisericile nou plantate erau
învăţate de asemenea să aibă viaţă în ele însele; ele erau ucenicizate aşa cum
Isus poruncise. Principalul instrument prin care primii adventişti obişnuiau să

3
împlinească lucrarea asistenţei reciproce şi a non-dependenţei de predicatori
era „întâlnirea socială”. Acest tip de întâlniri bazat pe prezentarea mărturiilor
îi ajutau pe credincioşi să îşi împărtăşească credinţa unii altora în fiecare
săptămână şi să dea socoteală unii în faţa altora privind viaţa lor în Hristos.
Bisericile erau relativ mici şi se predica foarte puţin. Cele mai mult se predica
cu ocazia întâlnirilor anuale de tabără, care îi ajutau pe credincioşi să simtă că
făceau parte dintr-un grup mai mare decât mica lor biserică locală.
Am văzut că toate bisericile erau organizate în grupe mici, indiferent de
dimensiunile lor. Ellen White a declarat că ideea organizării în grupe mici i-a
fost dată de Cel care nu poate greşi. Cu adevărat, acelaşi Isus a înfiinţat
biserica Noului Testament pe aceleaşi baze.
Ultima parte a acestei lucrări a propus un model pentru Biserica Adventistă
de astăzi, care să conţină principiile pe care le-am descoperit în urma acestei
cercetări asupra rădăcinilor biblice şi istorice ale adventismului. Ea a dovedit o
nevoie disperată a adventismului de a fi loial rădăcinilor sale biblice şi istorice,
prin dezvoltarea unei practici în armonie cu Scriptura, la fel cum a fost
dezvoltată şi teologia sa biblică. Această reîntoarcere la rădăcinile adventiste
trebuie să fie dominată de trei factori: nevoia de a fi credincioşi Scripturii şi
sfatului dat de Ellen White, nevoia de a fi credincioşi misiunii date nouă, şi
nevoia de a oferi o hrană potrivită credincioşilor. De aceea, adventismul
contemporan trebuie să se reîntoarcă la o viziune mai biblică privind rolul
pastorului şi asistenţa reciprocă a membrilor, luând locul dependenţei faţă de
cler.
Modelul propus în această disertaţie preconizează o biserică centrată pe
lucrarea de a face ucenici adevăraţi, nu doar membri de biserici, o biserică
relevantă din punct de vedere cultural, fără să compromită adevărurile
biblice, o biserică centrată pe plantarea de biserici şi nu pe hrănirea sfinţilor.
Acest model trebuie să aibă la bază celula, hrănirea realizându-se în grupe
mici, acestea reprezentând principiul organizatoric pe baza căruia este
biserica structurată. Atunci când membrii învaţă să se îngrijească unii de alţii

4
şi fiecare se implică în lucrare în armonie cu darurile sale spirituale, principala
responsabilitate a pastorului va fi din nou aceea de plantator de biserici şi de
evanghelist. Plantarea de biserici presupune atât formarea de grupe noi, cât
şi de noi biserici. În cadrul acestui model, o celulă este o biserică prin ea
însăşi, indiferent dacă ea este sau nu legată organizaţional la nivel local cu
alte biserici. Bisericile mai mici trebuie să se organizeze în districte cu
cincisprezece până la douăzeci de biserici, în timp ce pastorii locali trebuie să
acţioneze în arii mai mari. În fiecare scenariu responsabilitatea lor va fi aceea
de instructor / pregătitor / evanghelist plantator de biserici.
În final, a fost sugerat pe scurt un plan asupra modului în care Biserica
Adventistă s-ar putea întoarce la acea eclesiologie care este cea mai aproape
de rădăcinile sale biblice şi istorice. S-a sugerat faptul că cel mai bine ar fi să
se planteze biserici după noul model. În bisericile mai vechi tranziţia se va
face mai greu. Pentru acele biserici care doresc să facă trecerea la noul model
a fost conceput un plan de tranziţie. Acest plan prezintă un proces lent prin
care liderii şi membrii ajung să se implice în procesul schimbării. Este indicat
ca bisericile care opun rezistenţă să fie lăsate să moară, dacă refuză
schimbarea. Ar trebui totuşi să se încerce măcar îndreptarea lor către o mai
slabă dependenţă de pastor, prin trecerea la rolul principal al pastorului de a
oferi asistenţă membrilor la cel de instructor / pregătitor. O sănătate
spirituală minimă presupune cel puţin parcurgerea acestui stadiu iniţial. Alte
strategii sugerează implicarea pastorilor bisericilor rezistente în plantarea de
biserici după noua paradigmă, în acelaşi mediu în care se află şi biserica
rezistentă, asigurându-se astfel continuitatea şi după dispariţia bisericii care
refuză schimbarea.
După ce am analizat rădăcinile biblice şi istorice privind orientarea
misionară specifică Bisericii Adventiste, am ajuns la concluzia că trebuie
făcută o încercare majoră de a îndrepta biserica în această nouă direcţie. Ea
nu este o opţiune pentru adventism. Nu putem alege să urmăm sau să nu
urmăm acest plan. Rădăcinile biblice şi istorice ale adventismului se leagă de

5
o biserică ce are la bază lucrarea celulei, în care laicii sunt împuterniciţi
pentru lucrare, care este orientată spre misiune şi nu depinde de clerici.
Dacă, pe măsură ce merge mai departe, biserica nu reuşeşte să se întoarcă la
aceste rădăcini, înseamnă că ea nu reuşeşte să asculte de Hristos. Acest lucru
este de neconceput pentru creştinismul adventist. De aceea, oricare ar fi
costul, mişcarea în direcţia bisericii bazate pe comuniune trebuie să înceapă.
Dumnezeu a aşteptat destul ca adventiştii să redescopere organizarea lor
orientată spre misiune. Este timpul ca ea să înceapă acum.